Assault conviction time-barred; victim’s moral damages upheld on appeal

Şedinţa publică din data de 26 martie 2025

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 232/F din data de 29 noiembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a hotărât următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (6) C. proc. pen. şi art. 17 alin. (2) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., cu referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. şi a art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 19, art. 25 C. proc. pen., cu referire la art. 1357 C. civ., a admis, în parte, acţiunea civilă exercitată de partea civilă B., şi a obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale.

A respins restul pretenţiilor civile formulate de către partea civilă B. ca neîntemeiate.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la art. 19 şi art. 25 C. proc. pen., raportat la art. 1357 C. civ., a admis acţiunea civilă exercitată de către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti şi a obligat inculpatul la plata către acesta a sumei de 558,34 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare acordate persoanei vătămate, la care se adaugă dobânda legală, de la data producerii prejudiciului (01.11.2018) până la achitarea integrală a debitului.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la art. 19 şi art. 25 C. proc. pen., raportat la art. 1357 C. civ., a admis acţiunea civilă exercitată de către partea civilă Serviciul de Ambulanţă Bucureşti-Ilfov şi a obligat inculpatul la plata către acesta a sumei de 812,5 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând costul transportului persoanei vătămate la o unitate medicală.

În temeiul art. 398 C. proc. pen., cu referire la art. 272 alin. (1) C. proc. pen. şi raportat la art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de desfăşurarea procesului penal au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această hotărâre, analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul emis la data de 23.02.2022 în dosarul nr. x/2018 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A., pentru săvârşirea infracţiunii de lovirea sau alte violenţe, prev. de art. 193 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.

În esenţă, prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut următoarea situaţie de fapt: În seara zilei de 01.11.2018, în jurul orei 18:30, în timp ce se aflau în faţa imobilului din (...), între inculpatul A.-avocat în cadrul Baroului Bucureşti- şi persoana vătămată B. a avut loc o altercaţie, pe fondul unei stări conflictuale mai vechi dintre cei doi. În aceste împrejurări, persoana vătămată a aruncat în maşina inculpatului cu produse alimentare-covrigi, în continuare a apucat cu mâinile şi a ţinut portiera autoturismului în care se afla susnumitul, adresându-i în tot acest timp injurii, acţiuni care i-au provocat inculpatului o puternică emoţie, pe fondul căreia a lovit-o pe persoana vătămată cu un obiect contondent pe care l-a luat din portbagaj (bâtă/picior de masă) în zona capului şi a mâinii drepte, în mod repetat, de cel puţin două ori, provocându-i victimei următoarele leziuni traumatice: o plagă la nivelul vertexului paramedian drept, două plăgi contuze fronto-parietal dreapta paramedian, o excoriaţie la nivelul falangei policelui drept, leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 11-12 zile de îngrijiri medicale, fără a-i pune victimei viaţa în primejdie.

Cauza a fost înregistrată pe rolul curţii de apel la data de 25.02.2022, sub nr. de dosar x/2022(număr în format vechi 538/2022).

Prin încheierea judecătorului de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală din data de 16.05.2022, în baza art. 345 C. proc. pen.., s-au respins, ca nefondate, cererile şi excepţiile formulate de inculpatul A., în baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. x/2018 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind pe inculpatul A., cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de lovire sau alte violenţe prev. de art. 193 alin. (2) C. pen. cu aplic. art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., s-a constatat legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală în cauza anterior menţionată şi s-a dispus începerea judecăţii, rămasă definitivă prin încheierea nr. 578/27.09.2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a respins contestaţia formulată de inculpat.

În şedinţa publică din 01.03.2024, inculpatul A., în conformitate cu dispoziţiile art. 18 C. proc. pen., a solicitat continuarea procesului penal.

Întrucât inculpatul A., în conformitate cu dispoziţiile art. 18 C. proc. pen., a solicitat continuarea procesului penal, anterior analizei privind chestiunea de drept a prescripţiei răspunderii penale a faptei pentru care inculpatul din prezenta cauză a fost trimis în judecată, supusă dezbaterii contradictorii cu toţi participanţii la procesul penal la termenul de judecată din data de 18.10.2024, dată fiind manifestarea de voinţă a inculpatului A. de a solicita continuarea procesului penal pentru a se dispune achitarea sa pentru fapta de lovire sau alte violenţe reţinută în sarcina sa, instanţa va proceda la evaluarea materialului probator administrat în cauză în vederea stabilirii întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii prev. de art. 193, alin. (2) C. pen., pentru care a fost trimis inculpatul A. în judecată, urmând a dispune cu privire la acest inculpat fie conform art. 396 alin. (7) C. proc. pen., care face referire la situaţia în care inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 C. proc. pen. şi se constată ca urmare a continuării procesului penal că sunt incidente cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d), în această împrejurare instanţa de judecată pronunţând achitarea, fie conform alin. (8) al aceluiaşi articol, referitor la ipoteza în care inculpatul a cerut continuarea procesului penal şi se constată ca urmare a continuării procesului penal că nu sunt incidente cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanţa de judecată pronunţând încetarea. În ambele situaţii ca urmare a solicitării inculpatului de continuare a procesului penal, instanţa face referire şi analizează vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului.

Aşadar, faţă de poziţia inculpatului A., care a solicitat continuarea procesului penal în temeiul art. 18 C. proc. pen., curtea de apel a dispus efectuarea cercetării judecătoreşti pentru administrarea sau readministrarea probelor relevante şi concludente în legătură cu fapta de lovire sau alte violenţe pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a acestui inculpat.

Sub aspectul laturii civile, instanţa de fond a constatat că la data de 18.04.2022, persoana vătămată B. a formulat cerere de constituire de parte civilă prin care a arătat că înţelege să se constituie parte civilă cu suma totală de 1.173.679 RON din care suma de 873.679 RON reprezintă daune materiale şi 300.000 RON reprezintă daune morale.

De asemenea, s-a luat act că prin adresa nr. x/15.01.2020, Serviciul de Ambulanţă Bucureşti Ilfov a formulat cerere de constituire de parte civilă în cauză cu suma de 812,5 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale acordate victimei B. iar prin adresa nr. x/17.01.2020, Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti a formulat cerere de constituire de parte civilă pentru suma de 558,34 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate pacientului B..

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut următoarelor:

I. SUB ASPECTUL LATURII PENALE:

Curtea de apel a reţinut cu privire la săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prev. de art. 193 alin. (2) C. pen., reţinută în sarcina inculpatului A. faţă de persoana vătămată B. că probele administrate în cauză dovedesc că, în seara zilei de 01.11.2018, în jurul orei 18:30, în timp ce se aflau în faţa imobilului din (...), între inculpatul A.-avocat în cadrul Baroului Bucureşti şi persoana vătămată B. a avut loc o altercaţie, pe fondul unei stări conflictuale mai vechi dintre cei doi. În aceste împrejurări, persoana vătămată a aruncat în maşina inculpatului cu produse alimentare-covrigi, în continuare a apucat cu mâinile şi a ţinut portiera autoturismului în care se afla susnumitul, adresându-i în tot acest timp injurii, acţiuni care i-au provocat inculpatului o puternică emoţie, pe fondul căreia a lovit-o pe persoana vătămată cu un obiect contondent pe care l-a luat din portbagaj (picior de masă) în zona capului şi a mâinii drepte, în mod repetat, de cel puţin două ori, provocându-i victimei următoarele leziuni traumatice: o plagă la nivelul vertexului paramedian drept, două plăgi contuze fronto-parietal dreapta paramedian, o excoriaţie la nivelul falangei policelui drept, leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 11-12 zile de îngrijiri medicale, fără a-i pune victimei viaţa în primejdie.

În sensul constatării întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii sus-menţionate, s-au reţinut următoarele împrejurări relevante: sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracţiunii a constat în acţiunea inculpatului A., aflat într-o stare de puternică emoţie cauzată chiar de persoana vătămată, de a o lovi pe aceasta cu un obiect contondent în zona capului şi a mâinii drepte, în mod repetat, de cel puţin două ori, fără ca victima să riposteze.

În continuare s-a notat că din declaraţiile martorilor cât şi din declaraţiile persoanei vătămate a rezultat că inculpatul a lovit-o pe aceasta din urmă, care s-a prăbuşit la pământ, cu zgomot, începând să sângereze din zona capului. În acest context, susţinerile inculpatului în sensul că victima ar fi simulat vătămarea, în cadrul unei înscenări, pentru a-l putea şantaja ulterior, apar ca neveridice şi nu se coroborează cu niciun mijloc de probă administrat în cauză.

În ceea ce priveşte acţiunile de provocare premergătoare agresiunii, s-a apreciat că acestea au rezultat în mod neechivoc în cursul instrucţiei penale, fără însă ca vreun mijloc de probă să conducă la concluzia că inculpatul ar fi fost agresat fizic de persoana vătămată şi ar fi reacţionat în mod legitim, lovind la rândul său victima. Nu a fost probată existenţa unui contact fizic direct între cei doi înainte de lovirea persoanei vătămate, iar împrejurarea că victima a ţinut cu mâinile portiera autoturismului inculpatului a fost valorificată, în ansamblul acţiunilor de provocare, prin reţinerea dispoziţiilor circumstanţei atenuante legale, fără a avea însă natura şi intensitatea unei agresiuni care să reclame o reacţie de apărare justificată sau neimputabilă.

În ceea ce priveşte obiectul contondent folosit, s-a constatat că inculpatul a lovit victima în zona capului cu un picior de masă, obiect vulnerant pe care îl avea în autoturism. Acest fapt a rezultat atât din documentaţia medicală existentă la dosarul cauzei, cât şi din probe directe credibile, precum declaraţiile martorilor oculari C., D. şi E..

De altfel, cu privire la felul obiectului contondent folosit la săvârşirea infracţiunii, instanţa de fond a reţinut că acesta era un picior de masă, obiect pe care, potrivit declaraţiei inculpatului, era ţinut în portbagaj pentru a se apăra de câinii de luptă ai persoanei vătămate .

Analizând morfologia plăgilor documentate medical precum şi modalitatea în care inculpatul a descris agresiunea (respectiv o lovitură de împingere, de jos în sus, cu cheile ţinute în mână) s-a constatat că susţinerile inculpatului nu corespund adevărului, fiind în schimb dovedită situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută în cauză.

Totodată, prima instanţă a observat că probatoriul conturează în mod neechivoc împrejurarea că inculpatul a fost înarmat cu un obiect contondent, picior de masă, înainte de prima lovitură aplicată persoanei vătămate, aspect care rezultă cu precădere din declaraţiile martorilor oculari antereferiţi.

În contradicţie cu probatoriul administrat, fiind audiat în cauză, în cursul urmăririi penale, în calitate de suspect, numitul A. a declarat că în data incidentului nu se afla în posesia niciunei bâte şi nu avea un astfel de obiect în autoturism.

La termenul din 18.10.2024, inculpatul a revenit asupra declaraţiei şi a arătat că, de frică, a scos din portbagajul maşinii un picior de masă pe care îl ţinea pentru a se apăra pe sine, pe prietena sa şi pe doamnele în vârstă din bloc, de câinii de luptă ai persoanei vătămate. A declarat inculpatul că a stat cu piciorul de masă în mână, în spatele maşinii, la aproximativ 5 metri de persoana vătămată, timp de aproximativ 30 de secunde după care l-a reintrodus în portbagajul maşinii.

Astfel, inculpatul A. a încercat să inducă ideea că s-a înarmat cu piciorul de masă ulterior lovirii victimei cu cheile de la imobil pe care le ţinea în mână, pentru a se apăra.

În acest context, instanţa de fond a apreciat că inculpatul nu a negat la acel moment procesual, acţiunea de lovire a persoanei vătămate ci doar obiectul cu care a lovit-o.

Astfel, în sprijinul reţinerii acţiunii de lovire a persoanei vătămate cu piciorul de masă au fost reţinute înscrisurile medico-legale, respectiv Raportul de expertiză medico-legală nr. x din 23.08.2019, Raport de expertiză medico-legală supliment nr. A1/3485/2019 din 04.03.2020, Adresa Comisiei de Avizare şi Control de pe lângă INML Bucureşti nr. x, Raportul de nouă expertiză medico-legală nr. x din 24.02.2021, Adresa Comisiei de Avizare şi Control de pe lângă INML Bucureşti nr. x din 24.03.2021 şi Adresa Comisiei Superioare Medico-Legală nr. E1/10800/2020 din 08.12.2021 cât şi declaraţiile martorilor oculari C., D. şi E..

Prin urmare, mijloacele de probă administrate în cauză au determinat concluzia că inculpatul A. a exercitat acte de violenţă împotriva persoanei vătămate B., care au necesitat pentru vindecare un număr de 11-12 zile de îngrijiri medicale, fără a-i pune victimei viaţa în primejdie.

Sub aspectul laturii subiective, s-a constatat că fapta a fost săvârşită cu intenţie directă, inculpatul urmărind provocarea de suferinţe fizice persoanei vătămate prin lovirea acesteia, în modalitatea arătată.

În ceea ce priveşte soluţia de achitare solicitată de inculpat, întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. d), respectiv pentru existenţa în cauză a unei cauze de neimputabilitate reprezentată de art. 26 C. pen., prima instanţă a constatat că este nefondată pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Conform art. 26 alin. (1) C. pen., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată în stare de legitimă apărare, care a depăşit, din cauza tulburării sau a temerii, limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului.

Astfel, pentru a se reţine cauza de neimputabilitate a excesului neimputabil, prevăzut de art. 26 alin. (1) C. pen., instanţa de fond a precizat că trebuie îndeplinite toate condiţiile de la legitima apărare, cu privire la atac şi apărare, cu excepţia proporţionalităţii. Dacă nu sunt îndeplinite toate condiţiile de la art. 19 alin. (2) C. pen., nu se poate pune problema invocării excesului neimputabil, căci aplicarea art. 26 alin. (1) C. pen. este condiţionată de îndeplinirea tuturor condiţiilor de la art. 19 alin. (2) C. pen., mai puţin a celei privind proporţionalitate. În plus, este necesar ca depăşirea proporţionalităţii să se fi datorat tulburării sau temerii provocate de atac.

Aşa cum rezultă din art. 19 C. pen., pentru a se putea reţine cauza justificativă a legitimei apărări este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii: a) să existe un atac material, imediat, direct şi injust; b) atacul să creeze un pericol pentru persoana celui atacat, a altuia, a drepturilor acestora ori pentru un interes general; c) săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală pentru înlăturarea atacului; d) existenţa unei proporţii între apărare şi gravitatea atacului.

Pentru a se putea reţine legitima apărare nu este suficientă existenţa oricărui atac, ci a unuia caracterizat, adică un atac material, imediat, direct şi injust.

Referitor la condiţia caracterului material al atacului, curtea de apel a considerat că acesta trebuie să se realizeze prin acte de violenţă fizică îndreptate asupra celui care se apără. Astfel, atacul nu poate fi considerat material dacă se rezumă numai la acte de agresiune verbală (inclusiv ameninţări), ori la insulte, calomnii ori la alte manifestări cu caracter jignitor. Deopotrivă, şi o inacţiune poate fi evaluată ca fiind un atac atunci când se înfăţişează sub forma unei infracţiuni omisive proprii sau improprii (în acest din urmă caz fiind necesar ca autorul să aibă calitatea de garant).

Caracterul direct al atacului implică periclitarea nemijlocită a valorii sociale protejate, chiar dacă nu se reţine existenţa unui contact direct între autor şi cel atacat, cu condiţia ca între aceştia să nu existe un obstacol insurmontabil în considerarea mijloacelor aflate la dispoziţia agresorului.

Relativ la cerinţa caracterului imediat al atacului este necesar fie ca, prin raportare la particularităţile cauzei, să se constate că atacul era iminent, declanşarea acestuia fiind certă, iar nu eventuală, fie ca atacul să se afle în curs de desfăşurare, fiind necesar să nu fi fost epuizat. Prima ipoteză nu implică faptul că atacul trebuie să îndeplinească cerinţele unei tentative la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, putând fi considerat iminent şi un atac aflat la finalul actelor de pregătire anterioare tentativei. Referitor la cea de-a doua ipoteză mai trebuie avut în vedere şi faptul că atunci când atacul constă în comiterea unei fapte prevăzute de legea penală epuizarea acestuia nu trebuie confundată cu epuizarea infracţiunii, atacul putând să îşi piardă caracterul imediat, chiar dacă fapta a rămas în stadiul tentativei, după cum în cazul infracţiunilor cu rezultat ireversibil atacul se consideră în desfăşurare, chiar dacă fapta este consumată pe durata de timp în care este posibilă înlăturarea rezultatului, apărarea putând interveni imediat după momentul consumării infracţiunii.

Caracterul injust al atacului presupune că acesta se desfăşoară fără să existe o autorizare de către ordinea juridică, sau cu depăşirea limitelor impuse de lege. Deopotrivă, nu poate fi considerat injust un atac care constă în acte realizate în legitimă apărare cu respectarea exigenţelor de proporţionalitate, acestea fiind justificate în cadrul ordinii juridice. În schimb, starea de provocare în care acţionează agresorul nu înlătură caracterul injust al atacului.

În ceea ce priveşte apărarea, caracterul necesar implică ca aceasta să intervină în perioada în care atacul era iminent, să se îndrepte împotriva agresorului ori a unui bun al acestuia folosit pentru atac, să aibă caracter idoneu fiind aptă să înlăture atacul (evaluarea urmând a fi făcută in abstracto, iar nu prin raportare la aptitudinea concretă a actelor de a conduce la respingerea atacului), chiar dacă nu constituie singura modalitate de înlăturare dacă sunt respectate cerinţele de proporţionalitate.

Referitor la testul de proporţionalitate al apărării cu gravitatea atacului este necesar ca din evaluarea în ansamblu a particularităţilor cauzei să rezulte că apărarea este de o gravitate mai redusă sau cel mult egală cu atacul, prin raportare la urmările acţiunilor/inacţiunilor persoanelor implicate, respectiv urmarea probabilă a atacului, urmarea dorită de cel care s-a apărat şi cea care s-a produs efectiv prin apărare. În această analiză nu pot fi folosite criterii apriorice trebuind luate în considerare ansamblul circumstanţelor temporale şi spaţiale în care s-a produs atacul, raportul de forţe dintre agresor şi cel care se apără, valorile sociale posibil a fi periclitate (fiind necesară o ierarhizare a acestora), modalităţile şi mijloacele de realizare a apărării şi atacului, instrumentele folosite. Aşadar, trebuie să există o proporţie între apărare şi gravitatea atacului, însă această proporţionalitate nu presupune o identitate între cele două manifestări şi nici măcar o similitudine. În cazul în care cel care se apără are la dispoziţie mai multe posibilităţi de apărare la fel de eficiente, este recomandabil să folosească acele mijloace susceptibile să producă un rău mai mic agresorului, adică apărarea să se menţină în limitele strictei necesităţi.

Aşa cum s-a arătat în doctrină, excesul neimputabil în legitimă apărare înlătură vinovăţia inculpatului atunci când acesta nu şi-a dat seama, din cauza tulburării sau a temerii, că riposta sa depăşeşte periculozitatea atacului, precum şi atunci când cel care se apără, deşi are reprezentarea faptului că riposta sa ar putea avea consecinţe mai grave, pe care, deşi nu le doreşte, le acceptă. Starea de puternică tulburare sau teamă provocată de atac afectează, aşadar, factorul intelectiv al vinovăţiei, inculpatul neavând reprezentarea corectă a proporţionalităţii ripostei, precum şi factorul volitiv, inculpatul neîntrevăzând pentru moment un alt mod de a se salva, astfel că acesta nu are libertatea de a alege o altă conduită. În acest caz, fapta săvârşită de inculpat este nejustificată (nu este în legitimă apărare pentru că nu este îndeplinită condiţia proporţionalităţii), dar, întrucât depăşirea limitelor legitimei apărări se întemeiază pe tulburare sau temerea făptuitorului, o astfel de faptă nu este imputabilă acestuia.

Aplicând aceste criterii în prezenta cauză, curtea de apel a constatat că din probele administrate rezultă, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul i-a aplicat persoanei vătămate lovituri în zona capului şi a mâinii drepte, provocându-i victimei următoarele leziuni traumatice: o plagă la nivelul vertexului paramedian drept, două plăgi contuze fronto-parietal dreapta paramedian, o excoriaţie la nivelul falangei policelui drept, leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 11-12 zile de îngrijiri medicale.

În acest sens s-a reţinut că, într-adevăr, inculpatul a acţionat în contextul în care, persoana vătămată a aruncat în maşina inculpatului cu covrigi, a apucat cu mâinile şi a ţinut portiera autoturismului în care se afla inculpatul, adresându-i în tot acest timp injurii, acţiuni care i-au provocat inculpatului o puternică emoţie, acesta fiind motivul pentru care s-a reţinut în favoarea acestuia circumstanţa atenuantă legală a provocării.

În raport modalitatea în care s-a desfăşurat incidentul, s-a constatat că inculpatul nu s-a aflat în faţa unui atac material, imediat, direct şi injust.

Ca atare, câtă vreme în momentul în care inculpatul a exercitat acţiunea violentă asupra persoanei vătămate, nu exista un atac actual sau iminent din partea acesteia, îndreptat împotriva inculpatului ci doar acţiuni de şicanare şi injurii, în favoarea inculpatului, instanţa de fond a apreciat că nu se poate reţine cauza de neimputabilitate a excesului neimputabil.

Chiar şi în situaţia în care inculpatul ar fi apreciat că persoana vătămată intenţionează să-l lovească, date fiind conflictele anterioare dintre cei doi, acesta trebuia să evalueze mijloacele cu care urma să fie atacat şi a celor cu care urma să riposteze şi, eventual, să încerce să evite atacul, constatând că persoana vătămată era sub influenţa băuturilor alcoolice fie să apeleze SNUAU 112, iar nu să-i aplice acesteia o lovituri în zona capului şi a mâinii drepte.

Aşadar s-a constatat că, în cauză, nu sunt întrunite toate condiţiile cerute prin textul de lege privind cauza justificativă a legitimei apărări, condiţii în care nu poate opera cauza de neimputabilitate a excesului neimputabil, inculpatul nefiind supus unui atac material, imediat şi iminent din partea persoanei vătămate, motiv pentru care s-a apreciat că cererea inculpatului, de a se reţine în favoarea sa cauza de neimputabilitate a excesului neimputabil este nefondată.

Prin urmare, având în vedere cele reţinute mai sus, s-a constatat că, în drept, fapta inculpatului A. care, în seara zilei de 01.11.2018, în jurul orei 18:30, în timp ce se afla în faţa imobilului din (...), pe fondul unei altercaţii şi a unei stări conflictuale mai vechi, în contextul în care persoana vătămată B. a aruncat în maşina inculpatului cu covrigi, a apucat cu mâinile şi a ţinut portiera autoturismului în care se afla acesta, adresându-i în tot acest timp injurii, a lovit-o pe persoana vătămată cu un obiect contondent pe care l-a luat din portbagaj (picior de masă) în zona capului şi a mâinii drepte, în mod repetat, de cel puţin două ori, provocându-i victimei următoarele leziuni traumatice: o plagă la nivelul vertexului paramedian drept, două plăgi contuze fronto-parietal dreapta paramedian, o excoriaţie la nivelul falangei policelui drept, leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 11-12 zile de îngrijiri medicale, fără a-i pune victimei viaţa în primejdie, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de lovirea sau alte violenţe, prev. de art. 193 alin. (2) C. pen.

Având în vedere că inculpatul a săvârşit fapta sub imperiul unei puternice emoţii generate de comportamentul persoanei vătămate astfel cum a fost reţinut mai sus, s-a reţinut în favoarea inculpatului - circumstanţa atenuantă legală a provocării prev. de art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.

Ulterior, instanţa de fond a constatat că prescripţia răspunderii penale devine aplicabilă în acele situaţii în care există o probaţiune suficientă, care să susţină baza factuală pe care s-a fundamentat iniţial acuzaţia, în caz contrar, devenind aplicabile temeiurile de achitare, reglementate de art. 16 lit. a)-d) C. proc. pen.. Pe cale de consecinţă, în lipsa unei astfel de baze factuale, însuşi termenul de prescripţie a răspunderii penale ar fi imposibil de calculat, în contextul în care acesta se raportează întotdeauna la pedeapsa prevăzută de lege pentru o anumită infracţiune, fiind necesară totodată şi stabilirea momentului de la care acesta începe să curgă, în condiţiile art. 154 C. pen.

Raportând aceste observaţii la circumstanţele particulare ale prezentei cauze, s-a constatat că, aşa cum s-a reţinut şi mai sus, că mijloacele de probă administrate în cauză sunt apte să dovedească săvârşirea faptei de către inculpat, aşa cum a fost reţinută în actul de sesizare a instanţei.

Prin urmare, în lumina acestor considerente, curtea de apel a constatat că poate proceda, în cele ce urmează, la analiza incidenţei în cauză a instituţiei prescripţiei răspunderii penale.

În continuare, prin raportare la încadrarea juridică reţinută prin rechizitoriu în sarcina inculpatului A., în forma incriminată la data săvârşirii faptei imputate acestuia din urmă, a rezultat că termenul de prescripţie a răspunderii penale aplicabil pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută de 193 alin. (2) C. pen., este de 5 ani, prin raportare la maximul special prevăzut de lege, respectiv închisoarea de 5 ani.

Suplimentar celor deja învederate, prima instanţă a subliniat incidenţa în cauză a principiului legii penale mai favorabile, reglementat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) C. pen., şi a principiului activităţii legii penale, reglementat de art. 3 C. pen., având în vedere că, la data săvârşirii infracţiunii imputate inculpatului, nu era încă în vigoare Legea nr. 248/2023 care a modificat prevederile art. 193 C. pen., din perspectiva variantei de incriminare şi a pedepselor aplicabile, motiv pentru care forma actuală a acesteia nu este incidentă situaţiei juridice a inculpatului.

Luând în considerare dispoziţiile art. 154 alin. (2) teza I C. pen., potrivit cărora, "termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii", precum şi prevederile art. 174 C. pen. care dispun că "prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice", instanţa constată că termenul de 5 ani a început să curgă pentru inculpat la data de 01.11.2018, reprezentând data săvârşirii faptei imputate prin rechizitoriu, reper de ordin temporal faţă de care, în prezent, a intervenit prescripţia răspunderii penale pentru infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

În continuare, s-a reţinut că termenul de prescripţie a răspunderii penale este un termen substanţial de drept penal, la calculul căruia luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care a început să curgă, aşa cum prevede art. 186 alin. (1) C. pen. În ceea ce priveşte momentul de început al termenului de prescripţie, acesta este reprezentat de data săvârşirii infracţiunii, după cum stabilesc dispoziţiile art. 154 alin. (1) teza I C. pen. Se mai arată că, pe lângă instituţia termenului general de prescripţie, legiuitorul a instituit şi un termen special de prescripţie în cuprinsul art. 155 alin. (4) C. pen. statuându-se că termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depăşite cu încă o dată, vor fi socotite împlinite oricâte întreruperi ar interveni. În ceea ce priveşte curgerea termenului de prescripţie, relevante pentru soluţionarea cauzei sunt prevederile ce reglementează suspendarea şi întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, reglementate de prevederile art. 156 C. pen. şi art. 155 C. pen.

Din perspectiva naturii juridice a instituţiei în discuţie, s-a apreciat că prescripţia răspunderii penale este reglementată în ansamblul ei în C. pen., neexistând o reglementare structurată a sa în C. proc. pen., acesta din urmă făcând referire la dispunerea unei soluţii de clasare, respectiv de încetare a procesului penal în cazul intervenţiei prescripţiei. Deopotrivă, trebuie avut în vedere că prescripţia (inclusiv în componentele ce ţin de cauzele de întrerupere) este intim legată de conceptul de responsabilitate penală, care implică necesitatea existenţei unei legi substanţiale care să permită persoanei să prevadă consecinţele acţiunilor sale, precum şi aplicabilitatea deplină a principiului legalităţii incriminării şi a sancţiunilor. Legiuitorul român a considerat că trecerea timpului produce efecte de drept penal substanţial fie asupra răspunderii penale (prescripţia răspunderii penale), fie asupra executării pedepsei (prescripţia executării pedepsei), care relevă inutilitatea exercitării de către stat a funcţiei represive consecutiv comiterii unei infracţiuni, făcând astfel să înceteze raportul penal de conflict. În acest cadru, întreruperea prescripţiei este tot o instituţie de drept substanţial, fiind intim legată de cea a răspunderii penale, în sensul că evită stingerea rezonanţei sociale a faptei ilicite prin efectuarea unor acte din care să rezulte că statul nu a renunţat la tragerea la răspunderea penală a infractorului.

Întreruperea prescripţiei este prevăzută în Partea generală a C. pen. ca incident ce survine pe parcursul termenului de prescripţie. Faptul că aceste acte sunt realizate în cadrul procesului penal reprezintă o formă naturală de exercitare a opţiunii represive de către stat prin intermediul unor acte judiciare, neputând să transforme natura juridică a instituţiei dintr-una de drept substanţial în una de procedură, ci doar să releve că răspunderea penală continuă să fie relevantă juridic prin deplasarea momentului de la care se socoteşte termenul de prescripţie (prevederea începerii curgerii unui nou termen de prescripţie de la data actului întreruptiv şi incidenţa altei instituţii de drept penal substanţial - prescripţia specială a răspunderii penale). Chiar dacă actul judiciar întreruptiv este unul procesual sau procedural, acesta trebuie analizat din perspectiva efectelor pe care le produce sub aspect substanţial, atunci când a fost întocmit în mod legal. Astfel, deşi principiul activităţii legii procesual penale este aplicabil actelor de procedură, o asemenea concluzie se raportează, în mod natural, la regulile instituite pentru încheierea valabilă a actului, avându-se în vedere inclusiv efectele sale pe plan procesual (ca de exemplu, atribuirea unei anumite calităţi, acordarea unor drepturi sau instituirea unor obligaţii etc.), fără a se putea considera că influenţează şi consecinţele ce se produc pe plan substanţial, de vreme ce efectul produs, în situaţia dată - întreruperea prescripţiei răspunderii penale -, este eminamente de natură substanţială. Fiind o instituţie de drept penal, se vor aplica în privinţa prescripţiei răspunderii penale regulile legii penale mai favorabile atât în ceea ce priveşte termenele, cât şi în ceea ce priveşte cauzele de întrerupere sau suspendare.

În continuare, instanţa de fond a reţinut că, prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25.06.2018), Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională, deoarece respectivele dispoziţii legale "31. (…) sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma «oricărui act de procedură» din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale". Prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022), Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituţionale în ansamblul lor. Pentru a decide astfel, instanţa de contencios constituţional a reţinut că "55. (…) Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 sancţionează «soluţia legislativă» pe care textul de lege criticat o conţinea, astfel că, (…), aceasta nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare.", ci "61. (...), prin efectele pe care le produce, (...) împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituţionalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea «oricărui act de procedură în cauză», Curtea a sancţionat unica soluţie legislativă pe care dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. o reglementau".

În consecinţă, Curtea Constituţională a stabilit în cuprinsul considerentelor sale că Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 are natura juridică a deciziei simplă/extremă. A precizat că în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale. Plecând de la aceste aspecte şi văzând efectele pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale simple, efecte statuate de dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţia României, ce prevăd încetarea efectelor juridice ale normei constatate ca fiind neconstituţionale în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa arată că după publicarea în Monitorul Oficial a deciziei antereferite, prin O.U.G. nr. 71/30.05.2022, a fost modificat art. 155 alin. (1) C. pen. în sensul că, cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.

În atare condiţii, în prezenta cauză, s-a conchis în sensul că în perioada 01.11.2018 - 23.02.2022 niciunul dintre actele de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale efectuate de organele de urmărire penală nu au condus la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale. Totodată, s-a reţinut incidenţa art. 5 alin. (1) C. pen., ce prevede că, în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă, după trecerea celor 45 de zile de la data publicării în monitorul oficial a Deciziei CCR nr. 297/2018, textul declarat neconstituţional ieşind din fondul activ al legislaţiei naţionale.

Drept urmare, având în vedere faptul că instituţia prescripţiei răspunderii penale este eminamente una de drept substanţial, fiind aplicabilă regula mitior lex cuprinsă în art. 5 alin. (1) C. pen., s-a apreciat că singurul termen de prescripţie de referinţă în această cauză este termenul general, prevăzut la art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen.

Aşadar, prin raportare la data săvârşirii faptei (01.11.2018) s-a reţinut că, în prezenta cauză, termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit la data de 31.10.2023 pentru infracţiunea pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. (conform art. 186 alin. (1) C. pen. " la calcularea timpului luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei la care a început să curgă").

În consecinţă, constatând împlinirea termenului de prescripţie general pentru fapta pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată, prima instanţă a constatat că în prezenta cauză devin incidente efectele pe care această instituţie le produce asupra situaţiei juridice a acuzatului, astfel că, pentru toate aceste considerente, în baza art. 396 alin. (1) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., instanţa va înceta procesul penal pornit faţă de inculpatul A..

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., cu referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpat, pentru săvârşirea infracţiunii de lovirea sau alte violenţe, prev. de art. 193 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. şi a art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

II. SUB ASPECTUL LATURII CIVILE:

Curtea de apel a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 19 alin. (1) C. proc. pen., "acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale".

Pe cale de consecinţă, instanţă de fond a făcut aplicarea subsecventă a prevederilor art. 1349 C. civ., pentru a identifica dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în sarcina inculpatului. În acest sens, potrivit art. 1349, alin. (1) şi (2) C. civ., orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane", întrucât "cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral".

În acest context, s-a constatat, în acord cu prevederile art. 1382 C. civ., că pentru angajarea răspunderii civile delictuale a unei persoane pentru fapta proprie, este necesar să fie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, a vinovăţiei celui căruia i se impută fapta ilicită, a unui prejudiciu şi a unei legături de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

Raportând prevederile legale citate în cele ce precedă la circumstanţele faptice ale prezentei cauze, s-a observat că, în concret, s-au constituit în mod legal parte civilă în cauză persoana vătămată B., Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti şi Serviciul de Ambulanţă Bucureşti-Ilfov.

Cu referire la prima solicitare cu acest obiect dedusă judecăţii, s-a constatat că persoana vătămată B. a arătat că se constituie parte civilă împotriva inculpatului, cu suma de 873.679 RON cu titlu de daune materiale şi 300.000 RON, daune morale.

Astfel, în ceea ce priveşte fapta ilicită, instanţă de fond a reţinut că aceasta este orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv sau obiceiul locului, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane sau interesului legitim şi serios ce creează aparenţa unui drept subiectiv, potrivit art. 1359 C. civ.

În cauză, s-a reţinut că fapta ilicită este reprezentată de acţiunea inculpatului A. care, în seara zilei de 01.11.2018, în jurul orei 18:30, în timp ce se afla în faţa imobilului din (...), a lovit-o pe persoana vătămată B. cu un obiect contondent pe care l-a luat din portbagaj (picior de masă) în zona capului şi a mâinii drepte, în mod repetat, de cel puţin două ori, provocându-i victimei leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de 11-12 zile de îngrijiri medicale.

În acest context, prima instanţă a apreciat că fapta ilicită, astfel cum a fost reţinută mai sus, reiese din coroborarea mijloacelor de probă astfel cum au fost prezentate cu prilejul analizei laturii penale a cauzei.

În ceea ce priveşte vinovăţia inculpatului, Curtea apreciază că aceasta rezultă în condiţiile art. 16 alin. (2) teza I C. civ., având un conţinut similar cu art. 16 alin. (3) lit. a) C. pen., în sensul că inculpatul a prevăzut rezultatul potenţial al faptei sale ilicite săvârşite, urmărind survenirea acestuia.

Cu privire la prejudiciu, în general, acesta este reprezentat de rezultatul negativ al încălcării ilicite a dreptului subiectiv sau a interesului legitim şi serios.

Potrivit art. 1381 alin. (1) şi (2) C. civ., "orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie", drept ce "se naşte din ziua cauzării" acestuia, "chiar dacă nu poate fi valorificat imediat". De asemenea, conform art. 1385 alin. (1) C. civ., "prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel".

Din perspectiva condiţiei analizate, în vederea stabilirii cuantumului daunelor morale la care este îndreptăţit numitul B., instanţa de fond a avut în vedere tipul şi zona leziunilor cauzate, astfel cum acestea rezultă din actele medicale aflate la dosarul de urmărire penală, coroborate cu eventualul efect al acestora pe termen lung, evaluate în contextul producerii leziunilor traumatice.

În acest sens, s-a notat că fapta culpabilă a inculpatului a fost nu doar in abstracto, dar şi in concreto, de natură să îi cauzeze persoanei vătămate B. prejudicii de ordin moral, constând în suferinţa fizică şi/sau psihică, şocul şi traumele îndurate în perioada necesară vindecării leziunilor suferite.

Mai precis, prima instanţă nu a contestat că este posibil ca persoana vătămată B. să se fi confruntat cu stări de angoasă, frustrare, nelinişte, neputinţă sau chiar dezamăgire, în urma săvârşirii asupra sa a faptei ilicite imputate inculpatului, motiv pentru care, faţă de natura intrinsecă a acestor sentimente, s-a precizat că instanţa nu poate decât să încerce să stabilească valoarea pecuniară necesară părţii civile în scopul compensării dificultăţilor astfel generate, în condiţiile în care ceea ce se solicită rezidă în oferirea unei reparaţii pecuniare a unui prejudiciu abstract.

În acest sens, s-a avut în vedere, în principal, tipul şi zona leziunilor suferite în urma conduitei ilicite adoptată de inculpat, dar şi efectele asupra stării psihice ale acestuia ulterior loviturilor suferite.

Pe cale de consecinţă, s-a constatat, din perspectiva laturii civile, întrunirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale, cu menţiunea că sub aspectul raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, nu s-au interpus eventuale cauze de ordin extern anterioare, concomitente ori subsecvente.

Totodată, sub acest aspect, prima instanţă, în vederea evaluării acţiuni civile, a reţinut şi împrejurarea că fapta ilicită săvârşită de inculpat a fost generată de atitudinea provocatoare a persoanei vătămate.

În acest cadru, pentru aceste considerente şi, având în vedere suferinţele pricinuite părţii civile a apreciat cuantumul daunelor morale la care este îndreptăţită partea civilă la suma de 10.000 RON.

În ceea ce priveşte solicitarea sumei de 873.679 RON cu titlu de daune materiale, s-a constatat că partea civilă a invocat şocul suferit şi a loviturilor primite în cap care i-au cauzat dureri de cap timp de câteva luni pentru care a urmat un tratament medicamentos aşa cum a rezultat şi din consultaţiile medicale şi scrisorile medicale de la medicul specialist neurolog, psihiatru şi medicul de familie ataşate cererii.

Referitor la acest aspect s-a reţinut că partea civilă a învederat, de asemenea, că loviturile i-au cauzat insomnii, dureri de cap şi i-a afectat capacitatea de concentrare şi atenţia distributivă iar acest ultim aspect i-a afectat si activitatea profesională pe termen lung si a arătat că nu mai poate conduce camioane de mare tonaj, calificarea sa fiind de şofer de camioane de mare tonaj, cisterne de combustibil şi materiale inflamabile cât şi utilaje agabaritice, motiv pentru care în anul 2019 nu a mai putut prelungi atestatele şi licenţele necesare pentru a practica această meserie.

De asemenea, s-a notat că persoana vătămată a arătat că i s-a refuzat eliberarea actelor medicale premergătoare necesare (aviz medical şi fişa de aptitudine medicina muncii) pentru prelungirea atestatelor chiar de către soţia sa F., care îi este medic de familie curant cât şi medic specialist de medicina muncii, urmare a scrisorii Medicale emisă de dr. G. la data de 13.11.2018 care a constatat starea sa psihică, scăpările de memorie, lipsa de concentrare cât şi schimbările survenite după incidentul violent, fiind diagnosticat cu tulburări cognitive, episoade depresive, tulburare anxioasă şi depresivă mixtă, stare de stres posttraumatic, fiind necesar tratament medicamentos, care i-a afectat capacitatea psihică de a mai conduce utilaje grele, agabaritice, cisterne etc.

A mai învederat persoana vătămată că această împrejurare ar fi avut şi un mare impact financiar, datorită faptului că aceste calificări sunt remunerate cu foarte mult peste media unui salariu mediu obişnuit. Astfel, a arătat că în luna ianuarie a semnat un contract de muncă pe perioadă nedeterminată ca operator şofer Transporturi Agabaritice cu Firma H. cu contract de muncă pe termen nedeterminat fiind remunerat cu suma de 900 Lire sterline pe săptămână plus diferite bonusuri de încă aproximativ 250 lire pentru zilele de sâmbătă lucrate, totalizând un venit de aproximativ 4000 lire sterline lunar net. A revenit în ţară în luna octombrie 2018, pentru o pauză de 4 luni timp în care urma să îşi reînnoiască şi licenţele necesare care urmau să îi expire în anul 2019, după care trebuia să îşi reia serviciul în data de 1 februarie conform contractului.

Pentru aceste motive, s-a solicitat suma de 870.000 Ron, sumă ce reprezintă suma totală încasată pe parcursul a trei ani calendaristici şi calculată din suma de 144.000 lire sterline la cursul zilei.

De asemenea, s-a arătat că la data incidentului, purta o jachetă bomber din piele pentru care i-a fost tăiată cu foarfeca în timpul intervenţiei de resuscitare şi intubare din ambulanţă, pentru care a plătit suma 3679 Ron la data achiziţiei dar pentru care nu poate prezenta chitanţă deoarece nu păstrează chitanţele obiectelor de îmbrăcăminte.

În analiza sumelor solicitate cu titlu de daune materiale, instanţa de fond a precizat că trebuie luate în considerare doar probele ce sunt în măsură să ateste cu claritate şi neîndoielnic care au fost sumele efectiv cheltuite sau pierderea materială concret suferită, ca efect direct al faptei ilicite a inculpatului, în evaluarea acestui tip de prejudiciu, spre deosebire de modul de compensare al prejudiciului de natură nepatrimonială, nefiind posibil a se prezuma sau a se aprecia care ar fi putut fi cuantumul cheltuielilor efectiv realizate de partea civilă, atât timp când legea impune obligaţia de reparare a prejudiciului care este cert, atât ca existenţă, cât şi ca valoare.

Deşi, potrivit art. 1385 alin. (1) şi (3) C. civ., prejudiciul suferit printr-o faptă ilicită este supus principiului reparaţiei integrale, instanţa reţine că prin înscrisurile depuse, partea civilă nu a făcut dovada prejudiciului învederat.

Astfel, s-a constata că la dosarul cauzei nu există înscrisuri medicale sau de altă natură apte să probeze susţinerile persoanei vătămate în ceea ce priveşte prejudiciul material suferit ca urmare a leziunilor produse prin comiterea infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.

În continuarea curtea de apel a arătat că simplul fapt că ulterior săvârşirii infracţiunii, persoana vătămată nu a mai putut prelungi atestatele şi licenţele necesare practicării profesiei, nu conduce în mod automat la concluzia că acest lucru se datorează leziunilor suferite în urma loviturilor aplicate de către inculpat.

Totodată, instanţa de fond a apreciat că, deşi, potrivit înscrisurilor depuse de partea civilă la dosar şi declaraţiei martorei F., acesta ar fi avut ulterior incidentului un episod anxios dar nu s-a probat legătura de cauzalitate dintre acest episod şi loviturile primite de la inculpat şi nici că această împrejurare sau eventualele dureri resimţite în urma loviturilor l-ar fi făcut inapt pentru a-şi exercita profesia.

De altfel, din declaraţiile martorei, date atât în cursul urmăririi penale cât şi în faţa instanţei, s-a reţinut că reiese că persoana vătămată a avut probleme de ordin medical şi înainte de incident, urmând chiar şi un tratament psihiatric, tratament pe care i l-a recomandat să nu îl mai ia, întrucât a apreciat că nu mai este cazul .

În ceea ce priveşte jacheta bomber din piele, proprietatea părţii civile, care i-ar fi fost tăiată cu foarfeca în timpul intervenţiei de resuscitare şi intubare din ambulanţă şi pentru care ar fi plătit suma 3679 RON, s-a reţinut că nici acest prejudiciu nu a fost dovedit, nefiind depuse înscrisuri care să dovedească achiziţia şi preţul plătit şi nici nu au fost administrate alte mijloace de probă suficiente, în acest sens. Simpla planşă foto din care reiese care ar fi preţul unei astfel de jachete pe un site de vânzări online nu face dovada existenţei prejudiciului a cărei reparare se solicită.

Astfel, în temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 19, art. 25 procedură penală, cu referire la art. 1357 C. civ., s-a admis în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă B. şi, drept urmare, inculpatul A. a fost obligat la plata către acesta a sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale iar restul pretenţiilor civile formulate de către partea civilă au fost respinse ca neîntemeiate.

În ceea ce priveşte pretenţiile învederate de partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, curtea de apel a observat că acesta s-a constituit de asemenea parte civilă în cauză cu suma de 558,34 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare, precum şi dobândă legală până la achitarea prejudiciului .

Serviciul de Ambulanţă Bucureşti-Ilfov s-a constituit parte civilă cu suma de 812,5 RON, reprezentând costul transportului persoanei vătămate la o unitate medicală.

În acord cu argumentele învederate în cele ce precedă, relative la constatarea ca îndeplinite în mod cumulativ a condiţiilor răspunderii civile delictuale şi în contextul în care inculpatul nu a contestat decontul de cheltuieli înregistrat ca urmare a spitalizării persoanei vătămate B., ulterior săvârşirii faptei ilicite, astfel cum acesta a fost indicat în cuprinsul urmăririi penale, s-a constatat că nu subzistă dubii cu privire la temeinicia caracterului întemeiat al sumei pretinse cu acest titlu, motiv pentru care, în temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la art. 19 şi art. 25 C. proc. pen., raportat la art. 1357 C. civ., instanţa va admite acţiunea civilă exercitată de către:

- partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti şi va obliga pe inculpatul A. la plata către acesta a sumei de 558,34 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare acordate persoanei vătămate;

- partea civilă Serviciul de Ambulanţă Bucureşti-Ilfov şi va obliga pe inculpatul A. la plata către acesta a sumei de 812,5 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând costul transportului persoanei vătămate la o unitate medicală.

În ceea ce priveşte dobânzile legale solicitate de către Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, s-a apreciat că cererea este întemeiată, având în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, acest principiu vizând atât pierderea suferită, cât şi beneficiul nerealizat, astfel că pe lângă sumele de bani utilizate de către unitatea spitalicească pentru acordarea îngrijirilor medicale victimei, se impune şi acordarea dobânzilor legale, ce se vor calcula de la data producerii prejudiciului, astfel:

- pentru Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti de la data de 01.11.2018, până la achitarea integrală a debitului;

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel inculpatul A. precum şi partea civilă B..

A. 1. Sub aspectul laturii penale, în cuprinsul motivelor de apel depuse la dosarul cauzei, inculpatul A. a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi pronunţarea unei noi hotărâri legale şi temeinice, în sensul dispunerii unei soluţii de achitare, potrivit art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat:

- în principal la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. fapta nu există în forma reţinută prin actul de acuzare;

- în subsidiar raportat la art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.. motivat de o cauză de neimputabilitate, respectiv cea prevăzută de art. 26 C. pen. privind excesul neimputabil.

Astfel, sub aspectul solicitării de a se dispune achitarea acestuia din prisma dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. în esenţă, s-a precizat faptul că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că ar fi existat acţiuni repetate de lovire a victimei în zona capului cu un picior de masa (cel puţin două), apreciind că plăgile au fost produse de obiectul contondent şi nu de cheile pe care acesta le avea în mână în momentul în care era blocat cu portiera maşinii şi lovit de către partea vătămată B..

În acest sens inculpatul a susţinut că instanţa de fond nu a analizat mijloacele de probă constând în înregistrările convorbirilor purtate cu serviciul de urgenţă 112 şi transcrierile acestora, din care rezultă că imediat după momentul agresiunii, acesta a telefonat la 112 solicitând intervenţia poliţiei şi a unui echipaj medical ca urmare a unei lovituri primite în umărul stâng (diagnosticat din data de 25.09.2018 cu instabilitate umăr stang (leziune bankard).

De asemenea s-a mai susţinut că din înregistrările audio aflate la dosarul cauzei, transmise de către STS şi care se regăsesc integral în DUP 821/P/2018 rezultă neechivoc faptul că acesta a fost atacat de către B. fiind lovit în umărul stâng, după imobilizarea sa prin împingerea cu portiera autoturismului, fiind astfel nevoit să se apere.

În continuare, apelantul inculpat a menţionat că, imediat după primul apel la 112 (ora 18.41.32), acesta a apelat din nou serviciului 112, la ora 18:42.44, solicitând de urgenţă un echipaj, explicând în detaliu incidentul care luase sfârşit, convorbire ce a durat l minut şi 17 secunde.

Tot sub acelaşi aspect, s-a mai susţinut că a treia convorbire la 112, la orele 18:49.24, ce a durat 56 de secunde, este esentială în vederea pronuntării unei solutii de achitare potrivit art. 16 lit. a) C. proc. pen., aceasta demonstrând că nu a utilizat niciodată piciorul de masă/bâta ci doar s-a apărat instinctiv, lovind cu cheile pe care le aveam în mână.

În acest context, s-a apreciat că prezintă relevenţă înregistrarea audio, neaudiată în instanţă, dar transcrisă în DUP vol. I. pag. 201, ce demonstrează că acesta nu a folosit niciodată piciorul de masă/bâtă şi că în realitate, doar s-a apărat cu pumnul în care avea cheile. Totodată a precizat că, a scos bâta la câteva minute după momentului atacului -18.49.24 - (aproape 10 minute) pentru a mă apăra în situaţia în care ar fi fost atacat din nou, temerea justificată în raport de condamnarea anterioară a persoanei vătămate dispuse prin sentinţa penală nr. 884/19.12.2017 în dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II a Penală.

În ceea ce priveşte solicitarea de achitare în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.. motivat de existenţa unei cauze de neimputabilitate, respectiv cea prevăzută de art. 26 C. pen., privind excesul neimputabil, apelantul a susţinut, în esenţă, că nici una dintre probele administrate în cauză nu permit eliminarea oricărui dubiu cu privire la obiectul vulnerant folosit în vederea săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 193 alin. (2) C. pen.

În acest sens, s-a apreciat că expertiza medico-legală efectuată în cauză nu a exprimat concluzii ştiinţifice tranşante, în timp ce probele testimoniale şi declaraţiile subsemnatului coroborate cu confruntarea demonstrează că şi partea civilă B. a recunoscut că a fost lovit cu cheile.

Aşadar, apelantul a precizat că acţiunea de lovire este certă însă nu a fost dovedită conform standardului de probă dincolo de orice îndoială rezonabilă că aceasta a fost realizată cu cheile sau un picior de masa/bâtă. Raportat la aceste aspecte, apelantul inculpat a apreciat că prin analizarea actele medico-legale şi a concluziilor - contradictorii ale acestora, se impune aplicarea principiului in dubio pro reo, astfel încât soluţia legală şi temeinică fiind achitarea potrivit art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. rap. la art. 16 alin. (1) lit. d) C. pen. privind cauza de neimputabilitate prevăzută de art. 26 C. pen. - excesul neimputabil.

În acest context, s-a apreciat că fapta prevăzută de legea penală pentru care acesta a fost trimis în judecată nu îndeplineşte o trăsătură esenţială a infracţiunii impusă de art. 15 C. pen., respectiv trăsătura imputabilităţii, aceasta fiind săvârşită ca reacţie imediată a lovirii în umărul stâng dar şi a unor provocări extreme.

Sub acest aspect apelantul inculpat a arătat că reacţia acestuia de apărare a survenit ca urmare a lovirii umărului stâng, diagnosticat de instabilitate (leziune bankard - ce urma a fi operat/şi a şi fost operat chirurgical la scurt timp - 17.12.2018). De asemenea s-a precizat că temerea profundă se raporta la persoana părţii civile B., care îl atacase anterior inclusiv cu câinii de luptă, fiind şi condamnat penal definitiv în acest sens, pe fondul cronicizării conflictului, la permanentele ameninţări la adresa mea şi a familiei, la distrugerea bunurilor precum şi în condiţiile în care toate plângerile pe care le-a făcut nu au avut niciun efect legal.

În continuare s-a menţionat că atacul executat de B. asupra acestuia a fost direct, material şi injust, acesta prinzându-l cu uşa autoturismului în timp ce acesta să urca la volan spre a parca în curte, şi lovindu-l exact în umărul ce urma a fi supus unei intervenţii chirurgicale. Astfel, pe lângă teama resimţită faţă de B. pe fondul faptelor sale anterioare, inculpatul a susţinut că a resimţit o puternică tulburare relativ la eventuala pierdere a funcţiilor anatomice ale braţului după 3 săptămâni de imobilizare în faşă potrivit diagnosticului, şi cu perspectiva intervenţiei chirurgicale.

În raport de aceste aspecte, s-a susţinut că, în cauză, au fost depăşite limitele legitimei apărări sub aspectul proporţiei dintre gravitatea atacului şi apărare astfel încât calibrarea depăşirii limitelor legitimei apărări cu tulburarea şi temerea atrage incidenţa cauzei de neimputabilitate reglementată de art. 26 C. pen.

II. Sub aspectul laturii civile, apelantul inculpat A. a solicitat respingerea pretenţiilor civile solicitate de partea civilă B. motivat de faptul că acestea nu au fost probate.

În acest sens s-a susţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii sale civile delictuale, prejudiciul material nefiind dovedit, astfel încât nu este suficient ca partea vătămată să afirme că i s-a fi distrus obiecte de vestimentaţie ci trebuie să probeze aceste acţiuni de distrugere dar şi valoarea hainelor.

Cu privire la prejudiciul moral, s-a susţinut că persoana civilă a invocat un presupus prejudiciu care nu există, nu este probat şi nu a efectuat un probatoriu în acest sens.

În subsidiar, inculpatul a solicitat reducerea despăgubirilor civile acordate şi calibrarea acestora la prejudiciul pe care partea civilă i le datorează, respectiv suma de 5.803,96 de RON ce rezultă din cadrul dosarului de executare silită nr. x/2018, aflat pe rolul BEJ I..

III. În ceea ce priveşte apelul promovat de către persoana vătămată, inculpatul A. a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond a procedat în mod corect la respingerea cererii de schimbare a încadrării în juridice formulate de partea civilă B. din infracţiunea de lovire şi alte violenţe în infracţiunea de omor, motivat de faptul că obiectul judecăţii este limitat la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei, potrivit art. 371 C. proc. pen.

Astfel, s-a susţinut că din probele administrate nu rezultă elemente din care să rezulte modalitatea faptică de comitere a faptei penale imputate, criteriu esenţial care poate conduce la ideea unei infracţiuni contra vieţii.

În acest sens s-a precizat că la infracţiunile contra vieţii, rezoluţia infracţională trebuie descrisă în actul de sesizare a instanţei şi să rezulte din materialul probator administrat la standardele prevăzute de art. 103 alin. (2) teza a doua C. proc. pen.. iar, în cauză, nici una dintre probele administrate nu permit eliminarea oricărui dubiu cu privire la natura obiectului vulnerant in sensul solicitat de către persoana vătămată.

În continuare s-a susţinut că din probele administrate în cauză, respectiv expertizele medico-legale şi în special opiniile expertale, nu rezultă că acesta ar fi lovit persoana vătămată cu obiectul vulnerant precizat de aceasta.

În ceea ce priveşte latura civilă, inculpatul a precizat că instanţa de fond a avut in vedere în vedere tipul şi zona leziunilor cauzate, astfel cum acestea rezultă din actele medicale or, din aceste înscrisuri rezultă dubiul, fiind emise concluzii contradictorii cu privire la numărul de zile de îngrijiri medicale.

Astfel, s-a apreciat că acest cuantum de 10.000 de RON, acordat cu titlul de daune morale, este exagerat la presupusele traume îndurate şi care nu sunt probate. De asemenea, s-a precizat că nu sunt probate deplasări şi tratamente pe care partea civilă susţine că le-ar fi efectuat după lovirea acesteia.

Tot cu privire la pretenţiile civile motivate de aşa zisa pierdere a capacităţii de muncă apelantul a solicitat a se reţine faptul că persoana vătămată nu a lucrat niciodată şi nu lucrează nici în prezent.

În fine, apelantul a invocat nulitatea apelului persoanei vătămate motivat de faptul că nu corespunde exigentelor prevăzute de art. 412 C. proc. pen., sens în care înscrisul nu conţine codul numeric personal, calitatea, domiciliul, precum şi semnătura persoanei vătămate, aşa cum prevede în mod expres art. 412 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

B. Prin motivele de apel depuse la dosarul cauzei, parte civilă B. a criticat, sub aspectul laturii penale, sentinţa penală nr. 232/F din data de 29 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2022, din prisma faptului în cauză, în mod greşit, s-a reţinut săvârşirea de către inculpatul A. a infracţiunii de lovire şi alte violenţe prevăzute de art. 193 alin. (2) C. pen. deşi din materialul probator existent ar rezulta existenţa infracţiunii de tentativa la omor prevăzută de art. 188 C. pen.

În acest sens, apelantul-partea civilă a susţinut că în raport de obiectul cu care acesta a fost lovit (bâtă/picior de scaun) precum şi de zona în care a fost lovit, respectiv în zona capului, i-a fost pusă în primejdie viaţă, întrucât la momentul când a venit ambulanţa, acesta avea tensiunea intra craniana egală cu zero şi tensiunea arterială 18/9 putând, astfel, surveni în orice moment un accident AVC.

Apelantul-parte civilă B. a criticat sentinţa penală pronunţată în cauză şi din prisma laturii civile, susţinând, în esenţă, faptul că instanţa de fond în evaluarea pe care a realizat-o privind daunele materiale nu a dat eficienţă faptului că din cauza afecţiunilor nu şi-a mai putut desfăşura profesia de şofer profesionist şi astfel a mai putut ocupa un loc de muncă în Marea Britanie.

Un alt motiv de critică formulat de partea civilă vizează cuantumul despăgubirilor morale acordate în cauză, respectiv faptul că suma de 10.000 RON este nesemnificativă în raport cu traumele indurate, nefiind reţinut faptul că acesta a stat întins în stare de inconştienţă, într-o baltă de sânge timp de 7-8 minute până la sosirea ambulanţei. Sub acelaşi aspect acesta a mai precizat faptul că prezintă relevanţă deplasările sale şi tratamentele efectuate după consulturile de la cabinetul de neurologie, aspecte care au strânsă legătură şi cu exercitarea profesiei care a fost afectata.

Desfăşurarea cercetării judecătoreşti în apel.

În al doilea grad de jurisdicţie, cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/2022, cu prim termen de judecată fixat la data de 29.01.2025.

La termenul de judecată din 29.01.2025, instanţa de judecată a încuviinţat cererea de amânare a cauzei formulată de apelantul inculpat A. şi a dispus acordarea unui nou termen de judecată la data de 26.02.2025.

La termenul de judecată din 26.02.2025, instanţa de judecată a procedat la audierea parţii civile B., potrivit dispoziţiilor art. 420 alin. (11) C. proc. pen.. rap. la art. 380 C. proc. pen.

Ulterior, prin încheierea de şedinţă de la acelaşi termen de judecată, constatând cauza în stare de judecată, Înalta Curte a acordat cuvântul în dezbateri, stabilind termen pentru pronunţare, în condiţiile art. 391 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 406 alin. (1) din C. proc. pen., la data de 26 martie 2025.

Apelantul inculpat A. cât şi apelantul parte civilă B. au fost prezenţi la cele două termene de judecată din apel iar la termenul din data de 26 februarie 2025, partea civilă a fost audiată de către instanţa de judecată, declaraţia acesteia fiind ataşată la dosarul cauzei, subsecvent citirii şi semnării, conform dispoziţiilor art. 110 alin. (4) C. proc. pen.

Analizând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate prin prisma criticilor formulate, a actelor dosarului, precum şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., în limitele prevăzute de acest text de lege, Înalta Curte apreciază că apelurile formulate sunt nefondate în raport de considerentele ce vor fi expuse în continuare:

A. Apelul formulat de inculpatul A.

1. Un prim motiv de critică, sub aspectul laturii penale, formulat de acest inculpat vizează, în esenţă, solicitarea de a se dispune achitarea acestuia din prisma dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., apreciind că în cauză, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de lovire şi alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C: pen.

În acest context, procedând la reevaluarea întregului material probator administrat în cauză, Înalta Curte constată că probele atestă, dincolo de orice îndoială rezonabilă, faptul că, în seara zilei de 01.11.2018, în jurul orei 18:30, în timp ce se aflau în faţa imobilului din (...), între inculpatul A. şi persoana vătămată B. a avut loc o altercaţie, pe fondul unei stări conflictuale mai vechi, în urma căreia inculpatul i-a aplicat persoanei vătămate lovituri în zona capului şi a mâinii drepte, provocându-i victimei leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de 11-12 zile de îngrijiri medicale, fără a-i pune victimei viaţa în primejdie.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că situaţia de fapt descrisă anterior rezultă în mod neechivoc din materialul probator administrat în cauză, în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti efectuate în primă instanţă şi în apel, respectiv:

- declaraţiile inculpatului date organelor de urmărire penală cât şi cele din faţa instanţei de fond (prin care acesta nu a negat în niciun moment acţiunea de lovire a persoanei vătămate, ci doar a avut o poziţie procesuală oscilantă cu privire obiectul cu care a lovit-o, respectiv cheile de la imobil pe care le ţinea în mână/picior de scaun pe care îl avea în portbagajul maşinii);

- declaraţiile părţii vătămate din cursul urmării penale cât şi cea din faţa Înaltei Curţi;

- înscrisurile medico-legale constând în: fişa de examinare din 01.11.2018 întocmită de personalul SMURD în urma intervenţiei la locul incidentului (pag. 34 vol. 1 d.u.p.), certificatul medico-legal nr. x/02.11.2018 (pag. 29 vol. 1 d.u.p), raportul de expertiză medico-legală nr. x din 23.08.2019, raport de expertiză medico-legală supliment nr. A1/3485/2019 din 04.03.2020, adresa Comisiei de Avizare şi Control de pe lângă INML Bucureşti nr. x, raportul de nouă expertiză medico-legală nr. x din 24.02.2021, adresa Comisiei de Avizare şi Control de pe lângă INML Bucureşti nr. x din 24.03.2021 precum şi Adresa Comisiei Superioare Medico-Legală nr. x/2020 din 08.12.2021;

- declaraţiile martorilor C., D., E. şi J. date atât în faza de urmărire penală cât şi în faţa instanţei de fond;

Notând poziţiile antagonice pe care se situează părţile, atât inculpatul, cât şi persoana vătămată oferind o versiune proprie asupra modului de desfăşurare a evenimentelor din data de 01.11.2018, Înalta Curte reţine, prioritar, că, potrivit art. 103 alin. (1) din C. proc. pen., "Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză."

Aşadar, aprecierea fiecărei probe se face de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului, situaţie în care instanţa este obligată să analizeze toate probele administrate în mod conjugat şi nu independent una de alta.

Deopotrivă, se observă că practica judiciară a statuat în mod constant că mijloacele de probă administrate în cauză nu au o ordine de preferinţă, referitor la forţa probantă, iar în situaţia în care există contradicţii între declaraţiile persoanelor audiate sub diferite calităţi procesuale (inculpat, persoană vătămată, martori), aspect de altfel invocat şi de către apelantul A., în special, cu privire la declaraţiile oscilante ale martorului E., instanţa de judecată este îndrituită să aprecieze fiecare declaraţie în contextul tuturor probelor administrate în cauză, cu care este necesar să se coroboreze şi, pe cale de consecinţă, să reţină motivat ca reprezentând adevărul numai unele dintre acestea.

Aşadar, Înalta Curte, în urma propriului examen al materialului probator administrat în cauză în faţa instanţei de fond, în conformitate cu dispoziţiile art. 420 alin. (8) C. proc. pen., constată că, săvârşirea de către inculpatul A., cu vinovăţie, a infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prev. de art. 193 alin. (2) C. pen., în modalitatea reţinută prin hotărârea instanţei de fond, este confirmată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, de probe certe şi legal administrate. De altfel, prin declaraţiile date atât în faţa organelor de urmărire penală cât şi în faţa instanţei de fond, inculpatul nici nu a contestat că ar fi lovit persoana vătămată ci doar obiectul ce a fost folosit în acest sens.

În ceea ce priveşte motivele de critică formulate de inculpatul A. referitor la existenţa unei eventuale incertitudini cu privire la obiectul vulnerat folosit, Înalta Curte reţine faptul că, deşi, în speţă, niciunul dintre martorii audiaţi nu a perceput în mod direct momentul lovirii părţi vătămate, în urma evaluării coroborate a declaraţiilor inculpatului şi ale persoanei vătămate cu probele indirecte administrate în cauză (declaraţie martor D. -dos. fond vol. 3-:"am văzut o persoană întinsă pe jos, pe trotuar, iar o altă persoană se afla în picioare lângă acestea şi avea în mână un obiect de lemn contondent în genul unei bâte."/declaraţie martor C. - dos. u.p, vol. 1: " . . . . . . . . . .l-am văzut pe numitul B. căzut lângă maşină, paralel cu aceasta, iar avocatul avea un fel de bâtă de baseball în mână.") se desprinde o singură concluzie cu privire la acest aspect, respectiv faptul că lovirea a fost realizată cu o bâtă/picior de masă, cu excluderea oricărei alte explicaţii rezonabile.

Totodată, Înalta Curte reţine că aceste aspecte sunt confirmate şi de actele medicale care atestă existenţa leziunilor traumatice, localizarea acestora şi mecanismul de producere precum şi de urmele de sânge evidenţiate în procesul-verbal de cercetare la faţa locului, leziuni ce nu ar fi putut fi cauzate astfel cum susţine inculpatul doar de o singură lovitură realizată cu cheile de acces în imobil.

Sub aspectul incidenţei, în cauză, a principiul in dubio pro reo, astfel cum susţine inculpatul, Înalta Curte precizează că acesta constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în cadrul art. 5 din C. proc. pen., se regăseşte în materia probaţiunii, astfel că, în conformitate cu art. 4 alin. (2) din C. proc. pen., "după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului".

Prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a stabilit că standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă constituie o garanţie procesuală a aflării adevărului şi, implicit, a dreptului la un proces echitabil. De asemenea, acest standard asigură respectarea prezumţiei de nevinovăţie până la momentul asumării de către judecător a convingerii cu privire la vinovăţia inculpatului, dincolo de orice îndoială rezonabilă, asumare concretizată prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti de condamnare (Decizia CCR nr. 618 din 22 sept. 2020, M. Of. nr. 31 dec. 2020, paragraf 30/Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 323 din 27 aprilie 2016).

În acest context argumentativ, Înalta Curte apreciază că soluţia instanţei de fond cu privire la reţinerea săvărşirii infracţiunii de lovire şi alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. proc. pen., de către inculpatul A. nu este fundamentată, de o eventuală probabilitate sau îndoială, ci de o certitudine izvorâtă din dovezile administrate în cauză şi indicate mai sus, constând în aceea că realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii) este, fără echivoc, cea pe care o înfăţişează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor.

Aşadar, Înalta Curte constată că faptele inculpatului A., astfel cum au fost detaliate în cele ce preced, există în materialitatea lor şi au fost comise de acesta cu forma de vinovăţie cerută de lege, situaţia de fapt fiind corect reţinută de prima instanţă în urma evaluării temeinice a probatoriului astfel încât critica formulată sub acest aspect este nefondată.

2. Referitor la motivul de criticat formulat în subsidiar de apelantul inculpat A. prin care a solicitat achitarea în temeiul art. 26 alin. (1) C. pen., se notează că, potrivit acestor dispoziţii legale, nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată în stare de legitimă apărare, care a depăşit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului.

Astfel, în cazul excesului de apărare, cel care se apără se află în faţa unui atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dar mijloacele folosite în apărare sunt exagerate, depăşesc pericolul pe care îl reprezintă atacul, din cauza tulburării sau temerii.

În cauză, însă, fără a relua aspectele de ordin teoretic ce au fost în mod corect şi judicios prezentate pe larg de prima instanţă, Înalta Curte reţine faptul că apelantul inculpat A. nu s-a aflat în faţa unui atac imediat din partea persoanei vătămate, prin care să fi fost pusă în pericol persoana inculpatului, nefiind întrunite condiţiile prev. de art. 19 alin. (2) C. pen.

În acest sens, Înalta Curte apreciază faptul că, deşi anterior iniţierii acţiunilor de lovire a parţii vătămate, inculpatul a fost supus unor acţiuni şicanatoare, fizice şi verbale, din partea acesteia, constând în aceea că B. a aruncat în maşina acestuia cu covrigi, a apucat cu mâinile şi a ţinut portiera autoturismului în care se afla inculpatul, adresându-i în tot acest timp injurii, aceste împrejurări nu constituie, în mod evident, un atac imediat îndreptat împotriva acestuia, în accepţiunea dispoziţiilor art. 19 alin. (2) C. pen. Sub acest aspect, Înalta Curte precizează faptul că această împrejurări faptice pot susţine eventual reţinerea în beneficiul inculpatului a circumstanţei atenuante a provocării, prevăzută de art. 75 alin. (1) C . penal, demers care, de altfel, s-a şi concretizat, în mod întemeiat, de către instanţa de fond.

De asemenea, nici aspectele precizate în cuprinsul motivelor de apel, respectiv faptul că acţiunile săvârşite de partea vătămata ar întruni condiţiile impuse de prevederile art. 19 C. pen., raportat la faptul că aceasta avea antecedente penale, fiind condamnată în dosarul nr. x/2017 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II a Penală pentru săvârşirea infracţiunii de lovire şi alte violenţe împotriva inculpatului, existenţa unei situaţii conflictuale de notorietate între cele parţi, faptul că persoana vătămată, conform înscrisurilor medicale existente la dosar de urmărire penală ar prezenta eventuale afecţiuni psihice, nu pot fi circumscrise noţiunii de atac actual sau iminent.

În acest context. Înalta Curte arată că prin atac imediat se înţelege un atac iminent, pe punctul de a se dezlănţui sau un atac în curs de desfăşurare, astfel încât în ambele situaţii pericolul trebuie să fie pe punctul de a se ivi, iminent, sau să se fi ivit, actual. Iminenţa sau actualitatea atacului este dată de durata de timp aproape imperceptibilă dintre atac şi pericolul grav ce ameninţă persoana sau interesele acesteia, încât acţiunea în apărare este necesară iar dacă între începerea atacului şi pericolul ce îl reprezintă intervine o perioadă de timp, pericolul nu mai constituie o realitate prezentă, aspect ce se regăseşte şi în prezenta cauză.

Înalta Curte reţine, aşadar, că activitatea inculpatului constând în lovirea părţii vătămate în zona capului şi a mâinii drepte, provocându-i acesteia leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de 11-12 zile de îngrijiri medicale, după momentul la care acţiunea persoanei vătămate de provocare se finalizase, nu se poate reţine că a fost desfăşurată în împrejurări care să probeze că faptele s-au derulat pe tiparul legitimei apărări din care ar fi lipsit condiţia proporţionalităţii dintre atac şi apărare datorită tulburării sau temerii provocate de atac.

În consecinţă, apare ca neîntemeiată cererea inculpatului A. de a fi achitat pentru că ar lipsi, din prisma dispoziţiilor art. 26 alin. (1) C. pen., caracterul imputabil al faptei de care este acuzat.

3. Inculpatul A. a criticat sentinţa penală nr. 232/F din data de 29 noiembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2022 şi sub aspectul laturii civile, apreciind, în acest sens, ca nefondată acordarea daunelor materiale cât şi morale către partea civilă B..

Sub acest aspect, Înalta Curte constată faptul că prin sentinţa penala atacată a fost admisă doar în parte acţiunea civilă exercită de partea civilă B. fiind acordată suma de 10.000 RON cu titlul de daune morale, iar solicitarea de acordare de daune materiale a fost respinsă ca neîntemeiată, astfel încât motivele de critică formulate de inculpatul privind prejudiciul material sunt lipsite de obiect.

Referitor la motivele de critică privind acordarea sumei de 10.000 RON cu reprezentând daune morale, Înalta Curte în acord cu prima instanţă, constată că, în speţă, sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile prevăzute de lege pentru tragerea la răspundere civilă a inculpatului.

Conform art. 1357 din C. civ., "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

Astfel în contextul factual reţinut în cauză constând în aceea că inculpatul i-a aplicat persoanei vătămate lovituri în zona capului şi a mâinii drepte, provocându-i victimei următoarele leziuni traumatice: o plagă la nivelul vertexului paramedian drept, două plăgi contuze fronto-parietal dreapta paramedian, o excoriaţie la nivelul falangei policelui drept, leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 11-12 zile de îngrijiri medicale, se reţine existenţa unui prejudiciu de ordin moral produs părţii civile, nereparat încă, produs ca urmare a acestei fapte ilicite, legătura de cauzalitate dintre infracţiunea săvârşită şi prejudiciul produs, precum şi vinovăţia inculpatului, ca atitudine psihică faţă de faptă şi urmările acesteia.

Prejudiciul moral a fost definit în doctrina dreptului şi în jurisprudenţă ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane şi care se manifestă prin suferinţa fizică sau/şi morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea şi imaginea fizică - mai ales în zone vizibile cum este zona capului - aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane - dreptul la sănătate, integritate fizică şi psihică (art. 58 C. proc. civ.) ca şi componente ale dreptului la viaţă apărat de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi trebuie să fie reparate.

În jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că daunele morale trebuie stabilite de instanţa de judecată prin evaluare, însă pentru ca evaluarea să nu fie una subiectivă ori pentru ca să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei este necesar să fie luate în considerare suferinţele fizice şi morale susceptibil în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta inculpatului, precum şi toate consecinţele acesteia, aşa cum rezultă din probele administrate (decizia nr. 2617/2009 ÎCCJ, secţia penală, decizia nr. 824/2016 ÎCCJ, secţia I civilă).

Astfel, la stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu moral instanţa de judecată are în vedere o serie de criterii: consecinţele negative suferite de cei în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, având în vedere că, prin aceste despăgubiri cu rol compensatoriu, se urmăreşte o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului moral suferit.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, apreciază că solicitarea inculpatului de reducere a daunelor morale nu este întemeiată. Având în vedere acţiunea ilicită de lovire exercitată de inculpat, care a avut drept urmare cauzarea unor leziuni care au necesitat 11-12 zile îngrijiri medicale, dar, şi circumstanţele în care s-a comis fapta, astfel cum a fost anterior descrisă, se constată că suma de 10.000 RON, stabilită de prima instanţă, reprezintă o reparaţie materială, justă şi completă a prejudiciului moral suferit de persoana vătămată, necesară şi proporţională cu natura, întinderea şi intensitatea lezării integrităţii corporale sau sănătăţii.

În ceea ce priveşte solicitarea formulată de inculpatul A. privind reducerea despăgubirilor civile acordate şi compensarea acestora la prejudiciul pe care partea civilă i le datorează, respectiv suma de 5.803,96 de RON ce rezultă din cadrul dosarului de executare silită nr. x/2018, aflat pe rolul BEJ I., Înalta Curte precizează faptul aceste aspecte nu pot face obiectul analizei instanţei de judecată, la acest moment procesual, ci eventual ulterior în faza de executare a hotărârii judecătoreşti pronunţate, desigur, cu respectarea art. 581 C. proc. pen. conform cărora "dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile."

B. Apelul formulat de partea civilă B.

1. Prealabil, Înalta Curte examinând cu prioritate cererea formulată de apelantul inculpat A. privind nulitatea căii de atac exercitate de partea civilă motivat de faptul că cererea nu conţine codul numeric personal, calitatea, domiciliul, precum şi semnătura, aşa cum prevede în mod expres art. 412 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., apreciază că aceasta este nefondată.

În acest sens, se arată faptul că deşi cererea de apel formulată de partea vătămată a fost trimisă pe e-mail nesemnată aceasta a fost confirmată de parte, potrivit art. 412 alin. (3) C. proc. pen.. în faţa instanţei de judecată, la termenul de judecată din data de 26 februarie 2025 conform menţiunilor din cuprinsul încheierii şedinţei de judecată.

Totodată Înalta Curte constată că aspectele privind lipsa codului numeric personal, a calităţii precum şi a domiciliului părţii vătămate din cuprinsul cererii de apel formulate, nu pot fi circumscrise vreunuia dintre cazurile de nulitate absolută prevăzută de art. 281 C. proc. pen. sau a unei alte încălcări a legii care să atragă incidenţa nulităţii relative în condiţiile art. 282 C. proc. pen. care ar putea astfel să atragă nulitatea căii de atac exercitate.

2. Apelantul parte civilă B. a criticat sentinţa penală nr. 232/F din data de 29 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2022 sub aspectul laturii penale din prisma faptului că instanţa de fond, în mod greşit, a reţinut în sarcina inculpatului A. săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţei, prevăzute de art. 193 alin. (2) C. pen. din moment ce în cauză ar fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tentative de omor.

Critica este neîntemeiată.

Preliminar, Înalta Curte reţine că esenţial pentru încadrarea juridică a faptei inculpatului, după caz, în tentativă la omor ori loviri sau alte violenţe este stabilirea formei şi modalităţile vinovăţiei cu care s-a săvârşit aceasta. Astfel, pentru a putea caracteriza activitatea infracţională a unei persoane ca fiind tentativă de omor este necesară întrunirea mai multor condiţii, şi anume: folosirea unui obiect vulnerant, apt să producă moartea, vizarea unei zone vitale, şi intensitatea loviturii. Sub aspectul laturii subiective în cazul infracţiunii de loviri sau alte violenţe, inculpatul acţionează cu intenţia generală de vătămare, în timp ce în cazul tentativei la infracţiunea de omor acesta acţionează cu intenţia de a ucide, expresia "uciderea unei persoane" cuprinzând implicit ideea orientării acţiunii spre un rezultat specific constând în moartea victimei.

În acest context argumentativ, Înalta Curte constată că din probatoriul administrat rezultă faptul că incidentul s-a produs în urma unui conflict ivit între inculpatul A. şi persoana vătămată B., ca urmare a faptului că persoana vătămată a aruncat în maşina inculpatului cu produse alimentare-covrigi, în continuare a apucat cu mâinile şi a ţinut portiera autoturismului în care se afla acesta, adresându-i în tot acest timp injurii, acţiuni care i-au provocat acestuia o puternică emoţie, pe fondul căreia a lovit-o pe persoana vătămată provocându-i leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de 11-12 zile de îngrijiri medicale, fără a-i pune victimei viaţa în primejdie.

Aşadar, sub aspectul laturii subiective se poate observa că inculpatul nu a acţionat cu intenţia (directă şi nici indirectă) de a ucide persoana vătămată, nici că a prevăzut şi a acceptat posibilitatea producerii acestui rezultat, acesta acţionând în mod clar cu intenţia generală doar de a-i provoca suferinţe fizice, pe fondul provocărilor şi acţiunilor de şicanare,

Relevanţă, în acest sens, prezintă şi atitudinea manifestată de către inculpat, atât anterior incidentului, constând în aceea că, iniţial, acesta a rămas în maşina, din care ulterior a ieşit doar ca urmare a provocărilor din partea părţii civile care a început să arunce cu covrigi şi să tragă de portieră cât şi, imediat, ulterior lovirii părţii vătămate acesta a apelat de mai multe ori numărul de urgenţă 112 (începând cu ora. 18.41) în vederea solicitării unei ambulanţe precum şi a unui echipaj de poliţie în vederea diminuării efectelor faptelor săvârşite.

Sub aspectul analizării condiţiilor privind obiectului folosit, zona în care a fost lovită partea vătămată precum şi intensitatea loviturii, Înalta Curte reţine că, din declaraţiile martorilor astfel cum mai sus s-a arătat precum şi din cuprinsul înscrisurilor medicale aflate la dosarul cauzei rezultă faptul că inculpatul în activitatea sa infracţională a folosit un obiect contondent, respectiv un picior de masă, pe care l-a luat din portbagaj şi a lovit partea vătămată în zona capului şi a mâinii drepte, de cel puţin două ori, provocându-i următoarele leziuni traumatice: o plagă la nivelul vertexului paramedian drept, două plăgi contuze fronto-parietal dreapta paramedian, o excoriaţie la nivelul falangei policelui drept, leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 11-12 zile de îngrijiri medicale, fără a-i pune victimei viaţa în primejdie.

Aşadar, chiar dacă zona în care partea vătămată a fost lovită este una anatomică vitală, instanţa analizând obiectul folosit în condiţiile specifice cauzei apreciază faptul că inculpatul nu a avut nici un moment intenţia de a produce decesul victimei aşa cum s-a reţinut şi prin înscrisurile medicale întocmite în cauză, în special, prin raportul de expertiză medico-legală, din care rezultă că leziunile nu au pus în primejdie viaţa victimei, atât datorită modalităţii de lovire, cât mai ales a intensităţii de natură redusă a loviturilor aplicate şi chiar a obiectului folosit de către inculpat. (în acest sens fişa de examinare din 01.11.2018 întocmită de personalul SMURD în urma intervenţiei la locul incidentului (pag. 34 vol. 1 d.u.p.; certificatul medico-legal nr. x/02.11.2018 (pag. 29 vol. 1 d.u.p); raportul de expertiză medico-legală nr. x din 23.08.2019, raport de expertiză medico-legală supliment nr. A1/3485/2019 din 04.03.2020, adresa Comisiei de Avizare şi Control de pe lângă INML Bucureşti nr. x, raportul de nouă expertiză medico-legală nr. x din 24.02.2021, adresa Comisiei de Avizare şi Control de pe lângă INML Bucureşti nr. x din 24.03.2021 precum şi Adresa Comisiei Superioare Medico-Legală nr. x/2020 din 08.12.2021,

3. În ceea ce priveşte motivele de critică formulate de partea civilă B. sub aspectul modalităţii de soluţionare a laturii civile de către instanţa fond, în sensul respingerii acordării de daune materiale precum şi asupra cuantumului sumei de 10.000 RON acordate cu tilul de daune materiale, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate.

Astfel, referitor la daunele materiale solicitate, Înalta Curte constată că prima instanţă a stabilit în mod just şi temeinic faptul că acestea nu au fost dovedite, analizând în mod complet şi exhaustiv caracterul cert al prejudiciului atât din punct de vedere al existenţei, cât şi al întinderii sale.

Potrivit art. 1385 alin. (1) şi (3) C. civ., prejudiciul suferit printr-o faptă ilicită este supus principiului reparaţiei integrale, revenind, astfel, părţii civile obligaţia ca prin mijloacele de probă administrate să facă dovada prejudiciului învederat.

În acest sens, se reţine faptul că partea vătămată B. s-a constituit parte civilă, solicitând suma de 873.679 RON cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea unei jachete bomber din piele care i-a fost tăiată cu foarfeca în timpul intervenţiei de resuscitare şi intubare din ambulanţă (3679 RON) precum şi contravaloarea salariilor neîncasate (870.000 RON), pe parcursul a trei ani calendaristici, de la firma H., unde acesta era angajat ca operator şofer transporturi agabaritice, activitate pe care acesta susţine că nu a mai reuşit să o desfăşoare pentru că, în urma loviturilor primite s-a aflat în imposibilitate de a-şi prelungi atestatele şi licenţele necesare în acest sens.

Cu privire la daunele materiale pretinse, constând în câştigul nerealizat reprezentat de contravaloarea salariilor pe care partea civilă le-ar fi câştigat la locul de muncă din Marea Britanie, în mod corect, prima instanţă a apreciat că acestea nu au fost dovedite, nefiind, astfel, probată cu certitudine existenţa unei legături de cauzalitate între imposibilitatea prelungirii atestatelor şi licenţelor necesare practicării profesiei de şofer transporturi agabaritice şi traumatismele suferite ca urmare a loviturilor primite de la inculpat. De altfel, lipsa legăturii de cauzalitate anterior menţionată rezultă şi din declaraţia martorei F., conform căruia partea civilă avea anterior incidentului din data de 01.11.2018, anumite probleme de sănătate, de ordin psihiatric, care au şi necesitat declararea acestuia ca inapt în vederea efectuării testului poligraf (pag. 313 vol. 4 d.u.p.), în speţă.

Referitor la suma de 3679 RON, reprezentând contravaloarea jachetei care i-a fost tăiată cu foarfeca în timpul intervenţiei de resuscitare şi intubare de către personalul medical, Înalta Curte, reanalizând întregul material probator administrat în cauză, constată, în acord şi cu judecătorul fondului, inexistenţa unui mijloc de probă din care să rezulte achiziţia cât şi preţul acestui obiect vestimentar. În acest context Înalta Curte arată faptul că în vederea evaluării solicitării de acordare a unor daune materiale nu este posibil a se prezuma care ar fi putut fi cuantumul cheltuielilor efectiv realizate în acest sens, atât timp cât dispoziţiile legale impun obligaţia de reparare a unui prejudiciu cert, atât ca existenţă, cât şi ca valoare.

În continuare se reţine că partea civilă B. a criticat cuantumul daunelor morale acordate, respectiv suma de 10.000 RON, şi care în opinia apelantului nu reflectă trauma fizică şi psihică cauzată de leziunile suferite şi de sechelele traumatice.

Sub acest aspect, Înalta Curte precizează că dată fiind natura prejudiciului care generează daunele morale, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru evaluarea prejudiciului moral. Aşadar, problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată, include o doză de aproximare, dar are la bază o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Totodată, în astfel de situaţii, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată. (cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit).

În acest context argumentativ, Înalta Curte arată că suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Aşadar, raportat la faptul că partea civilă a solicitat suma de 300.000 RON cu titlu de daune morale, Înalta Curte precizează faptul că despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie - o categorie juridică cu caracter special, trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca aceasta să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.

Se mai reţine că leziunile traumatice au necesitat pentru vindecare 11-12 zile de îngrijiri medicale, conform înscrisurilor medicale întocmite în cauză,(certificatul medico-legal nr. x/02.11.2018, raportul de expertiză medico-legală nr. x din 23.08.2019; raportul de expertiză medico-legală supliment nr. A1/3485/2019 din 04.03.2020;; raportul de nouă expertiză medico-legală nr. x din 24.02.2021), persoana vătămată suferind leziuni traumatice constând în: o plagă la nivelul vertexului paramedian drept, două plăgi contuze fronto-parietal dreapta paramedian, o excoriaţie la nivelul falangei policelui drept, leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 11-12 zile de îngrijiri medicale, care nu i-au pus viaţa în primejdie.

Ca atare, este o certitudine faptul că leziunile cauzate persoanei vătămate au produs o suferinţă fizică şi psihică şi au împiedicat-o să-şi desfăşoare viaţa cotidiană în aceleaşi condiţii ca şi înainte de incident.

De asemenea, referitor la susţinerile parţii civile privind cuantumul insuficient al daunelor morale acordate motivat de faptul că acesta a stat întins în stare de inconştienţă, într-o baltă de sânge timp de 7-8 minute până la sosirea ambulanţei Înalta Curte reţine caracterul neîntemeiat al acestora, în raport de faptul că aceste aspecte factuale nu rezultă din niciun mijloc de probă, ci din contră sunt contrazise prin declaraţia martorului K. care locuia în imobilul în faţa căruia a avut loc incidentul şi care, alertat de zgomote, a coborât imediat la faţa locului unde a perceput faptul că anterior sosirii ambulanţei şi a organele de poliţie "...numitul L. nu prezenta niciun semn de violenţă când l-am văzut prima oară în poziţia respectivă, respira normal şi îşi mişca pleoapele",

Reevaluând aceste împrejurări, Înalta Curte apreciază că, în raport de particularităţile cauzei, acordarea sumei de 10.000 de RON cu titlul de daune morale, este suficientă să asigure un echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită părţii civile anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, apelurile formulate de inculpatul A. şi partea civilă B. împotriva sentinţei penale nr. 232/F din data de 29 noiembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., apelantul inculpat A. şi apelantul parte civilă B. vor fi obligaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. respinge, ca nefondate, apelurile formulate de inculpatul A. şi partea civilă B. împotriva sentinţei penale nr. 232/F din data de 29 noiembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă apelantul inculpat A. şi apelantul parte civilă B. la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 martie 2025.