Criminal complaint for judicial abuse dismissed for lack of factual indicia and non-applicability of penal liability to discretionary judicial rulings

Şedinţa publică din data de 12 februarie 2025

Asupra plângerii de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin ordonanţa nr. 410/P/2023 (410/76/P/2023) din data de 03 octombrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect plângerile formulate de petenta A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 din C. pen., deoarece fapta nu există.

Pentru a dispune astfel, s-a reţinut că la data de 26.07.2023 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, sub nr. x/2023, plângerea formulată de petenta A. împotriva magistratului judecător B. de la Curtea de Apel Ploieşti, preşedinte al completului de judecată în dosarul nr. x/2023 pentru "posibile acte de abuz în serviciu şi favorizare inculpat".

S-a reţinut că în completarea plângerii, petenta A. a depus şi alte sesizări care conţin în esenţă aceleaşi aspecte reclamate în plângerea iniţială.

În cauză nu s-a dispus începerea urmăririi penale in rem.

Procurorul a reţinut că din cuprinsul actelor de sesizare rezultă că petenta A. este nemulţumită de hotărârea definitivă pronunţată de magistratul judecător în dosarul penal nr. x/2023 al Curţii de Apel Ploieşti, prin care a soluţionat contestaţia în anulare formulată de condamnata S.C. C. S.R.L., pe care ar fi admis-o, în opinia petentei cu încălcarea prevederilor legale.

Astfel, prin decizia nr. 1200 din data de 20.09.2023 pronunţată 377/42/2023, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin completul de judecată format din judecătorii B., în calitate de preşedinte, şi D., au admis contestaţia în anulare formulată de condamnata S.C. C. S.R.L. privind decizia penală nr. 320 din data de 10.03.2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în dosarul nr. x/2015, pe care a desfiinţat-o în parte şi judecând apelul a decis, pe de o parte, încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei S.C. C. S.R.L. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, iar pe de altă parte, menţinerea celorlalte dispoziţii ales sentinţei penale apelate care nu contravin deciziei.

Procurorul a reţinut că petenta A. nu descrie fapte de natură penală săvârşite de către magistratul judecător B., ci critică modul în care aceasta a judecat cauza în favoarea inculpatei S.C. C. S.R.L., exprimându-şi propria viziune, subiectivă, asupra obiectului dedus judecăţii.

A încadrat juridic faptele sesizate de petentă în infracţiunea de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen. şi a analizat în mod concret, în raport de datele furnizate de către petentă, dacă sunt realizate elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale acestei infracţiuni.

Analizând plângerea şi actele ataşate, a reţinut că nu pot fi decelate fapte comise de către magistratul judecător în exercitarea atribuţiilor de serviciu care s-ar putea circumscrie conţinutului constitutiv al vreunei fapte prevăzute de legea penală, judecarea cauzei fiind atributul organelor judiciare, măsurile luate de acestea putând fi contestate exclusiv în căile de atac prevăzute de lege, iar nu pe calea unei plângeri penale, nefiind precizate acţiuni exterioare procesului de interpretare şi aplicare a legii prin care să fi fost încălcate dispoziţiile procesual penale.

Decizia nr. 1200 din data de 20.09.2023 pronunţată în dosarul nr. x/2023 al Curţii de Apel Ploieşti cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei cu privire la soluţionarea laturii penale a cauzei.

Aşa cum se reţine în motivarea Deciziei nr. 405 din 15.06.2016 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor privind infracţiunea de abuz în serviciu, în exercitarea competenţei de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul, "ultima ratio, (ultimul procedeu, metodă, plan), acest principiu trebuind a fi interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil administrativ, etc fiind improprii în realizarea acestui deziderat. Din perspectiva acestui principiu în materie penală, care este de datoria organelor judiciare de a-l aplica, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală.

Sarcina aplicării principiului "ultima ratio" revine, pe de-o parte, legiuitorului, iar pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea.

În raport de cele expuse, procurorul a constatat că nu existe fapte sau elemente concrete care să indice exercitarea cu rea-credinţă a atribuţiilor de serviciu de către magistratul menţionat în plângere, nefiind precizate acţiuni exterioare procesului de interpretare şi aplicare a legii de către magistrat, prin care să fi fost încălcate dispoziţiile legale ce reglementează activitatea acestuia.

Împotriva soluţiei de clasare, petenta A. a formulat plângere la procurorul ierarhic superior.

Prin ordonanţa nr. 214/II/2/2024 din data de 13 noiembrie 2024 a procurorului-şef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenta A. împotriva ordonanţei nr. 410/76/P/2023 din data de 03 octombrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală.

Pentru a pronunţa această soluţie, procurorul şef al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinând plângerea, ordonanţa şi actele dosarului, în esenţă, a constatat că soluţia de clasare adoptată este temeinică şi legală, subliniind că în realitate petenta îşi exprimă nemulţumirea legată de soluţia pronunţată de magistratul judecător împotriva căruia a formulat plângere, or, soluţiile pronunţate de magistraţi nu pot fi cenzurate decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, analiza acestora realizându-se cu prilejul exercitării căilor de atac, şi nu pe calea plângerii.

Împotriva soluţiei de clasare dispuse prin ordonanţa nr. 410/P/2023 (410/76/P/2023) din data de 03 octombrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală a formulat plângere petenta A., solicitând, în esenţă, admiterea plângerii astfel cum a fost formulată, cu consecinţa tragerii la răspundere a magistratului judecător B..

Prin criticile formulate, a arătat că asupra judecătoarei B. plana suspiciunea de imparţialitate (art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.), întrucât a soluţionat recursul formulat de petentă în dosarul nr. x/2015 care privea aceeaşi cauză. În plus, completul de judecată din cadrul dosarului nr. x/2023, având ca obiect contestaţie în anulare, nu a dispus citarea sa, fiindu-i astfel încălcate drepturile procesuale.

Astfel că, raportat la soluţia pronunţată, la faptul că nu a fost citată, la existenţa suspiciunii de imparţialitate întemeiate pe art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. a judecătoarei B., întrucât anterior a soluţionat recursul formulat de petentă în legătură cu aceeaşi cauză, precum şi la faptul că inculpaţii nu şi-au achitat până în prezent obligaţiile civile, a apreciat că judecătoarea B. a favorizat inculpaţii din cauza nr. 377/42/2023.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 10.12.2024, sub nr. x/2024.

Examinând plângerea formulată de petenta A., judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este nefondată, motiv pentru care va fi respinsă, pentru considerentele următoare:

Potrivit dispoziţiilor art. 340 alin. (1) din C. proc. pen., "persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă".

Prealabil, judecătorul de cameră preliminară constată că deşi prin plângerea formulată petenta înţelege să conteste ordonanţa nr. 214/II/2/2024 din 13 noiembrie 2024 a procurorului - şef al secţiei de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, demersul judiciar al petentei nu poate viza, în realitate, decât soluţia de clasare dispusă prin ordonanţa nr. 410/P/2023 (410/76/P/2023) din data de 03 octombrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, iar nu soluţia dispusă de procurorul ierarhic superior în etapa controlului ierarhic exercitat în condiţiile art. 339 din C. proc. pen.

Împrejurarea că obiectul procedurii prevăzute de art. 340 din C. proc. pen. este reprezentat exclusiv de soluţia prin care procurorul de caz dispune asupra raportului juridic de conflict rezultă atât din denumirea marginală a normei procesual penale care reglementează plângerea analizată - art. 340 din C. proc. pen. - "Plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată", cât şi din conţinutul dispoziţiilor art. 340 alin. (5)1 din C. proc. pen., care fac referire la verificarea soluţiei atacate, pe baza materialului din dosarul de urmărire penală.

Soluţia procurorului ierarhic superior dispusă conform art. 339 din C. proc. pen. are o natură juridică distinctă, a unei condiţii de procedibilitate pentru sesizarea judecătorului de cameră preliminară în condiţiile art. 340 din C. proc. pen. şi nu poate face, în sine, obiectul plângerii adresate acestuia din urmă.

Procurorul ierarhic superior nu dispune clasare cauzei, ci exercită atribuţii de verificare şi cenzurare a legalităţii soluţiei de clasare dispuse anterior de procurorul din subordine. Acest control poate avea ca urmare procedurală fie respingerea plângerii şi menţinerea integrală a soluţiei atacate, situaţie în care ordonanţa de clasare, nu cea a procurorului ierarhic, reprezintă actul procesual şi procedural atacat în condiţiile art. 340 din C. proc. pen. (ipoteză incidentă şi în speţă), fie admiterea plângerii, infirmarea totală sau parţială a ordonanţei de clasare şi redeschiderea urmăririi penale în aceste limite.

În considerarea acestor argumente, judecătorul de cameră preliminară concluzionează că soluţia de neurmărire sau de netrimitere în judecată, în sine, dispusă de procuror, constituie obiectul plângerii la instanţă, în procedura prevăzută de art. 340 din C. proc. pen., iar nu ordonanţa prin care procurorul ierarhic superior respinge plângerea, în condiţiile prevăzute de art. 339 din C. proc. pen.

La soluţionarea plângerii se verifică actul procesual atacat pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a înscrisurilor administrate în cursul judecării prezentei cauze.

Pentru a se iniţia cercetări faţă de o persoană pentru săvârşirea unei infracţiuni este necesar ca din datele existente să rezulte elemente concrete de fapt care să conducă la concluzia că în cauză s-a săvârşit o faptă penală, indiciile fiind cele care declanşează procesul penal.

Judecătorul de cameră preliminară constată că în cauză nu s-a dispus începerea urmăririi penale in rem, procurorul încadrând juridic faptele sesizate de petentă în infracţiunea de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen.

Infracţiunea de "abuz în serviciu" prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. constă în "fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act prevăzut de o lege, o ordonanţă a Guvernului, o ordonanţă de urgenţă a Guvernului sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege ori îl îndeplineşte cu încălcarea unei dispoziţii cuprinse într-un astfel de act normativ, cauzând astfel o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice".

Declanşarea cercetărilor faţă de o persoană pentru săvârşirea unei infracţiuni presupune ca din datele existente să rezulte elemente concrete de fapt care să conducă la bănuiala rezonabilă a săvârşirii unei fapte penale, ipoteză care nu s-a realizat în cauză. Din cuprinsul plângerii formulate de petentă, nu rezultă, iar organul de urmărire penală nu a putut decela argumentele factuale care ar justifica reţinerea în sarcina intimatei a infracţiunii imputate.

În speţa de faţă, din conţinutul plângerii, rezultă că petenta este nemulţumită de soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2023 al Curţii de Apel Ploieşti, având ca obiect contestaţie în anulare, pe care judecătorii au admis-o, cu consecinţa încetării procesului penal, urmare a constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale, întrucât pe de o parte apreciază că plana o suspiciune de imparţialitate în ceea ce o priveşte pe judecătoarea B., iar pe de altă parte nu a fost citată şi inculpaţii nu şi-au achitat obligaţiile civile.

Din conţinutul plângerii nu s-au evidenţiat elemente care să ducă la concluzia că soluţia adoptată de magistratul judecător a fost dată prin încălcarea legii, neexistând acel minim de date care să permită a se considera că aceasta a săvârşit fapta pentru care petenta a reclamat-o, din situaţia de fapt expusă neconturându-se elementele concrete ale vreunei infracţiuni, fiind doar simple afirmaţii. Aspectele învederate nu au aptitudinea de a atrage răspunderea penală a magistratului judecător, întrucât simpla nemulţumire, subiectivă, a persoanei pretins defavorizate printr-o soluţie nu poate constitui o premisă pentru angajarea răspunderii penale a magistratului, în lipsa oricăror alte indicii care să contureze existenţa unui raport juridic de drept penal, indicii care nu se regăsesc în prezenta cauză.

Astfel, nefiind reţinută nicio încălcare a dispoziţiilor legale şi, în urma verificării actelor şi lucrărilor dosarului, constatându-se că fapta penală cu privire la care s-a solicitat a fi cercetată intimata nu există, ordonanţa atacată este temeinică şi legală, neexistând temeiuri pentru desfiinţarea acesteia. Aspectele învederate de petentă nu constituie date şi indicii privind săvârşirea de către intimată a infracţiunii reclamate, împrejurare care a determinat în mod just pronunţarea soluţiei de clasare a cauzei privind plângerea penală formulată, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 din C. pen.

De principiu, criticile generale referitoare la modul de soluţionare de către un magistrat a unor cauze penale nu pot face obiectul unei sesizări penale, întrucât activitatea desfăşurată de magistraţi urmare unei sesizări nu poate constitui prin ea însăşi o infracţiune. Legalitatea şi temeinicia unei soluţii dispuse este supusă căilor de atac.

Mai mult, pronunţarea unei hotărâri nu poate antrena răspunderea penală a magistraţilor, decât în măsura în care există probe că au fost interesaţi sau de rea-credinţă.

Pe de altă parte, este avut în vedere şi principiul independenţei de care se bucură orice magistrat în soluţionarea cauzelor ce îi sunt repartizate (inclusiv dacă apreciază că se impune citarea sau nu a unei părţi), rezultând aşadar că aspectele sesizate de petentă, departe de a constitui aspecte de natură infracţională, reprezintă o normală exercitare a atribuţiilor de serviciu de către magistratul vizat în plângere.

În acelaşi sens sunt de menţionat şi consideraţiile instanţei supreme care, prin decizia nr. 3126 din 06.10.2008, a statuat că "instanţele judecătoreşti sunt suverane în a aprecia, atât probatoriul administrat în cauzele cu care sunt învestite, cât şi textele de lege aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar pronunţarea unor soluţii de către magistraţi în urma activităţilor specifice de cercetare şi potrivit convingerilor proprii, nu poate fi echivalată cu exercitarea abuzivă a atribuţiilor ce le revin potrivit legii, astfel încât nu pot constitui, prin ele însele, temei pentru reţinerea unor infracţiuni de abuz în serviciu sau neglijenţă în serviciu".

Pe linia aceleiaşi practici jurisprudenţiale se impune a fi menţionată şi sentinţa penală nr. 157/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia "în ceea ce priveşte activitatea magistraţilor, atribuţiile de serviciu se circumscriu soluţionării cauzelor cu care sunt învestiţi, respectiv interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, în acord cu principiile de drept substanţial şi procedural, eventualele erori apărute în acest proces [...] neechivalând cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel şi justificarea existenţei lor."

Referindu-se la independenţa magistraţilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că este suficient ca aparenţele să arate o îndoială legitimă cu privire la independenţa magistraţilor pentru ca respectarea acestui principiu să fie contestat cu succes. (Campbell şi Fell, Hotărârea din 28 iunie 1984, Sramek - Hotărârea din 22.10.1984, Belios contra Elveţiei, Hotărâre din 29.04.1988).

Altfel spus, în actualul sistem de drept, magistratul are libertatea de a dispune soluţiile propriei sale convingeri, formate pe baza unei analize logice, ştiinţifice şi riguroase a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor şi a aprecierii lor ca un tot unitar, neputând fi tras la răspundere pentru raţionamentul logico-juridic pe care s-a bazat în soluţionarea unei cauze, în lipsa dovedirii relei credinţe.

Soluţiile pronunţate de magistrat nu pot fi cenzurate decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, analiza acestora realizându-se cu prilejul exercitării căilor de atac ordinare şi extraordinare.

Analizarea modului în care s-a derulat cercetarea în prezenta cauză, observarea măsurilor dispuse în cauză, conduc la concluzia că toate actele efectuate sunt subscrise cadrului procesual legal, astfel încât criticile formulate de petentă se privesc ca fiind neîntemeiate.

De aceea, se apreciază că, în mod corect s-a reţinut prin ordonanţa împotriva căreia s-a formulat plângere, că petenta nu invocă fapte şi împrejurări care pot să conducă la desfiinţarea soluţiei atacate, ci doar simple aprecieri cu privire la modul în care magistratul vizat şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu.

Astfel, nu se impune admiterea plângerii petentei şi trimiterea cauzei la procuror pentru a se începe urmărirea penală, deoarece nu rezultă existenţa acelui minim de date în baza cărora să se poată dispune începerea urmăririi penale, nefiind indicii privind existenţa în materialitatea ei a infracţiunii reclamate de petentă. Pentru conturarea vinovăţiei penale în asemenea cazuri nu sunt suficiente argumentele de genul celor invocate în sesizarea din prezentul dosar, ci este necesară dovedirea unor fapte/împrejurări dincolo de reinterpretarea deciziilor motivate de către magistraţii reclamaţi. În acest sens, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 631/2014 a statuat că trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sunt prevederea faptei de legea penală (tipicitatea), caracterul nejustificat (cauzele justificative) şi caracterul imputabil (cauzele de neimputabilitate). În doctrină s-a arătat că prin norma de incriminare se stabileşte un model abstract al faptei, pentru a fi relevante din punct de vedere penal faptele sesizate fiind necesar a se circumscrie descrierii din norma de incriminare.

Pe de altă parte aspectele legate de imparţialitate invocate de petentă nu pot fi analizate în această procedură raportat la obiectul cauzei şi procedura distinctă prevăzută de C. proc. pen. care reglementează soluţionarea abţinerii sau a recuzării judecătorului.

Prin urmare, se constată că soluţia adoptată de parchet este legală şi temeinică, având în vedere intervenţia art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., împrejurare care a determinat în mod just pronunţarea soluţiei de clasare a cauzei privind plângerea penală formulată de petentă A., întrucât fapta nu există, nefiind conturate indicii ale săvârşirii vreunei infracţiuni.

Pentru aceste considerente, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. a) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petenta A. împotriva ordonanţei nr. 410/P/2023 (410/76/P/2023) din data de 03 octombrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, menţinută prin ordonanţa nr. 214/II/2/2024 din data de 13 noiembrie 2024 a procurorului şef al secţiei de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga petenta la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petenta A. împotriva ordonanţei nr. 410/P/2023 (410/76/P/2023) din data de 03 octombrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, menţinută prin ordonanţa nr. 214/II/2/2024 din data de 13 noiembrie 2024 a procurorului şef al secţiei de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Obligă petenta la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în cameră de consiliu, astăzi, 12 februarie 2025.