Criminal cassation: Typicity of unauthorized image dissemination under Art. 226 Penal Code—de facto dwelling status, victim-created "selfies," and prior public posting on fictitious social media accounts

Şedinţa publică din data de 05 februarie 2025

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 442 din 12 aprilie 2024 pronunţată de Judecătoria Târgu Mureş, secţia penală, în temeiul art. 226 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. şi a art. 35 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violarea vieţii private în formă continuată (4 acţiuni).

În temeiul art. 88 alin. (3) C. pen., a fost revocată amânarea aplicării pedepsei de 6 luni închisoare dispusă prin sentinţa penală nr. 84 din data de 21.06.2019 a Judecătoriei Luduş, definitivă prin neapelare în data de 10.07.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019 şi s-a dispus aplicarea şi executarea acesteia.

În temeiul art. 88 alin. (3) teza a II-a C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare stabilită în cauză cu pedeapsa de 6 luni închisoare, stabilită prin sentinţa penală nr. 84 din data de 21.06.2019 a Judecătoriei Luduş, definitivă prin neapelare în data de 10.07.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019 şi a fost aplicată pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 6 luni închisoare, la care a fost adăugat un spor obligatoriu şi fix de 2 luni închisoare reprezentând 1/3 din pedeapsa de 6 luni închisoare, inculpatul având de executat în regim privativ de libertate pedeapsa rezultantă de 1 an şi 8 luni închisoare.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen.. raportat la art. 19 alin. (1) C. proc. pen.. şi la art. 1357 şi urm. C. civ., a fost admisă, în parte, acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal de către partea civilă B. şi a fost obligat inculpatul să achite acesteia suma de 3.500 euro, cu titlu de daune morale. A fost respinsă, în rest, acţiunea civilă, ca neîntemeiată.

În temeiul art. 276 alin. (2) C. proc. pen.., a fost obligat inculpatul să achite părţii civile suma de 7.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către parte. A fost respinsă, în rest, cererea părţii civile de obligare a inculpatului la plata cheltuielilor judiciare avansate de către parte, ca neîntemeiată.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen.., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare (suma de 1.500 RON aferentă fazei de urmărire penală, iar suma de 2.500 RON aferentă fazelor de cameră preliminară şi judecată).

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen.., onorariul parţial cuvenit avocatului desemnat din oficiu, în cuantum de 500 RON, a rămas în sarcina statului.

În temeiul art. 162 alin. (1) şi a art. 163 din Regulamentul de Ordine Interioară a Instanţelor Judecătoreşti, coroborat cu art. 197 alin. (1) C. proc. pen.., s-a dispus păstrarea la dosarul cauzei a mijloacelor materiale de probă (2 stick-uri, 4 CD-uri şi 2 discuri portabile) aflate spre păstrare la grefa instanţei, conform procesului-verbal din data de 31.05.2022.

S-a luat act că inculpatul şi partea civilă au fost asistaţi de apărători aleşi.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 468/A din 23 octombrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 442 din 12 aprilie 2024, pronunţată de Judecătoria Târgu-Mureş, în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., a fost obligat inculpatul-apelant la plata sumei de 600 RON, reprezentând cheltuielile judiciare avansate de stat în soluţionarea cauzei.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de recurs în casaţie inculpatul A., la data de 07.11.2024, întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În sprijinul acestui caz de casare, recurentul a susţinut că acţiunile ce i-au fost imputate nu se pliază pe elementele constitutive ale infracţiunii de violare a vieţii private, prevăzute de art. 226 alin. (2) C. pen., subliniind că aspectele pe care înţelege să le supună analizei vizează exclusiv latura obiectivă a infracţiunii raportat la împrejurările că:

1) fotografierea sau înregistrarea imaginilor a avut loc într-un sediu profesional;

2) imaginile redistribuite au fost realizate direct de către persoana vătămată/nu poate exista identitate între subiectul pasiv al infracţiunii prevăzute de art. 226 alin. (2) C. pen. şi autorul faptelor menţionate la art. 226 alin. (1) C. pen.

3) imaginile redistribuite erau deja accesibile publicului larg, fiind publice pe conturi fictive ale C..

Cu privire la primul motiv de recurs în casaţie, recurentul a susţinut că imaginile ce fac obiectul cauzei au fost realizate la sediul S.C. D. S.R.L., iar nu într-o locuinţă, încăpere sau dependinţă ţinând de acestea, criticând soluţia instanţei de apel, care a apreciat că nu există o cerinţă în cuprinsul normei de incriminare ca imaginile ce au făcut obiectul diseminării să fi fost realizate într-o locuinţă.

Recurentul a susţinut că pentru reţinerea infracţiunii prevăzute de art. 226 alin. (2) C. pen., este necesar să fie îndeplinite cumulativ două condiţii:

- imaginile ce fac obiectul diseminării să vizeze o persoană aflată într-o locuinţă, încăpere sau dependinţă ţinând de aceasta şi

- să fie realizate prin una din modalităţile alternative prev. de art. 226 alin. (1) C. pen.

Recurentul a arătat că, în speţă, imaginile au fost realizate la sediul social al unei societăţi comerciale, context în care conduita imputată nu constituie infracţiune. În acest sens, a invocat decizia HP nr. 18/2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, potrivit căreia noţiunile de locuinţă, încăpere sau dependinţă au acelaşi înţeles cu noţiunile din conţinutul infracţiunii de violare de domiciliu (art. 224 C. pen.). Prin urmare, a considerat că sediul profesional al unei societăţi comerciale nu poate fi asimilat acestor noţiuni, din moment ce art. 226 C. pen. nu se raportează la noţiunile din conţinutul infracţiunii de violare a sediului profesional (art. 225 C. pen.).

S-a învederat că, instanţa de apel a recalificat din punct de vedere juridic sediul unei societăţi ca fiind o locuinţă, bazându-se exclusiv pe faptul că relaţiile sexuale cu partea civilă au fost întreţinute în respectivul spaţiu, indicând încălcarea separaţiei puterilor în stat şi a principiului legalităţii incriminării.

În sprijinul acestei apărări, recurentul a invocat şi decizia nr. 33/2017 a Curţii Constituţionale, care a statuat că nu orice ingerinţă în dreptul la viaţă privată justifică intervenţia dreptului penal:

"Curtea constată că prin reglementarea contestată statul nu neagă dreptul persoanei la viaţă intimă, familială şi privată, ci oferă o protecţie sporită faptelor antisociale care aduc atingere acestui drept, atunci când se comit într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta" (paragraf 31). Deopotrivă, a fost menţionată decizia HP nr. 51/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în care instanţa supremă a statuat fără echivoc faptul că este irelevant în ce măsură fotografierea, captarea sau înregistrarea unei imagini s-a realizat cu drept, atât timp cât diseminarea, în una din modalităţile prevăzute la art. 226 alin. (2) s-a realizat fără drept. Cu toate acestea, în niciun moment nu s-a extins sfera de aplicabilitate a art. 226 alin. (2) C. pen., cu privire la imaginile obţinute într-o altă locaţie decât cea a unei locuinţe, încăperi ori dependinţe ţinând de aceasta.

Un argument suplimentar, în opinia recurentului, derivă din formularea art. 226 alin. (2) C. pen., ce se raportează la sintagma "imaginilor prevăzute la alin. (1)", astfel că, dintr-o interpretare gramaticală rezultă faptul că legiuitorul nu s-a raportat exclusiv la modalităţile alternative în care imaginea a fost produsă, ci, inclusiv la situaţia premisă referitoare la locaţia în care s-a aflat victima.

În această ordine de idei, s-a susţinut că imaginea diseminată trebuie analizată atât sub aspectul conţinutului, cât şi prin raportare la locaţia unde a fost aceasta produsă.

Recurentul a subliniat că se poate discuta de încălcarea art. 7 din Convenţie, prin folosirea analogiei şi a făcut trimitere la jurisprudenţa CtEDO (cauzele Kokkonakis c. Greciei, Cantoni c. Franţei, Pantalon c Croaţiei).

A precizat că, un ultim argument derivă din modificarea art. 226 C. pen., prin Legea nr. 171/2023. Astfel, art. 226 alin. (21) C. pen. sancţionează divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a unei imagini intime, indiferent de locaţia în care acestea au fost realizate, ceea ce denotă, că legiuitorul a dorit extinderea sferei răspunderii penale fără a mai face trimitere la imaginile prevăzute la alin. (1).

În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs în casaţie, şi anume aceea că fotografierea sau înregistrarea de imagini de către persoana vătămată nu intră sub incidenţa art. 226 alin. (2) C. pen., recurentul a susţinut că persoana indicată în norma de incriminare (s.n. persoana vătămată) nu se poate identifica cu persoana care procedează la fotografierea sau înregistrarea de imagini. Cu alte cuvinte, imaginile prevăzute la art. 226 alin. (1) C. pen., nu includ imaginile din categoria "selfies", realizate chiar de către subiectul pasiv al infracţiunii. Sub acest aspect, a precizat că există o incompatibilitate vădită între calitatea de autor al conduitei prevăzute de art. 226 alin. (1) C. pen. şi persoana protejată de textul de incriminare. Aşadar, în opinia apărării, nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 226 alin. (2) C. pen., în ipoteza în care o persoană realizează un "selfie", după care transmite imaginea unei terţe persoane, iar aceasta din urmă procedează la diseminare, fiindcă are loc o formă de autolezare ce nu prezintă importanţă din perspectiva atingerii aduse vieţii private, cel puţin până la modificarea art. 226 C. pen.

S-a menţionat că această limitare a sferei de aplicabilitate a art. 226 alin. (2) raportat la art. 226 alin. (1) C. pen., a fost remediată de legiuitor prin introducerea alin. (21). Astfel, de lege lata, diseminarea fără drept a unui "selfie", conţinând o imagine intimă poate constitui infracţiune.

A considerat că, în acele situaţii în care legiuitorul s-a raportat la sintagma "unei persoane" a avut în vedere o terţă persoană, distinctă de persoana care a realizat actul de executare (e.g. infracţiunile prev. de art. 188, art. 191, art. 192, art. 193, art. 205, art. 207, art. 221 C. pen.).

În fine, cu privire la al treilea motiv de recurs în casaţie, constând în redistribuirea pozelor pe profilul personal de C., recurentul a susţinut, în esenţă, că imaginile ce au făcut obiectul redistribuirii erau deja publice pe conturile fictive de C., astfel că acestora le lipseşte caracterul privat.

A susţinut că profilul public de pe reţeaua de socializare C. are caracter de spaţiu public astfel cum s-a statuat pe cale jurisprudenţială (decizia nr. 4546/2014 a Înaltei Curţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal), considerând că publicarea unor imagini în spaţiul public, cu posibilitatea ca acestea să fie vizualizate de către un grup nedeterminat de persoane, lipseşte de consecinţe juridice redistribuirile ulterioare pe contul său de C..

Totodată, a opinat că prezintă relevanţă prevederile art. 184 lit. a) şi b) C. pen., în cuprinsul căruia se enumeră situaţiile în care se consideră că fapta a fost săvârşită în public. În acest caz, pe cale de interpretare evolutivă a definiţiei acordate de către legiuitor, a susţinut că este lipsit de relevanţă dacă există un număr ridicat de persoane "prezente" pentru a aprecia că o faptă s-a săvârşit într-un loc public, deoarece fapta se consideră a fi săvârşită în public şi atunci când a fost comisă într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană; în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane.

Pentru toate motivele prezentate în cuprinsul cererii de recurs în casaţie, recurentul A. a solicitat, în principal, achitarea pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 226 alin. (2) C. pen.. În subsidiar, a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Târgu Mureş, în vederea excluderii parţiale a unor acte materiale din structura infracţiunii continuate şi reindividualizarea judiciară a pedepsei.

În ceea ce priveşte latura civilă, a solicitat lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile exercitate de partea civilă B..

La data de 22.11.2024, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş a depus concluzii scrise prin care, în esenţă, a solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii de recurs în casaţie, arătând că fapta săvârşită de inculpat este prevăzută de legea penală, iar încadrarea juridică este corectă raportat la starea de fapt reţinută atât de organele de urmărire penală, cât şi de instanţă.

La data de 27.11.2024, intimata parte civilă B. a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de recurs în casaţie, cu motivarea că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 438-438 C. proc. pen.

De asemenea, aceasta a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie (reprezentând onorariu avocaţial), dovedite cu chitanţa seria x nr. 38/22.11.2024.

La data de 20 ianuarie 2025, recurentul A. a depus un memoriu prin care a subliniat că, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., a invocat exclusiv chestiuni privind tipicitatea infracţiunii prevăzute de art. 226 alin. (2) C. pen., iar nu aspecte privind reaprecierea mijloacelor de probă.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2025 pronunţată de Înalta Curte, secţia penală a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 468/A din 23 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

S-a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casaţie la completul C3, în compunere de 3 judecători şi s-a fixat termen de judecată la data de 05 februarie 2025, cu citarea recurentului inculpat şi a intimatei părţi civile B., precum şi cu asigurarea apărării obligatorii pentru recurentul inculpat.

Înalta Curte a constatat, în esenţă, îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute la art. 434 - art. 438 C. proc. pen.., subliniind că, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. este admisibil în principiu prin prisma cazului prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală) indicat de acesta, sub aspectul motivelor ce vizează elementele constitutive ale laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 226 alin. (2) C. pen., strict în raport de situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel a cărei hotărâre a fost atacată.

Examinând recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A., în conformitate cu dispoziţiile art. 447 C. proc. pen.., prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, potrivit art. 438 C. proc. pen.

Motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la modificarea situaţiei de fapt.

Aşadar, în calea extraordinară a recursului în casaţie nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii. Recursul în casaţie reprezintă un mijloc de a repara ilegalităţile şi, în consecinţă, nu are drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislaţiei şi a uniformităţii jurisprudenţei.

Limitarea obiectului judecăţii în recursul în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., se notează că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. Astfel, acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie pentru că fapta a fost dezincriminată (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Aşadar, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reţinute prin decizia recurată, corespund tiparului de incriminare a celor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel.

Constatarea prevederii faptei în legea penală presupune existenţa unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă, existenţa unei fapte concrete şi tipicitatea (corespondenţa dintre trăsăturile faptei concrete şi modelul de incriminare).

În cauză, prin decizia penală nr. 468/A din 23 octombrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minor şi de familie a fost respins apelul inculpatului A., condamnat în primă instanţă la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violarea vieţii private în formă continuată (4 acţiuni).

Potrivit art. 226 alin. (1) C. pen., infracţiunea de violarea vieţii private, constă în atingerea adusă vieţii private, fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private.

Pe lângă varianta tip a infracţiunii de violarea vieţii private, legiuitorul a incriminat o variantă derivată a acestei infracţiuni, la art. 226 alin. (2) C. pen., care prevede că reprezintă infracţiune divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1), către o altă persoană sau către public.

În forma de incriminare prevăzută la art. 226 alin. (2) C. pen., elementul material constă în patru modalităţi alternative - divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute la alin. (1), astfel că pentru realizarea infracţiunii în această variantă este suficient să se realizeze una dintre aceste modalităţi.

Latura obiectivă este întregită prin condiţia esenţială negativă ataşată elementului material, care este valabilă indiferent de modalitatea în care acesta se realizează, şi anume să fie fără drept.

În cauză, instanţa de apel, a reţinut, cu caracter definitiv, că inculpatul A. a săvârşit infracţiunea de violarea vieţii private, prevăzute de art. 226 alin. (1) şi alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (5) C. pen., constând în aceea că:

a) în data de 04.08.2019, de pe telefonul mobil personal, folosind numărul de telefon x, a trimis socrului său E., având numărul de telefon x, prin intermediul aplicaţiei F., două poze în ipostaze intime cu persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal B., într-una dintre poze partea civilă fiind la bustul gol şi, în alta, în care partea civilă B. se află cu spatele la cameră, îmbrăcată cu o pereche de chiloţi negri de dantelă, cu faţa spre inculpatul A., care este aşezat pe un scaun, precum şi o filmare cu partea civilă în care aceasta dansa în lenjerie intimă, respectiv în maieu şi chiloţi cu imprimeu leopard, în faţa inculpatului (prima acţiune din unitatea legală);

b) în data de 29.07.20219, pe profilul de C. intitulat "G.", a postat o poză cu partea civilă B. la bustul gol, inculpatul înnegrind areola mamară a ambilor sâni, dar din care reiese că partea civilă era la bustul gol (a doua acţiune din unitatea legală);

c) pe profilul de C. intitulat "H." a postat în data de 26.08.2019, o poză care o înfăţişează pe partea civilă B. îmbrăcată în lenjerie intimă, respectiv în chiloţi, sutien şi un body tip fish net, în datele de 24.08.2019 şi 03.09.2019, a postat poze cu partea civilă B. la bustul gol în care zona sânilor este acoperită cu negru, modificând poza nud originală şi poze cu partea civilă complet dezbrăcată cu zonele intime înnegrite, în data de 06.09.2019, sau înălbite, în data de 09.09.20219, şi capturi de ecran din filmuleţe în care partea civilă se dezbracă, observându-i-se sutienul, în data de 01.09.2019, sau în care întreţine relaţii sexuale cu inculpatul A., normale şi orale, capturi de ecran postate în datele de 30.08.2019 şi 07.09.2019 şi, în final, pe acelaşi profil de C., respectiv "H.", în data de 11.09.2019 a postat o poză în care partea civilă B. apare cu sânii la vedere (a treia acţiune a unităţii legale);

d) în perioada 26.08.2019 - 30.09.2019, a preluat imaginile postate pe profilele de C. intitulate "G." şi "H." şi le-a distribuit pe profilul personal de C. "A.", respectiv de pe profilul "G." a preluat şi distribuit pe contul personal în data de 30.09.2019 imaginea postată pe contul fictiv în data de 27.09.2019, iar de pe profilul "H." a preluat şi distribuit imaginile compromiţătoare descrise la lit. c) de mai sus - a treia acţiune a unităţii legale de infracţiune - la aceleaşi date la care au fost postate pe contul fictiv, respectiv: 26.08.2019, 30.08.2019, 01.09.2019, 03.09.2019, 06.09.2019, 07.09.2019 şi 11.09.2019.

În recurs în casaţie, apărările recurentului A. în sensul că nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii se întemeiază, în esenţă, pe trei motive principale:

1) imaginile şi filmările diseminate nu au fost realizate într-o locuinţă, având în vedere la decizia HP nr. 18/2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală;

2) imaginile diseminate au fost realizate direct de către persoana vătămată (motiv invocat în scris, nesusţinut oral cu ocazia dezbaterilor);

3) la momentul distribuirii materialelor foto şi video, acestea erau deja publice, fiind postate pe alte conturi de C..

Pornind de la primul motiv de recurs în casaţie, se reţine că prin decizia nr. 18/2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 446 din 15 mai 2024, s-a stabilit că noţiunile de locuinţă, încăpere sau dependinţă din conţinutul infracţiunii de violare a vieţii private, prevăzută de art. 226 alin. (1) din C. pen., au acelaşi înţeles cu noţiunile de locuinţă, încăpere sau dependinţă din conţinutul infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 224 alin. (1) din C. pen., fiind subsumate noţiunii de domiciliu în sensul legii penale.

Înalta Curte subliniază că, prin noţiunea de "domiciliu" în sensul legii penale se înţelege locul unde o persoană îşi desfăşoară activităţile cotidiene, specifice utilizării unei locuinţe. În literatura de specialitate s-a arătat că această noţiune nu trebuie înţeleasă în accepţiunea din dreptul civil, deoarece domiciliul în sens penal se identifică cu acel spaţiu unde subiectul pasiv locuieşte, fără să fie necesar ca el să aibă în mod formal (legal) domiciliu în acel loc. Astfel, în sensul legii penale, nu interesează dacă locul este închis sau parţial deschis, stabil sau mobil, dacă este destinat special acestui scop ori nu este destinat, dacă reprezintă o locuinţă permanentă sau trecătoare (V. Cioclei, Drept penal parte specială I, ediţia 3, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2018, pag. 220).

Având în vedere că legiuitorul nu a prevăzut criterii predeterminate de care instanţele să ţină cont atunci când stabilesc în ce situaţii un spaţiu utilizat cu intermitenţă constituie locuinţă, se apreciază că regula de bază trebuie să rămână analiza circumstanţelor faptice, care reliefează o legătură suficientă şi continuă cu un anume loc perceput drept domiciliu.

În cauză, locul unde au fost realizate imaginile distribuite fără drept, a fost reţinut de instanţa de apel ca fiind asimilat domiciliului în sensul legii penale, deoarece în acel spaţiu (despre care recurentul susţine că este sediul unei societăţi comerciale) inculpatul A. şi persoana vătămată B. şi-au consumat şi petrecut relaţia extraconjugală, folosind acel spaţiu în scop personal mai mult decât pentru utilizarea de jure a societăţii comerciale. Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că:

"din materialul probator administrat în cauză rezultă că inculpatul şi persoana vătămată utilizau spaţiul societăţii comerciale ca pe un paravan, pentru a-şi putea derula relaţia extraconjugală. Astfel, deşi încăperile S.C. D. S.R.L. aparţineau, de jure, unei persoane juridice, de facto acestea erau utilizate şi pentru întreţinerea de relaţii sexuale, devenind indirect o a doua locuinţă a persoanei vătămate şi a inculpatului, de vreme ce serveau ca spaţiu pentru consumarea unor relaţii intime, care prin însăşi natura lor, se desfăşoară în spaţii private".

Această bază factuală reţinută în cauză conform căreia în acel spaţiu inculpatul şi persoana vătămată îşi desfăşurau viaţa de cuplu (activităţi cotidiene şi intime) nu poate fi negată sau contestată pe calea recursului în casaţie.

Înalta Curte nu poate primi nici apărarea recurentului potrivit căreia o asemenea interpretare contravine principiului legalităţii şi incriminării. Cerinţa securităţii juridice şi a previzibilităţii legii, instituite de art. 7 din Convenţia EDO, este îndeplinită dacă persoana cunoaşte din definiţia legala, în unele cazuri prin utilizarea interpretărilor oferite de instanţe şi după ascultarea consultaţiilor juridice, ce acţiuni sau omisiuni ar intra în sfera ilicitului penal şi ce pedeapsă ar risca în acest caz. Ca atare, Înalta Curte constată ca inculpatul avea toate mijloacele necesare să îşi corecteze conduita conform normelor de incriminare şi să nu acţioneze în modul în care a acţionat.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs în casaţie, Înalta Curte reţine că recurentul a fost condamnat pentru faptul că, fără drept, a difuzat (a postat) în public, imagini foto/video vizând viaţa privată a persoanei vătămate B. care, în acest mod, a fost expusă fără voia ei percepţiei publicului. Astfel, prin decizia recurată s-a arătat că materialele media (n.r. imagini foto/viedo):

"au fost trimise numai inculpatului, intenţia persoanei vătămate fiind evident aceea ca numai inculpatul să le vadă.

(...) scopul persoanei vătămate era acela ca numai inculpatul să aibă acces la respectivele fişiere. Drept urmare, este irelevant că persoana vătămată este cea care a trimis anumite filmări sau fotografii, din moment ce acestea erau destinate strict inculpatului, şi nicidecum publicului larg".

Dispoziţiile art. 226 alin. (2) C. pen. protejează viaţa privată prin împiedicarea divulgării, publicării, prezentării sau transmiterii, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori imaginilor prevăzute la alin. (1) al aceluiaşi articol. Pentru existenţa infracţiunii în varianta reglementată la art. 226 alin. (2) C. pen., interesează dacă sunetele, convorbirile sau imaginile au fost divulgate, difuzate prezentate sau transmise, fără drept, către o altă persoană sau către public, excedând conţinutului constitutiv al infracţiunii de violarea vieţii private prevăzute de art. 226 alin. (2) C. pen. dacă sunetele, convorbirile sau imaginile au fost realizate de autor sau de persoana vătămată sau dacă au fost obţinute/realizate cu sau fără drept.

În această ordine de idei, în decizia nr. 51/HP din 24.06.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1050 din 03.11.2021, s-a arătat că, în cuprinsul art. 226 alin. (2) C. pen. există o normă de trimitere care împrumută elemente din norma completatoare, însă nu împrumută întreaga dispoziţie din alin. (1), ci face trimitere doar la sunetele, convorbirile, imaginile prevăzute la alineatul respectiv. S-a subliniat că art. 226 alin. (2) din C. pen. face trimitere la modalităţile de obţinere a sunetelor, convorbirilor, imaginilor, a căror divulgare, difuzare, prezentare sau transmitere, fără drept se pedepseşte.

Aşadar, din perspectiva tipicităţii infracţiunii de violare a vieţii private în modalitatea de incriminare prevăzută de art. 226 alin. (2) C. pen., rămâne irelevant cine a efectuat în cauză imaginile foto/video, ceea ce interesează fiind diseminarea acestora, fără drept, care în speţă s-a realizat de către recurentul A..

În fine, cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs în casaţie privind redistribuirea unor imagini care erau deja publice, instanţa de recurs în casaţie reţine că această apărare este nefondată, în contextul în care, potrivit bazei factuale reţinute cu titlul definitiv, de instanţa de apel, inculpatul a redistribuit imaginile cu persoana vătămată de pe alte conturi de C. pe care însăşi acesta le-a creat. În acest sens, în cuprinsul deciziei recurate s-a arătat că:

"este irelevant că fotografiile şi filmările erau deja publice pe conturile false, atunci când inculpatul le-a distribuit pe contul său personal, în condiţiile în care din materialul probator administrat în cauză rezultă că tocmai inculpatul este cel care a creat conturile fictive. Altfel spus, inculpatul A. este cel care a făcut publice respectivele imagini şi videoclipuri, atunci când le-a încărcat pe conturile fictive de C.".

Prin urmare, se constată că faptele pentru care a fost condamnat recurentul inculpat A. sunt prevăzute de legea penală, întrunind conţinutul constitutiv al infracţiunii de violare a vieţii private prevăzute de art. 226 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. pen.., astfel că solicitarea de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., este neîntemeiată.

Pentru considerente expuse, în baza dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 468/A din data de 23 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Cheltuieli judiciare

Având în vedere soluţia ce urmează a fi pronunţată asupra recursului în casaţie, faţă de culpa procesuală în contextul promovării unei căi de atac nefondate, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Cu privire la cererea intimatei părţi civile de obligare a recurentului la plata cheltuielilor judiciare constând în onorariul avocatului ales, Înalta Curte reţine că, art. 276 alin. (6) C. proc. pen.., reglementează plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi, iar cauza de faţă intră în categoria cazurilor în care potrivit acestui text de lege "(...) instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile".

Conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ. "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Art. 452 C. proc. civ. prevede că "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei ".

Potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., "Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei (...)".

Raportat la aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că intimata parte civilă a făcut dovada existenţei şi întinderii cheltuielilor efectuate, depunând la dosar, împuternicirea avocaţială, precum şi chitanţa de plată a onorariului avocatului ales seria x nr. 38/22.11.2024 .

În privinţa cuantumului onorariului avocatului intimatei, instanţa de recurs în casaţie constată că suma de 5000 RON este disproporţionată, având în vedere activitatea depusă de avocat, limitându-se doar la formularea concluziilor scrise, fără a se prezenta în faţa instanţei, context în care:

Va admite, în parte, cererea privind acordarea cheltuielilor judiciare formulată de partea civilă B., şi îl va obliga pe recurent la plata sumei de 4000 RON, reprezentând onorariul parţial al apărătorului ales al părţii civile.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen.., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 200 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 468/A din data de 23 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat şi la suma de 4000 RON, cu titlul de cheltuieli judiciare către partea civilă B., reprezentând onorariul parţial al apărătorului ales al părţii civile.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 200 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 05 februarie 2025.