Cassation appeal over acquittal sought in lieu of prescription-barred conviction held inadmissible; damages award stands.

Şedinţa publică din data de 30 ianuarie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulate de inculpatul A. constată următoarele:

a. Prin sentinţa penală nr. 133 din 9 februarie 2024, pronunţată de Judecătoria Constanţa, în al doilea ciclu procesual, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 399 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. pen. s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de participatie improprie la folosirea la autoritatea vamală de documente vamale de transport sau comerciale falsificate, prev. de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 273 din Legea nr. 86/2006, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (9 acte materiale), ca efect al intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 19 şi art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1357 şi art. 1381 C. civ., s-a admis acţiunea civilă exercitată de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regională Vamală Bucureşti, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, dispunându-se obligarea inculpatului A. la plata către aceasta, cu titlu de daune materiale, a sumei de 394,010 RON, precum şi la plata obligaţiilor fiscale accesorii calculate de la data de 15 noiembrie 2017 până la data plăţii efective.

În baza art. 397 alin. (2) C. proc. pen. s-a dispus menţinerea măsurii sechestrului asigurător dispusă prin ordonanţa nr. 3270/P/2013 din 18 decembrie 2017 asupra imobilului compus din teren intravilan, în suprafaţă de 472 mp. şi 103,71 mp. şi clădire în suprafaţă de 369,93 mp. din comună Dobreşti, str. x, jud. Ilfov, aparţinând numitului A., până la concurenţa sumei de 138.829 RON, în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune.

În baza art. 275 alin. (1), pct. 3, lit. b) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 11.000 de RON (din care 1000 RON pentru faza de urmărire penală şi 10.000 RON pentru faza judecăţii), cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa şi inculpatul A..

b. Prin decizia penală nr. 938/P din 10 octombrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa împotriva sentinţei penale nr. 133 din 9 februarie 2024 pronunţată de Judecătoria Constanţa, s-a desfiinţat, în parte, hotărârea apelată, iar în urma rejudecării s-a dispus:

În baza art. 404 alin. (4) lit. i) C. proc. pen. în referire la art. 25 alin. (3) C. proc. pen. s-au desfiinţat următoarele înscrisuri: factura comercială nr. x/5553(A)/18.08.2008 emisa de exportator B. din Iordania către S.C. C. S.R.L. Bucureşti; factura comercială nr. x/5553(R)/18.08.2008 emisa de exportator B. din Iordania către S.C. C. S.R.L. Bucureşti; factura comercială nr. x/5645(C)/27.09.2008 emisa de exportator D. din Iordania către S.C. C. S.R.L. Bucureşti; factura comercială nr. x/5645(D)/27.09.2008 emisa de exportator D. din Iordania către S.C. C. S.R.L. Bucureşti; factura comercială nr. 3269/19.11.2008 emisa de exportator E. din Iordania către S.C. C. S.R.L. Bucureşti; factura comercială nr. x/5741(B)/16.11.2008 emisa de exportator D. din Iordania către S.C. C. S.R.L. Bucureşti; factura comercială nr. x/5741(A)/16.11.2008 emisă de exportator D. din Iordania către S.C. C. S.R.L. Bucureşti; factura comercială nr. x/5743/13.11.2008 emisa de exportator D. din Iordania către S.C. C. S.R.L. Bucureşti şi factura comercială nr. x/26.06.2009 emisa de exportator D. din Iordania către S.C. C. S.R.L. Bucureşti.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., art. 397 alin. (2) C. proc. pen. rap. la art. 249 C. proc. pen. s-a menţinut măsura sechestrului asigurător instituită prin ordonanţa nr. 3270/P/2013 din 18.12.2017 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 4 Bucureşti asupra imobilului compus din teren intravilan, în suprafaţă de 472 mp. şi 103,71 mp. şi clădire în suprafaţă de 369,93 mp. din comună Dobreşti, str. x, jud. Ilfov, aparţinând inculpatului A., până la concurenţa sumei de 394.010 RON, precum şi a obligaţiilor fiscale accesorii, conform Codului de procedură fiscală, calculate de la data de 15.11.2017 şi până la data achitării integrale a debitului.

S-au înlăturat dispoziţiile contrare deciziei din hotărârea apelată şi s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa au fost lăsate în sarcina statului.

Totodată, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 133 din 9 februarie 2024 pronunţată de Judecătoria Constanţa, dispunându-se obligarea apelatului la plata sumei de 600 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, respectiv avansarea din fondurile Ministerului Justiţiei în favoarea Baroului Constanţa a onorariului (parţial) cuvenit apărătorului desemnat din oficiu (236 de RON).

c. La data de 8 noiembrie 2024, inculpatul A. a formulat recurs în casaţie împotriva deciziei penale nr. 938/P din 10 octombrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, prin avocat F..

După efectuarea comunicărilor prev. de art. 439 C. proc. pen., Curtea de Apel Constanţa a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unde a fost înregistrat, pe rolul secţiei penale, la data de 9 decembrie 2024, sub nr. x/2018*, fiind repartizat aleatoriu completului C10 Filtru.

Prin referatul din aceeaşi dată, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea examinării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen., la data de 30 ianuarie 2025.

În conformitate cu dispoziţiile art. 439 alin. (5) C. proc. pen., magistratul asistent desemnat în cauză a întocmit şi depus la dosar raportul asupra cererii de recurs în casaţie.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie formulate de inculpatul A. în conformitate cu prevederile art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor alin. (2) al art. 440 C. proc. pen., care poartă titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Alineatul (4) al aceluiaşi text de lege stabileşte că, în cazul în care instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 434 - 438, dispune, prin încheiere, admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi trimite cauza în vederea judecării recursului în casaţie.

În acest context normativ, procedând la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte, judecătoru de filtru constată că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen. şi îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 434 C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casaţie.

Cererea îndeplineşte şi condiţia prevăzută de art. 436 alin. (1) şi (6) C. proc. pen., fiind formulată de inculpatul A., care a formulat şi apel în cauză.

În fine, cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 437 alin. (1), lit. a), b) şi d) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind indicate numele şi prenumele recurentului, domiciliul acestuia şi hotărârea care se atacă, deopotrivă, cererea fiind semnată de apărătorul recurentului inculpat.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1), lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru constată că recurentul inculpat A. şi-a întemeiat demersul judiciar pe cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

În argumentarea acestuia, apărarea a arătat, în esenţă, că faţă de recurent s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, deşi existau probe din care rezulta că fapta imputată acestuia nu există, astfel că soluţia corectă ce se impunea a fi pronunţată în cauză era aceea de achitare a inculpatului, iar nu de încetare a procesului penal faţă de acesta.

În acest sens, a arătat că în sarcina inculpatului s-a reţinut săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 273 din Legea nr. 86/2006, deşi nu a fost probată existenţa unei acţiuni de falsificare ori de folosire de documente falsificate care să conducă la reţinerea acesteia, singurele acţiuni ce se circumscriu elementului material al laturii obiective a infracţiunii anterior menţionate.

Practic, instanţa de apel a reţinut că "fapta există, constituie infracţiune şi a fost comisă de inculpatul A.", precum şi că aceasta a fost comisă cu intenţie directă deoarece inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale şi l-a urmărit, forma de participaţie reţinută de instanţa de apel fiind aceea a instigării.

Aceasta în condiţiile în care în cauză nu s-a probat nicio acţiune a inculpatului de determinare sau înlesnire a săvârşirii acestei infracţiuni, menită a conferi caracter penal activităţii sale şi chiar organele de urmărire penală, stabilind limitele judecăţii la momentul sesizării instanţei, nu au calificat presupusa faptă săvârşită şi reţinută în sarcina inculpatului drept act de instigare ori de complicitate, deşi acestea sunt singurele forme de participatie penală care conferă infracţiunii caracter impropriu.

Raportat la dispoziţiile art. 52 alin. (3) C. pen., participaţia improprie (determinată în funcţie de atitudinea psihică a participanţilor la comiterea faptei) implică săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către autor (care acţionează fără vinovăţie sau din culpă), iar participantul (instigator sau complice) acţionează întotdeauna cu intenţie (directă sau indirectă).

Or, în speţă, nici parchetul şi nici judecătorul fondului nu au individualizat calitatea în care ar fi acţionat inculpatul (instigator sau complice) şi nici forma de vinovăţie a acestuia, nefiind stabilită, dincolo de orice îndoială rezonabilă, modalitatea de săvârşire a faptei, care este insuficient descrisă în actul de sesizare.

De altfel, instigarea sau complicitatea la săvârşirea unei fapte pot fi reţinute ca forme de participaţie penală doar dacă există o faptă tipică şi antijuridică săvârşită de autor. În cazul de faţă, însă, din raportul de expertiză contabilă efectuat în faza de rejudecare a fondului rezultă că nu a existat o fapta prevăzută de legea penală şi nici nu a fost cauzat vreun prejudiciu care să atragă răspunderea penală a inculpatului.

La dosarul cauzei există probe care atestă realitatea operaţiunilor de import - export efectuate, fiind identificate de către experţii care au elaborat rapoarte de expertiză, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, atât facturile emise în baza acestor operaţiuni, cât şi plăţile respectivelor facturi. Cu toate acestea, fără a face o analiza temeinică a acestor înscrisuri, care erau de natură a proba nevinovăţia inculpatului, instanţa de apel a optat pentru constatarea impedimentului prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. privind incidenţa prescripţiei răspunderii penale.

Practic, instanţa de apel s-a raliat concluziilor raportului de expertiză întocmit în faza de urmărire penală potrivit cărora:

"nu s-a precizat pe toate documentele de plată numărul facturii achitate, unele documente fiind fără explicaţii", ignorând însă concluziile raportului de expertiză efectuat în faza de judecată.

De altfel, chiar şi martorul G. a declarat, în faţa judecătorului fondului, că facturile declarate la vamă erau cele originale, primite de la furnizorii din Iordania şi că, pentru acestea, inculpatul, în calitate de administrator al S.C. C. S.R.L., plătea taxele şi impozitele, conform facturilor emise şi fără a subevalua produsele achiziţionate. De altfel, acest aspect a rezultat în mod indubitabil şi din expertiza contabilă efectuată în rejudecarea cauzei, însă a fost ignorat de către instanţa de apel.

Altfel spus, deşi expertiza contabilă efectuată în fond a concluzionat că pentru mărfurile importate şi declarate autorităţilor vamale române, respectiv cele 9 facturi provenind din Iordania, nu există un prejudiciu fiscal, taxele vamale şi TVA-ul datorat de importator calculându-se corect odată cu emiterea DVI pentru fiecare import, instanţa de apel, în acord cu judecătorul fondului, a ignorat că:

"unele plăţi care formează suma de 360.960 USD achită facturi emise înaintea perioadei care face obiectul cauzei, fără a se verifica însă veridicitatea acestora", bazându-se strict pe faptul că plăţile au fost efectuate în perioada expertizată.

În acest fel, instanţa de apel a interpretat extrasele de cont aflate la dosarul cauzei în defavoarea inculpatului, apreciind că nu poate să verifice veridicitatea facturilor emise anterior (facturi care nici nu făceau obiectul cercetării) şi reţinând că:

"în acest context, instanţa are în vedere aspectele reţinute în cuprinsul raportului de expertiză întocmit în cursul urmăririi penale potrivit cărora nu s-a precizat pe toate documentele de plată numărul facturii achitate, unele documente fiind fără explicaţii, altele având explicaţii de genul ton în ulei vegetal, ciuperci, conserve de compot ananas". Or, procedând astfel, instanţa de apel a încălcat flagrant prezumţia de nevinovăţie a inculpatului garantată de art. 4 alin. (2) C. proc. pen., conform căruia:

"După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului".

Prin urmare, instanţa de apel a omis să ia în considerare faptul că:

"cele 9 facturi ce fac obiectul dosarului reprezintă doar o parte din totalul de 42 de facturi ce au făcut obiectul sumelor plătite de către societate partenerilor săi din Iordania", aspecte menţionate de expertul desemnat de instanţa fondului să efectueze expertiza contabilă, care a concluzionat, urmare a analizei efectuate asupra întregii documentaţii contabile aferente societăţii C. S.R.L., că "toate plăţile externe au fost pe deplin justificate prin facturi şi documente însoţitoare ce atestau efectuarea importurilor de mărfuri şit implicit, datoria de plată".

Mai mult, în mod eronat, instanţa de apel şi-a susţinut ralierea la concluziile raportului de expertiză efectuat în faza de urmărire penală prin raportare la documentele obţinute de către OLAF. Aceasta în condiţiile în care, astfel cum s-a reţinut prin expertiza efectuată în faza de judecată, raportat la datele prezentate în facturile puse la dispoziţie de OLAF nu rezultă că importurile respective au fost realizate şi declarate, astfel că:

"în consecinţă nu pot exista sume certe, exigibile care să constituie un prejudiciu".

Totodată, instanţa de apel şi-a însuşit opinia judecătorului fondului în sensul lipsei unei corespondenţe între concluziile expertului din faza de judecată şi declaraţia martorului G. privind natura bunurilor importate, ignorând activităţile autorizate ale societăţii C. S.R.L., care cuprindeau o gamă mult mai variată de activităţi de comerţ, faţă de cele pe care martorul şi le-a amintit, dar şi faptul că probele se interpretează coroborat, iar nu prin considerarea ca adevărată a unei singure probe, respectiv a concluziilor raportului de expertiză şi a obiectului de activitate al societăţii, astfel cum apare declarat la O.N.R.C.

Or, toate aceste aspecte converg către pronunţarea unei soluţii de achitare a inculpatului, ca urmare a faptului că nu a fost probată, dincolo de orice dubiu rezonabil, săvârşirea de către acesta a unei fapte prevăzute de legea penală şi nici întrunirea celorlalte elemente constitutive ale infracţiunii.

Tocmai de aceea, soluţia de încetare a procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii, dispusă de instanţele de fond, este nelegală, aceasta putând interveni doar în cazurile în care se probează că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, însă există un caz de impiedicare a atragerii răspunderii penale, condiţiei neîndeplinită în cauză.

Mai mult, ca şi consecinţă a lipsei faptei imputate, nici prejudiciul la plata căruia a fost obligat inculpatul nu este cert, din raportul de expertiză efectuat în faza judecăţii reieşind că în speţă nu a fost produs niciun prejudiciu şi că toate operaţiunile comerciale au fost reale. Prin urmare, şi soluţia de obligare a inculpatului la plata prejudiciului, cât şi cea de desfiinţare a celor 9 facturi emise de firmele exportatoare, sunt nelegale. Probele administrate în cauză nu au dovedit caracterul fals al facturilor ci, dimpotrivă, corespondenţa dintre cele emise de furnizorii din Iordania şi plăţile efectuate de inculpat pentru societatea al cărei administrator era la momentul de referinţă.

În acest sens trebuie avut în vedere efectul produs prin desfiinţarea unui înscris în cadrul unui proces penal (privit ca instrumentum probationis, iar nu ca negotium juris), măsură care nu constituie, în sine, o modalitate de reparare în natură a prejudiciului produs prin infracţiune.

De altfel, posibilitatea de desfiinţare a înscrisurilor poate surveni numai în situaţia în care se demonstrează, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că un înscris este falsificat. În cauză nu s-a demonstrat însă acest lucru, existând corespondenţă între facturile emise de furnizor (societăţile din Iordania) şi plăţile efectuate de cumpărător (S.C. C. S.R.L.).

În concluzie, apărarea a susţinut că, în sfera cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., înţelege să critice faptul că, deşi la dosarul cauzei există dovezi clare privind inexistenţa faptei imputate inculpatului şi, pe cale de consecinţă, şi a aşa-zisului prejudiciu adus bugetului de stat (astfel cum s-a reţinut şi în cadrul raportului de expertiză efectuat în faza judecăţii), astfel că soluţia care se impunea era aceea de achitare a recurentului, atât instanţa fondului, cât şi cea de apel au ignorat solicitarea acestuia de continuare a procesului penal, reţinând că:

"fapta inculpatului A. care în calitate de administrator al S.C. C. S.R.L., CUI x i-a înmânat martorului G. un număr de 9 facturi externe de achiziţie conserve în perioada 15.10.2008 - 04.08.2009 din Thailanda pentru ca acesta, fără să cunoască că erau false, să le depună la Biroul Vamal Constanţa Sud-Agigea (...) întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 52 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 273 din Legea 86/2006 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (9 acte materiale)".

Or, în măsura în care instanţa de apel ar fi făcut o judicioasă analiza a traseului mărfurilor achiziţionate, prin raportare la toate documentele contabile existente, ar fi observat corespondenţa între documentele ce atestă mărfurile achiziţionate de inculpat din Iordania şi sumele plătite furnizorilor din această ţară, precum şi lipsa vreunei legături între preţul cu care bunurile ar fi fost achiziţionate de partenerii comerciali din Iordania, de la distribuitorii acestora din Thailanda, şi preţul cu care recurentul a achiziţionat aceste bunuri, preţ ce a fost în mod corect declarat la autorităţile vamale române.

Relevante sub acest aspect sunt concluziile expertului contabil H., care a precizat că nu există note de comandă sau corespondenţă comercială cu firme din Thailanda şi nici plăţi către firme din Thailanda, astfel încât nu este corectă raportarea unor aşa-zise mărfuri subevaluate la preţurile practicate de ţara de origine (Thailanda), cu care inculpatul nu a avut nicio legătură, ci raportarea trebuie făcută la ţara din care a achiziţionat bunurile, respectiv Iordania, singura cu care acesta a derulat raporturi comerciale şi faţă de care a fost probată corespondenţa între facturile emise şi plăţile efectuate de recurent.

Prin urmare, în condiţiile în care elementul material al infracţiunii imputate inculpatului nu poate fi probat/confirmat, acuzaţia organului de urmărire penală nu mai poate fi susţinută, fiind pusă în discuţie însăşi natura de faptă penală a acuzaţiei aduse recurentului şi chiar existenţa acesteia.

Pentru argumentele prezentate, apărarea a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei penale atacate şi, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de participatie improprie la folosirea la autoritatea vamală de documente vamale de transport sau comerciale falsificate, prevăzută de art. 52 alin. (3) raportat la art. 273 din Legea nr. 86/2006, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (9 acte materiale).

Raportat la criteriile de exigenţă ale condiţiei de admisibilitate analizate, Înalta Curte, judecătorul de filtru constată că aspectele invocate de recurentul inculpat A. în actualul cadru procesual, care vizează, în esenţă, incidenţa impedimentului la exercitarea acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (respectiv inexistenţa materială a faptei ce face obiectul acuzaţiei ce i se aduce în cauză), cu consecinţele de rigoare în planul laturii civile cauzei a cauzei (inexistenţa prejudiciului), nu se circumscriu, nici măcar formal, cazului de recurs în casaţie invocat, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Acest caz de recurs în casaţie, potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal", vizează exclusiv situaţiile în care, în raport cu actele şi lucrările dosarului, s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen. (respectiv lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii), dispunându-se încetarea procesului penal.

Deşi, prin intermediul recursului în casaţie întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., se poate tinde, ca o consecinţă a trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, atât la pronunţarea unei soluţii de condamnare sau de renunţare la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei (dacă este formulat de procuror sau partea civilă), cât şi la pronunţarea unei hotărâri de achitare a inculpatului (când este exercitat de acesta), calea extraordinară de atac poate fi promovată doar pentru motive de nelegalitate a hotărârii, respectiv doar în acele situaţii în care instanţele de fond au reţinut incidenţa dispoziţiilor legale care reglementează o cauză de încetare a procesului penal, cu toate că acestea nu erau aplicabile.

În speţă, critica recurentului inculpat A. privind soluţia de încetare a procesului penal sub aspectul săvârşirii infracţiunii de participatie improprie la folosirea la autoritatea vamală de documente vamale de transport sau comerciale falsificate, prev. de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 273 din Legea nr. 86/2006, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (9 acte materiale), ca efect al intervenirii prescripţiei răspunderii penale, se fundamentează, aşa cum s-a arătat anterior, nu pe faptul reţinerii eronate a impedimentului la exercitarea acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care poate face obiectul evaluării instanţei prin prisma cazului de recurs în casaţie precitat, ci pe omisiunea reţinerii în cauză a incidenţei impedimentului prev. de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., care nu se subsumează cazului prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Or, formularea unor critici care nu se subsumează cazului de casare invocat echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casaţie, împrejurare care atrage nerespectarea condiţiei de admisibilitate prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilităţii recursului în casaţie, argumentele prezentate de recurent trebuind să aibă aptitudinea, cel puţin la nivel teoretic, de a provoca o verificare pe fond a căii extraordinare de atac formulate, condiţie neîndeplinită în speţă.

Distinct de această concluzie, Înalta Curte, judecătorul de filtru constată că, în actualul cadru procesual, apărarea recurentului susţine, în esenţă, că probele administrate în cauză nu stabilesc nici existenţa faptei pentru care a fost cercetat şi, cu atât mai puţin, vinovăţia sa în comiterea ei.

Or, aceste critici aduc în discuţie aspecte de temeinicie a hotărârii recurate, iar nu de legalitate, întrucât tind la reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator administrat în cauză, aspecte care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată.

Practic, în actualul cadru procesual, instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Pentru considerentele expuse, constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 938/P din data de 10 octombrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., raportat la art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru, în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., o va respinge, ca inadmisibilă.

Urmare acestei soluţii, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va dispune obligarea recurentului inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 938/P din data de 10 octombrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 ianuarie 2025.