Preliminary review: legality of indictment and exclusion of unlawfully obtained police interview in attempted murder prosecution

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2025

Deliberând asupra contestaţiei de faţă, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 1 noiembrie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2024, Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori a dispus următoarele:

În temeiul art. 342 din C. proc. pen. a constatat competenţa materială şi teritorială a Curţii de apel Iaşi şi legalitatea sesizării instanţei.

În temeiul art. 345 alin. (3) din C. proc. pen., a admis cererile şi excepţiile formulate de inculpata A., cu privire la nelegalitatea administrării probei cu procesul-verbal din data de 31.05.2024, întocmit de agent şef principal B..

A constatat nulitatea relativă şi a exclus din materialul probator procesul-verbal din data de 31.05.2024, întocmit de agent şef principal B..

A înlăturat fizic din dosarul de urmărire penală nr. 67/259/P/2024 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi procesul-verbal din data de 31.05.2024, întocmit de agent şef principal B..

A respins, ca nefondate, toate celelalte cereri şi excepţii formulate de inculpata A..

A dispus ca o copie de pe încheierea motivată să se comunice Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, inculpatei şi părţii civile, în conformitate cu dispoziţiile art. 345 alin. (2) din C. proc. pen.

A pus în vedere procurorului ca, în termen de 5 zile de la primirea încheierii motivate, să procedeze conform art. 345 alin. (3) din C. proc. pen., fie la menţinerea dispoziţiei de trimitere în judecată, fie să solicite restituirea cauzei la parchet.

A respins ca inadmisibilă cererea părţii civile C. de restituire a permisului de conducere.

A stabilit termen în cauză pentru data de data de 15.11.2024 ora 09:00.

Pentru a dispune astfel, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Iaşi a reţinut că, prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi în dosarul de urmărire penală nr. 67/259/P/2024 şi înregistrat pe rolul Curţii de Apel Iaşi la data de 14 august 2024, sub nr. x/2024, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatei A. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor, prev. de art. 32 alin. (1) din C. pen. rap la art. 188 alin. (1) din C. pen.

În fapt, prin rechizitoriu, s-a reţinut că prin procesul-verbal încheiat la data de 30 mai 2024, lucrătorii de poliţie din cadrul Biroului Rutier - IPJ Iaşi s-au sesizat din oficiu cu privire la comiterea infracţiunilor de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 196 alin. (2) şi (3) din C. pen. şi părăsirea locului accidentului ori modificarea au ştergerea urmelor acestuia, prev. de art. 338 alin. (1) din C. pen., constând în aceea că, la data de 30 mai 2024, ora 22:16, inculpata A. - avocat în Baroul laşi - a condus autoturismul, pe Şoseaua Nicolina dinspre Podu Roş către Cug, pe banda unu de circulaţie, iar înainte de intersecţia cu Şos. Tudor Neculai, nu a semnalizat din timp, nu s-a asigurat corespunzător la schimbarea benzii de circulaţie de pe banda unu pe banda doi de circulaţie şi nu a păstrat o distanţă corespunzătoare, intrând în coliziune faţă - spate cu motocicleta din faţa sa, marca x, cu numărul de înmatriculare x, înmatriculată în Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, condusă pe aceeaşi direcţie de mers de către numitul C., posesor al permisului de conducere nr. x 20, emis la data de 5 ianuarie 2024 de Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, valabil pentru categoriile AM/A/B/BE/f/k/q, cu o vechime în conducere din luna noiembrie 2023, care, de asemenea, nu a semnalizat din timp şi nu s-a asigurat corespunzător la schimbarea benzii de circulaţie de pe banda unu pe banda doi a sensului de mers.

În urma impactului faţă-spate, motocicleta marca x, cu numărul de înmatriculare x, a fost proiectată în parapetul metalic din capătul refugiului staţiei de tramvai C. T.P. "Tudor Neculai".

După producerea accidentului rutier, inculpata A. a părăsit locul accidentului fără încuviinţarea poliţiei.

În urma evenimentului rutier a rezultat vătămarea corporală a persoanei vătămate C., conducătorul motocicletei marca x, cu numărul de înmatriculare x, care a fost diagnosticat de către cadrele medicale ale ambulanţei sosite la faţa locului cu "traumatism cranio cerebral cu pierderea cunoştinţei 5 secunde ", cod ICD S06.02, "contuzie toraco abdominală " COD ICD S 20, "altă luxaţie a cotului " COD ICD S 53.18, "contuzie genunchi" COD ICD S 80.0. Ulterior, acesta a fost transportat la Unitatea de Primiri Urgenţe a Spitalului Clinic de Urgenţă "Sfântul Spiridon" Iaşi pentru investigaţii medicale de specialitate.

În drept, prin rechizitoriu s-a reţinut că fapta inculpatei A., constând în aceea că, la data de 30 mai 2024, orele 22:16, conducând cu viteză autoturismul, pe Şoseaua Nicolina din direcţia Podu Roş către Cug, a acroşat cu intenţie motocicleta din faţa sa, marca x, cu numărul de înmatriculare x, înmatriculată în Regatul Unit al Marii Britanii, condusă pe aceeaşi direcţie de mers de către persoana vătămată C., proiectând motocicleta în refugiul de pietoni, iar pe persoana vătămată pe asfalt, fiindu-i provocate vătămări ce au necesitat 6-7 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor, prev. de art. 32 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 188 alin. (1) din C. pen.

În ceea ce priveşte forma de vinovăţie cu care a fost comisă infracţiunea, s-a menţionat faptul că aceasta a fost comisă cu intenţie indirectă, deoarece prin acţiunea sa de lovire a motocicletei, inculpata a prevăzut rezultatul faptei, respectiv decesul victimei, prin proiectarea acesteia în refugiul de pietoni sau asfalt, rezultat pe care nu l-a urmărit, însă l-a acceptat ca fiind posibil.

S-a mai menţionat că faptul că persoana vătămată nu a decedat în urma agresiunii nu se datorează atitudinii preventive a inculpatei, ci hazardului.

Pentru a reţine această situaţie de fapt, procurorul a avut în vedere următoarele mijloace de probă: proces-verbal de constatare a infracţiunii; proces-verbal de cercetare la faţa locului şi planşele foto; declaraţie persoană vătămată; procese-verbale de redare imagini video şi planşe foto; proces-verbal de exploatare a materialului obţinut ca urmare percheziţiei în sistem informatic; declaraţiile martorilor A., D., E., F. şi G.; buletin de analiză toxicologică nr. x din 31.05.2024 emis de IML Iaşi; buletin de analiză toxicologică nr. x din 03.06.2024 emis de IML Iaşi; buletin de analiză toxicologică - droguri nr. 166/D din 7.06.2024 emis de IML Iaşi; raportul de primă expertiză medico-legală nr. x/06.06.2024 emis de IML Iaşi; proces-verbal de constatare tehnică a autoturismului; declaraţiile suspectei/inculpatei A..

După comunicarea rechizitoriului, inculpata, prin apărător ales, a formulat cereri şi excepţii, prin care a susţinut, în esenţă, că actele de urmărire penală au fost întocmite şi mijloacele de probă au fost administrate în mod nelegal, cu încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute de C. proc. pen.. De asemenea, s-a susţinut că rechizitoriul nr. x/2024 din data de 12 august 2024 este neregulat întocmit, deoarece nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a constitui act de sesizare a instanţei de judecată, neregularitate ce derivă din lipsa unei descrieri corespunzătoare a faptei pentru săvârşirea căreia este trimisă în judecată inculpata A..

Cu privire la nelegala întocmire a unor acte de urmărire penală, s-a susţinut, în primul rând, că activitatea de urmărire penală s-a efectuat cu încălcarea dreptului la apărare prevăzut de art. 10 din C. proc. pen., în condiţiile în care inculpatei A. i s-a refuzat dreptul la o apărare eficientă şi efectivă, procurorul de caz nesoluţionând toate cererile şi memoriile formulate de apărare anterior trimiterii inculpatei în judecată.

În esenţă, s-a argumentat că, deşi apărarea a formulat o notă de probe solicitând administrarea unor mijloace de probă în favoarea inculpatei la data de 8 august 2024, procurorul de caz nu a soluţionat cererea, ci a întocmit rechizitoriul şi a sesizat instanţa la 14 august 2024, limitând, astfel, posibilitatea sa de apărare. S-a apreciat că procurorul de caz a acţionat cu rea-credinţă, afectând iremediabil drepturile procesuale ale inculpatei şi împiedicând accesul acesteia la o apărare completă şi efectivă. În plus, probele administrate au fost exclusiv în acuzare, iar cererile apărării au fost respinse în mod arbitrar, inculpata fiind informată despre materialul de urmărire penală abia în faza de cameră preliminară, fapt ce a prejudiciat dreptul său la apărare.

Mai mult, s-a argumentat că acţiunile procurorului contravin principiilor fundamentale ale procesului penal, în special principiului aflării adevărului, fiind evident că procurorul a prioritizat trimiterea în judecată a inculpatei, în loc să administreze probe în mod echilibrat, atât în favoarea, cât şi în defavoarea acesteia.

S-a mai susţinut că activitatea de urmărire penală s-a efectuat cu încălcarea principiului loialităţii, în condiţiile în care organele de urmărire penală au administrat probatorii doar pentru a susţine o încadrare juridică, nu pentru aflarea adevărului în prezenta cauză, subliniindu-se că procurorul de caz a respins toate solicitările de probatorii formulate de inculpată. S-a susţinut că, în acest mod, s-a produs o vătămare ireversibilă a dreptului la apărare al inculpatei A., aceasta fiind privată de posibilitatea de a formula apărări în faza de urmărire penală, vătămare despre care s-a apreciat că nu va putea fi înlăturată direct în faza de judecată.

În al doilea rând, s-a invocat nulitatea relativă a ordonanţelor procurorului de caz prin care acesta a respins în totalitate probatoriile în apărare solicitate de către inculpata A., nulitatea relativă a ordonanţei nr. 67/259/P/2024 din data de 3 iunie 2024, prin care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale, a ordonanţei nr. 67/259/P/2024 din data de 4 iunie 2024, prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală si a ordonanţei nr. 67/259/P/2024 din data de 4 iunie 2024 prin care s-a dispus schimbarea încadrării juridice, nulitate ce derivă din lipsa de motivare a ordonanţelor anterior menţionate.

S-a susţinut că inculpata A. a formulat, atât prin apărător ales, cât şi în nume propriu, mai multe note de probe, menite să susţină o apărare solidă şi să contracareze acuzaţiile aduse, însă procurorul de caz a respins aceste solicitări, fără a prezenta motivele tehnico-juridice necesare pentru a justifica de ce probele solicitate nu sunt relevante, utile sau concludente pentru soluţionarea cauzei.

S-a arătat că ordonanţele emise de procuror nu conţin o motivare detaliată, ci doar formulări generale care nu explică în mod concret soluţie acestuia de respingere, în concordanţă cu dispoziţiile art. 286 alin. (2) C. proc. pen.. Or, lipsa unei motivări adecvate afectează grav drepturile procesuale ale inculpatei, punând-o în imposibilitate de a contesta actele procesuale şi de a înţelege raţionamentul juridic al acuzării, afectând dreptul său la un proces echitabil şi la apărare.

În al treilea rând, s-a invocat nulitatea ordonanţei de delegare nr. 67/259/P/2024 din data de 3 iunie 2024 şi a ordonanţei de delegare nr. 67/259/P/2024 din data de 1 iunie 2024, ambele emise în favoarea "lucrătorilor de politie judiciară din cadrul IPJ Iaşi - Biroul Rutier Iaşi", întrucât nu a fost indicat organul de cercetare penală delegat pentru desfăşurarea activităţilor procedurale.

S-a susţinut că procurorul a aplicat greşit instituţia delegării, care permite desemnarea unui organ specific pentru a efectua acte procedurale, limitându-se, în schimb, la a face o referire vagă la "toţi lucrătorii de poliţie judiciară" din IPJ Iaşi, generalitate care, de vreme ce lasă delegarea fără un control precis şi permite o desemnare aleatorie, contravine cerinţelor clare şi precise impuse de legea procesual penală.

În al patrulea rând, s-a susţinut nulitatea procesului-verbal din data de data de 31 mai 2024, întrucât a fost întocmit cu încălcarea dreptului la apărare prin obţinerea si folosirea de relatări cu privire la situaţia de fapt din partea inculpatei A..

În acest sens, s-a arătat că agentul de poliţie B. a efectuat o adevărată "audiere" a inculpatei A., consemnând diverse aspecte într-un proces-verbal, fără a respecta drepturile acesteia şi fără a-i aduce la cunoştinţă calitatea procesuală şi consecinţele declaraţiilor date, încălcând astfel principiul egalităţii de arme şi dreptul la un proces echitabil. O atare audiere a încălcat trei garanţii - dreptul la tăcere, dreptul la neautoincriminare şi prezumţia de nevinovăţie - aşa cum sunt ele statuate în jurisprudenţa CEDO.

Cu privire la rechizitoriul emis în dosarul de urmărire penală nr. 67/259/P/2024 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, inculpata a invocat neregularitatea rechizitoriului şi nelegalitatea sesizării instanţei, din perspectiva lipsei de claritate şi a insuficientei descrieri a faptei imputate în concret inculpatei, precum şi din cea a lipsei de claritate între descrierea faptei pentru care s-a început urmărirea penală in rem, pentru care s-a dispus efectuarea în continuarea a urmăririi penale şi pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi schimbarea încadrării juridice, neregularitate ce determină imposibilitatea investirii instanţei cu judecarea cauzei.

S-a susţinut că faptele imputate inculpatei A. nu sunt descrise corespunzător şi că există contradicţii şi elemente lipsă, care împiedică instanţa să fie pe deplin învestită şi afectează dreptul la apărare al inculpatei. Rechizitoriul nu descrie clar acuzaţiile aduse inculpatei A., ridicând întrebări esenţiale legate de vinovăţia exclusivă pentru accidentul rutier, forma de intenţie (directă sau indirectă) şi modul exact în care aceasta ar fi "acroşat cu intenţie" motocicleta victimei, aspecte care determină o încălcare a prevederilor art. 371 C. proc. pen.

Potrivit art. 328 alin. (1) C. proc. pen.., rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală, menţinând o identitate între fapta descrisă iniţial în urmărirea penală in rem şi ulterior in personam. Deşi legea permite modificări prin extinderea urmăririi penale, în cauză nu s-a emis vreo ordonanţă formală de extindere, existând diferenţe semnificative între descrierea situaţiei de fapt în actele procesuale succesive, cu consecinţa împiedicării inculpatei de a fi informată detaliat şi în prealabil asupra acuzaţiei.

Examinând cererile şi excepţiile formulate de inculpata A. în limitele prevăzute de art. 342 raportat la art. 344 C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Iaşi a reţinut, în esenţă, următoarele:

În conformitate cu dispoziţiile art. 342 din C. proc. pen., obiectul camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Sub aspectul competenţei funcţionale, materiale şi teritoriale de soluţionare a cauzei, conform dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. d) raportat la art. 41 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. proc. pen., Curtea de Apel Iaşi este legal învestită. Calitatea personală de avocat în cadrul Baroului Iaşi a inculpatei A. atrage în mod obligatoriu competenţa materială şi personală a Curţii de apel Iaşi, în timp ce săvârşirea presupusei infracţiuni de tentativă la omor prevăzută de art. 32 raportat la art. 188 alin. (1) C. pen. pe şoseaua Nicolina din municipiul Iaşi atrage competenţa teritorială a aceleiaşi instanţe.

Referitor la legalitatea sesizării instanţei, judecătorul de cameră preliminară a constatat că rechizitoriul nr. x/2024 din 12 august 2024 al Parchetului de pe lângă Curtea de apel Iaşi a fost întocmit cu respectarea dispoziţiilor art. 328 C. proc. pen. privind faptele şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi cuprinde în mod corespunzător menţiunile prevăzute de art. 286 alin. (2) C. proc. pen., inclusiv datele referitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatei şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, dispoziţia de trimitere în judecată.

Faptele ce i se impută inculpatei sunt descrise într-o manieră clară şi neechivocă, îndeplinind standardul indicării unor repere rezonabile ale cadrului în care a fost comisă fapta, într-o modalitate suficientă pentru a o individualiza şi a o încadra în tipicitatea infracţiunii de tentativă la omor.

Judecătorul de cameră preliminară a constatat, de asemenea, că rechizitoriul a fost verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, conform art. 328 alin. (1) C. proc. pen.

S-a apreciat că inculpata A. nu a invocat excepţii veritabile privind legalitatea actului de sesizare a instanţei, cererile şi excepţiile privind neregularitatea actului de sesizare a instanţei fiind examinate în cadrul criticilor privind modalitatea de desfăşurare a urmăririi penale, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

1. În ceea ce priveşte încălcarea dreptului la apărare al inculpatei A. prin modalitatea de încuviinţare şi administrare a probelor în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară a constatat că desfăşurarea cercetării penale constituie atributul exclusiv al organelor de urmărire penală, care sunt libere să aprecieze asupra temeiniciei şi utilităţii administrării unor probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea inculpatei.

Faptul că inculpata a formulat o cerere de probe la data de 8 august, care nu a fost soluţionată prin ordonanţă de către procurorul de caz înainte de finalizarea urmăririi penale şi întocmirea actului de sesizare a instanţei, nu reprezintă un motiv de neregularitate a rechizitoriului sau a actelor de urmărire penală, în condiţiile în care judecătorul poate examina în cadrul procedurii de cameră preliminară exclusiv legalitatea probelor administrate şi a actelor efectuate, şi nicidecum a celor care ar fi trebuit realizate sau asupra cărora organul de urmărire penală a omis să se pronunţe.

Faptul că cererile formulate de inculpata A. de administrare a unor probe în apărare au fost respinse în cursul urmăririi penale nu echivalează cu încălcarea absolută a drepturilor şi a intereselor sale legitime pe toată durata procesului penal, existând posibilitatea reiterării acestora în cursul judecăţii în primă instanţă sau, după caz, de solicitare a unor noi probe.

De asemenea, invocarea de către inculpată a încălcării principiului loialităţii administrării probelor pentru a critica încadrarea juridică reţinută de organele de urmărire penală, precum şi probele administrate în susţinerea acuzaţiei este în mod vădit nefondată, având în vedere că practica unităţilor de parchet de pe raza judeţului Iaşi în materia accidentelor auto săvârşite cu intenţie nu reprezintă un izvor de drept sau o orientare jurisprudenţială obligatoriu valabilă pentru organele judiciare, în ceea ce priveşte situaţia juridică a inculpatei A..

2. În ceea ce priveşte pretinsa lipsă de motivare a ordonanţelor procurorului de caz, prin care au fost respinse cererile de administrare a unor probe, s-a dispus continuarea urmăririi penale faţă de suspecta A., s-a pus în mişcare acţiunea penală şi ulterior s-a dispus schimbarea încadrării juridice, judecătorul de cameră preliminară a constatat că actele sus-menţionate îndeplinesc condiţiile de formă privind conţinutul ordonanţelor, prevăzute expres şi limitativ de art. 286 alin. (2) lit. a)-f) C. proc. pen.

Astfel, ordonanţele din data de 3 iunie 2024 prin care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspecta A., din data de 4 iunie 2024, prin care a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor şi s-a dispus extinderea urmăririi penale, din data de 4 iunie 2024, prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală faţă de aceeaşi inculpată, din datele de 14 iunie 2024, 26 iulie 2024, prin care s-au respins cererile de probe formulate de inculpată cuprind inclusiv date relevante privind motivarea soluţiilor dispuse conform art. 286 alin. (2) lit. d) C. proc. pen. prin precizarea situaţiei de fapt, a mijloacelor de probă administrate şi a temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază.

În plus, inculpata şi-a exercitat şi dreptul de a contesta o parte a ordonanţelor menţionate anterior prin intermediul procedurii prevăzute de art. 339 C. proc. pen., astfel încât a beneficiat de un drept efectiv la apărare prin controlul efectuat de procurorul ierarhic superior.

3. În ceea ce priveşte nulitatea ordonanţelor de delegare din data de 3 iunie 2024 şi 1 iunie 2024, emise de procurorul de caz către "lucrătorii de poliţie judiciară din cadrul IPJ Iaşi, Biroul Rutier Iaşi" judecătorul de cameră preliminară a reţinut că, potrivit art. 324 alin. (3) C. proc. pen., în cazurile în care procurorul efectuează urmărirea penală, poate delega organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală, iar conform art. 201 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală poate dispune, în condiţiile art. 200 alin. (1) şi (2), efectuarea unui act de procedură şi prin delegare.

Curtea a apreciat că, într-o cauză în care urmărirea penală este de competenţa exclusivă a procurorului, nu este suficientă o ordonanţă de delegare cu caracter general, prin care poliţistul judiciar să fie delegat pentru efectuarea de acte de urmărire penală, ci este necesar ca ordonanţa de delegare să indice actele de urmărire penală pe care acesta le poate îndeplini, cu precizarea probelor pe care poate să le administreze în concret.

Din coroborarea textelor legale arătate mai sus, curtea a reţinut că procurorul poate delega organele de urmărire penală să efectueze mai multe acte de urmărire penală, nefiind limitat la un singur act şi nici obligat să emită ordonanţa de delegare separat pentru fiecare dintre actele de procedură a căror efectuare urmează să o delege organelor de urmărire penală.

4. În ceea ce priveşte identificarea expresă a lucrătorului din cadrul poliţiei judiciare delegat să efectueze actele de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară a constatat că dispoziţiile procesual penale nu impun o desemnare intuitu personae a poliţistului delegat, ci doar respectarea condiţiilor privind competenţa materială şi funcţională a acestuia, fiind, de altfel, imposibilă asigurarea unei continuităţi a aceluiaşi poliţist delegat în cadrul aceluiaşi dosar penal, având în vedere specificul desfăşurării actelor de urmărire penală şi planificarea personalului din cadrul unităţilor de poliţie.

5. Judecătorul de cameră preliminară a apreciat, însă, întemeiate criticile de nelegalitate formulate de inculpata A. cu privire la procesul-verbal încheiat la data de 31 mai 2024 de către agentul şef principal de poliţie B. din cadrul Poliţiei Municipiului Iaşi, Biroul Rutier, pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 102 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. pen.

Prin acest înscris intitulat proces-verbal, aflat la dosar urmărire penală, agentul de poliţie a procedat la audierea numitei A., a doua zi după producerea evenimentului rutier, în prezenţa martorului H., fără ca aceasta să aibă calitatea de suspectă în cadrul dosarului penal nr. x/2024, calitate pe care a dobândit-o abia la data de 3 iunie 2024 după emiterea ordonanţei de efectuare în continuare a urmăririi penale. La data audierii şi consemnării declaraţiei numitei A., aceasta nu avea nici calitatea de martor, nefiind respectate dispoziţiile art. 116 C. proc. pen. privind limitele şi obiectul declaraţiei martorului, comunicarea drepturilor şi a obligaţiilor acestuia, precum şi condiţiile formale privind administrarea acestei probe.

Spre deosebire de dispoziţiile art. 467 alin. (1) din vechiul C. proc. pen., conform cărora, în cazul infracţiunilor flagrante, organul de poliţie era obligat să întocmească un proces-verbal în care să consemneze cele constatate cu privire la fapta săvârşită, cu precizarea declaraţiilor învinuitului, în actualul C. proc. pen. dispoziţiile art. 61 alin. (3) permit consemnarea obiecţiilor, a precizărilor sau a explicaţiilor făptuitorului sau ale persoanelor prezente la locul constatării. Or, numita A. a fost depistată de organele de poliţie a doua zi după săvârşirea presupusei infracţiuni de tentativă de omor, astfel încât audierea acesteia prin intermediul procesului-verbal sus menţionat nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 61 alin. (3) C. proc. pen.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 282 alin. (1) C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară a admis cererea inculpatei A., a constatat nulitatea relativă a procesului-verbal de audiere sus-menţionat, apreciind că s-a produs o vătămare a drepturilor şi intereselor legitime ale acesteia, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.

Având în vedere că procesul-verbal încheiat la data de 31 mai 2024 de către agent şef principal de poliţie B. se regăseşte în dosarul de urmărire penală pentru a fundamenta acuzaţia în materie penală adusă inculpatei, curtea a constatat nulitatea relativă a acestei probe pe care a exclus-o.

6. Judecătorul de cameră preliminară a apreciat nefondate criticile inculpatei A. privind modalitatea de descriere a laturii subiective a infracţiunii de tentativă la omor, reţinând că, din cuprinsul ordonanţelor de schimbare a încadrării juridice, din descrierea faptei în cuprinsul rechizitoriului, inclusiv la rubrica "Încadrarea juridică" a reieşit în mod nemijlocit forma de intenţie care i se impută inculpatei, respectiv intenţie indirectă. În plus, faptele imputate inculpatei sunt descrise într-o manieră clară şi neechivocă, îndeplinind standardul indicării unor repere rezonabile ale cadrului în care a fost comisă fapta, într-o modalitate suficientă pentru a o individualiza şi a o încadra în drept.

Susţinerile şi apărările inculpatei privind săvârşirea faptei cu forma de vinovăţie a culpei cu prevedere, precum şi schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tentativă la omor în altă infracţiune săvârşită din culpă, urmează să fie examinate de către instanţa de fond în cursul judecăţii.

7. În ceea ce priveşte modalitatea de desfăşurare a urmăririi penale şi dreptul inculpatei A. de a participa direct şi nemijlocit la efectuarea actelor de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară a constatat că aceasta s-a aflat pentru anumite intervale de timp în tranzit între locurile de detenţie şi unităţile medicale în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice, însă aceste împrejurări nu constituie o împiedicare absolută a exercitării drepturilor şi intereselor specifice inculpatei, în condiţiile în care ea a fost reprezentată de avocaţi aleşi în tot cursul urmăririi penale.

Astfel, apărătorii aleşi ai inculpatei au formulat cereri de participare la orice act de urmărire penală şi şi-au exercitat aceste drepturi în mod efectiv, fără ca absenţa temporară şi din motive obiective a inculpatei de la efectuarea anumitor acte de urmărire penală să îi afecteze în mod substanţial exercitarea efectivă a dreptului la apărare.

8. Judecătorul de cameră preliminară a respins ca inadmisibilă solicitarea părţii civile de restituire a permisului de conducere reţinut de organele de poliţie prin procesul-verbal din data de 30 mai 2024, având în vedere că dispoziţiile art. 111 alin. (4) raportat la alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2002 privind prelungirea dreptului de a conduce privesc situaţia persoanei faţă de care se dispune clasarea, renunţarea la urmărirea penală sau, după caz, rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Or, faţă de partea civilă C. a fost luată măsura tehnico-administrativă a reţinerii permisului de conducere pentru presupusa săvârşire a unei abateri rutiere constând în neasigurarea la schimbarea direcţiei de mers, nicidecum pentru săvârşirea unei infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice, context în care restituirea permisului de conducere şi restabilirea dreptului de a conduce vehicule pe drumurile publice pot fi dispuse în cadrul unei proceduri administrativ jurisdicţionale, în contradictoriu cu IPJ Iaşi Biroul Rutier.

Prin adresa din data de 11 noiembrie 2024, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a comunicat că menţine dispoziţia de trimitere în judecată a inculpatei A..

Subsecvent aceste comunicări, prin încheierea nr. 54 din data de 22 noiembrie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2024, Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori a dispus, în temeiul art. 346 alin. (4) C. proc. pen., începerea judecăţii fată de inculpata A., pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor prevăzută de art. 32 alin. (1) raportat la art. 188 alin. (1) C. pen.

A respins ca inadmisibilă cererea părtii civile C. de restituire a permisului de conducere.

Pentru a dispune astfel, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Iaşi a reţinut că, luând în considerare răspunsul formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel, au fost respectate dispoziţiile procesuale prevăzute de art. 345-346 C. proc. pen., privind desfăşurarea procedurii de cameră preliminară în ipoteza în care judecătorul de cameră preliminară a sancţionat, potrivit art. 280-282 C. proc. pen.., actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii cu excluderea uneia dintre probele administrate.

Astfel, ca urmare a înlăturării din cuprinsul dosarului de urmărire penală a procesului-verbal din data de 31 mai 2024 întocmit de agent şef principal B., dispusă prin încheierea intermediară din data de 1 noiembrie 2024 şi a răspunsului comunicat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, au fost respectate dispoziţiile art. 346 alin. (4) C. proc. pen. care prevăd că, în cazul excluderii uneia dintre probele administrate în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară va dispune începerea judecăţii.

Contrar susţinerilor inculpatei A. prin apărător ales, judecătorul de cameră preliminară a constatat că efectele probei excluse au încetat ca urmare a înlăturării sale fizice din materialul probator şi nu pot influenţa conţinutul rechizitoriului, acuzaţia în materia penală şi dispoziţia de începere a judecăţii.

Din examinarea rechizitoriului întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi în dosarul de urmărire penală având nr. 67/259/P/2024 reiese că mijlocul de probă menţionat anterior nu se regăseşte în cuprinsul actului de sesizare a instanţei şi nici nu fundamentează direct sau indirect dispoziţia de trimitere în judecată. În plus, procesul-verbal din data de 31 mai 2024, întocmit de agent şef principal B., nu este menţionat printre probele pe care se întemeiază rechizitoriul, iar conţinutul acestuia nu este expus în susţinerea situaţiei de fapt şi încadrarea juridică a faptelor, astfel încât să afecteze însuşi conţinutul actului de sesizare, iar prin excluderea acestuia a fost înlăturată vătămarea adusă drepturilor şi intereselor procesuale legitime ale inculpatei A..

În concluzie, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că organele de urmărire penală s-au conformat pe deplin dispoziţiilor încheierii din data de 1 noiembrie 2024, putându-se proceda la începerea judecăţii faţă de inculpata A. cu privire la săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor în împrejurările de fapt expuse pe larg în rechizitoriu.

În ceea ce priveşte solicitarea părţii civile C. de restituire a permisului de conducere/acordare a dreptului de a conduce vehicule, judecătorul de cameră preliminară a menţinut considerentele de fapt şi de drept expuse în soluţionarea aceleiaşi cereri prin încheierea din data de 1 noiembrie 2024, în sensul că temeiul juridic al reţinerii pe cale administrativă a permisului de conducere şi calitatea sa procesuală în cadrul prezentului dosar penal nu permit aplicarea dispoziţiilor art. 111 alin. (1) lit. b) şi alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 în procesul penal privind pe inculpata A..

Împotriva acestei ultime încheieri, dar şi a celei interlocutorii din data de 1 noiembrie 2024, în termen legal, a formulat contestaţie inculpata A..

În dezvoltarea motivelor de contestaţie, contestatoarea inculpată a susţinut, în esenţă, următoarele:

I. Cu privire la rechizitoriul emis în dosarul de urmărire penală nr. 67/259/P/2024 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi:

- neregularitatea rechizitoriului şi nelegalitatea sesizării instanţei din perspectiva lipsei de claritate şi a insuficientei descrieri a faptei imputate în concret inculpatei A.;

S-a susţinut că, în actul de sesizare, nu este descrisă în mod corespunzător fapta imputată inculpatei A., există contradicţii în descriere şi lipsesc unele elemente prevăzute de art. 328 din C. proc. pen.. Astfel, din descrierea presupusei activităţi infracţionale nu rezultă clar dacă: a) i se impută exclusiv inculpatei vinovăţia pentru producerea accidentului rutier?; b) care este forma de intenţie cu care a acţionat inculpata - intenţia directă sau intenţia indirectă? şi c) cum a "acroşat cu intenţie" motocicleta condusă de persoana vătămată?

Aceste aspecte nu ţin de temeinicia acuzaţiei, ci de legalitatea actului de trimitere în judecată, vizând determinarea clară a obiectului şi a limitelor judecăţii. Or, delimitarea clară a obiectului judecăţii îi incumbă procurorului, ca titular al funcţiei de acuzare şi nu poate fi lăsată în seama judecătorului, deoarece este incompatibilă cu funcţia de jurisdicţie pe care acesta din urmă o exercită. În plus, stabilirea riguroasă a obiectului judecăţii prezintă importanţă atât pentru instanţa de judecată şi pentru procurorul de şedinţă ce va trebui să susţină acuzaţiile, cât şi pentru părţi, care vor avea cunoştinţă de acuzaţiile în raport de care îşi pot exercita dreptul la apărare.

- lipsa de claritate a descrierii faptei pentru care s-a început urmărirea penală in rem, pentru care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale şi pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi schimbarea încadrării juridice, neregularitate ce determină imposibilitatea învestirii instanţei cu judecarea prezentei cauze;

S-a susţinut că, potrivit art. 328 alin. (1) teza I din C. proc. pen., rechizitoriul se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală, ceea ce impune existenţa unei identităţi între fapta descrisă în rechizitoriu şi fapta care a făcut obiectul urmăririi penale in rem şi, mai apoi, in personam, respectiv pentru care s-a dispus inculparea.

În cauza de faţă, deşi s-a operat cu aceeaşi descriere a situaţiei de fapt începând cu ordonanţa de începere a urmăririi penale in rem şi terminând cu rechizitoriul, au fost nesocotite dispoziţiile art. 305 alin. (3), art. 309, art. 328 din C. proc. pen., deoarece există diferenţe în descrierea situaţiei de fapt şi acte materiale diferite sau suplimentare, situaţie ce s-a răsfrânt asupra dreptului la apărare al inculpatei, a dreptului său de a fi informată detaliat cu privire la obiectul şi natura acuzaţiilor aduse.

În concret, după ce în actele procesuale iniţiale, s-a reţinut că "inculpata A. a condus autoturismul personal şi nu a semnalizat din timp, nu s-a asigurat corespunzător la schimbarea benzii de circulaţie de pe banda 1 pe banda 2 intrând în coliziune faţă - spate cu motocicleta din faţa sa" iar persoana vătămată, de asemenea, nu s-a asigurat corepunzător la schimbarea benzii de circulaţie de pe banda unu pe banda doi de circulaţie şi nu a semnalizat această manevră, în rechizitoriu s-a reţinut că inculpata A. "a acroşat cu intenţie motocicleta condusă de persoana vătămată", neregularitate de natură a afecta serios dreptul acesteia la apărare.

II. Cu privire la nelegalitatea actelor de urmărire penală şi a probelor administrate:

- activitatea de urmărire penală s-a efectuat cu încălcarea dreptului la apărare, prev. de art. 10 din C. proc. pen., în condiţiile în care inculpatei A. i s-a refuzat dreptul la o apărare eficientă şi efectivă, procurorul de caz nesoluţionând toate cererile şi memoriile formulate anterior trimiterii inculpatei în judecată. Invocând dispoziţiile art. 10 alin. (5) din C. proc. pen., inculpata a apreciat că i-a fost încălcat flagrant dreptul la apărare, prin aceea că, deşi a formulat prin apărătorul ales o notă de probe în data de 8 august 2024, prin care solicita administrarea unor probatorii în apărare, cererea nu a fost soluţionată de procuror. Or, înainte de a dispune trimiterea în judecată a inculpatei la data de 14 august 2024, procurorul era obligat să se asigure că a dispus cu privire la toate cererile şi memoriile acesteia şi să asigure, pe cale de consecinţă, accesul apărării la dosarul de urmărire penală, în condiţiile în care aceasta şi-a manifestat intenţia neechivocă de a da declaraţie şi de a-şi exercita dreptul la apărare sub toate formele procesuale.

Mai mult, în prezenta cauză, au fost administrate probatorii exclusiv în acuzare, procurorul de caz respingând, de-o manieră arbitrară, toate solicitările de probatorii formulate de apărare, inculpata neprimind vreun răspuns la solicitările sale până la data întocmirii rechizitoriului. În această manieră au fost încălcate în mod flagrant dispoziţiile art. art. 10 alin. (3) şi art. 5 din C. proc. pen., inculpata fiind lipsită de posibilitatea formulării unor noi cereri în probaţiune, după consultarea dosarului într-o formă actualizată.

- activitatea de urmărire penală s-a efectuat cu încălcarea principiului loialităţii, în condiţiile în care organele de urmărire penală au administrat probatorii doar pentru a susţine încadrarea juridică, nu şi pentru aflarea adevărului în prezenta cauză; s-a susţinut că egalitatea de arme presupune oferirea suspectului sau inculpatului a tuturor mijloacelor necesare pentru a realiza o apărare eficientă şi completă, ceea ce presupune ca trimiterea în judecată să se realizeze cu respectarea art. 327 din C. proc. pen.. Or, dacă procurorul de caz ar fi efectuat o minimă analiză a dosarului de urmărire penală, ar fi constatat că inculpata A. a formulat o cerere de probatorii la data de 8 august 2024, cerere cu privire la care nu s-a pronunţat şi care avea drept scop exercitarea dreptului acesteia la apărare.

În plus, procurorul de caz a adus atingere principiului egalităţii de arme şi dreptului la apărare, neglijând total drepturile procesuale ale inculpatei, prin respingerea tuturor solicitărilor acesteia de administrare a unor probatorii în apărare, coroborat cu refuzul de facto de a răspunde cererilor de probatorii formulate, ceea ce a produs o vătămare ireversibilă a dreptului la apărare al inculpatei prin privarea sa de posibilitatea de a formula apărări în faza de urmărire penală, vătămare ce nu va putea fi înlăturată direct în faza de judecată.

- nulitatea relativă a ordonanţelor procurorului de caz prin care a respins în totalitate probatoriile în apărare solicitate de către inculpata A. şi nulitatea relativă a ordonanţei nr. 67/259/P/2024 din 3 iunie 2024, prin care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale, a ordonanţei nr. 67/259/P/2024 din 4 iunie 2024, prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi a ordonanţei nr. 67/259/P/2024 din 4 iunie 2024, prin care s-a dispus schimbarea încadrării juridice, nulitate ce derivă din lipsa de motivare a ordonanţelor anterior menţionate;

S-a invocat, sub acest aspect, că în cuprinsul ordonanţelor criticate, procurorul de caz nu a oferit nicio motivare a deciziei de respingere a probatoriilor solicitate, limitându-se la a prelua conţinutul notelor de probe formulate de apărare. Or, având în vedere dispoziţiile art. 286 alin. (2) din C. proc. pen., se constată absenţa oricărei motivări cu privire la existenţa suspiciunii rezonabile - în cazul ordonanţei de efectuare în continuare a urmăririi penale -, la existenţa probelor - în cazul ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale - ori cu privire la motivele respingerii probatoriilor solicitate - în cazul ordonanţelor de respingere a notelor de probă, deşi respectivele ordonanţe reprezintă actele procesuale esenţiale în cauza penală.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că etapa procesuală care se desfăşoară înainte de sesizarea instanţei este, de asemenea, acoperită de garanţiile prevăzute de art. 6 par. 3 din CEDO, dacă şi în măsura în care nerespectarea lor iniţială riscă să compromită în mod grav caracterul echitabil al procesului [Rupa (nr. 1) împotriva României, hotărârea din 16.12.2008, Salduz împotriva Turciei, Marea Camera]. Lipsa motivării ordonanţelor menţionate afectează dreptul inculpatei la un proces echitabil şi la apărare, deoarece aceasta nu poate lua la cunoştinţă de raţionamentul pe baza căruia procurorul a decis continuarea cercetărilor în şi respingerea tuturor probatoriilor solicitate în apărare.

Prin urmare, ordonanţele sunt lovite de nulitate relativă, vătămarea procesuală cauzată inculpatei neputând fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestora.

- nulitatea ordonanţei de delegare nr. 67/259/P/2024 din 3 iunie 2024 şi a ordonanţei de delegare nr. 67/259/P/2024 din 1 iunie 2024 dispuse de către procurorul de caz către "lucrătorii de poliţie judiciară din cadrul IPT Iaşi -Biroul Rutier Iaşi", întrucât nu este indicat organul de cercetare penală delegat pentru desfăşurarea activităţilor procedurale;

S-a apreciat că procurorul era ţinut să indice numele şi prenumele poliţiştilor delegaţi pentru realizarea activităţilor procedurale, nefiind suficient a indica toţi "lucrătorii de poliţie judiciară din cadrul IPJ Iaşi - Biroul Rutier Iaşi", de vreme ce o atare menţiune este una mult prea generală, procurorul nemaiavând un real control asupra organului judiciar delegat pentru efectuarea anumitor activităţi procesuale, iar desemnarea poliţiştilor s-a realizat ad hoc de către conducătorul unităţii de poliţie.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 5 decembrie 2024, sub nr. x/2024/a1, fiind fixat prim termen de judecată la data de 30 ianuarie 2025 când, la solicitarea contestatoarei prezente personal, Înalta Curte a dispus amânarea cauzei pentru a-i da posibilitatea angajării unui apărător ales.

La termenul ulterior fixat la data de 13 februarie 2025, contestatoarea inculpată s-a prezentat personal şi asistată de apărător ales, susţinerile acesteia, ca şi cele ale reprezentantului Ministerului Public şi ale intimatului parte civilă fiind detaliat redate în partea introductivă a prezentei încheieri.

Examinând actele şi lucrările dosarului, precum şi încheierile contestate prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte, completul de doi judecători, constată următoarele:

Cu titlu prealabil, reţine că interpretarea sistematică a dispoziţiilor procesual-penale pertinente în materia contestaţiei în camera preliminară - respectiv art. 4251 alin. (1) şi (4) coroborate cu art. 347 alin. (4) din C. proc. pen. - relevă caracterul limitat devolutiv al acestei căi de atac, concretizat în aceea că legalitatea încheierilor atacate poate fi cenzurată, în principiu, în limitele criticilor formulate explicit de contestatori şi, numai prin excepţie, din oficiu, din perspectiva cazurilor de nulitate absolută.

Ca efect al Deciziei nr. 554/2017 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial nr. 1013 din 21 decembrie 2017), judecătorului de cameră preliminară îi este recunoscut şi dreptul de a invoca, din oficiu, încălcări ale dispoziţiilor legale care atrag sancţiunea nulităţii relative, însă, aşa cum s-a subliniat în doctrina şi jurisprudenţa relevante, astfel de încălcări pot fi luate în considerare atunci când ele au o anumită gravitate, fiind de natură a atrage imposibilitatea stabilirii obiectului şi a limitelor judecăţii sau a antrena încălcări importante ale dreptului la apărare al părţilor sau ale echităţii procedurii.

În acest context, în coordonatele de analiză determinate de autorul căii de atac, pe de o parte, şi de neconstatarea, din oficiu, a unor eventuale cazuri de nulitate absolută sau relativă prevăzute de art. 281 şi art. 282 din C. proc. pen., pe de altă parte, instanţa de contestaţie va examina legalitatea încheierilor pronunţate de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Iaşi în raport cu motivele de critică formulate de inculpata A. în cel de-al doilea grad de jurisdicţie.

Aceste motive se circumscriu, în esenţă, unor aspecte de neregularitate a sesizării (decurgând din pretinsa neclaritate a rechizitoriului sub aspectul descrierii acuzaţiei şi din inadvertenţele existente în actele succesive de începere/continuare a urmăririi penale şi de punere în mişcare a acţiunii penale) şi, respectiv, unor aspecte de nelegalitate a actelor de urmărire penală cu relevanţă în materia probaţiunii (omisiunea procurorului de a se pronunţa asupra unei cereri de probe, respingerea cererilor de probe formulate de inculpată şi nulitatea relativă a unor ordonanţe).

I. Sub aspectul criticilor ce vizează legalitatea sesizării, Înalta Curte, completul de 2 judecători, subliniază, prioritar, că în analiza cererilor şi excepţiilor vizând această chestiune, trebuie să aibă în vedere atât cerinţele de conţinut al rechizitoriului, explicit prevăzute de art. 328 din C. proc. pen., cât şi regulile cu valoare de principiu ce se desprind din jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În acord cu exigenţele normelor convenţionale pertinente, dar şi cu principiile fundamentale ale procesului penal, reglementate de art. 2, art. 3 alin. (1), (3), art. 8 şi art. 10 din C. proc. pen., cunoaşterea certă a conţinutului faptelor ce fac obiectul sesizării instanţei (configurate neechivoc în toate particularităţile lor de timp sau loc de comitere, de conţinut concret, de rezultat sau urmare produsă ori de participaţie penală) şi a încadrării lor juridice reprezintă o cerinţă indispensabilă pentru a se asigura în mod concret şi efectiv, iar nu teoretic şi iluzoriu, conformitatea procedurii cu cerinţele fundamentale de echitate a procesului.

Importanţa informării adecvate şi detaliate a acuzatului cu privire la natura acuzaţiilor şi calificarea juridică a faptelor a fost subliniată în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat mutatis mutandis că "Art. 6 paragraful 3 lit. a) din convenţie îi recunoaşte acuzatului dreptul de a fi informat nu doar cu privire la cauza acuzaţiei, adică la faptele materiale de care este acuzat, dar şi încadrarea juridică a faptelor, şi aceasta în mod detaliat. Sfera de aplicare a acestei dispoziţii trebuie apreciată, în special, în lumina celui mai general drept la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din convenţie. În materie penală, o informare precisă şi completă cu privire la acuzaţiile aduse unei persoane, şi deci cu privire la încadrarea juridică pe care instanţa o poate reţine împotriva sa, este o condiţie esenţială a echităţii procedurii" (cauza Adrian Constantin împotriva României, hotărârea din 12.04.2011, cauza Pelissier şi Sassi împotriva Franţei, hotărârea din 25.03.1999).

În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte, completul de doi judecători reţine că exigenţele de descriere adecvată a acuzaţiilor sunt îndeplinite atunci când circumstanţele de timp, loc şi modalitate de comitere a faptei sunt indicate în cuprinsul actului de sesizare cu o precizie suficientă pentru a permite acuzatului să înţeleagă, cu exactitate, conţinutul faptic, obiectiv, al fiecărei învinuiri aduse.

Tot astfel, indicarea probelor şi a mijloacelor de probă ce susţin teza acuzării presupune trimiteri explicite şi punctuale atât la elementele faptice care au fundamentat concluzia procurorului că există o faptă prevăzută de legea penală, comisă cu vinovăţia cerută de lege de către persoana inculpată, cât şi la mijloacele de probă prin intermediul cărora au fost obţinute aceste elemente. Întinderea acestor trimiteri sau explicaţii depinde de particularităţile cauzei; fără a fi necesar ca orice afirmaţie a organului judiciar să fie însoţită de precizarea elementelor de probă ce au fundamentat-o, este însă esenţial ca rechizitoriul să indice neechivoc suportul probator - direct ori indirect - al elementelor esenţiale, obiective şi subiective, circumscrise conţinutului legal al infracţiunii, astfel încât acuzatul să poată înţelege, cât mai exact, baza probatorie a acuzaţiei şi, eventual, în deplină cunoştinţă de cauză, să o poată contesta în faza judecăţii.

În cauza de faţă, similar judecătorului din cadrul primei instanţe, Înalta Curte, completul de 2 judecători, constată îndeplinite aceste exigenţe.

Rechizitoriul nr. x întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi la data de 12 august 2024 se conformează integral exigenţelor art. 328 alin. (1) teza I din C. proc. pen., deoarece cuprinde o descriere explicită a circumstanţelor în care se presupune că inculpata A. a comis fapta dedusă judecăţii, prin indicarea clară a elementelor de timp, loc şi modalitate de comitere a acesteia. Formal, există o corespondenţă între starea de fapt descrisă în partea expozitivă a actului de sesizare şi caracterizarea juridică, de către procuror, a faptei concret imputate contestatoarei, neidentificându-se contradicţii de substanţă, de natură a face imposibilă stabilirea obiectului sau a limitelor judecăţii.

În esenţă, acuzaţia adusă inculpatei A. constă în aceea că, la data de 30 mai 2024, orele 22:16, conducând cu viteză autoturismul, pe Şoseaua Nicolina din direcţia Podu Roş către Cug, a acroşat cu intenţie motocicleta din faţa sa, marca x, cu numărul de înmatriculare x, înmatriculată în Regatul Unit al Marii Britanii, condusă pe aceeaşi direcţie de mers de către persoana vătămată C., proiectând motocicleta în refugiul de pietoni, iar pe persoana vătămată pe asfalt, fiindu-i provocate acesteia din urmă vătămări ce au necesitat pentru vindecare 6-7 zile de îngrijiri medicale.

Procurorul a apreciat că fapta astfel configurată a fost săvârşită cu vinovăţie sub forma intenţiei indirecte, în condiţiile în care inculpata a prevăzut că fapta sa ar putea cauza decesul victimei, rezultat pe care nu l-a urmărit, dar l-a acceptat ca posibil, şi întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor, prev. de art. 32 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 188 alin. (1) din C. pen.,

Criticile aduse legalităţii rechizitoriului de către inculpata A. se raportează, în primul rând, la pretinse neclarităţi ce ar decurge din absenţa descrierii corespunzătoare a unor elemente particulare apreciate esenţiale în apărare, referitoare la caracterul exclusiv sau nu al vinovăţiei sale în producerea accidentului, la forma de vinovăţie concret reţinută şi la particularităţile modului în care ar fi acroşat, în concret, motocicleta condusă de victimă.

În al doilea rând, aceste critici antamează problematica legalităţii sesizării din perspectiva mai largă a concordanţei dintre fapta descrisă în rechizitoriu şi cea pentru care s-a început şi efectuat urmărirea penală, iar ulterior s-a pus în mişcare acţiunea penală şi a efectelor acestei chestiuni în planul dreptului la apărare al inculpatei.

Înalta Curte, completul de 2 judecători, constată, similar primei instanţe, că toate elementele de detaliu apreciate de contestatoare ca insuficient descrise în rechizitoriu rezultă, însă, cu suficientă claritate din conţinutul actului de sesizare.

În rechizitoriu sunt descrise în amănunt circumstanţele factuale în care, în opinia procurorului, s-a produs incidentul din data de 30 mai 2024, sunt individualizate neechivoc atât conduita inculpatei, în dinamica acţiunilor obiectiv întreprinse de aceasta la data respectivă, cât şi conduita persoanei vătămate C. (paginile 2-3 ale rechizitoriului) şi sunt expuse argumentele probatorii pentru care s-a apreciat că poziţia psihică a inculpatei la data critică a fost una specifică intenţiei indirecte, formă de vinovăţie precizată ca atare în capitolul II al actului de sesizare (paginile 6-8 ale actului procedural).

Prin urmare, toate circumstanţele factuale care, în opinia contestatoarei inculpate, ar fi fost redate imprecis în actul de sesizare rezultă, în realitate, din ansamblul conţinutului acestui act procedural, ele urmând a face obiectul unei verificări nemijlocite în cursul judecăţii, pe baza mijloacelor de probă ce vor fi administrate şi, ulterior, la finalul acestei etape, al unei examinări critice a instanţei de judecată.

Corespondenţa dintre acţiunile imputate inculpatei, în toate fazele lor de desfăşurare descrise în rechizitoriu, pe de o parte, şi probatoriul administrat, pe de altă parte, ori aprecierea procurorului cu privire la atitudinea subiectivă a inculpatei în raport cu fapta şi urmările acesteia antamează chestiuni circumscrise exclusiv temeiniciei acuzaţiei, nicidecum legalităţii actului de sesizare, singurul aspect ce poate face obiectul cenzurii judiciare în etapa filtru a camerei preliminare.

În mod asemănător, contrar susţinerilor inculpatei A., Înalta Curte, completul de 2 judecători, constată că nu există diferenţe de substanţă între modalitatea în care conţinutul factual al acuzaţiei penale s-a reflectat succesiv în conţinutul ordonanţelor prin care procurorul a dispus, mai întâi, începerea urmăririi penale in rem, ulterior, continuarea urmăririi penale faţă de inculpată şi, în fine, punerea în mişcare a acţiunii penale, pe de o parte, şi modul în care aceeaşi faptă a fost descrisă în rechizitoriu, pe de altă parte.

Astfel, subsecvent sesizării din oficiu, la data de 30 mai 2024, a lucrătorilor de poliţie din cadrul Biroului Rutier - IPJ Iaşi, reperele factuale ale acuzaţiei aduse inculpatei au fost descrise similar atât în ordonanţa din data de 3 iunie 2024, prin care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspecta A. pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din C. pen., cât şi în ordonanţa din data de 4 iunie 2024, prin care s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2), (3) din C. pen. în infracţiunea de tentativă de omor, prevăzută de art. 32 alin. (1) rap. la art. 188 alin. (1) din C. pen. şi extinderea urmăririi penale faţă de aceeaşi suspectă pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 32 alin. (1) rap. la art. 188 alin. (1) din C. pen. şi art. 338 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.

În esenţă, s-a reţinut în ambele acte procedurale sus-menţionate că, în timp ce conducea autoturismul cu nr. de înmatriculare x, inculpata nu a semnalizat din timp, nu s-a asigurat corespunzător la schimbarea benzii de circulaţie şi nu a păstrat o distanţă corespunzătoare, intrând în coliziune cu motocicleta cu numărul de înmatriculare x, condusă de partea civilă C. şi provocând proiectarea motocicletei într-un parapet metalic şi vătămarea corporală a victimei, după care a părăsit locul accidentului fără încuviinţarea organelor de poliţie. Pentru a dispune schimbarea încadrării juridice, procurorul a reţinut, suplimentar, că din examinarea probelor administrate, având în vedere comportamentul în trafic al inculpatei A. atât anterior, cât şi ulterior impactului, rezultă că aceasta a urmărit producerea accidentului, acţionând cu intenţie.

Aceleaşi împrejurări de fapt au fost descrise şi în cuprinsul ordonanţei din data de 4 iunie 2024, prin care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpata A. şi, în fine, în cuprinsul ordonanţei din data de 2 iulie 2024 prin care, în urma evaluării probatoriului administrat, s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunile prevăzute de art. 32 alin. (1) rap. la art. 188 alin. (1) din C. pen. şi art. 338 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 32 alin. (1) rap. la art. 188 alin. (1) din C. pen.

Împrejurarea că, în conţinutul rechizitoriului, procurorul a sintetizat în drept acuzaţia penală, reţinând că, în contextul factual anterior descris, inculpata A. a acroşat cu intenţie motocicleta condusă de partea civilă, nu este de natură a releva o diferenţă de substanţă în descrierea laturii obiective a acuzaţiei şi nici reţinerea unor acte materiale diferite sau suplimentare în sarcina inculpatei, cum neîntemeiat a susţinut aceasta din urmă.

Ceea ce se impută, în concret, contestatoarei inculpate este impactul produs între autoturismul pe care aceasta îl conducea şi motocicleta pe care circula partea civilă, cu consecinţa vătămării corporale a acesteia din urmă, între expresiile de acroşare cu intenţie şi intrare în coliziune, indicate de procuror drept cauze obiective ale acestui impact în actele procedurale succesive, neexistând diferenţe semantice de natură a releva pretinsa modificare a acuzaţiei invocată de inculpată.

Ceea ce inculpata A. contestă, de altfel, nu este descrierea dinamicii obiective propriu-zise a impactului, ci caracterizarea de către procuror a atitudinii sale subiective la comiterea faptei ca fiind proprie intenţiei indirecte, chestiune ce excedează în mod vădit obiectului camerei preliminare şi limitelor normative în care judecătorul îşi exercită prerogativele legale în această fază.

Nu se identifică, prin urmare, o încălcare a dreptului inculpatei consacrat de art. 10 alin. (3) din C. proc. pen., de a fi informată, în prealabil şi detaliat, asupra acuzaţiei penale şi, implicit, nici a dreptului său la apărare din această perspectivă.

II. Sub aspectul criticilor ce vizează legalitatea actelor de urmărire penală, Înalta Curte, completul de 2 judecători, constată că inculpata A. a invocat în esenţă, pe de o parte, încălcarea dreptului său la apărare ca urmare a omisiunii procurorului de a se pronunţa asupra cererii de probe din data de 8 august 2024, a respingerii cererilor în probaţiune formulate de apărare, cu consecinţa pretinsă a administrării exclusiv a unor probe în acuzare şi, pe de altă parte, nulitatea relativă a mai multor ordonanţe ca urmare a nemotivării măsurilor/soluţiilor dispuse ori ca urmare a formulării prea vagi a dispoziţiilor regăsite în ordonanţele de delegare.

Prealabil, Înalta Curte subliniază coordonatele de principiu în care judecătorul de cameră preliminară poate exercita competenţele atribuite de art. 54 lit. b) din C. proc. pen. sub aspectul legalităţii probatoriului.

Având un caracter eminamente de drept, subsumat exigenţelor de formă şi de conţinut ale actelor procedurale, de concordanţă a acestora din urmă cu actele procesuale pe care le încorporează ori cu dispoziţiile legale pertinente în faza de urmărire penală, examenul judecătorului de cameră preliminară presupune evaluarea probelor din unica perspectivă a legalităţii (sau, după caz, a loialităţii) administrării lor. Judecătorului nu îi sunt atribuite normativ, în această fază, prerogative de cenzurare a oportunităţii actului prin care s-a dispus sau respins administrarea unei probe ori a opţiunii organului de urmărire penală de a da eficienţă doar unora dintre probele administrate în faza iniţială a procesului.

În materia probaţiunii, examenul judecătorului de cameră preliminară are o unică finalitate - excluderea probelor care au stat la baza dispoziţiei de trimitere în judecată, dar care au fost administrate în mod nelegal. Modul de apreciere a conţinutului informativ al probelor de către procuror şi cenzurarea valorii atribuite unora dintre probele administrate în detrimentul altora reprezintă chestiuni esenţial circumscrise conceptului de "apreciere a probelor", în înţelesul art. 103 din C. proc. pen., care nu se subsumează obiectului legal al camerei preliminare.

În al doilea rând, în definirea limitelor verificărilor efectuate în camera preliminară, sunt pertinente normele relative la nulităţi, ele disciplinând atât participanţii procesuali îndreptăţiţi a invoca încălcări ale legii în faza de urmărire penală, cât şi coordonatele procedurale în care astfel de încălcări pot fi invocate în camera preliminară.

În orice caz, examenul judecătorului de cameră preliminară este limitat, prin voinţa legiuitorului, la chestiuni eminamente de drept, circumscrise exigenţelor de formă şi conţinut ale actelor procedurale, de concordanţă a acestora din urmă cu actele procesuale pe care le încorporează ori cu dispoziţiile legale pertinente în faza de urmărire penală, caracteristici ce imprimă acestui examen un specific inevitabil formal.

În egală măsură, un atare examen implică o evaluare a probelor din aceeaşi unică perspectivă a legalităţii (sau, după caz, a loialităţii), judecătorul analizând doar legalitatea, iar nu oportunitatea actului prin care s-a dispus/respins administrarea unei probe de către organul de urmărire penală.

Pentru analiza cererilor formulate în cauză, este relevantă observaţia că neregularităţile invocate de inculpata A. în materia probaţiunii sunt susceptibile a atrage sancţiunea nulităţii relative, în condiţiile expres prevăzute de art. 282 din C. proc. pen.. Aceasta înseamnă că, în principiu, sancţionarea actelor procesuale/procedurale poate opera nu doar ca efect al simplei invocări a unei nelegalităţi, ci presupune, cumulativ, şi dovedirea unei vătămări aduse astfel drepturilor celui care o invocă, evaluată în contextul interesului său procesual, precum şi constatarea că desfiinţarea actului nelegal este unicul remediu pentru înlăturarea vătămării.

Cu privire la pretinsa încălcare a dreptului la apărare al inculpatei ca urmare a omisiunii procurorului de a se pronunţa asupra cererii de probe din data de 8 august 2024, Înalta Curte constată că, în speţă, rechizitoriul a fost întocmit la data de 12 august 2024, moment prealabil căruia, la dosarul de urmărire penală, nu rezultă a fi fost depusă cererea de probatorii în discuţie, pentru a se a putea considera justificat că ar fi existat o omisiune a procurorului de a statua asupra acesteia.

În orice caz, chiar în situaţia ipotetică în care s-ar fi putut reţine o atare omisiune, ea nu ar fi fost de natură a releva, eo ipso, o încălcare a dreptului la apărare al inculpatei, de natură a justifica eventuala sancţionare cu nulitate a sesizării, în condiţiile prevăzute de art. 346 alin. (3) lit. a) din C. proc. pen.. Astfel cum întemeiat a apreciat judecătorul din cadrul primei instanţe, inculpata are posibilitatea neîngrădită de a reitera, în cursul judecăţii, orice cerere de administrare a probelor necesare şi utile pentru dovedirea poziţiei apărării, valorificând, astfel, toate garanţiile ce dau conţinut dreptului său la apărare, dar şi dreptului la un proces echitabil, în ansamblu.

În mod asemănător, împrejurarea că procurorul a respins, printr-o serie de ordonanţe, cererile de probe formulate de apărare - cum este cazul ordonanţelor din data de 14 iunie 2024 (prin care s-au respins cererile inculpatei de efectuare a unei expertize criminalistice şi de verificare a autenticităţii şi a modului de obţinere a permisului de către partea civilă) şi din data de 1 august 2024 (prin care s-a respins o noua cerere de efectuare a unei expertize criminalistice, cererile de efectuare a unei expertize tehnice auto şi de valorificare probatorie a unor informaţii existente în telefonul inculpatei) nu conduce la concluzia existenţei unei încălcări a drepturilor consacrate de art. 10 alin. (3) şi art. 5 din C. proc. pen.

Opţiunea de a respinge anumite solicitări probatorii sau demersul procurorului de a valorifica numai acele mijloace de probă apreciate relevante reprezintă expresia exercitării unui drept atribuit expres acestui organ judiciar, de către legiuitor, prin dispoziţiile art. 100 alin. (1), (3), art. 103 alin. (1) şi art. 286 C. proc. pen.

Implicând un inevitabil proces de apreciere a circumstanţelor factuale proprii cauzei, modalitatea de exercitare a dreptului procurorului de a admite sau de a respinge motivat cereri de administrare de probe nu poate fi cenzurată, din perspectiva exclusivă a temeiniciei sale, în această fază a procesului, ci doar în cursul judecăţii, prin recurgerea la alte instituţii menite să asigure testarea fiabilităţii probelor, în condiţiile de contradictorialitate specifice acestei faze a procesului.

Obligaţia procurorului de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului este subsumată necesităţilor obiectului urmăririi penale, astfel cum este acesta definit de art. 285 din C. proc. pen., şi exigenţelor aflării adevărului consacrate de art. 5 alin. (2) din C. proc. pen.. Or, având în vedere că urmărirea penală în ansamblul ei, ca fază distinctă a procesului penal, este coordonată de către procuror, acesta are o marjă largă de apreciere cu privire la toate măsurile sau actele ce se impun a fi efectuate, fiind suveran în conducerea anchetei, putând astfel să aprecieze asupra probatoriului ce se impune a fi administrat în vederea clarificării situaţiei sub toate aspectele de fapt şi de drept.

Rezultă, prin urmare, că în absenţa unor aspecte de nelegalitate (ce nu au fost invocate, de altfel, în speţă), decizia procurorului de a respinge sau valorifica anumite probe nu poate face, eo ipso, obiectul cenzurii în camera preliminară, în unicul scop de a se reţine netemeinicia respectivei decizii şi de a se invalida măsura dispusă. Solicitările inculpatei de administrare a mijloacelor de probă apreciate relevante vor putea fi reiterate şi, eventual, valorificate în cursul judecăţii în fond, în condiţiile de contradictorialitate, publicitate şi nemijlocire specifice acestei faze procesuale.

În ceea ce priveşte pretinsa nulitate relativă a ordonanţelor procurorului prin care s-au respins probatoriile în apărare solicitate de către inculpata A., precum şi a ordonanţei din data de 3 iunie 2024 prin care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale, a ordonanţei din data de 4 iunie 2024, prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi a ordonanţei din data de 4 iunie 2024, prin care s-a dispus schimbarea încadrării juridice, nulitate ce ar deriva din lipsa de motivare a ordonanţelor, Înalta Curte constată, similar judecătorului din cadrul primei instanţe, că actele procesuale criticate de contestatoare respectă toate exigenţele art. 286 alin. (2) din C. proc. pen.

Dispoziţia de drept procesual evocată prevede că "Ordonanţa trebuie să cuprindă:

a) denumirea parchetului şi data emiterii;

b) numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte;

c) fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului;

d) obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluţiei, precum şi motivele de fapt şi de drept ale acestora;

d1) atunci când este cazul, menţiunea căii de atac disponibile, cu arătarea termenului în care aceasta poate fi exercitată;

e) date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi;

f) alte menţiuni prevăzute de lege;

g) semnătura celui care a întocmit-o".

Or, toate ordonanţele indicate de contestatoare cuprind elementele obligatorii prevăzute de lege, neidentificându-se, sub acest aspect, vreo încălcare a dispoziţiilor legale pertinente, de natură să atragă incidenţa prevederilor art. 282 alin. (1) din C. proc. pen. şi, prin aceasta, nulitatea relativă a actelor procesuale.

Ordonanţele din datele de 14 iunie 2024 şi 1 august 2024, prin care au fost respinse cererile inculpatei A. de administrare a unor mijloace de probă, respectă cerinţa unei motivări adecvate, în fapt şi în drept, procurorul indicând cu precizie atât argumentele factuale pentru care a respins cererile probatorii, cât şi temeiul de drept al soluţiilor dispuse, respectiv, art. 100 alin. (1) şi (4) lit. a) din C. proc. pen.

În mod asemănător, ordonanţele din datele de 3 iunie 2024 şi 4 iunie 2024, prin care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale şi schimbarea încadrării juridice, descriu cu suficientă precizie baza factuală a acuzaţiei şi temeiurile juridice ale soluţiilor dispuse, inclusiv prin trimitere la cerinţele asociate fiecărei astfel de măsuri procesuale, prevăzute de art. 305 alin. (3) şi, după caz, art. 311 din C. proc. pen.

Standardul de motivare a unei ordonanţe date de procuror - în componenta referitoare la precizarea motivelor de fapt - nu este similar standardului aplicabil hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată. Actele prin care procurorul marchează debutul unor noi etape în dinamica urmăririi penale reflectă inevitabil caracterul incipient al procedurii, nepublice şi necontradictorii, în care se află cauza, al cărei obiect presupune, conform art. 285 din C. proc. pen., nu stabilirea adevărului dincolo de orice îndoială rezonabilă, ci doar strângerea probelor necesare pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Tocmai de aceea, legiuitorul a reglementat într-o maniera distinctă exigenţele de motivare a unei ordonanţe a procurorului (care implică, printre altele, indicarea motivelor de fapt şi de drept) în raport cu cerinţele de conţinut ale unei hotărâri judecătoreşti, numai în cazul acesteia din urmă fiind obligatorie o analiză a probelor valorificate la soluţionarea cauzei, dar şi a celor înlăturate, conform art. 403 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.. Or, din perspectiva acestei distincţii necesare, nu se identifică aspecte de nelegalitate a ordonanţelor criticate în raport cu cerinţele art. 286 alin. (2) din C. proc. pen., criticile contestatoarei fiind lipsite de temei.

În fine, sub aspectul nulităţii ordonanţelor de delegare din datele de 3 iunie 2024 şi 1 iunie 2024, ca urmare a neindicării nominale a organului de cercetare penală delegat pentru desfăşurarea activităţilor procedurale, Înalta Curte, completul de 2 judecători, constată, similar judecătorului din cadrul primei instanţe, că nici dispoziţiile art. 324 alin. (3) din C. proc. pen. şi nici prevederile art. 201 rap. la art. 200 din C. proc. pen., aplicabile în această materie, nu instituie o astfel de obligaţie în sarcina procurorului care dispune efectuarea unui act prin delegare.

Normele procesual penale anterior menţionate fac trimitere doar la delegarea "organelor de cercetare penală" pentru efectuarea actelor de urmărire penală, condiţie îndeplinită în cazul ambelor ordonanţe criticate de contestatoare, prin care s-a dispus delegarea lucrătorilor de poliţie judiciară din cadrul IPJ Iaşi - Biroul Rutier pentru efectuarea unor activităţi probatorii punctuale, indicate explicit în dispozitivul actelor procedurale şi permise de lege.

Susţinerea contestatoarei privind lipsa unui control real al procurorului asupra organului de cercetare penală delegat nu se fundamentează, aşadar, pe o eventuală nesocotire a legii - situaţie-premisă a nulităţii - ci pe o pură speculaţie ce nu justifică, prin ea însăşi, invalidarea unui act de urmărire penală legal întocmit.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, completul de doi judecători, apreciază neîntemeiate toate criticile formulate, astfel încât, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) coroborat cu art. 347 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpata A. împotriva încheierii din data de 1 noiembrie 2024 şi a încheierii nr. 54 din data de 22 noiembrie 2024 pronunţate de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori

Urmare acestei soluţii, constatând că inculpata se află în culpă procesuală, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va dispune obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat, în cuantum de 200 RON, onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoarea inculpată, în cuantum de 180 RON, urmând a fi suportat din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpata A. împotriva încheierii din data de 1 noiembrie 2024 şi a încheierii nr. 54 din data de 22 noiembrie 2024 pronunţate de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă contestatoarea inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoarea inculpată A., în cuantum de 180 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în cameră de consiliu, astăzi, 13 februarie 2025.