Tax evasion casation inadmissible due to failure to distinguish between legal classification errors and penalty limit violations

Şedinţa publică din data de 03 decembrie 2024

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpata A., constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 288 din data de 19.10.2023, pronunţată de Tribunalul Giurgiu, secţia Penală în dosarul nr. x/2020, în baza art. 396 alin. (1), (2) şi 10 C. proc. pen., instanţa de fond a condamnat pe inculpata A. la pedeapsa de 4 ani şi 8 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) rap. la alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.

În baza art. 67 şi art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. a interzis inculpatei ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. a interzis inculpatei ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

În baza art. 38 lin. 1 C. pen. a constatat că infracţiunea din prezenta cauză este concurentă cu infracţiunea pentru care inculpata A. a fost condamnată la pedeapsa de 3 ani închisoare cu suspendarea executării pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere de 4 ani, prin sentinţa penală nr. 77/F/14.02.2019 a Tribunalului Ilfov, definitivă prin neapelare la data de 07.03.2019.

În baza art. 97 alin. (1) C. pen. a dispus anularea beneficiului suspendării executării pedepsei sub supraveghere, aplicat prin sentinţa penală nr. 77/F/14.02.2019 a Tribunalului Ilfov, definitivă prin neapelare la data de 07.03.2019.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit pedeapsa de 4 ani şi 8 luni închisoare aplicată prin prezenta cu pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 77/F/14.02.2019 a Tribunalului Ilfov, definitivă prin neapelare la data de 07.03.2019 şi a aplicat inculpatei A. pedeapsa de 4 ani şi 8 luni închisoare, la care a adăugat sporul obligatoriu de 1 an închisoare (reprezentând 1/3 din pedeapsa de 3 ani închisoare), inculpata A. urmând a executa în final pedeapsa rezultantă de 5 ani şi 8 luni închisoare.

În temeiul art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. cu referire la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., a interzis inculpatei A. ca pedeapsa complementară, exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a fi administrator sau asociat al unei societăţi comerciale pe teritoriul României, pe o perioadă de 3 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 45 alin. (5) rap. la art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., cu referire la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., a interzis inculpatei ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 72 C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii inculpatei A. din data de 14.09.2015 - 15.09.2015 şi de la 01.07.2020 - 02.07.2020.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen.. raportat la art. 1349 - 1371 C. civ. a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român reprezentat de ANAF - Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu şi a obligat inculpata A. în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. B. S.R.L., la plata, către Statul Român reprezentat de ANAF - Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu a sumei de 3.210.758 RON, la care se vor adăuga sumele reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală.

În baza art. 249 şi art. 397 alin. (2) C. proc. pen. rap. la art. 11 din Legea nr. 241/2005, a instituit măsura de indisponibilizare a sechestrului asigurator, în vederea garantării reparării prejudiciului produs prin infracţiune, asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatei A., inclusiv asupra conturilor societăţilor comerciale la care inculpata figurează ca împuternicit, beneficiar real, asociat sau administrator, situate în ţară sau în străinătate, care se vor identifica în cursul punerii în executare a prezentei dispoziţii de indisponibilizare, până la concurenţa sumei la care inculpata va fi obligată prin prezenta hotărâre şi a sumei reprezentând obligaţiile fiscale accesorii care se vor calcula pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv, potrivit Codului de procedură fiscală.

A făcut aplicarea art. 12 din legea 241/2005 (instituirea interdicţiilor de a fi fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăţi comerciale) începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În temeiul art. 13 din legea 241/2005 a dispus comunicarea către Oficiului Naţional al Registrului Comerţului a unei copii a dispozitivului prezentei hotărârii judecătoreşti la data rămânerii definitive.

În baza art. 274 alin. (3) C. proc. pen. a obligat pe inculpata A. în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 6000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel inculpata A..

Prin decizia penală nr. 1092/A din data de 10.09.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2020, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul formulat de inculpata A. împotriva sentinţei penale nr. 288 din data de 19.10.2023, pronunţată de Tribunalului Giurgiu, secţia Penală în dosarul nr. x/2020, a fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată şi, rejudecând, în temeiul art. 5 C. pen., s-a constatat că legea penală mai favorabilă este Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126 din 10 mai 2024, publicată în Monitorul Oficial nr. 437 din 13 mai 2024.

În temeiul art. 396 alin. (1), (2) şi 10 C. proc. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) raportat la alin. (2) din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126 din 10 mai 2024, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen., s-a constatat că infracţiunea din prezenta cauză este concurentă cu infracţiunea pentru care inculpata A. a fost condamnată la pedeapsa de 3 ani închisoare cu suspendarea executării pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere de 4 ani, prin sentinţa penală nr. 77/F/14.02.2019 a Tribunalului Ilfov, definitivă prin neapelare la data de 07.03.2019.

În baza art. 97 alin. (1) C. pen., s-a dispus anularea beneficiului suspendării executării pedepsei sub supraveghere, aplicat prin sentinţa penală nr. 77/F/14.02.2019 a Tribunalului Ilfov, definitivă prin neapelare la data de 07.03.2019.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a contopit pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată în prezenta cauză cu pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 77/F/14.02.2019 a Tribunalului Ilfov, definitivă prin neapelare la data de 07.03.2019 şi s-a aplicat inculpatei A. pedeapsa cea mai mare, de 4 ani închisoare, la care s-a adăugat sporul obligatoriu de 1 an închisoare (reprezentând 1/3 din pedeapsa de 3 ani închisoare), dispunându-se ca inculpata A. să execute în final pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare.

S-au menţinut în rest dispoziţiile din sentinţa penală apelată, care nu contravin deciziei din apel.

Împotriva deciziei din apel, nr. 1092/A din data de 10.09.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, la data de 14.10.2024, prin mail, a formulat recurs în casaţie inculpata A., prin avocat ales, în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen.

În esenţă, prin cererea de recurs în casaţie formulată inculpata A., prin apărător, a susţinut incidenţa cazului de casare prevăzut la art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., apreciind că în temeiul acestui caz de casare se impune casarea hotărârii instanţei de apel întrucât pedeapsa a fost aplicată în alte limite decât cele prevăzute de lege de vreme ce:

- în mod greşit instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 37 noul C. pen. (intitulat: Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă) şi a aplicat două pedepse în loc de una, avându-se în vedere regulile sancţionatorii specifice concursului de infracţiuni, deşi în mod evident actele materiale pentru care inculpata a fost sancţionată în dosarul nr. x/2020 intră în conţinutul constitutiv al aceleiaşi infracţiuni continuate de evaziune fiscală pentru care anterior a fost condamnată prin sentinţa penală a Tribunalului Ilfov nr. 77/F/14.02.2019, în dosarul x/2016;

- în mod greşit instanţa de apel a eludat normele privind incriminarea şi sancţionarea infracţiunii de evaziune fiscală, aplicarea greşită (posibil în favoarea inculpatei) a regulilor sancţionatorii din materia concursului de infracţiuni, în detrimentul normelor privind infracţiunea continuată, a făcut posibilă necumularea prejudiciilor. Cumularea prejudiciilor şi determinarea corectă a momentului de consumare a infracţiunii continuate ar putea conduce la ideea că pedeapsa de 5 ani a fost aplicată sub minimul special prevăzut de lege, având în vedere posibilitatea incidenţei variantei agravate prevăzută de alin. (3) al art. 9 alin. (1) din Legea 241/2005.

În ceea ce priveşte prima condamnare, s-a arătat că în dosarul anterior judecat, nr. 1177/93/2016, inculpata a fost condamnată prin sentinţa penală nr. 77/2019 din data 14.02.2019 pronunţată de Tribunalul Ilfov, la pedeapsa de 3 ani închisoare, fiind suspendată executarea pedepsei sub supraveghere pe un termen de supraveghere de 4 ani.

Această condamnare a vizat activitatea de complicitate la evaziune fiscală realizată de B. S.R.L. în relaţia cu C. S.R.L. în perioada martie - mai 2014.

Legat de cea de a doua condamnare, s-a arătat că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu nr. 222/P/2015 din data de 09.07.2020, înregistrat pe rolul Tribunalului Giurgiu la data de 13.07.2020, s-a dispus trimiterea în judecată, pentru săvârşirea de către inculpată a infracţiunii de evaziune fiscală, în modalităţile normative privitoare la omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, şi respectiv evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, în formă continuată şi agravată, infracţiune prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) rap. la alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., reţinându-se în sarcina inculpatei că în perioada de referinţă 23.12.2013 - 31.12.2014, în calitate de administrator de fapt, dar şi de drept (statutar) în cadrul societăţii comerciale S.C. B. S.R.L., CUI x, cu intenţie calificată prin scop, nu a înregistrat în evidenţa contabilă toate veniturile din vânzări, aducând un prejudiciu bugetului general în sumă de 398.253 RON (impozit pe profit şi TVA), iar în scopul diminuării profitului impozabil a înregistrat în contabilitate cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale, creând un prejudiciu bugetului general consolidat în sumă totală de 2.812.505 RON, reprezentând impozit pe profit şi TVA, cu menţiunea că actele materiale de evaziune fiscală reţinute în sarcina inculpatei corespund perioadelor de raportare trimestriale (trim. IV 2013- trim. III 2014).

Prin acelaşi rechizitoriu, procurorul de caz a dispus clasarea cauzei în ceea ce priveşte actele materiale de evaziune fiscală comise în perioada martie - mai 2014 în relaţia cu C. S.R.L. având în vedere ne bis in idem.

A subliniat apărarea că, în cadrul dosarului de urmărire penală care s-a sfârşit, pe de o parte cu trimiterea în judecată şi constituirea dosarului nr. x/2020, iar pe de altă parte, cu clasarea pentru unele acte materiale, procurorul de caz nu a identificat, în niciunul dintre actele de acuzare, existenţa unui concurs de infracţiuni. Dimpotrivă, toate actele de acuzare au avut la bază art. 35 din noul C. pen. privind infracţiunea continuată şi nu art. 38 noul C. pen. privind concursul de infracţiuni.

Prin sentinţa penală nr. 288 din data de 19.10.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Giurgiu, secţia Penală a hotărât condamnarea inculpatei A. la pedeapsa de 4 ani şi 8 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) rap. la alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. În baza art. 38 lin. 1 C. pen. a constatat că infracţiunea din prezenta cauză este concurentă cu infracţiunea pentru care inculpata A. a fost condamnată la pedeapsa de 3 ani închisoare cu suspendarea executării pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere de 4 ani, prin sentinţa penală nr. 77/F/14.02.2019 a Tribunalului Ilfov, definitivă prin neapelare la data de 07.03.2019. În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. a contopit pedeapsa de 4 ani şi 8 luni închisoare aplicată prin prezenta cu pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 77/F/14.02.2019 a Tribunalului Ilfov, definitivă prin neapelare la data de 07.03.2019 şi a aplicat inculpatei A. pedeapsa de 4 ani şi 8 luni închisoare, la care a adăugat sporul obligatoriu de 1 an închisoare (reprezentând 1/3 din pedeapsa de 3 ani închisoare), inculpata A. urmând a executa în final pedeapsa rezultantă de 5 ani şi 8 luni închisoare.

Prin Decizia nr. 1092/A din 10.09.2024, Curtea de apel Bucureşti, în temeiul art. 5 C. pen., a constatat că legea penală mai favorabilă este Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126 din 10 mai 2024, publicată în Monitorul Oficial nr. 437 din 13 mai 2024. În temeiul art. 396 alin. (1), (2) şi 10 C. proc. pen., a condamnat pe inculpata A. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) raportat la alin. (2) din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126 din 10 mai 2024, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.. În baza art. 38 alin. (1) C. pen., a constatat că infracţiunea din prezenta cauză este concurentă cu infracţiunea pentru care inculpata A. a fost condamnată la pedeapsa de 3 ani închisoare cu suspendarea executării pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere de 4 ani, prin sentinţa penală nr. 77/F/14.02.2019 a Tribunalului Ilfov, definitivă prin neapelare la data de 07.03.2019.

1. S-a susţinut prin motivele de recurs în casaţie faptul că aplicarea nelegală a două sancţiuni deşi în speţă este vorba de o infracţiune continuată reprezintă un caz de aplicare a pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege.

A arătat apărarea inculpatei că este evident că actele materiale privind infracţiunea de evaziune fiscală, comise de A., prin activitatea B. S.R.L. cu diverşi operatori comerciali, în perioada 2013-2014, reprezintă una şi aceeaşi infracţiune. Acesta este motivul pentru care, în cadrul dosarului de urmărire penală 222/P/2015, care s-a încheiat cu prezenta condamnare definitivă pe 10.09.2024, ancheta penală a inclus şi actele materiale de evaziune fiscală comise în perioada martie 2014 - mai 2014, în relaţie cu societatea C. S.R.L.. Inculpata A. a fost condamnată anterior pentru aceste fapte prin sentinţa penală nr. 77/F/14.02.2019 a Tribunalului Ilfov, în dosarul x/2016 Aşa cum s-a menţionat anterior, în legătură cu aceste acte materiale pentru care inculpata a fost condamnată anterior, procurorul de caz a dispus clasarea dosarului x/2015, invocând principiul ne bis in idem.

Astfel, a considerat apărarea inculpatei că actele materiale pentru care inculpata a fost condamnată anterior (comise în perioada martie-mai 2014) se află în mijlocul intervalului de timp corespunzător actelor materiale pentru care aceasta a fost condamnată în prezentul dosar (decembrie 2013 - decembrie 2014).

S-a susţinut că, sub nicio formă, niciun act de acuzare şi niciun argument nu a abordat sau justificat existenţa unei rezoluţii infracţionale diferite. Din contră, atât modul de administrare a probatoriului, cât şi formularea acuzaţiei şi motivarea instanţei demonstrează fără echivoc că este vorba despre o infracţiune continuată.

Potrivit art. 37: Infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii.

Astfel, s-a considerat că instanţa de fond a aplicat, în mod nepermis, două pedepse, însumând cuantumul pedepsei mai mari cu 1/3 din cuantumul pedepsei mai mici, pe baza regulilor privind concursul de infracţiuni. Totuşi, în opinia apărării, inculpata A. este vinovată de o singură infracţiune săvârşită în formă continuată ce impunea aplicarea unei singure sancţiuni.

În acest sens, s-a făcut referire la Decizia ICCJ - RIL nr. 11 din 28.06.2011 prin care s-a reţinut că:

"în practică se pot ivi situaţii în care omisiunea constatării existenţei unei hotărâri de condamnare definitive pentru acte ce intră în conţinutul infracţiunii unice ce face obiectul judecăţii şi a aplicării tratamentului corespunzător să afecteze legalitatea încadrării juridice, situaţie ce nu poate fi remediată în faza de executare. Astfel, cu titlu de exemplu, reţinerea de "consecinţe deosebit de grave" se determină în cazul infracţiunii continuate prin raportare la paguba cauzată prin toate acţiunile sau inacţiunile prin care se realizează elementul material al laturii obiective a infracţiunii, în conformitate cu Decizia nr. XIV/2006, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite" şi totodată că "în considerarea şi a principiului universal valabil ce călăuzeşte activitatea instanţei de judecată, conform căruia orice normă juridică trebuie astfel interpretată încât să se identifice posibilitatea aplicării ei, iar nu să se motiveze imposibilitatea - actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat - în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 37 din C. pen., în ipoteza în care constată existenţa unei condamnări definitive pentru o infracţiune continuată, instanţa învestită cu judecarea unor acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul constitutiv al aceleiaşi infracţiuni va proceda la recalcularea pedepsei ţinând seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, va stabili o pedeapsă unică ce nu poate fi mai mică decât cea pronunţată anterior şi va dispune anularea formelor de executare emise ca urmare a condamnării anterioare şi emiterea unora noi în conformitate cu hotărârea pronunţată sau, după caz, va constata executată pedeapsa."

A menţionat apărarea că o situaţie frecvent întâlnită, care poate genera confuzii şi, implicit, abuzuri, este cea a aplicării greşite a reglementărilor referitoare la infracţiunile continuate şi la concursul de infracţiuni. Aceasta poate conduce la pronunţarea unei pedepse în afara limitelor legale, ceea ce constituie un motiv temeinic de recurs.

Infracţiunea continuată se caracterizează prin comiterea repetată a unor acte ilicite de aceeaşi natură, având un scop comun şi un singur prejudiciu social. Legea penală prevede că, în aceste situaţii, pedeapsa trebuie aplicată în funcţie de gravitatea faptei şi de contextul în care aceasta a fost comisă, având în vedere unicitatea actului infracţional. Prin urmare, instanţele sunt obligate să aplice o pedeapsă care să reflecte natura continuată a faptei, nu să trateze fiecare act ilicit ca o infracţiune distinctă.

Confuzia frecventă între infracţiunea continuată şi concursul de infracţiuni poate avea consecinţe severe. În cazul concursului de infracţiuni, instanţa trebuie să aplice regulile prevăzute de legislaţia penală pentru a determina pedeapsa globală, care poate fi mai severă, în funcţie de numărul şi gravitatea infracţiunilor. Când instanţa de apel aplică greşit aceste reguli, convertind o infracţiune continuată într-un concurs de infracţiuni, nu se poate spune că s-a aplicat o pedeapsă în limitele legii.

S-a mai susţinut că aplicarea greşită a reglementărilor legale nu afectează doar corectitudinea procesului, ci şi drepturile fundamentale ale inculpatului. O pedeapsă excesivă, pronunţată pe baza unei interpretări eronate, poate duce la o atingere gravă a principiului proporţionalităţii, care stă la baza dreptului penal. Inculpatul, în această situaţie, se află într-o poziţie vulnerabilă, fiind supus unei sancţiuni care nu reflectă realitatea faptei sale şi care nu este justificată de natura acţiunilor sale.

Recursul împotriva hotărârii instanţei de apel devine, astfel, un instrument imperios necesar pentru asigurarea respectării legii. Acesta permite contestarea nu doar a modalităţii de aplicare a pedepselor, ci şi a principiilor fundamentale care guvernează dreptul penal. Instanţa de recurs are obligaţia de a verifica legalitatea hotărârii anterioare, asigurându-se că s-au respectat regulile privind infracţiunea continuată şi că s-a aplicat pedeapsa corect.

2. De asemenea, s-a susţinut prin cererea de recurs în casaţie că aplicarea unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege reprezintă un caz de aplicare a pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte prejudiciul total produs, s-a arătat că inculpata A.:

- a fost condamnată în prezentul dosar nr. x/2020 pentru acte materiale de evaziune fiscală săvârşite în perioada dec. 2023-dec. 2024, prin intermediul B. S.R.L. în relaţia cu D. S.R.L., E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L, H. S.R.L., I. S.R.L., J. S.R.L., K. S.R.L., L., M., N., S.C. O. S.R.L., P. S.R.L., Q. S.R.L., R. S.R.L. şi S. S.R.L., fiind acuzată de cauzarea prejudiciului la bugetul statului în cuantum total de 3.210.758 RON [art. 9, alin. (2) prin raportare la 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea 241/2005];

- a fost condamnată în dosarul nr. x/2016 pentru acte materiale de evaziune fiscală săvârşite în perioada martie-mai 2014, prin intermediul B. S.R.L. în relaţia cu C. S.R.L., fiind complice la cauzarea prejudiciului la bugetul statului în cuantum total de 1.119.268,19 RON [art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005].

Astfel, a considerat apărarea că judecătorul responsabil cu continuarea judecării prezentului dosar ar fi trebuit să aplice o singură pedeapsă pentru toate actele materiale, cumulând valoarea prejudiciului şi utilizând o singură regulă sancţionatorie pentru o singură variantă de comitere a infracţiunii, apreciind că nu este permis ca inculpata să fie condamnată pentru comiterea infracţiunii în varianta tip [art. 9 alin. (1) Legea 241/2005] pentru o parte din actele materiale şi ulterior pentru varianta agravată [art. 9 alin. (2) Legea 241/2005] pentru altă parte din actele materiale.

Pe de altă parte, în opinia apărării, cumularea prejudiciului de 3.210.758 RON şi de 1.119.268,19 RON, ar putea justifica o altă sancţiune, prevăzută de art. 9 alin. (3) din Legea 241/2005.

S-a susţinut că, având în vedere omisiunea instanţei de fond de a aplica regimul sancţionator specific infracţiunii continuate, de a cumula valoarea prejudiciilor, de a identifica în concret momentul de consumare a infracţiunii pentru ca mai apoi de a analiza fluctuaţiile cursului valutar, nu s-a putut stabili, în concret, o singură lege penală mai favorabilă.

A menţionat apărarea că, luând în considerare, pentru toate acţiunile privind infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată, legea penală nouă, modificată prin Legea nr. 126 din 10 mai 2024, ale cărei efecte au fost reţinute de instanţa de apel, pentru întreaga valoare a prejudiciului, după stabilirea momentului de consumare şi după identificarea cursului valutar aplicabil, s-ar putea ajunge la concluzia că pedeapsa corect aplicată este prevăzută de alin. (3) al art. 9 din Legea 241/2005, ceea ce ar impune stabilirea unei pedepse minime de 8 ani [5 ani şi 4 luni prin reţinerea beneficiului prevăzut de art. 396 alin. (10) noul C. proc. pen..], pedeapsă minimă legală ce apare mai mică decât cea rezultantă de 5 ani aplicată în cauză.

În opinia apărării aplicarea incorectă a reglementărilor legale în materia infracţiunilor continuate reprezintă o problemă serioasă în justiţia penală. Când instanţele nu ţin cont de natura cumulativă a faptei, rezultatul poate fi o pedeapsă sub minimul legal, ceea ce este inacceptabil.

În primul rând, infracţiunea continuată implică acte repetate care contribuie la un prejudiciu unitar. Legea prevede că, în aceste situaţii, instanţele trebuie să analizeze toate faptele în contextul lor total. Ignorarea acestui principiu nu doar că duce la o evaluare eronată a gravităţii infracţiunii, dar şi la o sancţiune inadecvată.

În al doilea rând, aplicarea unei pedepse sub minimul legal, datorită nerespectării principiilor privind infracţiunea continuată, subminează încrederea publicului în sistemul de justiţie.

În concluzie, a arătat apărătorul inculpatei că nerespectarea regulilor privind infracţiunea continuată de către instanţele de apel nu doar că afectează drepturile inculpaţilor, ci subminează şi principiile fundamentale ale justiţiei.

Pentru toate aceste motive, s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea Deciziei nr. 1092 din 10.09.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2020 şi trimiterea cauzei spre rejudecare de către instanţa de apel.

Conform art. 439 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel a dispus comunicarea cererii de recurs în casaţie către procuror, conform dovezii de comunicare aflate la dosar.

La dosar nu au fost depuse concluzii scrise asupra recursurilor în casaţie.

După îndeplinirea procedurii de comunicare, dosarul de recurs în casaţie a fost înaintat instanţei supreme şi a fost înregistrat la data de 15.11.2024 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, când s-a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen., la data de 03.12.2024, dată până la care a fost depus raportul asupra recursului în casaţie.

v

Înalta Curte, analizând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A., constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele motive:

În conformitate cu dispoziţiile art. 440 alin. (2) C. proc. pen., în cazul în care, cu ocazia examinării admisibilităţii în principiu, se constată că cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau că nu s-au respectat dispoziţiile art. 434 (ce stabilesc hotărârile supuse acestei căi extraordinare de atac), art. 436 alin. (1) şi (6) C. proc. pen. (privind persoanele îndreptăţite a promova recursul în casaţie), art. 437 (referitor la conţinutul cererii) şi art. 438 C. proc. pen. (ce reglementează cazurile în care se poate face recurs în casaţie), instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Reglementând conţinutul cererii de recurs în casaţie, art. 437 alin. (1) C. proc. pen. stabileşte că aceasta trebuie să cuprindă numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii ori, după caz, numele şi prenumele procurorului care exercită calea extraordinară de atac şi organul judiciar din care acesta face parte (lit. a), indicarea hotărârii care se atacă (lit. b), indicarea cazurilor de casare pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora (lit. c), precum şi semnătura persoanei care a promovat recursul în casaţie (lit. d).

Rezultă, aşadar, din cuprinsul textului de lege menţionat că, cererea de recurs în casaţie se caracterizează printr-un anumit formalism, fără a cărui respectare aceasta nu poate produce efectul învestirii instanţei cu soluţionarea pe fond a căii extraordinare de atac. Astfel, din conţinutul cererii trebuie să rezulte persoana care promovează recursul în casaţie, pentru a se putea verifica dacă aceasta se numără printre titularii căii extraordinare de atac, domiciliul sau reşedinţa părţii, întrucât judecarea cauzei, ulterior admiterii în principiu, se face cu citarea părţilor (conform art. 445 C. proc. pen.), hotărârea ce se atacă, precum şi voinţa de a recura respectiva hotărâre şi limitele acestei voinţe, respectiv motivele în fapt şi în drept ce au determinat exercitarea căii de atac, dat fiind faptul că numai între aceste limite operează controlul instanţei de recurs.

Aşa cum se prevede în art. 440 alin. (2) C. proc. pen., indicarea în cerere a tuturor elementelor de conţinut la care se referă expres art. 437 alin. (1) C. proc. pen. constituie o condiţie de admisibilitate a recursului în casaţie, a cărei neîndeplinire atrage în mod obligatoriu respingerea ca inadmisibilă a căii extraordinare de atac.

Examinând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, Înalta Curte constată că aceasta respectă cerinţa prevăzută de art. 434 C. proc. pen., decizia nr. 1092/A din data de 10.09.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac, iar calea de atac a fost exercitată de către inculpată, fiind astfel îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 434 alin. (1) şi art. 436 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

De asemenea, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A., prin avocat, a fost declarată în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

Analizând, în continuare, cererea de recurs în casaţie din perspectiva respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele şi prenumele părţii; hotărârea care se atacă; cazul de casare şi motivarea; respectiv semnătura celui care a exercitat calea de atac.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., se constată că inculpata A. a indicat formal cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege"), în esenţă, cu argumentarea că instanţa de apel nu a făcut aplicarea corectă a reglementărilor legale în materia infracţiunilor continuate, criticându-se reţinerea dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din C. pen. privind infracţiunea continuată, precum şi aplicarea art. 38 din C. pen., în cauză reţinându-se concursul de infracţiuni, sens în care s-a aplicat regimul sancţionator prevăzut de art. 39 alin. (1) din C. pen. (respectiv s-a adăugat o treime din cealaltă pedeapsă în raport de care s-a apreciat existenţa concursului de infracţiuni) - aspect contestat de apărarea inculpatei, întrucât în opinia acesteia, trebuia aplicată o singură pedeapsă prin recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată sau complexă conform art. 37 din C. pen., toate aceste argumente reprezentând în fapt critici aduse încadrării juridice dată faptelor inculpatei de către instanţele de fond şi apel.

Prioritar, referitor la această condiţie de admisibilitate, se impune a se menţiona că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casaţie. În etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

Din modalitatea de reglementare a recursului în casaţie, care este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, aşadar care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, rezultă că pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. doar acele nelegalităţi care afectează limitele şi natura sancţiunii penale aplicate (pedepse principale, complementare, accesorii şi măsuri educative), neputând fi examinate pe această cale alte aspecte de nelegalitate ce nu au fost avute în vedere de legiuitor, cum nu poate fi cenzurată nici temeinicia reţinerii criteriilor, stărilor şi circumstanţelor de individualizare a pedepsei. Aceasta deoarece instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci verifică exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare, fără a putea reevalua chestiunile de fapt, indiferent dacă ele au stat la baza reţinerii existenţei infracţiunii şi calificării ei juridice ori au justificat factual aplicarea legii penale numai sub aspectul tratamentului sancţionator.

În incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., legalitatea pedepselor este verificată exclusiv prin raportare la încadrarea juridică a faptelor stabilită prin hotărârea definitivă, cu luarea în considerare a cauzelor de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost deja stabilită de instanţa de apel, în acest cadru procesual excluzându-se criticile privind greşita individualizare a pedepsei.

Astfel, în ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen., aceste dispoziţii sunt de strictă interpretare şi vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege, în raport, cu încadrarea juridică dată faptei, textul nepermiţând cenzurarea oricărui alt aspect de nelegalitate care, în final, ar putea produce consecinţe asupra cuantumului pedepsei. Aprecierea legalităţii limitelor de pedeapsă în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie se face în funcţie de încadrarea juridică reţinută şi menţinută prin hotărârea atacată, precum şi de cauzele de atenuare sau de agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de fond sau de apel.

În cauză, prin cererea de recurs în casaţie, astfel cum rezultă din motivele formulate, anterior redate, rezultă că inculpata A. a susţinut în esenţă că hotărârea instanţei de apel este nelegală în ceea ce priveşte faptul că pedeapsa stabilită este rezultatul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 38 din C. pen. privind concursul de infracţiuni şi a art. 35 alin. (1) din C. pen. privind infracţiunea continuată.

Astfel, se reţine că, printr-un prim motiv de recurs, s-a criticat nerespectarea regulilor privind infracţiunea continuată, împrejurare care a condus, în opinia apărării, la aplicarea faţă de aceasta a unei pedepse în afara limitelor prevăzute de lege. În opinia apărării, instanţa de apel în mod greşit a nesocotit dispoziţiile art. 37 noul C. pen. şi a aplicat două pedepse în loc de una, avându-se în vedere regulile sancţionatorii specifice concursului de infracţiuni, deşi în mod evident actele materiale pentru care inculpata a fost sancţionată în dosarul nr. x/2020 intră în conţinutul constitutiv al aceleiaşi infracţiuni continuate de evaziune fiscală pentru care anterior a fost condamnată prin sentinţa penală a Tribunalului Ilfov nr. 77/F/14.02.2019, în dosarul x/2016

Printr-un al doilea motiv de recurs, s-a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a eludat normele privind incriminarea şi sancţionarea infracţiunii de evaziune fiscală, aplicarea greşită (posibil în favoarea inculpatei) a regulilor sancţionatorii din materia concursului de infracţiuni, în detrimentul normelor privind infracţiunea continuată, a făcut posibilă necumularea prejudiciilor. Cumularea prejudiciilor şi determinarea corectă a momentului de consumare a infracţiunii continuate ar putea conduce la ideea că pedeapsa de 5 ani a fost aplicată sub minimul special prevăzut de lege, având în vedere posibilitatea incidenţei variantei agravate prevăzută de alin. (3) al art. 9 alin. (1) din Legea 241/2005.

S-a mai susţinut că, având în vedere omisiunea instanţei de fond de a aplica regimul sancţionator specific infracţiunii continuate, de a cumula valoarea prejudiciilor, de a identifica în concret momentul de consumare a infracţiunii pentru ca mai apoi de a analiza fluctuaţiile cursului valutar, nu s-a putut stabili, în concret, o singură lege penală mai favorabilă.

Astfel cum rezultă din decizia recurată, faptele reţinute în sarcina inculpatei A. şi pentru care s-a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriul emis în cauza pendinte, au fost recunoscute în totalitate de inculpată, care a solicitat ca judecata să aibă loc pe baza probelor administrate la urmărirea penală, înţelegând să beneficieze astfel de dispoziţiile art. 374 alin. (4) din C. proc. pen.. privind judecata în cazul recunoaşterii învinuirii, din hotărârea de condamnarea pronunţată în cauză rezultând că, în esenţă, s-a reţinut în sarcina acesteia săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în modalităţile normative privitoare la omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, şi respectiv evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, în formă continuată şi agravată, infracţiune prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) rap. la alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., activitatea imputată inculpatei constând în esenţă, în aceea că, în perioada 23.12.2013 - 31.12.2014, în calitate de administrator de fapt, dar şi de drept (statutar) în cadrul societăţii comerciale S.C. B. S.R.L., CUI x, cu intenţie calificată prin scop, nu a înregistrat în evidenţa contabilă toate veniturile din vânzări, aducând un prejudiciu bugetului general în sumă de 398 253 RON (impozit pe profit şi TVA), iar în scopul diminuării profitului impozabil a înregistrat în contabilitate cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale, creând un prejudiciu bugetului general consolidat în sumă totală de 2.812.505 RON, reprezentând impozit pe profit şi TVA, cu menţiunea că actele materiale de evaziune fiscală reţinute în sarcina inculpatei corespund perioadelor de raportare trimestriale (trim. IV 2013- trim. III 2014).

Prin rechizitoriul emis în cauză prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei pentru faptele anterior menţionate, s-a dispus deopotrivă o soluţie de clasare cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) rap. la alin. (2) din Legea nr. 241/2005, vizând fapta presupus comisă de inculpata A., referitor la relaţia comercială desfăşurată între societatea S.C. B. S.R.L. cu S.C. C. S.R.L., menţionându-se că există o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, în concret aspectele sesizate vizând această relaţie comercială fiind cercetate într-o altă cauză penală, soluţionată.

Rezultă de asemenea din cuprinsul hotărârii pronunţate în cauză sub aspectul situaţiei de fapt stabilită cu titlu definitiv că, instanţele au avut în vedere în perioada de referinţă, 23.12.2013 - 31.12.2014, relaţiile comerciale cu mai multe societăţi comerciale, cu excepţia relaţiei comerciale cu S.C. C. S.R.L. - această relaţie comercială făcând obiectului unui dosar penal distinct.

În fine, pentru actele materiale reţinute prin rechizitoriul întocmit în cauză şi recunoscute de altfel de inculpată care a uzat de procedura simplificată, inculpatei A. i-a fost aplicată o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) raportat la alin. (2) din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126 din 10 mai 2024, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen., s-a constatat că infracţiunea din prezenta cauză este concurentă cu infracţiunea pentru care inculpata A. a fost condamnată la pedeapsa de 3 ani închisoare cu suspendarea executării pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere de 4 ani, prin sentinţa penală nr. 77/F/14.02.2019 a Tribunalului Ilfov, definitivă prin neapelare la data de 07.03.2019.

În baza art. 97 alin. (1) C. pen., s-a dispus anularea beneficiului suspendării executării pedepsei sub supraveghere, aplicat prin sentinţa penală nr. 77/F/14.02.2019 a Tribunalului Ilfov, definitivă prin neapelare la data de 07.03.2019.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a contopit pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată în prezenta cauză cu pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 77/F/14.02.2019 a Tribunalului Ilfov, definitivă prin neapelare la data de 07.03.2019 şi s-a aplicat inculpatei A. pedeapsa cea mai mare, de 4 ani închisoare, la care s-a adăugat sporul obligatoriu de 1 an închisoare (reprezentând 1/3 din pedeapsa de 3 ani închisoare), dispunându-se ca inculpata A. să execute în final pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare.

În acest context, Înalta Curte constată că pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) raportat la alin. (2) din Legea nr. 241/2005, modificată prin Legea nr. 126 din 10 mai 2024, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., este în mod evident în limite legale sub aspectul cuantumului care se circumscrie limitelor prevăzute de lege, în raport cu încadrarea juridică stabilită definitiv, cauza de reducere, precum şi regimul sancţionator aplicabil incident în cauză, nefiind identificate aspecte de nelegalitate a pedepselor aplicate şi nici a celei rezultante de 5 ani închisoare, în condiţiile în care s-a făcut aplicarea art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen.

Revenind la criticile inculpatei A. formulate pe calea recursului în casaţie de faţă şi subsumate formal de apărare cazului de casare prevăzut de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen., se constată că, în concret, apărarea inculpatei a criticat încadrarea juridică dată faptelor reţinute în cauză în sarcina inculpatei, aplicarea regimului sancţionator incident în raport cu încadrarea juridică şi situaţia juridică a inculpatei, precum şi modalitatea de stabilire a legii penale mai favorabile astfel cum a fost apreciată în cauză de către instanţa de apel, apărarea făcând referiri sub acest aspect la valoarea prejudiciului, momentul de consumare, identificarea cursului valutar aplicabil etc.

Or, chestiunile vizând încadrarea juridică dată faptelor de către instanţa de fond sau cea de apel, cu consecinţa modificării pedepsei stabilite, excedează cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., iar argumentele recurentei inculpate A. reprezintă de fapt o solicitarea de schimbare a încadrării juridice, care este o chestiune de apreciere a instanţelor de fond şi apel, neputând fi analizată în calea extraordinară de faţă.

Potrivit încadrării juridice stabilite cu titlu definitiv în cauză prin decizia recurată, dispoziţiile art. 37 din C. pen. privind recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată sau complexă, nu au fost reţinute în cauză în ceea ce o priveşte pe inculpata A., critica formulată sub acest aspect vizând astfel încadrarea juridică stabilită prin hotărârea atacată şi care este atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel, în raport cu situaţia juridică reţinută în cauză, neputând forma obiectul cenzurii în actuala procedură.

Deopotrivă, reţinerea formei continuate a infracţiunii deduse judecăţii (aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.), nu poate constitui motiv de cenzură din partea instanţei supreme în actuala procedură. De asemenea, legea penală mai favorabilă stabilită prin decizia atacată, starea de fapt reţinută în cauză ori concordanţa acesteia cu probele administrate, la fel ca şi încadrarea juridică dată faptelor, nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casare, după cum nu se poate realiza o reindividualizare a pedepselor.

Relativ la cele ce preced, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei inculpate A. aşa cum au fost formulate prin cererea de faţă nu se circumscriu cazului de casare invocat doar formal de apărare (art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen..) şi nici altui caz prevăzut de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.., cererea de recurs în casaţie neavând aptitudinea de a declanşa controlul de legalitate al deciziei penale atacate, în limitele cazului de casare invocat.

Din această perspectivă, întrucât aşa cum s-a arătat, în etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare în care acestea au fost încadrate, Înalta Curte, faţă de cele anterior reţinute în cauză, apreciază că nu este îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., rap. la art. 438 C. proc. pen., constatând că deşi, în drept, cererea de recurs în casaţie este întemeiată pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., din modul în care recurenta inculpată a formulat motivele de recurs în casaţie rezultă că argumentele dezvoltate nu se circumscriu nici măcar formal cazului de recurs în casaţie invocat.

Îndeplinirea formală a unei condiţii, respectiv indicarea unor cazuri de casare prevăzute de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibil a recursului în casaţie.

Sub acest aspect, se are în vedere şi practica conturată a instanţei supreme prin care s-a apreciat că, indicarea formală a unuia din cazurile de casare prevăzute de lege fără ca argumentele aduse în susţinere să se subsumeze cazului de casare invocat, nu este suficientă pentru constatarea admisibilităţii cererii de recurs în casaţie.

În concluzie, în verificarea îndeplinirii cerinţelor de admisibilitate prevăzute de lege, în raport de cele reţinute anterior, se constată că motivele invocate de inculpata A. nu se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de dispoziţiile legale în materie şi astfel, din această perspectivă nu este îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., rap. la art. 438 C. proc. pen., motiv pentru care prezenta cerere nu întruneşte cumulativ condiţiile reglementate de art. 440 alin. (2) C. proc. pen., astfel că nu este admisibilă în principiu.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 1092/A din data de 10.09.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Totodată, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga inculpata la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., respinge ca inadmisibilă cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 1092/A din data de 10.09.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2020.

Obligă inculpata la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 decembrie 2024.