Material incompetence of specialized anti-corruption prosecutors and absolute nullity of criminal proceedings for jurisdictional errors

Şedinţa publică din data de 27 iunie 2025

Deliberând asupra contestaţiilor de faţă, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin încheierea penală din data de 24.09.2024 pronunţată în dosarul nr. x/2024, Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 345 alin. (1) C. proc. pen. a admis în parte cererile şi excepţiile formulate de inculpaţii A., B., C., D., E., F., G. S.R.L., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V..

În baza art. 281 alin. (1) lit. b)1 C. proc. pen. cu referire la art. 11 alin. (1) pct. 5 din O.U.G. nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, raportat la art. 43 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 311 alin. (1) C. proc. pen., a admis excepţia necompetenţei materiale a DIICOT, Serviciul Teritorial Iaşi privind cercetarea infracţiunilor de folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta, ori în numele ei (cuprinse în cap. II al rechizitoriului) şi a infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, fals intelectual şi uzurparea funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul, un folos necuvenit (cuprinse în cap. III al rechizitoriului).

A constatat nulitatea absolută a urmăririi penale privind infracţiunile mai sus menţionate, începând cu ordonanţele de extindere a urmăririi penale din 17.08.2020 şi din 23.11.2022, şi, pe cale de consecinţă, a tuturor actelor de urmărire penală efectuate subsecvent acestora.

În baza art. 102 alin. (2) C. proc. pen. cu referire la art. 281 alin. (1) lit. b)1 C. proc. pen. a exclus toate probele administrate după 17.08.2020 privind infracţiunile de folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta, ori în numele ei, precum şi toate probele administrate după 23.11.2022 privind infracţiunile de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, fals intelectual şi uzurparea funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul, un folos necuvenit.

În baza art. 280 alin. (2) C. proc. pen. a constatat nelegalitatea sesizării instanţei prin rechizitoriul din 17.04.2024, emis în dosarul nr. x/2019 al DIICOT- Serviciul Teritorial Iaşi.

În baza art. 282 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 305 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. a constatat nulitatea ordonanţei de efectuare în continuare a urmării penale faţă de suspecţi din 6.12.2022 şi, pe cale de consecinţă, a tuturor actelor de urmărire penale efectuate subsecvent acesteia.

În baza art. 102 alin. (2) C. proc. pen. cu referire la art. 281 alin. (1) lit. b)1 C. proc. pen. a exclus toate probele administrate după 6.12.2022.

În baza art. 282 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 311 alin. (1) C. proc. pen. a constatat nulitatea ordonanţelor de schimbare a încadrării juridice din 7.06.2023 privind pe inculpaţii I., L., din 16.05.2024 privind pe inculpatul R., respectiv din 31.05.2023 privind pe inculpaţii J. şi Q., şi, pe cale de consecinţă, nulitatea tuturor actelor de urmărire penale efectuate subsecvent ordonanţelor de schimbare a încadrării juridice din 7.06.2023, 16.05.2024, respectiv 31.05.2023.

În baza art. 282 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 305 şi art. 309 C. proc. pen. a constatat nulitatea ordonanţei din 23.09.2020 de punere în mişcare a acţiunii penale în privinţa inculpatei B. şi, pe cale de consecinţă, a tuturor actelor de urmărire penală ulterioare acestei date privind infracţiunile de folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta, ori în numele ei.

În baza art. 280 alin. (2) C. proc. pen. a constatat nelegalitatea sesizării instanţei prin rechizitoriul din 17.04.2024, emis în dosarul nr. x/2019 al DIICOT- Serviciul Teritorial Iaşi.

În baza art. 102 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 282 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 306 alin. (1) şi (3) C. proc. pen. şi art. 97 alin. (2) C. proc. pen. a exclus din materialul probator înscrisurile reprezentând informaţii eliberate de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi înscrisurile reprezentând istoric depunere declaraţii ANAF, precum şi declaraţii ANAF .

În baza art. 102 alin. (2) C. proc. pen. cu referire la art. 281 alin. (1) lit. b)1 C. proc. pen. raportat la art. 1461 alin. (1) C. proc. pen. a exclus din materialul probator extrasele de cont privind pe inculpatul A. la W. .

În baza art. 281 alin. (1) lit. b)1 C. proc. pen. dar şi art. 311 alin. (1) C. proc. pen. a constatat nulitatea ordonanţei din 11.08.2020 de predare şi ridicare înscrisuri de către Agenţia pentru Dezvoltare Regională Nord Est şi pe cale de consecinţă în baza art. 102 alin. (2) C. proc. pen. a exclus din materialul probator înscrisurile înaintate la dosar de Agenţia pentru Dezvoltare Regională Nord Est

În baza art. 281 alin. (1) lit. b)1 C. proc. pen. dar şi art. 311 alin. (1) C. proc. pen. a constatat nulitatea absolută a ordonanţei procurorului din 28.03.2020 prin care s-a dispus efectuarea expertizei tehnice în construcţii .

În baza art. 102 alin. (2) C. proc. pen. a exclus din materialul probator raportul de expertiză tehnică judiciară şi anexele raportului .

În baza art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. cu referire la art. 158 alin. (1) C. proc. pen. a constatat nulitatea absolută a încheierii penale nr. 152/PD/12.12.2022 a judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Iaşi şi implicit a mandatelor de percheziţie emise în baza acestei încheieri cu nr. de la 607 la 630 .

În baza art. 102 alin. (2) C. proc. pen. a exclus toate procesele-verbale de perchiziţie domiciliară întocmite cu ocazia percheziţiilor domiciliare efectuate în baza mandatelor mai sus menţionate, precum şi înscrisurile ridicate cu ocazia acestor percheziţii domiciliare .

În baza art. 282 C. proc. pen. cu referire la art. 100 alin. (1) C. proc. pen. a constatat nulitatea relativă parţială a ordonanţei din 30.08.2023 de folosire a mijloacelor de probă din altă cauză privind declaraţiile date de numiţii X. şi Y.. .

În baza art. 102 alin. (2) C. proc. pen. cu referire la art. 100 alin. (1) C. proc. pen. a exclus din materialul probator declaraţiile preluate ale numiţilor Y. şi X..

În baza art. 281 alin. (1) lit. b)1 C. proc. pen. raportat la art. 56 alin. (3) lit. d) C. proc. pen. cu referire la art. 324 alin. (3) C. proc. pen. dar şi în baza art. 168 C. proc. pen. a constatat nulitatea absolută a ordonanţei din 29.01.2024 privind delegarea organelor de cercetare să realizeze analiza datelor obţinute cu ocazia percheziţiilor informatice.

În baza art. 102 alin. (2) C. proc. pen. cu referire la art. 100 alin. (1) C. proc. pen. a exclus din materialul probator toate procesele-verbale înaintate cu adresa din 8.02.2024, întocmite în baza ordonanţei din 29.01.2024, inclusiv procesul-verbal din 13.02.2024 (vol 27-28).

În baza art. 282 C. proc. pen. cu referire la art. 110 alin. (5) C. proc. pen. a constatat nulitatea tuturor declaraţiilor de inculpaţi sau suspecţi neînregistrate cu mijloace tehnice.

În baza art. 102 alin. (2) C. proc. pen. a exclus din materialul probator toate declaraţiile de suspecţi şi de inculpaţi neînregistrate cu mijloace tehnice (vol 29, vol 31, vol 40, vol 41 şi vol 42).

În baza art. 282 C. proc. pen. cu referire la art. 118 C. proc. pen. a constatat nulitatea declaraţiei de martor a numitului Z..

În baza art. 102 alin. (2) C. proc. pen. a exclus din materialul probator declaraţia de martor a numitului Z. .

A constatat neregularitatea rechizitoriul din 17.04.2024, emis în dosarul nr. x/2019 al DIICOT - Serviciul Teritorial Iaşi sub aspectul descrierii infracţiunilor de folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta, ori în numele ei (cuprinse în cap II al rechizitoriului), infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, (cuprinse în cap. III al rechizitoriului) şi infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (6 acte materiale) - filele x.

A pus în vedere D.I.I.C.O.T.-Serviciul Teritorial Iaşi dispoziţiile art. 345 alin. (3) C. proc. pen., sens în care a fixat un nou termen în procedura de cameră preliminară la data de 3.10.2024.

Prin încheierea finală de cameră preliminară nr. 47 din data de 03.10.2024, Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 346 alin. (3) lit. a) C. proc. pen. a restituit DIICOT-Serviciul Teritorial Iaşi cauza înregistrată sub nr. x/2024, privind pe inculpaţii A., B., C., D., E., F., G. S.R.L., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., AA., BB.,CC., DD., trimişi în judecată prin rechizitoriul din 17.04.2024, emis în dosarul nr. x/2019 al DIICOT - Serviciul Teritorial Iaşi.

Prin încheierea din data de 9.10.2024, Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 278 C. proc. pen., a dispus îndreptarea erorii materiale din cuprinsul minutei şi dispozitivului încheierii intermediare din 24.09.2024 şi din minuta şi dispozitivul încheierii finale nr. 47/3.10.2024, pronunţate în dosarul x/2024, în sensul menţionării în rândul inculpaţilor care au formulat cereri şi excepţii admise în parte şi a inculpatului A., indicat exclusiv în motivarea încheierii intermediare din 24.09.2024.

Pentru a dispune astfel, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori a reţinut, în esenţă, următoarele:

În ceea ce priveşte verificarea legalităţii sesizării instanţei, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond a constatat că sesizarea instanţei prin rechizitoriul din data de 17.04.2024, emis în dosarul nr. x/2019 al DIICOT- Serviciul Teritorial Iaşi este nelegală întrucât rechizitoriul a fost emis de un organ de urmărire penală necompetent, sens în care a apreciat că excepţia necompetenţei materiale a DIICOT, Serviciul Teritorial Iaşi privind infracţiunile de folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta, ori în numele ei (cuprinse în cap II al rechizitoriului) şi infracţiunile de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, fals intelectual şi uzurparea funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul, un folos necuvenit (cuprinse în cap. III al rechizitoriului), invocată de inculpaţi, este în mod vădit fondată.

S-a reţinut că, în contextul în care există o altă structură de parchet specializată în cercetarea infracţiunilor supranumite de corupţie, respectiv DNA, a cărei competenţă specială este expres reglementată, opţiunea legiuitorului pentru excluderea acestor infracţiuni din competenţa DIICOT, chiar şi în ipoteza existenţei unui grup infracţional organizat, este menită să asigure tocmai scopul înfiinţării celor două structuri specializate, în concordanţă cu politica penală a statului în ceea ce priveşte anumite infracţiuni complexe, ce presupun o anumită specializare a organului de urmărire penală în vederea realizării scopului procesului penal şi bunei înfăptuiri a justiţiei.

Judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond a mai reţinut că, deşi potrivit art. 11 alin. (1) pct. 5 din O.U.G. nr. 78/2016 este permis organului de urmărire penală să realizeze o prorogare de competenţă, această prorogare nu poate avea loc decât în condiţiile art. 43 C. proc. pen. şi doar pentru a permite organului de cercetare penală să realizeze o cercetare completă a infracţiunilor comise de aceeaşi persoană.

În acest context, s-a subliniat că, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 43 alin. (2) C. proc. pen., organul de urmărire penală avea obligaţia să realizeze o analiză a condiţiilor în care aceste dispoziţii legale operează şi să motiveze extinderea competenţei sale, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 43 alin. (2) C. proc. pen. sunt facultative şi impun o condiţie esenţială ca prin prorogarea de competenţă să nu se întârzie urmărirea penală. Or, verificând ordonanţele de extindere a urmăririi penale din 17.08.2020 şi din 23.11.2022, Curtea a constatat că procurorul nici măcar nu a făcut referire la dispoziţiile art. 43 alin. (2) C. proc. pen., invocate pentru prima dată în răspunsul înaintat de către DIICOT la cererile şi excepţiile formulate în cauză, dar, dincolo de acest aspect, Curtea a constatat că nu există o motivare a prorogării de competenţă, motivare absolut esenţială şi necesară în contextul în care extinderea competenţei are caracter de excepţie iar competenţa organului de urmărire penală este o chestiune ce fundamentează legalitatea procesului penal, încălcarea normelor de competenţă fiind sancţionată cu nulitatea absolută.

Realizând, în acest context, propria analiză a aplicării dispoziţiilor art. 43 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a constatat că singura ipoteză care ar putea avea incidenţă în cauză este cea de la art. 43 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., respectiv când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană. Dincolo de această împrejurare, Curtea a constatat însă că cerinţa esenţială a prorogării de competenţă în condiţiile art. 43 alin. (2) C. proc. pen. este ca prin aceasta să nu se întârzie urmărirea penală, pe de o parte, iar pe de altă parte, DIICOT nu are o competenţă determinată de persoana inculpatului, aşa cum este cazul DNA, care are o competenţă specială care prima.

Or, Curtea a subliniat că realizarea prorogării de competenţă a avut efectul contrar celui prevăzut de lege şi anume al întârzierii urmăririi penale iar faptele vizate de extinderea urmării penale in rem nu justifică aplicarea dispoziţiilor art. 43 alin. (2) C. proc. pen. în contextul în care puteau fi cercetate în alt cadru procesual, de organele competente potrivit legii, fără afectarea interesului bunei înfăptuiri a justiţiei şi fără încălcarea competenţei speciale atribuite de lege celor două structuri de parchet.

Verificând legalitatea prorogării de competenţă, Curtea a constatat, dincolo de împrejurarea mai sus arătată a nemotivării în fapt şi în drept acesteia, că s-a realizat contrar dispoziţiilor art. 311 alin. (1) C. proc. pen. potrivit cărora doar în situaţia în care pe parcursul urmăririi penale a faptelor pentru care s-a început urmărirea penală se constată fapte noi, poate avea loc extinderea urmării penale. Or, s-a constatat că, din susţinerile din ordonanţă ale procurorului, fila x, ultimul aliniat, rezultă că, fără a exista probe care să indice săvârşirea unor fapte noi, la solicitarea DIICOT, au fost depuse la dosar mai multe înscrisuri de către Agenţia pentru Dezvoltare Regională Nord Est, înscrisuri care nu aveau legătură cu faptele deja cercetate, în baza cărora s-a apreciat necesară prorogarea competenţei cu privire la infracţiuni care erau de competenţa DNA.

În opinia judecătorului de cameră preliminară de la instanţa de fond, nu a rezultat din urmărirea penală care viza 21 de fapte de natură economică, săvârşirea unor fapte noi, ci acestea au fost căutate de organul de urmărire penală în ciuda faptului că nu erau de competenţa DIICOT, nu impuneau prorogarea de competenţă, întrucât erau de natură să tergiverseze urmărirea penală, nu exista nicio împrejurare care să fi impus cu necesitate cercetarea acestora în acelaşi cadru procesual şi nu de către structura de parchet competentă, respectiv DNA, cu atât mai mult cu cât la acel moment procurorul instrumenta o cauză în care se dispuseseră măsuri preventive privative de libertate iar această prorogare de competenţă era de natură să întârzie urmărirea penală şi să excludă astfel, aplicarea art. 43 alin. (2) C. proc. pen., care impunea tocmai condiţia de a nu se întârzia urmărirea penală.

S-a apreciat astfel de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond că procurorul a căutat fapte noi, în afara cadrului procesual trasat prin ordonanţele de începere a urmării penale şi de punere în mişcare a acţiunii penale, extinzându-şi în mod nelegal competenţa, în loc să trimită cauza la DNA, conform art. 58 alin. (2) C. proc. pen.

În continuare, s-a reţinut că, în aceeaşi manieră nelegală, a procedat procurorul şi cu privire la infracţiunile de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, fals intelectual şi uzurparea funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul, un folos necuvenit (cuprinse în cap. III al rechizitoriului), infracţiuni pentru care, a survenit o nouă extindere a urmării penale la data de 23.11.2022, deci la 3 ani de la începerea urmării penale şi la peste doi ani de la momentul la care au fost dispuse măsuri preventive în cauză, măsuri care ar fi impus cercetarea cu celeritate a cauzei, strângerea probelor în vederea aprecierii asupra trimiterii sau netrimiterii în judecată şi nu căutarea de noi infracţiuni.

S-a apreciat că, nici de această dată procurorul nu a înţeles să motiveze în fapt sau în drept prorogarea de competenţă şi, mai mult, pentru a-şi crea premisele extinderii urmării penale, fără a constata fapte noi, din nou a căutat fapte şi a dispus efectuarea unui raport de expertiză tehnică în construcţii, probă care nu avea nicio pertinenţă în raport de faptele care făceau obiectul urmăririi penale şi, doar în baza acestui raport, după cum se arată chiar în ordonanţă, s-a extins urmărirea penală cu privire la infracţiunile mai sus menţionate care, potrivit legii nu sunt de competenţa DIICOT şi nu au fost constatate în sensul art. 311 alin. (1) C. proc. pen., ci căutate.

Totodată, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că nu existau împrejurări care să impună, pentru buna înfăptuirea justiţiei, prorogarea de competenţă, iar această prorogare de competenţă, în mod evident, a întârziat urmărirea penală începută pentru 21 de fapte, cu peste 2 ani în urmă, într-o cauză în care se solicitaseră şi se dispuseseră măsuri preventive privative de libertate, fiind astfel încălcate şi dispoziţiile art. 43 alin. (2) C. proc. pen.

În continuare, Curtea a constatat că ordonanţa de efectuare în continuare a urmării penale faţă de suspecţi din 6.12.2022 este nelegală şi din alte considerente decât necompetenţa materială a organului de urmărire penală.

Astfel, verificând conţinutul acestei ordonanţe, Curtea a constatat că dispoziţia de efectuare în continuare a urmării penale şi, implicit dobândirea calităţii de suspecţi, s-a realizat contrar dispoziţiilor art. 305 alin. (3) C. proc. pen. potrivit cărora organul de urmărire penală este cel care dispune efectuarea în continuarea urmării penale atunci când, în urma propriei analize a probelor, rezultă bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală. Contrar acestor dispoziţii, Curtea a constatat că procurorul a translatat această obligaţie în sarcina expertului tehnic în construcţii.

În acest sens, verificând ordonanţa de efectuare a expertizei tehnice în construcţii din 28.03.2022 (vol 26), Curtea a constatat că au fost stabilite un număr de 9 obiective fiecare având ca subpunct solicitarea către expert de a identifica dacă există persoane care nu au respectat prevederile legale şi de a stabili persoanele care au semnat autorizaţii, proiect, recepţie, edificare, întabulare şi construit/amenajat şi întabulat imobilele în cauză.

Dincolo de împrejurarea că un astfel de obiectiv nu poate fi stabilit în sarcina expertului, fiind atribuţia exclusivă a organului de urmărire penală să stabilească persoanele care nu au respectat prevederile legale, iar persoanele pe care expertul ar fi trebuit să le identifice rezultau din actele la care însuşi procurorul a făcut referire, Curtea a constatat că procurorul s-a limitat să preia integral, în ordonanţa mai sus menţionată, concluziile raportului de expertiză tehnică în construcţii şi aprecierile expertului redate cu prilejul descrierii acuzaţiilor, astfel încât, în concret, procurorul a transferat în sarcina expertului propriile atribuţii de analiză şi stabilire că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală iar efectuarea în continuare a urmării penale şi identificarea persoanelor care au dobândit calitatea de suspect s-a realizat de expert şi nu de procuror, împrejurare ce contravine dispoziţiilor art. 305 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. şi atrage nulitatea ordonanţei de efectuare în continuare a urmării penale faţă de suspecţi din 6.12.2022 şi, pe cale de consecinţă, a tuturor actelor de urmărire penale efectuate subsecvent acesteia, vătămarea constând în efectuare nelegală a urmării penale faţă de inculpaţi, fiind evidentă şi de neînlăturat.

Totodată, s-a apreciat că modalitatea de descriere a faptelor reţinute în sarcina celor 44 de suspecţi, prin preluarea, practic, a expertizei tehnice şi înşiruirea unui număr de dispoziţii legale încălcate, în contextul în care unii au dobândit calitatea de suspect pentru 5 minute, după care s-a pus în mişcare acţiunea penală, reprezintă o atingere de natură să afecteze însăşi esenţa dreptului la apărare al inculpaţilor garantat de art. 10 C. proc. pen. şi art. 6 din CEDO.

Astfel, s-a apreciat că modalitatea în care au fost descrise faptele prin redarea expertizei tehnice în construcţii, fără o analiză proprie a procurorului care să prezinte în concret, clar şi coerent, acuzaţiile formulate, în cuprinsul ordonanţei, nu este de natură să asigure o informare clară şi aptă să asigure exercitarea dreptului la apărare.

Totodată, Curtea a găsit ca fiind fondate excepţiile invocate de inculpaţii I. şi L. privind nelegalitatea ordonanţelor de schimbare a încadrării juridice din 7.06.2023, de către inculpatul R. privind nelegalitatea ordonanţei de schimbare a încadrării juridice din 16.05.2023, de către inculpaţii J. şi Q., privind nelegalitatea ordonanţelor de schimbare a încadrării juridice din 31.05.2023 şi, pe cale de consecinţă, a tuturor actelor de urmărire penale efectuate subsecvent acestora.

Judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond a constatat că, dincolo de împrejurarea că niciuna dintre ordonanţele mai sus menţionate nu conţine o motivare a schimbării de încadrare juridică (în cazul inculpaţilor I. şi L. se indică existenţa unui concurs ideal, care ar determina schimbarea încadrării juridice, în vreme ce, în cazul inculpaţilor J., R. şi Bujor nu se face niciun fel de menţiune), reţinerea infracţiunii de participaţie improprie sub forma complicităţii, la infracţiunea de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut, pentru sine sau pentru altul, un folos necuvenit, în formă continuată reprezintă o extindere a acuzaţiei penale chiar şi în ipoteza concursului ideal de infracţiuni câtă vreme conţinutul concret al noii acuzaţii presupune, dincolo de activitatea imputată în contextul faptelor care făceau deja obiectul acţiunii penale (semnarea unor documente cu încălcarea legii), o activitate nouă de sprijin, în raport de funcţionari OCPI, cu o urmare imediată diferită.

În acest context, s-a constatat că simpla semnare nelegală a unor documente, cu încălcarea unor dispoziţii legale, conduită avută în vedere de procuror pe parcursul urmării penale până la momentul schimbării încadrării juridice, nu impunea restabilirea unităţii structurale în raport de încadrarea juridică fără adăugarea unui element material nou, respectiv sprijinirea, ajutorul altor persoane decât cea pentru care fuseseră emise documentele semnate nelegal, în opinia acuzării, şi cu altă urmare imediată. Or, această împrejurare echivalează cu extinderea acuzaţiei şi impunea în prealabil extinderea urmării penale.

Astfel, Curtea a apreciat că au fost nesocotite dispoziţiile art. 311 alin. (1) C. proc. pen. cu consecinţa nelegalei exercitări a acţiunii penale şi trimiterii în judecată a inculpaţilor I., L., Q., R. şi J., vătămarea dreptului la apărare al inculpaţilor şi a legalităţii desfăşurării urmăririi penale prin neparcurgerea tuturor etapelor prealabile sesizării instanţei fiind de neînlăturat şi determinând, pe cale de consecinţă, nulitatea tuturor actelor de urmărire penale efectuate subsecvent ordonanţelor de schimbare a încadrării juridice din 7.06.2023, 16.05.2023, respectiv 31.05.2023.

În acelaşi timp, Curtea a constatat ca fiind fondată excepţia nelegalităţii ordonanţei din 23.09.2020 de punere în mişcare a acţiunii penale în privinţa inculpatei B. în contextul în care nu există o concordanţă între faptele pentru care a fost extinsă urmărirea penală prin ordonanţa din 17.08.2020 şi cele pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală.

S-a reţinut că la momentul extinderii şi efectuării în continuare a urmăririi penale nu s-a făcut nicio precizare cu privire la numărul actelor materiale. De altfel, nici măcar nu s-a făcut referire la dispoziţiile art. 35 C. pen. care reglementează infracţiunea continuată, ci la art. 36 C. pen. care vizează pedeapsa pentru infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă.

Chiar şi în aceste condiţii, s-a reţinut că nu ar fi existat o veritabilă problemă de legalitate dacă procurorul ar fi descris în cuprinsul ordonanţei actele materiale. Or, descrierea situaţiei de fapt este generică şi îi vizează pe toţi inculpaţii fără a se face referire în concret la mai multe acte materiale.

În aceste condiţii, s-a reţinut că, prin ordonanţa din 23.09.2020, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpata B. pentru săvârşirea a 4 acte materiale ale infracţiunii de instigare la folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei în formă continuată, prev de art. 47 C. pen. rap. la art. 181 alin. (1), (3) din Legea 78/2000 modificată cu aplicarea art. 36 C. pen. şi 2 acte materiale ale infracţiunii de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei în formă continuată, prev de art. 181 alin. (1), (3) din Legea 78/2000 modificată cu aplicarea art. 36 C. pen. şi toate cu aplicarea art. 38 C. pen., fără ca pentru acestea să fi fost extinsă urmărirea penală şi efectuată urmărirea penală in personam.

S-a apreciat că a proceda direct la punerea în mişcare a acţiunii penale pentru acte materiale care nu au fost menţionate şi nici descrise în ordonanţa din 17.08.2020, echivalează cu încălcarea evidentă şi de esenţă a dreptului la apărare al inculpatei B., care nu a fost informată conform exigenţelor art. 10 alin. (3) C. proc. pen. şi art. 6 din CEDO cu privire la acuzaţia formulată împotriva sa, pe de o parte, iar pe de altă parte a fost pusă în mişcare acţiunea penală în mod direct pentru acte materiale pentru care nu a fost extinsă urmărirea penală, cu nesocotirea etapelor prealabile sesizării instanţei şi cu efectul nelegalei sesizări a instanţei prin rechizitoriu.

S-a reţinut că, în mod inexplicabil şi contrar actelor aflate la dosar, procurorul a făcut trimitere în cuprinsul ordonanţei din 23.09.2020 la un conţinut al ordonanţei din 17.08.2020 care nu corespunde realităţii şi nu se regăseşte în varianta documentului aflat la dosar, unica, de altfel, care ar putea exista.

În ceea ce priveşte verificarea legalităţii administrării probelor în cauză, s-a reţinut că, în concepţia noului C. proc. pen., contrar vechii reglementări, administrarea probelor se realizează, în mod exclusiv, în cursul procesului penal, actele întocmite înainte de începerea procesului penal neputând avea calitatea de mijloc de probă (în acelaşi sens, spre exemplu, s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia 72/2019).

Contrar acestor dispoziţii, Curtea a constatat, din conţinutul procesului-verbal de sesizare din oficiu şi din ordonanţa de începere a urmăririi penale in rem din 23.05.2019, că, anterior începerii urmării penale, au fost administrate probe, respectiv informaţii eliberate de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi înscrisurile reprezentând istoric depunere declaraţii ANAF, precum şi declaraţii ANAF, aşa cum rezultă din menţiunile din ordonanţă de la fila x, alin. (3),fila x, alin. (4). Aceste înscrisuri au fost ataşate la dosar iar din menţiunile de pe partea de jos a înscrisurilor reprezentând istoric depunere declaraţii ANAF, precum şi declaraţii ANAF rezultă că au fost generate la 20.10.2017, ora 11:26, cu mult anterior începerii urmării penale.

În acest context, fiind administrate contrar dispoziţiilor art. 305 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 97 alin. (2) C. proc. pen. cu lezarea evidentă a dreptului la apărare al inculpaţilor, vătămare care nu poate fi înlăturată întrucât demersurile nelegale efectuate pentru administrarea acestor probe şi-au produs efectele şi au condus la începerea urmării penale in rem, s-a apreciat că se impune a da eficienţă dispoziţiilor art. 282 alin. (1) C. proc. pen. privind nulitatea relativă a mijloacelor de probă şi excluderea acestora, în baza art. 102 alin. (2) C. proc. pen.

Totodată, judecătorul de cameră preliminară a constatat că, la filele x din vol I se regăsesc o serie de extrase de cont de la W., privind pe inculpatul A., care conţin tranzacţiile înregistrate, cu menţiunea creditări din încasări circulare/suveică de la S.C. G. în baza contractului nr. x/7.12.2017.

Or, Curtea nu a identificat la dosar modalitatea în care au fost obţinute aceste înscrisuri şi nici existenţa unui mandat al judecătorului de drepturi şi libertăţi care să fi autorizat obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare. S-a apreciat că, acţionând în lipsa unui mandat din partea judecătorului de drepturi şi libertăţi, organul de urmărire penală si-a depăşit competenţa materială fiind incidentă în cauză sancţiunea nulităţii absolute prevăzută de art. 281 alin. (1) lit. b)1 C. proc. pen., excluzând, în baza art. 102 alin. (2) C. proc. pen., din materialul probator extrasele de cont de la W. privind pe inculpatul A. .

Având în vedere că instanţa a constatat, conform celor mai sus menţionate, nelegalitatea extinderii urmării penale efectuate cu încălcarea dispoziţiilor art. 311 alin. (1) C. proc. pen., faţă de necompetenţa materială a organului de urmărire penală care la momentul la care a dispus predarea şi ridicarea de înscrisuri de către Agenţia pentru Dezvoltare Regională Nord Est nu avea ca obiect al urmării penale infracţiunile căutate şi vizate de această adresă, dar mai ales nu avea competenţa de a urmări infracţiunile de folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta, ori în numele ei, Curtea a constatat nulitatea absolută a ordonanţei din 11.08.2020 (anterioară extinderii urmării penale in rem) de predare şi ridicare înscrisuri de către Agenţia pentru Dezvoltare Regională Nord Est şi pe cale de consecinţă, în baza art. 102 alin. (2) C. proc. pen. a exclus din materialul probator înscrisurile înaintate la dosar de Agenţia pentru Dezvoltare Regională Nord Est .

În continuare, s-a reţinut că, în aceeaşi manieră nelegală a procedat procurorul şi în ceea ce priveşte efectuarea expertizei tehnice în construcţii.

S-a reţinut că, şi de această dată, fără a avea ca obiect al urmării penale şi mai ales fără a fi competent să efectueze urmărirea penală pentru infracţiunile de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, fals intelectual şi uzurparea funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul, un folos necuvenit (cuprinse în cap. III al rechizitoriului) pentru că nu făcuse încă aplicarea dispoziţiilor art. 43 alin. (2) C. proc. pen., aparent avute în vedere de procuror, s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice în construcţii cu încălcarea dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b)1 C. proc. pen. dar şi art. 311 alin. (1) C. proc. pen., împrejurare faţă de care Curtea a constatat nulitatea absolută a ordonanţei procurorului din 28.03.2020 prin care s-a dispus efectuarea expertizei tehnice în construcţii şi, pe cale de consecinţă, în baza art. 102 alin. (2) C. proc. pen. a exclus din materialul probator raportul de expertiză tehnică judiciară şi anexele acestuia .

Totodată, a reţinut Curtea că modalitatea nelegală în care a fost administrată această probă a condus la lezarea iremediabilă a dreptului la apărare al inculpaţilor care au fost trimişi în judecată pentru infracţiunile cuprinse în cap. III al rechizitoriului pentru simplul motiv că, la acel moment (11.08.2020) nu aveau nicio calitate în cauză întrucât procurorul nu a înţeles să procedeze la crearea cadrului legal în care inculpaţii ar fi putut să îşi exercite drepturile prevăzute de lege, în principal dreptul la apărare, aşa cum ar fi avut obligaţia dacă ar fi fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 311 alin. (1) C. proc. pen.

S-a reţinut că, deşi, în aparenţă, persoanele care aveau calitatea de inculpaţi la momentul la care a fost dispusă expertiza tehnică judiciară ar fi beneficiat de respectarea drepturilor prevăzute de art. 172, art. 173, art. 175, art. 177 şi art. 178 C. proc. pen., în realitate, doar inculpaţii S.C. G., C. şi A. au dobândit calitatea procesuală de suspecţi şi inculpaţi pentru aceste fapte iar restul de 20 de inculpaţi nu aveau la momentul efectuării expertizei nicio calitate, fiind lipsiţi în mod absolut, prin modalitatea nelegală de administrare a probei, de dreptul fundamental la apărare.

Deopotrivă, s-a apreciat că nici în privinţa inculpaţilor S.C. G. S.R.L., C. şi A. nu se poate reţine respectarea dreptului la apărare câtă vreme la momentul la care li s-a oferit şansa să îşi exercite dreptul la apărare nu cunoşteau acuzaţiile în instrumentarea cărora era administrat acel mijloc de probă, mijloc de probă care nu avea nicio legătură cu acuzaţiile formulate împotriva acestora, până la acel moment, nefiind extinsă urmărirea penală, aşa cum ar fi trebuit să procedeze procurorul dacă ar fi avut date despre săvârşirea de fapte noi, în realitate, însă, nefiind incidente dispoziţiile art. 311 alin. (1) C. proc. pen.

În continuare, Curtea a apreciat că este fondată excepţia nulităţii absolute a încheierii penale nr. 152/PD/12.12.2022 a judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Iaşi şi implicit a mandatelor de percheziţie emise în baza acestei încheieri cu numere de la 607 la 630, în contextul în care, la momentul sesizării judecătorului, în cauză, avea calitatea de inculpată numita M., avocat suspendat în cadrul Baroului Iaşi, împrejurare care nu a fost adusă la cunoştinţa instanţei şi care, la acel moment, nu era cunoscută nici de procuror.

S-a apreciat, contrar susţinerilor procurorului, că restituirea bunurilor ridicate cu prilejul acestor percheziţii nu este de natură să salvgardeze legalitatea proceselor-verbale întocmite cu prilejul percheziţiilor dispuse în mod nelegal şi care au fost înaintate instanţei şi nici legalitatea administrării înscrisurilor ridicate cu acelaşi prilej şi care, de asemenea, se regăsesc la dosar în continuare.

În ceea ce priveşte ordonanţa din 30.08.2023 de folosire a mijloacelor de probă din altă cauză, Curtea a apreciat că prin acest act procedural s-a eludat dreptul la apărare al inculpaţilor şi s-a administrat nelegal proba cu declaraţiile martorilor X. şi Y..

S-a reţinut că o probă cu martori administrată în altă cauză, de un alt organ de urmărire penală nu poate fi folosită în prezenta cauză decât cu încălcarea dispoziţiilor art. 100 C. proc. pen. şi, evident a dreptului la apărare al inculpaţilor care nu au fost încunoştiinţaţi despre audierea acestor martori şi nu au putut participa la audieri.

Cu privire la răspunsul Parchetului, s-a mai susţinut că declaraţiile de martori se consemnează în scris dar acest fapt nu face ca mijlocul de probă să reprezinte un înscris, iar modalitatea în care a procedat procurorul este nelegală, nefiind o chestiune de evaluare a probaţiunii aşa cum pretinde acesta în răspunsul înaintat instanţei.

Faţă de dispoziţiile art. 139 alin. (3) C. proc. pen. care permit ca înregistrările efectuate de alte persoane să constituie mijloc de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purta cu terţii, Curtea a apreciat că înregistrarea furnizată de numita Y. şi procesul-verbal de redare a conversaţiei sunt administrate cu respectarea dispoziţiilor legale.

În egală măsură, s-a reţinut că potrivit art. 142 alin. (5) C. proc. pen., folosirea datelor rezultate din măsurile de supraveghere tehnică dispuse în altă cauză, respectiv capturile de ecran cu conversaţiile realizate cu telefoanele mobile pentru care s-au realizat percheziţii informatice în baza mandatului de percheziţie informtică nr. 24UP/6.05.2021 este prevăzută de lege şi dispusă legal.

În continuare, verificând înscrisurile existente la dosar, Curtea a constatat că este întemeiată excepţia de nelegalitate invocată de inculpatul A. cu privire la ordonanţa din 29.01.2024 privind delegarea organelor de cercetare să realizeze analiza datelor obţinute cu ocazia percheziţiilor informatice.

S-a reţinut că percheziţia informatică nu se poate considera realizată în momentul copierii sau conservării datelor informatice, ci procedeul probatoriu presupune identificarea şi strângerea probelor, adică analiza datelor obţinute prin copiere sau conservare din sistemul informatic. În cauză, însă, procurorul a procedat la clonarea sistemelor informatice în anul 2020, efectuând percheziţia informatică în februarie 2024, cu depăşirea termenului de 30 de zile pentru care fusese emis mandatul de supraveghere tehnică nr. 463/6.07.2020 de către judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Iaşi, deci în lipsa unui mandat şi cu încălcarea dreptului la apărare al inculpaţilor care, potrivit art. 168 alin. (11) C. proc. pen. au dreptul să fie prezenţi la efectuarea percheziţiei, fără excepţie.

În plus, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 168 C. proc. pen. prevăd un singur proces-verbal care se întocmeşte cu prilejul percheziţiei informatice, cu un conţinut care nu poate fi scindat prin întocmirea a două procese-verbale distincte, unul la conservarea datelor şi altul la analiza acestora, modalitatea în care a fost efectuată percheziţia informatică în cauză fiind nelegală.

Totodată, Curtea a constatat că, potrivit art. 168 alin. (12) C. proc. pen., percheziţia informatică se efectuează în prezenţa procurorului, iar din procesele-verbale înaintate de organele de cercetare nu rezultă prezenţa procurorului, ci că analiza datelor extrase din sistemele informatice s-a realizat de ofiţerii de poliţie judiciară care au identificat datele cu relevanţă în cauză şi le-au înaintat procurorului.

Or, s-a apreciat că, şi din această perspectivă, ordonanţa de delegare apare ca fiind nelegală, în contextul în care, potrivit art. 56 alin. (3) lit. d) C. proc. pen., în cauză urmărirea penală se efectuează obligatoriu de către procuror, iar potrivit art. 324 alin. (3) C. proc. pen. delegarea poate viza efectuarea unor acte de urmărire penală şi nu evaluarea sau analiza datelor informatice obţinute în urma clonării sistemelor informatice, întrucât efectuarea percheziţiei se realizează doar în prezenţa procurorului, intervenţia unui specialist vizând strict chestiunile tehnice pe care le presupune realizarea percheziţiei informatice, nicidecum analiza datelor şi identificarea celor relevante şi utile cauzei aşa cum s-a procedat în cauză, cu încălcarea astfel a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b)1 C. proc. pen.

Referitor la audierea suspecţilor şi inculpaţilor în cursul urmăririi penale, s-a reţinut că dispoziţiile art. 110 alin. (5) C. proc. pen. au caracter imperativ, înregistrarea nefiind o chestiune lăsată la aprecierea organului de urmărire penală sau a suspectului sau inculpatului.

Verificând declaraţiile de suspect/inculpat administrate în cauză, aflate în volumele 29, 31, 40, 41, 42 până la data de 30.01.2024, Curtea a constatat că nu a fost înregistrată vreuna dintre aceste declaraţii, existând menţiunea stereotipă şi pur formală că nu au existat mijloacele tehnice, fără vreo altă precizare. Mai mult, s-a reţinut că în cazul unor suspecţi/inculpaţi, precum EE. (filele x) se indică chiar că martorul nu a solicitat acest lucru deşi se consemna o declaraţie de inculpat.

În acest context, s-a reţinut că prima declaraţie de suspect/inculpat identificată la dosar ca fiind înregistrată cu mijloace tehnice este declaraţia de suspect a inculpatului CC. din 30.01.2024 .

Or, s-a reţinut că, dincolo de împrejurarea că este de notorietate, din alte dosare instrumentate de către DIICOT-Serviciul Teritorial Iaşi şi înregistrate pe rolul instanţei, că aceste mijloace tehnice existau la nivelul structurii de parchet, chiar şi în situaţia în care ar fi reală o astfel de lipsă a mijloacelor tehnice, Curtea a subliniat că este obligaţia autorităţilor, respectiv a conducerii structurii de parchet să facă toate demersurile necesare pentru a asigura respectarea legii şi legalitatea procesului penal, iar în situaţia în care nu s-ar fi efectuat astfel de demersuri, nu poate fi invocată propria culpă a autorităţilor pentru încălcarea legalităţii administrării probelor şi, implicit, a dreptului la apărare al inculpaţilor.

În contextul în care de la intrarea în vigoare a acestei dispoziţii legale, februarie 2014 şi până la sfârşitul anului 2020 când au avut loc primele audieri de suspecţi/inculpaţi au trecut peste 6 ani, s-a apreciat că o astfel de explicaţie a lipsei mijloacelor tehnice nu mai poate constitui o imposibilitate în sensul dispoziţiilor art. 110 alin. (5) C. proc. pen. iar vătămarea dreptului la apărare al inculpaţilor este de neînlăturat.

Totodată, s-a avut în vedere faptul că inculpaţii au invocat lipsa de imparţialitate a procurorului şi încălcarea loialităţii administrării probelor şi din perspectiva modului în care s-ar fi realizat audierile, fără a avea însă posibilitatea de a proba aceste împrejurări, ca urmare a încălcării unei dispoziţii legale imperative chiar de organele de urmărire penală, fapt de natură să producă o vătămare iremediabilă dreptului la apărare al inculpaţilor.

Chiar dacă unii dintre inculpaţi nu au fost trimişi în judecată, în contextul în care declaraţiile acestora au fost date în calitatea procesuală care impunea respectarea dispoziţiilor art. 110 alin. (5) C. proc. pen. şi ar putea fi valorificate în cursul judecăţii ca şi declaraţii de martori, Curtea a apreciat că se impune, pentru respectarea dreptului la apărare al inculpaţilor, excluderea tuturor declaraţiile administrate cu încălcarea dispoziţiilor legale mai sus menţionate.

În privinţa încălcării dispoziţiilor art. 118 C. proc. pen. cu referire la declaraţiile martorilor J. şi Z., deveniţi ulterior inculpaţi, Curtea a constatat că susţinerile apărării sunt parţial fondate, doar cu privire la audierea în calitate de martor a numitului Z..

Verificând conţinutul acestor declaraţii s-a constatat că doar martorului J. i-a fost adus la cunoştinţă, sub semnătură, dreptul de a nu se autoincrimina, respectiv dispoziţiile art. 120 C. proc. pen., în vreme ce martorului Z., potrivit declaraţiei aflate la filele x nu i s-a adus la cunoştinţă acest drept deşi ar fi fost obligatoriu cu atât mai mult cu cât, din prezentarea obiectului audierii rezulta posibilitatea de a se autoincrimina întrucât audierea viza actele efectuate de către martor în suportul unui schimb ce ar fi trebuit aprobat printr-o hotărâre de Consiliu Local. Încălcarea dreptului martorului de a nu se autoincrimina şi, implicit caracterul nelegal al audierii, sunt cu atât mai evidente cu cât declaraţia a fost dată sub presiunea răspunderii penale pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă.

În privinţa inculpatului J., căruia i-a fost adus la cunoştinţă dreptul de a nu se autoincrimina, posibilitatea ca declaraţia să fie folosită împotriva sa, acesta manifestându-şi voinţa de a da declaraţii, în mod liber, Curtea a constatat că nu există vreo suspiciune cu privire la caracterul neloial al administrării acestei probe, cu folosirea deliberată a informaţiilor furnizate de martor despre care organele de urmărire penală ar fi deţinut informaţii privind o eventuală inculpare.

În ceea ce priveşte critica vizând nelegalitatea proceselor-verbale de consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică întocmite în urma punerii în executare a acestor măsuri de către lucrători de poliţie din cadrul IGPR - Direcţia de Operaţiuni Speciale-Brigada Operaţiuni Speciale Iaşi şi Constanţa pe considerentul că structura de poliţie din care fac parte aceştia nu are o organizare, funcţionare şi competenţă stabilite prin lege, fiind încălcat principiul legalităţii administrării probelor în procesul penal, s-a reţinut că nu reprezintă o veritabilă critică de legalitate a probelor, cât o chestiune de constituţionalitate, în acest sens fiind admisă solicitarea inculpaţilor A., B., C. şi D. de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale care reglementează punerea în executare a măsurilor de supraveghere, însă, raportat la dispoziţiile legale în vigoare, respectiv art. 142 C. proc. pen. şi Decizia nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale, câtă vreme lucrătorii din cadrul structurii mai sus menţionate au calitatea de organe judiciare, respectiv sunt lucrători specializaţi în cadrul poliţiei judiciare, s-a apreciat că nu există niciun viciu de legalitate care să afecteze probele invocate de apărare.

Referitor la lipsa ordonanţelor de delegare pentru punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică, la dosar aflându-se anumite adrese prin care se solicită exploatarea înregistrărilor şi transmiterea integrală a traficului, deşi Curtea a constatat că susţinerile inculpaţilor sunt reale şi procurorul avea obligaţia, conform dispoziţiilor art. 324 alin. (3) C. proc. pen. să întocmească o ordonanţă şi nu adrese, a apreciat că esenţial pentru legalitatea administrării probelor, nu este denumirea actului, ci existenţa şi conţinutul acestuia.

Cât priveşte lipsa certificării pentru autenticitate a proceselor-verbale de redare a convorbirilor, Curtea a constatat că aceasta este parţială, vizează doar unele procese-verbale, pe de o parte, iar pe de altă parte, dispoziţiile art. 143 alin. (4) C. proc. pen. au ca finalitate să asigure caracterul integral şi conform al redării. În consecinţă, în lipsa certificării, nu se produce o vătămare de neînlăturat câtă vreme inculpatul are posibilitatea să conteste conţinutul procesului-verbal.

Referitor la modalitatea de administrare a celor trei rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifice pentru motivele invocate de inculpatul A., Curtea a apreciat că nu se poate reţine încălcarea dreptului la apărare prin faptul că au fost administrate în cursul efectuării urmării penale in rem, având în vedere că natura acuzaţiilor impunea o serie de constatări, clarificări, evaluări de specialitate pentru a stabili existenţa unei bănuieli rezonabile că o anumită persoană a săvârşit faptele pentru care s-a început urmărirea penală, chiar şi atunci când autorul era indicat sau cunoscut.

În contextul în care ulterior efectuării în continuare a urmării penale faţă de suspectul A. a fost dispusă efectuarea unei expertize, probă în raport de care inculpatul a beneficiat de garanţiile dreptului la apărare, s-a apreciat că nu se poate reţine o vătămare de neînlăturat a dreptului la apărare, iar respingerea de către procuror a obiectivelor formulate, a cererii de recuzare a expertului sau a solicitării de efectuare a unui supliment de expertiză sau o nouă expertiză reprezintă un drept de apreciere al procurorului şi nu poate atrage, automat, concluzia încălcării dreptului la apărare.

De altfel, s-a subliniat că probele nu au o valoare probatorie dinainte stabilită, solicitările respinse pot fi reiterate în cursul judecăţii iar susţinerile inculpaţilor din cursul urmăririi penale, chiar respinse de către procuror, pot fi avute în vedere de instanţele de judecată, astfel încât nu există o vătămare de neînlăturat a dreptului la apărare al inculpatului.

Cu privire la omisiunea procurorului de a informa pe inculpatul A. referitor la măsurile de supraveghere, conform art. 145 alin. (1) C. proc. pen. şi de a permite studierea proceselor-verbale de consemnare a activităţilor de supraveghere, Curtea a apreciat că nu reprezintă o chestiune de legalitate a mijlocului de probă, ci vizează mai degrabă conduita procurorului, chestiune ce excedează prezentului cadru procesual.

În continuare, Curtea a constatat că, din analiza rechizitoriului întocmit în cauză, rezultă imposibilitatea de stabilire a obiectului şi limitelor judecăţii cu privire la infracţiunile de folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta, ori în numele ei (cuprinse în cap II al rechizitoriului) şi infracţiunile de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit (cuprinse în cap. III al rechizitoriului) pentru considerentele expuse pe larg în cuprinsul hotărârii şi care nu vor mai fi reluate.

În plus, în privinţa inculpatului A., Curtea a constatat că este fondată susţinerea acestuia legată de infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (6 acte materiale), constând în aceea că în calitate de administrator unic şi asociat la S.C. G. S.R.L. Iaşi, preşedinte al comisiilor de recepţie la terminarea lucrărilor, ar fi semnat 6 (şase) procese-verbale de recepţie la terminarea lucrărilor, pe care le-ar fi folosit ulterior pentru intabularea imobilelor, cu privire la care, potrivit filei 575 din rechizitoriu se dispune clasarea cauzei, întrucât s-a împlinit prescripţia răspunderii penale pentru ca în dispozitivul rechizitoriului să se dispună trimiterea în judecată pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (6 acte materiale) fără alte precizări lămuritoare, singura descriere a unei infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată cu 6 acte materiale fiind cea de la filele x pentru care s-a dispus clasarea.

Faţă de această modalitate de întocmire a rechizitoriului, Curtea a constatat că se află în imposibilitate de a stabili limitele învestirii sale iar inculpatul în imposibilitatea exercitării dreptului la apărare, în raport de această infracţiune, impunându-se clarificarea acestei împrejurări de către procuror

Referitor la susţinerile inculpaţilor A., B., C. şi D. privind descrierea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional, Curtea a apreciat că aceasta corespunde cerinţelor de claritate, fiind de natură să permită a stabili obiectul şi limitele învestirii instanţei sub aspectul acestei infracţiuni.

În opinia judecătorului, criticile formulate nu vizează eventuale neclarităţi, contradicţii sau imprecizii care ar putea afecta claritatea acuzaţiei cât, argumentele expuse ţin, mai degrabă, de fondul acuzaţiei, de întrunirea sau nu a conţinutului constitutiv al infracţiunii şi urmează a fi avute în vedere doar în cadrul judecăţii.

În egală măsură, s-a reţinut că aspectele invocate cu privire la descrierea infracţiunilor de delapidare şi spălare de bani nu vizează caracterul neclar sau incomplet al descrierii faptei, ci referirea la soluţia dispusă cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală sau la modul în care a fost construită acuzaţia tinde a susţine netemeinicia acuzaţiei, aspect care excede prezentului cadru procesual.

În acelaşi sens, s-a apreciat că lipsa descrierii legăturii subiective dintre inculpaţii D. şi A. sau inculpaţii C. şi A. sau omisiunea unor aspecte esenţiale legate de răspunderea penală a persoanei juridice reprezintă, în fapt, critici ale temeiniciei acuzaţiei şi tind a demonta raţionamentul avut în vedere de procuror, chestiune ce ţine de temeinicia acuzaţiei şi nu poate face obiectul analizei judecătorului de cameră preliminară.

Totodată, Curtea a apreciat că eventuala contradicţie între soluţiile dispuse prin rechizitoriu cu privire la fapte similare care ar fi fost săvârşite de inculpatul A., câtă vreme nu vizează aceleaşi fapte, nu reprezintă un aspect care să ţină de claritatea acuzaţiei, ci de temeinicia acesteia, argumentele putând fi valorificate în cursul judecăţii şi nu în procedura de cameră preliminară.

În continuare, s-a mai reţinut că aspectele criticate de inculpaţii A., B. şi C. cu privire la descrierea infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată pentru care nu s-a început urmărirea penală şi, în mod firesc, nu s-a dispus o soluţie prin rechizitoriu, întrucât nu au făcut obiectul urmării penale, nu afectează regularitatea actului de sesizare, scopul menţiunilor cu privire la aceste infracţiuni fiind de clarificare şi precizat chiar de procuror prin referirea la împlinirea termenelor de prescripţie a răspunderii penale.

În ceea ce priveşte susţinerile inculpatei M. legate de încadrarea juridică a faptelor, în modalitatea în care a fost formulată această critică, Curtea a apreciat că schimbarea încadrării juridice a faptei implică verificarea temeiniciei acuzaţiei, fiind o instituţie juridică ce poate fi valorificată doar în faza judecăţii în primă instanţă. Totodată cu privire la restul argumentelor vizând claritatea acuzaţiilor, Curtea a apreciat că rezultă din cele constate mai sus cu privire la neregularitatea rechizitoriului opinia instanţei cu privire la aceste susţineri, nefiind necesar un răspuns punctual.

Pentru a dispune soluţia prevăzută în cuprinsul încheierii finale cameră preliminară nr. 47 din data de 03.10.2024, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:

Având în vedere răspunsul formulat de DIICOT-Serviciul Teritorial Iaşi, concluziile formulate de părţi şi dispoziţiile art. 346 C. proc. pen., Curtea a reţinut, în esenţă, că, deşi atât necompetenţa materială, cât şi neregularitatea actului de sesizare vizează o parte dintre infracţiuni, menţinerea dispoziţiei trimiterea în judecată, neargumentată sau motivată în vreun fel nu poate avea eficienţă.

De altfel, raportat la necompentenţa materială a DIICOT - Serviciul Teritorial Iaşi, astfel cum a fost constatată, s-a apreciat că nu există, faţă de dispoziţiile mai sus citate, o altă opţiune decât restituirea cauzei la parchet şi refacerea actului de sesizare.

În ceea ce priveşte neregularitatea actului de sesizare, în lipsa remedierii neregularităţilor constatate prin încheierea intermediară, de asemenea, s-a apreciat că singura soluţie posibilă este restituirea cauzei la parchet, întrucât imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii este vădită.

S-a constatat că nu pot fi primite susţinerile apărării privind lipsa unui răspuns din partea DIICOT-Serviciul Teritorial Iaşi, întrucât acesta există, astfel cum a fost înaintat la dosar, în termenul legal, însă fără remedierea neregularităţilor. În acest context, Curtea a apreciat că doar ulterior remedierii neregularităţilor constatate, potrivit art. 345 alin. (3) C. proc. pen., DIICOT - Serviciul Teritorial Iaşi îşi poate manifesta voinţa de a menţine dispoziţia de trimitere în judecată.

În plus, faţă de multitudinea încălcărilor dispoziţiilor legale în efectuarea actelor de urmărire penală şi administrării probelor reţinute prin încheierea intermediară, Curtea a apreciat că dreptul la un proces echitabil al inculpaţilor, un drept fundamental într-un stat de drept, a fost iremediabil încălcat pe parcursul urmării penale, iar garanţiile conferite inculpaţilor pe parcursul judecăţii nu mai pot salvgarda echitatea procedurii în prezenta cauză.

Împotriva încheierii penale din data de 24 septembrie 2024 şi a încheierii finale cameră preliminară nr. 47 din data de 03 octombrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi - noul C. proc. pen.., secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2024, au formulat contestaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Iaşi şi inculpaţii C., A., A., B., D. şi S.C. G. S.R.L..

Motivele de contestaţie se regăsesc ataşate la dosar, fiind susţinute în condiţii de oralitate şi contradictorialitate, astfel că vor fi redate în rezumat în continuare.

Prin motivele de contesaţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Iaşi, a invocat următoarele:

În ceea ce priveşte competenţa materială a DIICOT - Serviciul Teritorial Iaşi privind infracţiunile cuprinse în capitolele II şi III ale rechizitoriului, contrar interpretării date de judecătorul de cameră preliminară, s-a apreciat că dispoziţiile legale în materie sunt cât se poate de clare în ceea ce priveşte competenţa DIICOT, sens în care s-a făcut trimitere la art. 11 alin. (1) pct. 5 din O.U.G. nr. 78/2016, respectiv infracţiuni care au legătură, potrivit art. 43 din C. proc. pen., cu cele prevăzute la pct. 1-4.

S-a susţinut că, deşi ordonanţa de extindere a urmăririi penale nu conţine în mod expres trimitere la dispoziţiile art. 43 alin. (2) C. proc. pen., toate cele şase persoane cu privire la care s-a dispus extinderea urmăririi penale pentru comiterea faptelor prevăzute de Legea 78/2000 (cinci dintre acestea au fost trimise în judecată), aveau deja calitatea de inculpaţi în cauză pentru comiterea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, precum şi pentru comiterea mai multor infracţiuni economice care intrau în realizarea scopului propus ca urmare a constituirii grupului, astfel încât ar fi fost redundantă o motivare suplimentară în ceea ce priveşte determinarea competenţei organului de urmărire penală.

În sarcina acestora se reţinuse că au constituit un grup infracţional organizat având ca scop obţinerea unor sume mari de bani în mod nelegal prin intermediul societăţilor pe care le controlează, adică aceleaşi societăţi prin intermediul cărora au fost obţinute, fără drept, şi fondurile europene.

De altfel, cu privire la aceste persoane, s-a reţinut, ulterior, că au constituit un grup infracţional organizat, inclusiv în vederea comiterii infracţiunii de folosire sau prezentare de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.

Constestatorul a susţinut că infracţiunile cercetate erau de natură economică, iar inculpaţii erau administratorii societăţilor prin intermediul cărora au fost obţinute pe nedrept fondurile europene (SC FF. laşi S.R.L., S.C. GG. S.R.L., S.C. HH. S.R.L. şi S.C. II. SRL), astfel încât nu era necesară o "căutare" propriu-zisă pentru a se constata că societăţile sus-indicate au fost cesionate scriptic pentru a disimula afilierea acestora şi implicit pentru a putea beneficia de fonduri UE prin intermediul unui program destinat microîntreprinderilor.

De asemenea, a susţinut că nu este de acord cu interpretarea judecătorului de cameră preliminară, conform căreia procurorul ar fi trebuit să disjungă/decline de îndată cauza la altă unitate de parchet, având în vedere complexitatea deosebită a cauzelor de criminalitate organizată.

S-a apreciat că extinderea urmăririi penale nu contravine considerentelor Deciziei nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale care, la par. 51 subliniază că înfiinţarea unor structuri specializate presupune şi o anumită competenţă specializată a acestora, strict determinată de lege, astfel că efectuarea sau supravegherea urmării penale în cauze care excedează acestei competenţe, determină o deturnare a scopului normelor legale ce au stat la baza înfiinţării acestor structuri specializate.

Astfel, a susţinut că o atare interpretare ar goli de conţinut dispoziţiile art. 11 alin. (1) pct. 5 din O.U.G. nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, care prevăd în competenţa DIICOT, indiferent de calitatea persoanei, infracţiunile care au legătură, potrivit art. 43 din C. proc. pen., cu cele prevăzute la pct. 1-4. De asemenea, s-a susţinut că în astfel de cauze, urmărirea penală ar fi într-atât de mult scindată, încât scopul normelor legale ce au stat la baza înfiinţării DIICOT ar fi deturnate tocmai prin limitarea posibilităţii organelor de urmărire penală de a documenta complet şi unitar activitatea unui grup infracţional organizat.

Referitor la competenţa DIICOT pentru urmărirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, fals intelectual şi uzurparea funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul, un folos necuvenit (cuprinse în cap. III al rechizitoriului), a susţinut că pentru simplul motiv că procurorul a administrat o probă care decurgea din necesitatea lămuririi situaţiei de fapt sub toate aspectele, respectiv determinarea sferei de influenţă a liderului grupului infracţional organizat, judecătorul a reţinut că faptele au fost "căutate", iar nu "constatate" de către organele de urmărire penală.

Astfel, s-a învederat faptul că inculpatul A. (liderul grupului infracţional), în calitate de investitor imobiliar, a încercat, pe lângă specularea legii fiscale, să speculeze şi vulnerabilităţile existente în materie de amenajare a teritoriului, urbanismului şi construcţiilor pentru a obţine profituri cât mai mari din tranzacţiile imobiliare. Pentru atingerea acestui deziderat, inculpatul A. a stabilit legături inclusiv cu funcţionari implicaţi în procesul de eliberare a documentelor de autorizare a construirii, de recepţie la terminarea lucrărilor sau de intabulare a construcţiilor, folosind în acelaşi timp în procesul de construire ingineri care se conformau solicitărilor inculpatului, chiar dacă acestea încălcau prevederile legale, care construiau în afara indicatorilor urbanistici prevăzuţi în autorizaţie, semnând totodată procesele-verbale de recepţie şi atestând necorespunzător adevărului faptul că acestea respectă autorizaţiile de construire.

Prin urmare, procurorul a susţinut că nu este de acord cu interpretarea judecătorului de cameră preliminară, conform căreia extinderea urmăririi penale în temeiul art. 311 alin. (1) C. proc. pen. putea fi realizată în mod legal doar dacă organul de urmărire penală constata fapte noi, fără a le căuta. S-a susţinut că această interpretare este în contradicţie cu rolul activ pe care trebuie să îl aibă organele de urmărire penală, care sunt obligate să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia.

Mai mult, faţă de dispoziţiile legale amintite mai sus (art. 11 alin. (1) pct. 5 din O.U.G. nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea DIICOT), s-a apreciat că prorogarea de competenţă nu reprezintă o veritabilă critică de legalitate a probelor, cât o chestiune de constituţionalitate, în acest sens fiind admisă solicitarea inculpaţilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) pct. 5 din O.U.G. nr. 78/2016, în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie.

În ceea ce priveşte aspectele reţinute de judecătorul de cameră preliminară relativ la faptul că dispoziţia de efectuare în continuare a urmării penale şi implicit dobândirea calităţii de suspecţi, s-a realizat contrar dispoziţiilor art. 305 alin. (3) C. proc. pen. potrivit cărora organul de urmărire penală este cel care dispune efectuarea în continuarea urmării penale atunci când, în urma propriei analize a probelor, rezultă bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, a susţinut că această soluţie este nefondată.

Pe de o parte, a susţinut că răspunsul expertului la obiectivul stabilit a fost invariabil acelaşi, respectiv:

"Stabilirea unei posibile culpe excede competenţei expertului tehnic judiciar. Dacă au respectat sau nu prevederile legale, urmează a se stabili de organele competente."

Prin urmare, acel obiectiv, astfel cum a fost formulat, precum şi răspunsul expertului nu au avut nicio înrâurire în formularea acuzaţiei. De asemenea, faptul că expertul a indicat punctual semnatarii anumitor înscrisuri este un aspect obiectiv, care nu presupunea o componentă de analiză a probelor.

Pe de altă parte, faptul că organele de urmărire penală şi-au întemeiat acuzaţiile pe concluziile unui raport de expertiză nu poate conduce la constatarea nelegalităţii ordonanţei, nefiind vorba de nicio translatare a obligaţiei de analiză a probelor.

Totodată, a susţinut că, la momentul procesual al dispunerii ordonanţei de continuare a urmăririi penale, este suficient să existe probe din care rezultă bănuiala rezonabilă că suspecţii au săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi este firesc ca fapta prevăzută de legea penală pentru săvârşirea căreia erau cercetaţi în calitate de suspecţi, în acea fază a urmăririi penale, să îmbrace o formă descriptivă mai putin amplă, dar suficientă pentru ca cel acuzat să înţeleagă despre ce este vorba în acuzaţie, fără a eluda exigenţele art. 6 parag. 9 lit. a) CEDO şi, ulterior, să propună probe şi să solicite organului judiciar explicaţii pentru a fi lămurită cauza sub toate aspectele.

Deopotrivă, a susţinut că descrierea faptelor din ordonanţă trebuie analizată inclusiv prin prisma etapei procesuale în care au fost formulate, când probele pot fi suficiente pentru formularea unei acuzaţii penale, chiar dacă la acel moment nu este lămurită sub toate aspectele.

În speţa de faţă, a susţinut că suspectul/inculpatul a fost adecvat informat, atât cu privire la fapta de care este acuzat şi încadrarea juridică a acesteia, cât şi cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are de la momentul dobândirii calităţii de suspect/inculpat, existând astfel, la acele momente procesuale, garanţia că suspectul/inculpatul îşi va exercita acesta drepturi, precum şi garanţia de calitate şi stabilitate a mijloacelor de probă administrate în cadrul procesului penal, mai ales că a fost însoţit/reprezentat, permanent, de cel puţin un apărător ales.

Împrejurarea că nu s-a menţionat în cuprinsul acuzaţiei iniţiale, momentul epuizării infracţiunii, date fiind particularităţile cauzei, nu poate fi apreciată ca o încălcare a dreptului la apărare, în condiţiile în care, în esenţă, acuzaţia se referă la o inacţiune a inculpatului care a condus la distrugerea unui monument istoric, fiind oferite suficiente repere temporale pentru a avea posibilitatea formulării unei apărări efective.

Tot în ce priveşte dreptul la apărare al inculpaţilor pe parcursul urmăririi penale, a apreciat că sub nicio formă nu a fost afectat dreptul la informare al acestora, inculpaţii beneficiind de înlesnirile necesare pregătirii apărării, fiindu-le admise cererile de consultare şi fotocopiere a dosarului şi fiind asistaţi permanent de apărători aleşi ori din oficiu.

Deopotrivă, s-a menţionat că o ordonanţă a procurorului, cum este şi cea de efectuare în continuare a urmăririi penale, nu are un caracter exhaustiv, astfel încât nu poate fi privită ca fiind unica sursă de informare a suspecţilor cu privire la acuzaţia ce li se aduce, aceasta completându-se cu celelalte acte de urmărire penală efectuate în cauză, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile legale nu impun nicio formă deosebită de informare a acuzatului cu privire la natura şi cauza acuzaţiei.

Ulterior, faţă de inculpaţi s-a dispus schimbarea încadrării juridice, acuzaţiile au fost reformulate, inculpaţii au fost audiaţi şi au avut posibilitatea de a propune probe în apărare.

În ceea ce priveşte soluţia judecătorului de cameră preliminară de admitere a excepţiilor invocate de inculpaţii I. şi L. privind nelegalitatea ordonanţelor de schimbare a încadrării juridice din 7.06.2023, de către inculpatul R. privind nelegalitatea ordonanţei de schimbare a încadrării juridice din 16.05.2023, de către inculpaţii J. şi Q., privind nelegalitatea ordonanţelor de schimbare a încadrării juridice din 31.05.2023 şi, pe cale de consecinţă, a tuturor actelor de urmărire penale efectuate subsecvent acestora, a apreciat că, în mod greşit, judecătorul a reţinut că prin ordonanţele de schimbare a încadrării s-au extins acuzaţiile cu o activitate nouă de sprijin, întrucât prin ordonanţele de punere în mişcare a acţiunii penale s-a descris inclusiv această activitate (emiterea şi semnarea unor documente cu încălcarea legii în vederea solicitării OCPI Iaşi să efectueze intabularea, deşi anterior fuseseră respinse de către OCPI laşi toate solicitările S.C. G. S.R.L. Iaşi de a intabula etajul tehnic).

Aşadar, procurorul a susţinut că prin ordonanţele de schimbare a încadrării juridice s-a realizat mai degrabă o reformulare a acuzaţiei şi o recalificare juridică a aceloraşi fapte, dându-se eficienţă, pe de o parte, unor împrejurări care erau deja descrise şi constatate prin ordonanţele de punere în mişcare a acţiunii penale, iar pe de altă parte unor împrejurări noi (săvârşirea fără vinovăţie a faptelor de către funcţionarii din cadrul OCPI).

Cât priveşte soluţia pronunţată cu privire la excepţia nelegalităţii ordonanţei din 23.09.2020 de punere în mişcare a acţiunii penale în privinţa inculpatei B., a susţinut, în esenţă, că singura diferenţă dintre descrierea faptei din procesul-verbal de aducere la cunoştinţă a calităţii de suspect şi ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale este indicarea în concret a persoanelor angajate la societăţile pe care A. le deţinea sau controla (pe inculpata F., pe inculpatul C. şi pe inculpatul E.), astfel încât nu identifică încălcarea evidentă şi de esenţă a dreptului la apărare al inculpatei B..

În opinia contestatorului, faptul că în ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale au fost indicate în concret numărul actelor materiale, realizându-se totodată o descriere mai amănunţită a activităţii infracţionale, nu poate echivala cu o lipsă a extinderii urmăririi penale cu privire la acestea. În acest context, a susţinut că, la momentul procesual al dispunerii ordonanţei de continuare a urmăririi penale, este suficient să existe probe din care rezultă bănuiala rezonabilă că suspecţii au săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi este firesc ca fapta prevăzută de legea penală, în acea fază a urmăririi penale, să îmbrace o formă descriptivă mai puţin amplă, dar suficientă pentru ca cel acuzat să înţeleagă despre ce este vorba în acuzaţie.

În continuare, s-a susţinut că judecătorul de cameră preliminară a mai reţinut că anterior începerii urmării penale au fost administrate probe, respectiv informaţii eliberate de Oficiul National al Registrului Comerţului şi înscrisurile reprezentând istoric depunere declaraţii ANAF, precum şi declaraţii ANAF, în motivare menţionându-se că, din menţiunile de pe partea de jos a înscrisurilor, rezultă că au fost generate la 20.10.2017, ora 11:26, cu mult anterior începerii urmăririi penale.

În acest context, procurorul a susţinut că, având în vedere natura infracţiunilor cu privire la care s-a efectuat sesizarea din oficiu în această cauză (constituirea unui grup infracţional organizat, delapidare, evaziune fiscal etc.), era inerent ca informaţiile iniţiale în baza cărora s-a procedat la efectuarea de verificări să fie supuse unor analize care să permită stabilirea, chiar cu titlu preliminar, a unei situaţii de fapt, în baza căreia să se aprecieze dacă sunt indicii cu privire comiterea vreunei fapte penale.

De asemenea, din moment ce verificările respective au condus la sesizarea din oficiu cu privire la săvârşirea unor infracţiuni, s-a apreciat că este normal, pe de o parte, să se facă trimitere la acestea în cuprinsul procesului-verbal de sesizare din oficiu, iar pe de altă parte să fie ataşate, la dosar, ca anexe ale procesului-verbal. Din această perspectivă, contrar celor expuse de judecătorul de cameră preliminară, s-a precizat că este irelevant faptul că declaraţiile ANAF au fost generate la 20.10.2017, ora 11:26 sau că s-a verificat baza de date a ONRC anterior începerii urmării penale, acestea făcând parte tocmai din setul de informaţii care au condus la sesizarea din oficiu, respectiv la începerea urmăririi penale.

Referitor la soluţia dispusă cu privire la extrasele de cont de la W., a susţinut că mandatul de obţinere a tranzacţiilor financiare nr. x/04.07.2019 se află în f. x şi urm., respectiv mandatul de obţinere a tranzacţiilor financiare nr. x/07.10.2019 se află în f. x şi urm., emise de Tribunalul laşi pentru obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare de la W., la dosar regăsindu-se şi adresele nr. x/19.08.2019 şi nr. y/15.11.2019 emise de W. prin care au fost transmise datele şi informaţiile solicitate în baza mandatelor .

În continuare, în ceea ce priveşte soluţia dispusă relativ la ordonanţele din data de 11.08.2020, respectiv din 28.03.2020, procurorul a susţinut că această soluţie vine în contradicţie cu rolul activ pe care trebuie să îl aibă organele de urmărire penală, care sunt obligate să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia.

În sarcina inculpaţilor se reţinuse că au constituit un grup infracţional organizat având ca scop obţinerea unor sume mari de bani în mod nelegal prin intermediul societăţilor pe care le controlează, adică aceleaşi societăţi prin intermediul cărora au fost obţinute fără drept şi fondurile europene, motiv pentru care au fost solicitate înscrisuri de către Agenţia pentru Dezvoltare Regională Nord Est.

De asemenea, s-a susţinut că inculpatul A. (liderul grupului infracţional) a stabilit legături inclusiv cu funcţionari implicaţi în procesul de eliberare a documentelor de autorizare a construirii, de recepţie la terminarea lucrărilor sau de intabulare a construcţiilor, folosind în acelaşi timp în procesul de construire ingineri care se conformau solicitărilor inculpatului, chiar dacă acestea încălcau prevederile legale, care construiau în afara indicatorilor urbanistici prevăzuţi în autorizaţie, semnând totodată procesele-verbale de recepţie şi atestând necorespunzător adevărului faptul că acestea respectă autorizaţiile de construire.

S-a mai susţinut de procuror că atât ordonanţa de predare şi ridicare înscrisuri, cât şi ordonanţa prin care s-a dispus expertiza au fost emise întrucât acestea decurgeau din materialul probator administrat până la acel moment, precum şi din necesitatea lămuririi situaţiei de fapt sub toate aspectele, extinderea urmăririi penale fiind efectuată în mod legal.

S-a subliniat că, în cauză, nu se putea proceda anterior efectuării expertizei tehnice în construcţii la extinderea urmăririi penale, din moment ce tocmai raportul de expertiză urma să lămurească în ce modalitate au fost construite imobilele comparativ cu ceea ce se prevedea în autorizaţia de construire, corespondenţa dintre procesele-verbale de recepţie cu ceea ce fusese autorizat şi ceea ce era efectiv construit etc. Astfel, numai după lămurirea acestor aspecte, acuzaţiile puteau fi formulate şi personalizate, cu consecinţa dobândirii calităţilor procesuale aferente de către persoanele implicate.

Totodată, s-a susţinut că inculpatul are posibilitatea de a solicita fie audierea expertului în condiţiile art. 179 C. proc. pen., fie întocmirea unor suplimente la raportul de expertiză în condiţiile art. 180 C. proc. pen., fie întocmirea unui nou raport de expertiză, în condiţiile art. 181 C. proc. pen., bineînţeles în condiţiile reglementate de art. 100 din acelaşi cod. Acest lucru nu înseamnă că probele administrate anterior în cursul urmăririi penale, înainte de dobândirea calităţii de suspect, ar fi lovite în vreun fel de nulitate relativă sau absolută, probele urmând în final a fi analizate în condiţiile art. 103 C. proc. pen. prin raportare la întreg materialul probator administrat în cauză.

În acest context, s-a mai precizat că dreptul la un proces echitabil se apreciază prin raportare la întreaga procedură pornită împotriva inculpaţilor, iar nu prin raportare la fiecare fază sau etapă procesuală în parte. Ca atare, nu se poate concluziona că prin administrarea probei cu expertiza tehnică în construcţii anterior extinderii ori efectuării în continuare a urmăririi penale, ar fi fost încălcat acest drept, fără a se privi în ansamblu întreaga procedură judiciară la care participă inculpaţii.

În ceea ce priveşte soluţia de constatare a nulităţii relative parţiale a ordonanţei din 30.08.2023 de folosire a mijloacelor de probă din altă cauză, contestatorul a susţinut, în primul rând, faptul că atât X., cât şi Y. au fost audiaţi în calitate de martori inclusiv în dosarul penal nr. x/2019, cu participarea apărătorilor inculpaţilor din cauză. Astfel, având în vedere că aspectele cu privire la care urmau să fie audiaţi cei doi martori erau în strânsă legătură cu declaraţiile date de aceştia la DIICOT - Serviciul Teritorial Iaşi într-o altă cauză penală, s-a apreciat ca fiind necesară ataşarea acestora la dosar.

Mai mult, s-a subliniat că, deşi declaraţiile erau date într-un alt dosar şi cu privire la alte autorizaţii de construire emise de funcţionari din cadrul Primăriei Mun. Iaşi, acestea erau deopotrivă relevante sub aspectul descrierii generale a modului în care erau tratate de către unii funcţionari din Primăria mun. Iaşi lucrările în materie de urbanism în care există anumite interese. S-a subliniat că aspectele punctuale cu privire la funcţionarii care aveau calitatea de inculpaţi în dosarul penal nr. x/2019 au fost abordate cu ocazia audierilor nemijlocite din această cauză, la care au participat şi apărătorii aleşi ai inculpaţilor. De remarcat, în opinia contestatorului, sub aspectul lipsei unei vătămări procesuale este şi că unii dintre inculpaţii din dosarul penal nr. x/2021 aveau calitatea de inculpaţi şi în dosarul penal nr. x/2019, apărătorii acestora asistând la declaraţiile date în ambele cauze de către martorii X. şi Y..

În ceea ce priveşte nelegalitatea ordonanţei din 29.01.2024, privind delegarea organelor de cercetare să realizeze analiza datelor obţinute cu ocazia percheziţiilor informatice, s-a susţinut că, prin ordonanţa din 29.01.2024 s-a dispus delegarea organelor de cercetare penală din cadrul I.G.P.R. - Brigada de Combatere a Criminalităţii Organizate Iaşi - Serviciul de Combatere a Spălării Banilor şi finanţării Terorismului, să efectueze analiza datelor obţinute cu ocazia percheziţiilor informatice efectuate asupra mediilor de stocare ridicate de la inculpaţii A., F., B., C., E., D., J. şi JJ..

În concret, s-a susţinut că această analiză a constat în transpunerea în cadrul unor procese-verbale a unor date relevante obţinute deja cu ocazia efectuării percheziţiei informatice.

S-a menţionat faptul că percheziţiile informatice s-au finalizat odată cu încheierea proceselor-verbale în care s-au consemnat rezultatele acestor activităţi de către specialistul delegat în cauză în prezenţa inculpaţilor asistaţi, înăuntrul termenului fixat în mandatul emis de judecătorul de drepturi şi libertăţi.

S-a susţinut că momentul ulterior al analizării datelor informatice nu reprezintă un act de urmărire penală sui generis, această etapă neintrând sub incidenţa dispoziţiilor art. 92 C. proc. pen.

S-a mai susţinut că este adevărat că prevederile art. 168 alin. (1) C. proc. pen. instituie dreptul suspectului/inculpatului de a asista la percheziţia informatică, însă după încheierea procesului-verbal şi resigilarea mediilor de stocare percheziţionate, această activitate se consideră încheiată, în acest sens statuând şi ÎCCJ, secţia Penală, Judecătorul de cameră preliminară prin încheierea nr. 230/2015.

În ceea ce priveşte neînregistrarea declaraţiilor de suspecţi/inculpaţi, contrar susţinerilor judecătorului de cameră preliminară, contestatorul a învederat faptul că toate declaraţiile de suspect/inculpat au fost înregistrate audio-video începând cu data de 14.06.2023 .

De asemenea, cu privire la audierile anterioare neînregistrate audio sau audio-video, a susţinut că inculpaţii A., B., C. şi D. au fost audiaţi în mai multe rânduri în prezenta cauză, ocazie cu care inculpaţilor le-au fost aduse la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile procesuale, fiind întocmite procese-verbale în acest sens. De fiecare dată, inculpaţii au fost asistaţi de cel puţin un apărător ales, la audieri asistând şi apărătorii altor suspecţi/inculpaţi. De altfel, inculpaţii au uzat de cele mai multe ori de dreptul de a nu da declaraţii şi nu au formulat vreo observaţie referitoare la atitudinea organelor de urmărire penală.

Mai mult, nici ceilalţi suspecţi sau inculpaţi nu au formulat, personal sau prin apărători, vreo cerere ori plângere cu acest obiect, audierile desfăşurându-se şi în cazul acestora cu participarea mai multor apărători aleşi.

S-a susţinut că inculpaţii au invocat lipsa de imparţialitate a procurorului şi încălcarea loialităţii administrării probelor din perspectiva modului în care s-ar fi realizat audierile, însă inculpaţii A. şi B. nu au dat nicio declaraţie în cauză, în timp ce C. şi D. au dat câte o declaraţie, fără însă a semnala vreo încălcare a dispoziţiilor legale cu acele ocazii.

Cu toate aceste, s-a menţionat că inculpaţii nu au indicat vreun caz concret şi nu au făcut referire, în mod punctual, la niciuna din declaraţii care să fie luată cu încălcarea principiului loialităţii administrării probelor.

Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 110 alin. (5) C. proc. pen., motivele pentru care înregistrarea acestora nu s-a realizat au fost indicate în cuprinsul declaraţiilor scrise şi nu au fost contestate, la momentele respective, de către persoanele audiate, s-a apreciat că, în cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile pentru a opera nulitatea relativă, astfel încât nu se impunea excluderea din materialul penal probator a tuturor declaraţiilor de inculpaţi sau suspecţi neînregistrate cu mijloace tehnice şi cu atât mai puţin a celor înregistrate începând cu data de 14.06.2023.

Referitor la dispoziţia judecătorului de cameră preliminară de la instanţa de fond care a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 118 C. proc. pen. cu referire la declaraţia de martor a numitului Z. şi excluderea acesteia din materialul probator, s-a susţinut că judecătorul a pornit analiza de la o premisă falsă, respectiv aceea că ulterior audierii în calitate de martor, numitul Z. a dobândit calitatea de inculpat în cauză. În realitate, s-a susţinut că numitul Z. a avut doar calitatea de suspect în cauză, ca urmare a dispunerii efectuării în continuare a urmăririi penale faţă de acesta prin ordonanţa din 06.12.2022, ulterior dispunându-se clasarea faţă de acesta, în calitate de suspect, prin rechizitoriu.

De asemenea, s-a menţionat că fapta imputată acestuia şi pentru care a dobândit calitatea de suspect nu avea absolut nicio legătură cu împrejurările pentru care a fost audiat ca martor şi fusese comisă ulterior audierii în calitate de martor. Astfel, Z. a dobândit calitatea de suspect pentru că ar fi semnat, la data de 10.08.2021 în calitate de viceprimar, o adresă către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, iar în baza probatoriului administrat ulterior s-a stabilit că acea adresă fusese semnată de către altă persoană.

Ori, declaraţia de martor datează din 10.08.2020, cu un an înaintea presupusei fapte pentru care a dobândit ulterior calitatea de suspect, iar declaraţia se referea la perioada când era consilier local, respectiv la împrejurările în care, începând cu anul 2018, au fost efectuate demersuri pentru un schimb de terenuri între Primăria Iaşi şi S.C. G. S.R.L. Iaşi, schimb ce ar fi trebuit aprobat printr-o hotărâre de Consiliu Local.

Mai mult, procurorul a susţinut că textul de lege stabileşte că sancţiunea audierii în calitate de martor a unei persoane care ulterior a devenit suspect/inculpat nu constă în excluderea declaraţiilor date în calitate de martor, ci în lipsirea de efecte a acestor declaraţii împotriva aceleiaşi persoane, în respectarea dreptului inculpatulul de a nu se incrimina. Implicit, rezultă că declaraţia de martor poate produce efecte împotriva altor persoane, chiar dacă ulterior martorul a dobândit calitatea de suspect sau de inculpat.

În continuare, s-au formulat critici cu privire la dispoziţia de constatare, în raport de art. 345 alin. (2) şi (3) Cod procedură penată, a imposibilităţii de stabilire a obiectului şi limitelor judecăţii relativ la infracţiunile de folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta, ori în numele ei (cuprinse în cap II al rechizitoriului) şi infracţiunile de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit (cuprinse în cap. III al rechizitoriului), acestea fiind expuse pe larg în cadrul motivelor scrise.

În ceea ce priveşte infracţiunile săvârşite în legătură cu procedura de recepţie a imobilelor, s-a susţinut că, în cazul inculpatului A., s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, faptă prev. de art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (6 acte materiale), întrucât s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.

Cu toate acestea, dintr-o eroare evidentă, fapta a fost inserată şi în dispoziţia de trimitere în judecată. Având în vedere că termenul de prescripţie a răspunderii penale este împlinit cu privire la această infracţiune (cu ultimul act material comis la data de 18.01.2018 şi termen de prescripţie de 5 ani), ţinând cont şi de faptul că inculpatul, prin apărător ales, a formulat plângere împotriva soluţiilor de clasare dispuse în cauză pe temeiul împlinirii termenului de prescripţie, inclusiv cu privire la această infracţiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, faptă prev. de art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (6 acte materiale), s-a apreciat că eroarea strecurată în dispozitivul rechizitoriului nu poate afecta stabilirea limitelor judecăţii şi legalitatea învestirii instanţei, astfel cum în mod eronat a concluzionat judecătorul.

Concluzionând, a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea încheierii atacate şi începerea judecăţii, apreciind că actul de sesizare al instanţei de judecată îndeplineşte condiţiile de legalitate cerute de lege.

Prin motivele scrise, contestatorii inculpaţi A., B., C., D. şi G. S.R.L. (formulate prin avocat KK.) au solicitat desfiinţarea în parte a încheierii atacate, strict cu privire la cererile şi excepţiile care au fost respinse, iar in rejudecare să se constate următoarele:

Neregularitatea actului de sesizare a instanţei din perspectiva descrierii acuzaţiei, urmând să se solicite procurorului remedierea viciilor, în temeiul art. 345 alin. (2) C. proc. pen.

Sub acest aspect, s-au invocat critici referitoare la lipsa descrierii acţiunii de constituire a grupului infracţional organizat şi lipsa identificării fără echivoc a momentului acestei acţiuni, contradicţii şi lipsuri în descrierea acuzaţiei din perspectiva componenţei şi a structurii din cadrul presupusului grup infracţional organizat, precum şi contradicţii şi lipsuri în descrierea acuzaţiei din perspectiva rolului membrilor din cadrul presupusului grup infracţional organizat.

În ceea ce priveşte infracţiunea de delapidare, s-au invocat: descrierea contradictorie în raport de acuzaţia vizând presupusa infracţiune de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, neclaritatea descrierii acuzaţiei de delapidare din perspectiva vânzării unor imobile care se aflau în patrimonial inc. A., iar nu în patrimonial societăţii S.C. G. S.R.L., lipsa descrierii argumentelor care au condus la reţinerea întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii şi la înlăturarea unor elemente faptice relevante în apărare cu privire la imobilele de pe str. x şi Aleea x, lipsa descrierii elementelor pe care se întemeiază presupusa supraevaluare a imobilulului de pe str. x, lipsa descrierii legăturii subiective dintre inc. D. şi inc. A., precum şi dintre inc. C. şi inc. A..

Totodată au fost invocate critici cu privire la infracţiunea de spălare a banilor, menţionându-se, cu privire la acuzaţia formulată împotriva inculpaţilor A., B. şi C., în esenţă, lipsa indicării legăturii concrete dintre sumele care fac obiectul pretinsei disimulări şi infracţiunea predicat, nedescrierea elementului obiectiv al acuzaţiei, sau, în ceea ce o priveşte pe inculpata B., faptul că auzaţia formulată împotriva acesteia este deficitară şi pentru că nu descrie elementul subiectiv al cunoaşterii provenienţei ilicite.

Nulitatea absolută a tuturor proceselor-verbale de consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică întocmite în cauză în urma punerii în executare a măsurilor de supraveghere tehnică de către lucrătorii de poliţie din cadrul I.G.P.R. - Direcţia Operaţiuni Speciale - Brigada Operaţiuni Speciale Iaşi şi Constanţa, cu consecinţa excluderii tuturor probelor astfel administrate, având în vedere că au fost obţinute cu sprijinul lucrătorilor din cadrul unei structuri de poliţie a cărei organizare, funcţionare şi competenţă nu sunt stabilite printr-un act cu putere de lege, fiind astfel încălcat principiul legalităţii administrării probelor in procesul penal.

Nulitatea absolută a tuturor activităţilor de punere în executare a măsurilor de supraveghere tehnică dispuse în cauză, efectuate în lipsa unei ordonanţe de delegare a lucrătorilor din cadrul I.G.P.R. - Direcţia Operaţiuni Speciale - Brigada Operaţiuni Speciale Iaşi, deci de către un organ necompetent funcţional şi material, fiind incidente dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) l) C. proc. pen.., cu consecinţa excluderii tuturor probelor obţinute.

Nulitatea relativă a tuturor încheierilor prin care au fost autorizate şi/sau prelungite măsuri de supraveghere tehnică în cauză, cu consecinţa nulităţii derivate a tuturor măsurilor de supraveghere tehnică puse în executare, având în vedere că au fost obţinute prin valorificarea unor procese-verbale de redare a activităţilor de supraveghere tehnică necertificate pentru autenticitate de către procurorul de caz, cu consecinţa excluderii tuturor probelor obţinute astfel.

Nulitatea relativă a tuturor actelor de urmărire penală efectuate de către procurorul LL., precum şi a tuturor mijloacelor de probă administrate în cauză de către acesta sau, după caz, în urma dispoziţiilor sale începând cu data de 21 decembrie 2020 în ceea ce priveşte acuzaţia de abuz în serviciu imputată funcţionarilor din cadrul Primăriei Municipiului Iaşi şi, implicit, în raport de toate acuzaţiile cuprinse în secţiunea III din Rechizitoriu, vizând lucrările de construcţie edificate în mun. Iaşi, având în vedere incompatibilitatea acestuia.

Nulitatea relativă a raportului de expertiză tehnică în construcţii efectuat de către MM., având în vedere incompatibilitatea expertului.

Motivele scrise de contestaţie se află ataşate la dosar, fiind redate în rezumat în cele ce preced.

Contestatorul inculpat A. (prin cabinet de avocatură NN.) a mai solicitat să se constate nelegalitatea efectuării actelor de urmărire penală şi a administrării probelor, cu afectarea gravă a dreptului la apărare al persoanei cercetate, respectiv cu consecinţa refacerii actelor de procedură nule şi a excluderii juridice şi fizice a probelor administrate nelegal, în temeiul art. 102 alin. (2) raportat la art. 345 alin. (3) şi art. 346 alin. (3) lit. c) C. proc. pen., precum şi neregularitatea actului de sesizare în ceea ce priveşte claritatea acuzaţiei formulate, apreciind că sunt încălcate garanţiile procesuale ale persoanei cercetate, fapt ce reclamă remedierea neregularităţilor actului de sesizare de către procurorul de caz, în temeiul art. 345 alin. (3) C. proc. pen.

În subsidiar, în măsura în care neregularităţile sesizate nu vor fi remediate în termen, s-a solicitat restituirea cauzei la parchet, având în vedere că obiectul şi limitele judecăţii nu pot fi stabilite în prezenta cauză, faţă de dispoziţiile art. 346 alin. (3) lit. a) C. proc. pen.

În esenţă, criticile apărării au privit, sub aspectul nelegalităţii actelor de urmărire penală şi a administrării probelor, nelegalitatea rapoartelor de constatare ale DIICOT - S.T. Iaşi, nelegalitatea probelor obţinute în urma punerii în executare a măsurilor de supraveghere tehnică, respectiv nelegalitatea proceselor-verbale de consemnare a supravegherii tehnice şi de transcriere a activităţilor de supraveghere autorizate, nelegalitatea ordonanţei din 30.08.2023 de folosire a unor mijloace de probă din altă cauză, precum şi nelegalitatea folosirii declaraţiilor martorilor deveniţi ulterior inculpaţi.

Sub aspectul neregularităţii actului de sesizare, s-au invocat neclaritatea acuzaţiilor formulate prin prisma schimbărilor succesive de încadrare juridică, insuficienta descriere a faptelor imputate şi a probelor, precum şi neclaritatea acuzaţiei sub aspectul prejudiciului.

Contestatorul inculpat A. (prin cabinet de avocatură NN.) a solicitat să se constate nelegalitatea efectuării actelor de urmărire penală şi a administrării probelor, cu afectarea gravă a dreptului la apărare al persoanei cercetate, respectiv cu consecinţa refacerii actelor de procedură nule şi a excluderii juridice şi fizice a probelor administrate nelegal, în temeiul art. 102 alin. (2) raportat la art. 345 alin. (3) şi art. 346 alin. (3) lit. c) C. proc. pen., precum şi neregularitatea actului de sesizare în ceea ce priveşte claritatea acuzaţiei formulate referitor la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, fiind încălcate garanţiile procesuale ale persoanei cercetate, fapt ce reclamă remedierea neregularităţilor actului de sesizare de către procurorul de caz, în temeiul art. 345 alin. (3) C. proc. pen.

În subsidiar, în măsura în care neregularităţile sesizate nu vor fi remediate în termen, s-a solicitat restituirea cauzei la parchet, având în vedere că obiectul şi limitele judecăţi nu pot fi stabilite în prezenta cauză, faţă de dispoziţiile art. 346 alin. (3) lit. a) C. proc. pen.

În argumentare, s-a susţinut că organele de urmărire penală au administrat probele care susţin acuzaţia anterior dobândirii unei calităţi procesuale în prezenta cauză de către A., respectiv anterior datei de 9.06.2023, încălcând sistematic dreptul la o apărare efectivă a inculpatului, fără posibilitatea persoanei cercetate de a formula apărări eficiente, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 21 alin. (3) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie, referitoare la dreptul unei persoane la un proces echitabil, precum şi art. 6 parag. 1 şi 3 lit. d) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aspecte ce reclamă excluderea acestor mijloace de probă.

În ceea ce priveşte nelegalitatea actelor de urmărire penală şi a administării probelor, criticile au vizat folosirea declaraţiilor martorilor deveniţi ulterior inculpaţi, sens în care s-a făcut trimitere la declaraţia susţinută în calitatea anterioară de martor a inculpatului J., precum şi preluarea mijloacelor de probă din alte cauze prin ordonanţa din 30.08.2023, invocându-se faptul că inculpatul nu era parte în niciunul dintre dosarele din care au fost preluate aceste mijloace de probă.

Referitor la neregularitatatea actului de sesizare, s-a invocat neclaritatea acuzaţiei, respectiv insuficienta descriere a faptelor imputate inculpatului, omisiunea analizării elementelor de tipicitate ale infracţiunilor reţinute şi a indicării probelor pe care acestea se sprijină, conform art. 328 alin. (1) C. proc. pen. şi fundamentarea actului de sesizare pe probe nelegal administrate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 28 octombrie 2024, sub nr. x/2024/a1, fiind stabilit primul termen de judecată pentru data de 27 noiembrie 2024.

La termenul de judecată din data de 27 noiembrie 2024, a fost încuviinţată cererea de amânare formulată de reprezentantul Ministerului Public, pentru a lua la cunoştinţă despre conţinutul motivelor de contestaţie formulate de către contestatorii inculpaţi, dar şi de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Iaşi, având în vedere că au fost depuse la dosar în preziua şedinţei de judecată.

La termenul din data de 29 ianuarie 2025 au avut loc dezbaterile, ocazie cu care au fost formulate concluzii de către contestatorii inculpaţi şi intimaţii inculpaţi în sensul admiterii contestaţiilor formulate de inculpaţi şi respingerii contestaţiei formulate de către DIICOT - S.T. Iaşi, reprezentantul Minsterului Public solicitând admiterea contestaţiei formulate de către DIICOT - S.T. Iaşi şi respingerea contestaţiilor formulate de inculpaţi.

*

Verificând cauza prin prisma criticilor invocate şi prin raportare la dispoziţiile art. 347 şi art. 4251 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază contestaţiile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Iaşi şi de inculpaţii C., A., A., B., D. şi S.C. G. S.R.L. ca fiind nefondate, pentru considerentele ce urmează a fi dezvoltate în continuare.

În propriul demers analitic, judecătorii de cameră preliminară de la instanţa de cenzură evidenţiază, cu titlu introductiv, că în conformitate cu dispoziţiile art. 342 C. proc. pen., obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Referitor la legalitatea sesizării instanţei, judecătorul de cameră preliminară verifică, în cauză, respectarea legii, raportat la competenţa funcţională, după materie şi după calitatea persoanei, dar şi prin raportare la competenţa teritorială.

De asemenea, judecătorul de cameră preliminară verifică actul de sesizare al instanţei prin prisma condiţiilor prevăzute de lege referitor la conţinutul acestuia, dar şi asupra respectării exigenţelor dispoziţiilor art. 328 C. proc. pen.

În acest cadru se verifică şi claritatea acuzaţiei, respectiv dacă faptele sunt descrise şi conţin suficiente elemente din care să rezulte corespondenţa dintre trăsăturile faptelor concrete şi modelul abstract prevăzut în norma de incriminare.

În ceea ce priveşte descrierea faptelor în actul de sesizare, pentru a satisface exigenţele dispoziţiilor art. 328 alin. (1) din C. proc. pen., aceasta trebuie să fie făcută de o manieră rezonabilă, să fie clară, inteligibilă, să facă referire la toate împrejurările de timp şi de loc, cu prezentarea tuturor elementelor ce prezintă relevanţă penală sub aspectul conţinutului unei infracţiuni.

Importanţa acestei descrieri rezultă din dispoziţiile art. 371 din C. proc. pen., care fixează obiectul judecăţii la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare.

Totodată, descrierea faptei este şi o condiţie a asigurării posibilităţii de exercitare a unei apărări efective de către inculpat, statuată la nivel de principiu de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, caracterul echitabil al procedurii depinzând de o informare precisă şi completă asupra acuzaţiilor formulate împotriva unei persoane, respectiv asupra faptelor materiale imputate, precum şi asupra încadrării juridice.

Astfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că art. 6 parag. 3 lit. a) CEDO recunoaşte acuzatului dreptul de a fi informat în mod amănunţit asupra naturii şi acuzaţiei aduse împotriva sa. Garanţia prevăzută de art. 6 parag. 3 lit. a) din convenţie are ca scop asigurarea posibilităţii persoanei împotriva căreia se formulează o acuzaţie în materie penală de a-şi pregăti o apărare efectivă şi eficientă (CEDO - Cauza Pelissier şi Sassi c. Franţei). De asemenea, s-a mai reţinut că parag. 3 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului recunoaşte acuzatului dreptul de a fi informat, în mod detaliat, nu numai cu privire la cauza acuzării, adică faptele materiale de care este acuzat şi pe care este fondată acuzaţia, dar şi cu privire la natura acuzării, adică încadrarea juridică a faptelor (CEDO - Cauza Dallos c. Ungariei).

În acest sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, prin încheierea nr. 230 din data de 25.03.2015, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară a reţinut că acuzaţiile trebuie să fie formulate într-o manieră suficient de clară, încât să dea posibilitatea persoanei inculpate să înţeleagă, chiar beneficiind de sprijinul unor specialişti ai dreptului (avocaţi, consilieri juridici) ce anume i se reproşează de către autorităţi şi care este semnificaţia penală a conduitei sale (încadrare juridică şi implicit tratament sancţionator).

Verificarea rechizitoriului nu poate fi efectuată din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 327 lit. a) C. proc. pen.. Astfel, nu se poate verifica dacă urmărirea penală este completă şi există probe necesare trimiterii în judecată, aceste chestiuni vizând temeinicia acuzaţiei, aspect care excedează competenţei judecătorului de cameră preliminară.

În ceea ce priveşte legalitatea administrării probelor, judecătorul de cameră preliminară verifică dacă în cursul fazei de instrucţie penală organele de urmărire penală au administrat probele cu respectarea garanţiilor procesuale referitoare la legalitatea procedurilor şi respectarea dreptului la apărare. În acest cadru, dacă se constată că probele au fost administrate cu încălcarea dispoziţiilor legale, judecătorul de cameră preliminară dispune excluderea probelor, însă nu în toate cazurile, ci doar atunci când încălcările vizează chestiuni esenţiale care, în raport de împrejurările concrete ale cauzei, ar duce la încălcarea dreptului la un proces echitabil. Tot în acest cadru, se analizează incidenţa dispoziţiilor art. 281-282 C. proc. pen., privitoare la nulităţile relative şi absolute.

Cu privire la ultimul aspect, care vizează legalitatea efectuării actelor de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară este chemat să verifice dacă urmărirea penală a fost efectuată cu parcurgerea etapelor obligatorii, dar şi dacă există o concordanţă între actele efectuate şi dispoziţiile organului de urmărire penală.

Examenul judecătorului de cameră preliminară este limitat, prin voinţa legiuitorului, la chestiuni eminamente de drept, circumscrise exigenţelor de formă şi conţinut ale actelor procedurale, de concordanţă a acestora din urmă cu actele procesuale pe care le încorporează ori cu dispoziţiile legale pertinente în faza de urmărire penală.

În egală măsură, un atare examen implică o evaluare a probelor din aceeaşi unică perspectivă a legalităţii (sau, după caz, a loialităţii), judecătorul analizând doar legalitatea, iar nu oportunitatea actului prin care s-a dispus/respins administrarea unei probe de către organul de urmărire penală.

Judecătorul de cameră preliminară nu verifică dacă acuzaţia cu privire la faptele respective este reală şi nici dacă sunt probe suficiente pentru a conduce la stabilirea vinovăţiei. De asemenea, acesta nu evaluează pertinenţa, utilitatea sau concludenţa probelor, această chestiune fiind în sarcina instanţei la momentul cercetării judecătoreşti.

În acest context, în coordonatele de analiză sus menţionate, reevaluând soluţia dată cererilor şi excepţiilor formulate în cameră preliminară, Înalta Curte constată integral nefondate criticile aduse încheierii penale din data de 24 septembrie 2024 şi încheierii finale de cameră preliminară nr. 47 din data de 03 octombrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi - noul C. proc. pen.., secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2024.

I. Motivele de contestaţie invocate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism DIICOT - Serviciul Teritorial Iaşi

- criticile formulate cu privire la soluţia de admitere a excepţiei necompetenţei materiale a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Iaşi privind infracţiunile de folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta, ori în numele ei (cuprinse în cap. II al rechizitoriului) şi infracţiunile de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, fals intelectual şi uzurparea funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit (cuprinse în cap. III al rechizitoriului).

Fără îndoială, verificarea legalităţii urmăririi penale se realizează în primul rând prin prisma normelor care stabilesc competenţa organelor de urmărire penală care trebuie să se situeze în amontele procedurii şi să se finalizeze cu precădere faţă de orice alte verificări.

Astfel, competenţa organelor de urmărire penală reprezintă un aspect al urmăririi penale care poate atrage consecinţe importante cu privire la legalitatea acesteia.

Curtea Constituţională a subliniat în considerentele deciziei nr. 302 din 2017 că "nerespectarea normelor legale privind competenţa materială şi după calitatea persoanei produce o vătămare care constă în dereglarea mecanismului prin care este administrată justiţia" (parag. 57).

În aceiaşi termeni s-a referit Curtea Constituţională la importanţa respectării specializării unor anumite organe de urmărire penală (cum ar fi D.N.A. sau D.I.I.C.O.T.).

Exercitând controlul judiciar, ca un al doilea filtru de legalitate, completul colegial de la instanţa superioară reţine că argumentele prezentate de DIICOT - S.T. Iaşi în susţinerea tezei avansate vizând competenţa materială a acestei unităţi de parchet în efectuarea urmăririi penale cu privire la infracţiunile cuprinse în cap. II şi III din rechizitoriu, sunt neîntemeiate.

Astfel, judecătorul de cameră preliminară din cadrul instanţei de fond a apreciat în mod legal şi just faptul că nu există elementele care să conducă la concluzia că, în cauză, competenţa efectuării urmăririi penale, sub aspectul infracţiunilor de folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta, ori în numele ei (cuprinse în cap. II al rechizitoriului) şi a infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, fals intelectual şi uzurparea funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul, un folos necuvenit (cuprinse în cap. III al rechizitoriului) revenea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Iaşi.

Încheierea din data de 24.09.2024 care face obiectul prezentei căi de atac abordează pe larg chestiunile vizând competenţa DIICOT în efectuarea urmăririi penale, fiind examinate şi aspectele privind incidenţa dispoziţiilor art. 43 C. proc. pen., (dispoziţii legale care ar fi justificat, în opinia procurorului, extinderea competenţei sale cu privire la infracţiunile menţionate anterior).

Fără a relua argumentele expuse de judecătorul de cameră preliminară în cuprinsul încheierii atacate şi pe care completul de doi judecători din cadrul Înaltei Curţi şi le însuşeşte în întregime, se remarcă faptul că potrivit prevederilor art. 11 din O.U.G. nr. 78/2016, competenţa DIICOT este una specială prin raportare la alte unităţi ale Ministerului Public, legea stabilind că această direcţie efectuează urmărirea penală, indiferent de calitatea persoanei, în privinţa unor infracţiuni expres determinate.

Această normă are caracter imperativ, de strictă interpretare, iar încălcarea sa este sancţionată cu nulitatea absolută.

Prin efectul Deciziei nr. 302/2017, încălcarea competenţei materiale a procurorului de a efectua urmărirea penală este sancţionată cu nulitatea absolută, întrucât o astfel de încălcare reprezintă o atingere deosebit de gravă în plan procesual, existând o prezumţie absolută că produce o vătămare care nu poate fi înlăturată în niciun fel.

"Astfel, Curtea constată că reglementarea competenţelor organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept. Aceasta deoarece o regulă esenţială a statului de drept este aceea că atribuţiile/competenţele autorităţilor sunt definite prin lege". (Parag. 55 din decizia Curţii Constituţionale nr. 302/2017).

"Referitor la normele de competenţă, Curtea observă că, pentru buna desfăşurare a activităţii organelor judiciare, se impune respectarea fermă a competenţei lor materiale şi după calitatea persoanei. Nerespectarea normelor legale privind competenţa materială şi după calitatea persoanei produce o vătămare care constă în dereglarea mecanismului prin care este administrată justiţia." (Parag. 57 din decizia Curţii Constituţionale nr. 302/2017).

Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că, prin eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie. (paragraful 63).

Infracţiunile de folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta, ori în numele ei (cuprinse în cap. II al rechizitoriului) şi infracţiunile de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, fals intelectual şi uzurparea funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul, un folos necuvenit (cuprinse în cap. III al rechizitoriului) nu se regăsesc printre infracţiunile menţionate expres de dispoziţiile art. 11 alin. (1) pct. 1-4 din O.U.G. nr. 78/2016 pentru care competenţa de a efectua urmărirea penală a fost atribuită prin lege Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, iar acest aspect este de necontestat.

În condiţiile în care niciuna dintre infracţiunile mai sus menţionate nu fac parte dintre cele care atrag competenţa materială a acestei unităţi de parchet, rămân de analizat prevederile art. 11 alin. (1) pct. 5 din O.U.G. nr. 78/2016, text legal invocat de către contestator (în speţă, DIICOT -S.T. Iaşi) ca fiind temeiul legal în baza căruia a efectuat urmărirea penală cu privire la infracţiunile cuprinse în cap. II şi III din rechizitoriu.

Astfel, dispoziţile art. 11 alin. (1) pct. 5 din O.U.G. nr. 78/2016 prevăd că sunt de competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, indiferent de calitatea persoanei, infracţiunile care au legătură, potrivit art. 43 din C. proc. pen., cu cele prevăzute la pct. 1-4 din O.U.G. nr. 78/2016.

Concret, D.I.I.C.O.T. - S.T. Iaşi a invocat faptul că în prezenta cauză sunt îndeplinite cumulativ sau alternativ condiţiile prevăzute de art. 43 alin. (2) C. proc. pen. pentru toate faptele cu privire la care s-a dispus extinderea urmăririi penale şi, cu toate că ordonanţa de extindere a urmăririi penale nu conţine în mod expres trimiterea la aceste dispoziţii legale, ar fi fost redundantă o motivare suplimentară în ceea ce priveşte determinarea competenţei organului de urmărire penală, întrucât toate cele şase persoane cu privire la care s-a dispus extinderea urmăririi penale pentru comiterea faptelor prevăzute de Legea nr. 78/2000 aveau deja calitatea de inculpaţi în cauză pentru comiterea infracţiunilor de constituire grup infracţional organizat, precum şi pentru comiterea mai multor infracţiuni economice care intrau în realizarea scopului propus ca urmare a constituirii grupului.

Argumentele prezentate de către D.I.I.C.O.T. - S.T Iaşi în sensul celor ce preced nu pot fi primite. Astfel, fiind în prezenţa unei norme prin care se stabilesc condiţiile unei prorogări de competenţă, se impunea ca organul judiciar să realizeze o atentă analiză a condiţiilor în care aceasta operează, deoarece prorogarea de competenţă este de strictă interpretare, nefiind admisă interpretarea normei în sensul extinderii efectelor sale.

Sub acest aspect, instanţa supremă constată că, în ceea ce priveşte competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism reglementată în conţinutul art. 11 alin. (1) pct. 5 din O.U.G. nr. 78/2016, privitoare la infracţiunile care au legătură, în conformitate cu dispoziţiile art. 43 C. proc. pen., cu infracţiunile înscrise în cuprinsul art. 11 alin. (1) pct. 1-4 din O.U.G. nr. 78/2016, aceasta nu operează decât în cazul în care s-a dispus prorogarea de competenţă în condiţiile art. 43 C. proc. pen.

În cuprinsul ordonanţelor de extindere a urmăririi penale din 17.08.2020 şi din 23.11.2022 pentru faptele mai sus menţionate, organul de urmărire penală nu a motivat în vreun fel extinderea competenţei sale pentru infracţiunile prevăzute în cap. II şi III din rechizitoriu, infracţiuni care nu intră în competenţa acestei unităţi de parchet.

Deopotrivă, aşa cum în mod corect a motivat şi judecătorul de cameră preliminară din cadrul primei instanţe, cerinţa esenţială a prorogării de competenţă cu privire la infracţiunile care nu sunt date în competenţa de urmărire penală a D.I.I.C.O.T. este ca prin aceasta să nu se întârzie urmărirea penală. Or, în speţă, efectul final a fost cel a întârzierii urmăririi penale care debutase în urmă cu aproximativ un an la momentul prorogării de competenţă cu privire la infracţiunile reţinute în cap. II al rechizitoriului, respectiv în urmă cu 3 ani în cazul infracţiunilor reţinute în cap. III al rechizitoriului.

În acest context, aplicat la speţa de faţă, se reţine faptul că nu au fost respectate disp. art. 311 alin. (1) C. proc. pen. care ar fi justificat extinderea urmăririi penale şi, pe cale de consecinţă, prorogarea de competenţă cu privire la infracţiunile care nu erau de competenţa DIICOT.

Astfel, potrivit dispoziţiilor legale, atunci când constată că există fapte noi pe parcursul cercetării faptelor pentru care s-a început urmărirea penală, organul de urmărire penală are posibilitatea să dispună extinderea urmăririi penale.

Completul colegial de la Înalta Curte constată că extinderea urmăririi penale s-a dispus ulterior depunerii, la solicitarea D.I.I.C.O.T., a mai multor înscrisuri de către Agenţia pentru Dezvoltare Regională Nord Est, înscrisuri care nu aveau legătură cu faptele deja cercetate, în baza cărora s-a apreciat prorogarea competenţei cu privire la infracţiuni care erau de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie (infracţiunile reţinute în cap. II al rechizitoriului), respectiv ulterior efectuării raportului de expertiză tehnică în construcţii, solicitat de procuror şi care nu avea nicio pertinenţă în raport de faptele care făceau obiectul urmăririi penale (în ceea ce priveşte infracţiunile prevăzute în cap. III al rechizitoriului).

Aspectul esenţial de remarcat este că infracţiunile pentru care s-a dispus extinderea urmăririi penale şi prorogarea de competenţă a DIICOT nu impuneau, prin raportare la faptele cercetate, prorogarea de competenţă pentru buna înfăptuire a justiţiei, acestea putând fi cercetate de organele competente potrivit legii.

Aşadar, faţă de realităţile procedurale şi procesuale ale cauzei, evidenţiate în cele ce preced, cenzurând, prezentul complet colegial reţine că opinia judecătorului de cameră preliminară de la instanţa de fond este justă, fundamentată pe consideraţii de ordin juridic, în sensul că prorogarea de competenţă nu era operabilă în cauză, instrumentarea cauzei de către D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Iaşi cu privire la infracţiunile de folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta, ori în numele ei (cuprinse în cap. II al rechizitoriului) şi infracţiunile de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, fals intelectual şi uzurparea funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul, un folos necuvenit (cuprinse în cap. III al rechizitoriului), realizându-se cu încălcarea dispoziţiilor privind competenţa materială a acestei structuri de parchet.

Pe cale de consecinţă, se apreciază că s-a dispus în prim grad de jurisdicţie o soluţie legală şi temeinică prin încheierea intermediară menţionată, constatându-se, în baza dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b)1 C. proc. pen., nulitatea absolută a urmăririi penale în ceea ce priveşte infracţiunile de folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta, ori în numele ei şi infracţiunile de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, fals intelectual şi uzurparea funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul, un folos necuvenit, începând cu ordonanţele de extindere a urmăririi penale din 17.08.2020 şi din 23.11.2022 şi a tuturor actelor de urmărire penală efectuate subsecvent acestora, inclusiv a actului de sesizare al instanţei, precum şi excluderea probelor administrate după data de 17.08.2020, respectiv după data de 23.11.2022 privind infracţiunile reţinute în cap. II şi III al rechizitoriului.

În continuare, prin raportare la soluţia de constatare a nulităţii absolute a urmăririi penale privind infracţiunile cuprinse în cap. III al rechizitoriului, începând cu ordonaţa de extindere a urmăririi penale din 23.11.2022, Înalta Curte - Completul de doi judecători de cameră preliminară constată că nu se mai impune analiza criticilor vizând soluţia de constatare a nulităţii ordonanţei de efectuare în continuare a urmăririi penale din data de 6.12.2022 şi a tuturor actelor de urmărire penale efectuate subsecvent acesteia şi pentru alte motive decât cele vizând necompetenţa organului de urmărire penală.

Aceleaşi considerente sunt valabile şi cu privire la criticile formulate de D.I.I.C.O.T. - S.T. Iaşi relativ la soluţia de constatare a nulităţii ordonanţelor de schimbare a încadrării juridice din 7.06.2023 privind pe inculpaţii I., L., din 16.05.2024 privind pe inculpatul R., respectiv din 31.05.2023 privind pe inculpaţii J. şi Q..

Deopotrivă, nu vor mai fi analizate nici criticile formulate de Parchet cu privire la soluţia de constatare a nulităţii ordonanţei din 23.09.2020 de punere în mişcare a acţiunii penale în privinţa inculpatei B. şi, pe cale de consecinţă, a tuturor actelor de urmărire penală ulterioare acestei date privind infracţiunile de folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta, ori în numele ei şi pentru alte considerente decât cele vizând necompetenţa organului de urmărire penală, întrucât pentru infracţiunile cuprinse în cap. II al rechizitoriului s-a constatat nulitatea absolută a urmăririi penale.

În continuare, în ceea ce priveşte legalitatea administrării probelor, în cuprinsul motivelor formulate, DIICOT - S.T. Iaşi a criticat soluţia judecătorului de cameră preliminară de excludere din materialul probator a înscrisurilor reprezentând informaţii eliberate de ONRC şi a înscrisurilor reprezentând istoric depunere declaraţii ANAF, precum şi declaraţii ANAF, susţinând, în esenţă, că prin raportare la natura infracţiunilor cu privire la care s-a efectuat sesizarea din oficiu în prezenta cauză, era inerent ca informaţiile iniţiale în baza cărora s-a procedat la efectuarea de verificări să fie supuse unor analize care să permită stabilirea, chiar cu titlu preliminar, a unei situaţii de fapt, în baza căreia să se aprecieze dacă sunt indicii cu privire la comiterea vreunei fapte penale.

De asemenea, s-a menţionat că, întrucât verificările respective au condus la sesizarea din oficiu cu privire la săvârşirea unor infracţiuni, era justificat, pe de o parte, să se facă trimitere la acestea în cuprinsul procesului-verbal de sesizare din oficiu, iar pe de altă parte să fie ataşate la dosar, ca anexe ale procesului-verbal, fiind irelevant că au fost generate la data de 20.10.2017 sau că s-a verificat baza de date a ONRC anterior începerii urmăririi penale.

Completul de doi judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi apreciază criticile nefondate şi aminteşte că dispoziţiile C. proc. pen. stabilesc, ca regulă, caracterul obligatoriu al începerii urmăririi penale anterior efectuării oricăror acte de cercetare. Astfel, exceptând situaţiile în care însuşi actul de sesizare este inform ori cele în care din chiar cuprinsul acestuia rezultă o cauză de neprocedabilitate, niciun act de procedură nu mai poate fi administrat în afara acestui cadru. Noua reglementare nu mai cunoaşte faza premergătoare începerii urmăririi penale, de strângere a datelor necesare, în vederea începerii urmăririi penale.

După sesizare şi începerea urmăririi penale in rem, conform art. 305 C. proc. pen., se desfăşoară aşadar acea activitate de strângere a probelor necesare care este atât o operaţiunea materială de adunare a oricăror elemente de fapt ce capătă, în drept, valoarea de probe, cât şi operaţiunea logică de examinare a acestora, pentru a se constata dacă se conturează acea bănuială rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta obiect al sesizării în vederea începerii urmăririi penale in personam.

Relevante cu titlu de exemplu sunt şi paragrafele 50 şi 51 din decizia Curţii Constituţionale nr. 72/2019, fiind argumente edificatoare pentru problematica dezbătută: "În concepţia noului C. proc. pen., administrarea probelor se realizează, în mod exclusiv, în cursul procesului penal, actele întocmite înainte de începerea procesului penal neputând avea calitatea de mijloc de probă.

În rezumat, ceea ce a sancţionat în mod întemeiat judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond a fost lipsa unui cadru procesual legal în care să fie administrate probele mai sus referite, întrucât fiind administrate contrar dispoziţilor legale, au lezat dreptul la apărare al inculpaţilor.

Instanţa de control judiciar apreciază, aşadar, că înscrisurile constând în informaţii eliberate de ONRC, istoric depunere declaraţii ANAF, precum şi declaraţii ANAF au fost administrate de către organul de urmărire penală anterior începerii urmăririi penale in rem (23.05.2019), deci în afara cadrului procesual legal, cu încălcarea dreptului la apărare al inculpaţilor, motiv pentru care, în mod întemeiat au fost excluse din materialul probator.

Referitor la criticile vizând excluderea din materialul probator a extraselor de cont privind pe inculpatul A. de la W. se constată că motivarea judecătorului de cameră preliminară, astfel cum este expusă în cuprinsul încheierii din data de 24.09.2024, este corectă şi completă, motiv pentru care instanţa de control judiciar nu va relua argumentele prezentate, înţelegând să şi le însuşească.

- criticile referitoare la soluţia de constatare a nulităţii ordonanţei din 11.08.2020 de predare şi ridicare înscrisuri de către Agenţia pentru Dezvoltare Regională Nord Est şi pe cale de consecinţă de excludere din materialul probator a înscrisurilor înaintate la dosar de Agenţia pentru Dezvoltare Regională Nord Est, precum şi de constatare a nulităţii absolute a ordonanţei procurorului din 28.03.2020 prin care s-a dispus efectuarea expertizei tehnice în construcţii, respectiv de excludere din materialul probator a raportului de expertiză tehnică judiciară şi anexele raportului .

Instanţa de control judiciar constată, pe baza actelor şi lucrărilor dosarului că la data de 17.08.2020 DIICOT - S.T. Iaşi a extins urmărirea penală cu privire la infracţiunile prev. de art. 181 alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000 modificată.

Anterior extinderii urmăririi penale, prin ordonanţa din data de 11.08.2020, a fost solicitată Agenţiei pentru Dezvoltare Regională Nord Est predarea şi ridicarea de înscrisuri, deşi urmărirea penală nu avea obiect infracţiunile de folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta, ori în numele ei şi nici competenţă pentru urmărirea acestor infracţiuni.

Aşa cum s-a statuat şi în cele ce preced, Înalta Curte notează că dispoziţiile C. proc. pen. stabilesc, ca regulă, caracterul obligatoriu al începerii urmăririi penale anterior efectuării oricăror acte de cercetare în cauză.

Pe cale de consecinţă, în mod legal şi temeinic, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond a constatat nulitatea absolută a ordonanţei din 11.08.2020 (anterioară extinderii urmăririi penale in rem) de predare şi ridicare înscrisuri de către Agenţia pentru Dezvoltare Regională Nord Est, având în vedere că administrarea probelor se realizează, în mod exclusiv, în cursul procesului penal, actele întocmite înainte de începerea procesului penal neputând avea calitatea de mijloc de probă.

Aceleaşi concluzii sunt valabile şi cu privire la mijlocul de probă constând în raportul de expertiză tehnică în construcţii, instanţa de control judiciar reţinând, în acord cu judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond, faptul că aceasta a fost administrată în afara cadrului legal în care inculpaţii ar fi putut să-şi exercite drepturile prevăzute de lege.

Astfel, efectuarea expertizei tehnice în construcţii a fost dispusă de procuror la data de 28.03.2020, moment la care nu exista cadru legal în care inculpaţii să îşi poată exercita dreptul la apărare, nefiind extinsă urmărirea penală cu privire la infracţiunile prevăzute în cap. III al rechizitoriului.

Sub acest aspect, în condiţiile de particularitate analizate, cu just temei inculpaţii invocă faptul că nu au beneficiat de o procedură compatibilă cu exigenţele dreptului la apărare atât timp cât nu cunoşteau acuzaţiile în instrumentarea cărora era administrat mijlocul de probă constând în raportul de expertiză, mijloc de probă care nu avea nicio legătură cu acuzaţiile formulate împotriva acestora până la acel moment.

- criticile referitoare la soluţia de constatare a nulităţii relative parţiale a ordonanţei din 30.08.2023 de folosire a mijloacelor de probă din altă cauză privind declaraţiile date de numiţii X. şi Y..

Judecătorul de cameră preliminară de la prima instanţă a constatat nulitatea relativă a ordonanţei din 30.08.2023 de folosire a mijloacelor de probă din altă cauză privind declaraţiile martorilor mai sus menţionaţi, apreciind pe de-o parte, că aceastea au fost administrate cu încălcarea dreptului la apărare al inculpaţilor care nu au fost încunoştinţaţi despre audierea martorilor şi nu au putut participa la audierea acestora şi, pe de altă parte, cu încălcarea dispoziţiilor art. 100 alin. (1) C. proc. pen. potrivit cărora organul de urmărire penală este cel care strânge şi administrează probe.

S-a reţinut că o probă cu martori administrată în altă cauză, de un alt organ de urmărire penală nu poate fi folosită în prezenta cauză decât cu încălcarea acestei dispoziţii legale şi a dreptului la apărare al inculpaţilor.

Instanţa de control judiciar apreciază justă evaluarea judecătorului de cameră preliminară şi reţine că proba cu martori administrată într-o altă cauză, de un alt organ de urmărire penală, în absenţa avocatului inculpaţilor, are semnificaţia privării sale de a lua cunoştinţă de conţinutul probelor pe durata anchetei, câtă vreme inculpaţii nu au avut posibilitatea reală, concretă, de a adresa întrebări martorilor, cu respectarea dreptului la apărare al acestora.

Mai mult decât atât, potrivit C. proc. pen., probele trebuie administrate cu respectarea condiţiilor procedurale stabilite expres pentru fiecare fază procesuală. Utilizarea declaraţiilor dintr-o altă cauză încălcă aceste reguli, deoarece nu au fost respectate formalităţile legale privind audierile în cursul urmăririi penale din dosarul respectiv.

În acord cu voinţa legiuitorului, se instituie competenţa judecătorului de cameră preliminară în verificarea conformităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale cu garanţiile de echitabilitate ale procedurii. Sub acest aspect, legalitatea administrării probelor este strâns legată de asigurarea caracterului echitabil al procesului penal.

Pe lângă prevederea că probele trebuie să fie obţinute din mijloacele prevăzute de lege, se impune ca acestea să fie obţinute în mod legal, altfel nu pot fi folosite nici în dovedirea învinuirii, nici a apărării (în procesul penal, la judecata în fond a cauzei).

Prin urmare, suntem în ipoteza unei nulităţi relative unde vătămarea procesuală este uşor de probat, în condiţiile în care proba administrată cu încălcarea dreptului de apărare în această componentă, ar susţine temeinicia acuzării.

Deşi contestatorul susţine că declaraţiile date în alt dosar reprezintă înscrisuri care servesc la aflarea adevărului în cauză şi care se pot corobora sau nu cu celelalte mijloace de probă administrate, în realitate, în cuprinsul actului de sesizare, procurorul se referă la aceste mijloace de probă ca fiind declaraţii de martori.

- criticile vizând soluţia de constatare a nulităţii absolute a ordonanţei din 29.01.2024 privind delegarea organelor de cercetare să realizeze analiza datelor obţinute cu ocazia percheziţiilor informatice şi de excudere din materialul probator a tuturor proceselor-verbale înaintate cu adresa din 8.02.2024, întocmite în baza ordonanţei din 29.01.2024, inclusiv procesul-verbal din 13.02.2024 .

Înalta Curte - Completul de doi judecători de cameră preliminară reţine că orice activitate care se circumscrie dispoziţiilor art. 168 alin. (1) C. proc. pen. reprezintă o percheziţie informatică ce trebuie să respecte toate limitele şi garanţiile prevăzute de aceste dispoziţii legale.

O percheziţie informatică din punct de vedere tehnic realizată într-un alt cadru procesual decât cel prevăzut la acest articol nu face decât să evidenţieze atât o încălcare a normelor procedurale edictate în vederea asigurării standardelor de legalitate şi proporţionalitate ale ingerinţei în dreptul la viaţă privată, cât şi nerespectarea standardelor minimale impuse de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Enumerarea activităţilor specifice percheziţiei informatice, regăsite în conţinutul art. 168 alin. (1) C. proc. pen. este, aşadar, deosebit de relevantă.

Verificând actele dosarului, instanţa de control judiciar constată că, în cauză, percheziţia informatică, ca procedeu de analiză a datelor obţinute din sistemul informatic, nu a fost realizată de către procuror în interiorul termenelor pentru care fuseseră autorizată prin mandatul de perchziţie informatică, întrucât la acea dată a fost efectuată doar o copie, respectiv o clonare a sistemelor informatice.

În acest context, se impune precizarea că perchziţia informatică nu se poate considera realizată la momentul copierii datelor informatice, ci procedeul probatoriu presupune analiza datelor obţinute din sistemul informatic. Analiza acestor date se face cu respectarea limitelor şi garanţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 168 C. proc. pen. (printre care se menţionează prezenţa suspectului sau a inculpatului la efectuarea percheziţiei, existenţa unui mandat, efectuarea percheziţiei în intervalul pentru care a fost autorizată etc).

Astfel, obligativitatea instituită de dispoziţiile art. 168 alin. (11) C. proc. pen. se referă la procedeul percheziţiei informatice, cu cele două componente aferente, desfăşurarea acţiunii de copiere, ca parte a percheziţiei informatice, prev. de art. 168 alin. (9) C. proc. pen. şi percheziţia informatică propriu-zisă asupra copiei dispozitivului, care presupune un cumul de activităţi, în funcţie de specificul dispozitivului. Ca atare, la efectuarea celor două activităţi componente ale percheziţiei informatice mai sus prezentate se impune participarea obligatorie a suspectului sau inculpatului.

În speţă, analiza acestor date s-a efectuat abia în anul 2024, cu depăşirea termenului de 30 de zile pentru care a fost emis mandatul de supraveghere tehnică nr. 463/06.07.2020 şi cu încălcarea garanţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 168 C. proc. pen.

În plus, procedând de o asemenea manieră, procurorul s-a substituit judecătorului de drepturi şi libertăţi deoarece delegarea unui specialist sau a unui lucrător de poliţie specializat să interacţioneze cu copia respectivă în afara mandatului de percheziţie informatică ia forma unei autorizări neprevăzute de lege cu privire la o activitate ce este de esenţa unei percheziţii informatice.

Or, o asemenea autorizare neprevăzută de lege în competenţa procurorului, ci doar a judecătorului de drepturi şi libertăţi ori a instanţei de judecată se transpune într-o necompetenţă funcţională sancţionată cu nulitatea absolută.

- criticile formulate cu privire la dispoziţia de constatare a nulităţii tuturor declaraţiilor de inculpaţi sau suspecţi neînregistrate cu mijloace tehnice şi de excludere a acestora din materialul probator

Instanţa de control judiciar apreciază criticile nefondate şi constată că neîndeplinirea obligaţiei prevăzute de lege de înregistrare a declaraţiilor suspecţilor/inculpaţilor cu mijloace audio sau video a produs o vătămare iremediabilă a dreptului acestora la apărare.

C. proc. pen. statuează că declaraţiile suspectului şi inculpatului este obligatoriu să fie înregistrate prin mijloace tehnice audio sau video, cu excepţia unei imposibilităţi obiective (art. 110 alin. (5) C. proc. pen.).

În doctrină, s-a subliniat că această obligaţie ce incumbă organelor judiciare nu poate aduce decât beneficii bunei soluţionări a cauzei, din perspectiva aflării adevărului, dat fiind că prin aceste înregistrări, pe de o parte se demonstrează legalitatea şi loialitatea administrării probelor, iar, pe de altă parte, sunt prezervate, pentru deliberare dar şi pentru reevaluarea probelor de către instanţele superioare, elemente de probă suplimentare celor ce rezultă din declaraţia redactată în scris, şi anume cele nonverbale şi paraverbale.

Curtea Constituţională a statuat în considerentele Deciziei nr. 749 din 13 decembrie 2016 (publicată în M. Of. nr. 189 din 16 martie 2017) că "dispoziţiile art. 110 alin. (5) C. proc. pen. aduc un element de noutate în legislaţia procesual penală, impunând organelor de urmărire penală obligaţia înregistrării cu mijloace tehnice audio sau audiovideo a audierii suspectului sau inculpatului".

Încălcarea dispoziţiilor art. 110 alin. (5) C. proc. pen., referitoare la înregistrarea cu mijloace tehnice audio sau audiovideo a audierii suspectului ori a inculpatului în cursul urmăririi penale, se sancţionează cu nulitatea relativă, în condiţiile art. 282 C. proc. pen.

De la această regulă, legiuitorul a instituit o excepţie, şi anume, nu se va proceda la înregistrarea cu mijloace tehnice audio sau audiovideo a audierii suspectului sau inculpatului, atunci când aceasta nu este posibilă.

Astfel, excepţia mai sus arătată va opera, exclusiv, în situaţiile obiective ce împiedică organul de urmărire penală să asigure înregistrarea audierii, (...), când organul de urmărire penală nu a fost dotat cu mijloace tehnice audio sau audiovideo."

În acest context, în mod temeinic a apreciat judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond că era obligaţia autorităţilor, respectiv a conducerii structurii de parchet să întreprindă toate demersurile necesare pentru a asigura respectarea legii, în sensul asigurării mijloacelor tehnice necesare în vederea înregistrării audierilor.

Conform art. 282 C. proc. pen., încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute în art. 281 C. proc. pen. determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a produs o vătămare a drepturilor părţilor, care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului.

Deopotrivă, este necesar să existe un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate şi nulitatea să fie invocată în termenul prevăzut de lege.

În cauză, sunt îndeplinite cumulativ toate aceste condiţii pentru a opera nulitatea relativă, întrucât inculpaţii au invocat încălcarea principiului loialităţii administrării probelor din perspectiva modului în care s-ar fi desfăşurat audierile, precum şi lipsa de imparţialitate a procurorului de caz, aceştia neavând la îndemână niciun mijloc eficient de a reclama un eventual abuz, fiind puşi în imposibilitate de a dovedi acest fapt.

În ceea ce priveşte susţinerile Parchetului potrivit cărora nu se impunea excluderea din materialul probator a tututor declaraţiilor de inculpaţi sau suspecţi neînregistrate cu mijloace tehnice şi cu atât mai puţin a celor înregistrate începând cu data de 14.06.2023, instanţa de control judiciar constată că, deşi este adevărat că în cuprinsul motivării, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că prima declaraţie de suspect/inculpat identificată ca fiind înregistrată cu miloace tehnice este declaraţia suspectului CC. din 30.01.2024, iar nu declaraţiile din 14.06.2023, soluţia pronunţată a fost în sensul excluderii din materialul probator a tuturor declaraţiilor de inculpaţi sau suspecţi neînregistrate cu mijloace tehnice.

De altfel, verificând actele dosarului de urmărire penală, instanţa de control judiciar reţine că, între 14.06.2023 şi 30.01.2024, au fost audiaţi inculpaţii I., AA. şi M. (aceştia menţionând că nu doresc să dea declaraţie), însă, prin raportare la soluţia pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în sensul constatării nulităţii tuturor declaraţiilor de suspecţi/inculpaţi neînregistrate cu mijloace tehnice, critica este nefondată.

- criticile formulate cu privire la dispoziţia de constatare a nulităţii declaraţiei martorului Z. şi de excludere a acesteia din materialul probator.

Verificând declaraţia de martor a numitului Z. din data de 10.08.2020, instanţa de control judiciar constată că este întemeiată soluţia judecătorului de cameră preliminară de la instanţa de fond, întrucât martorului nu i-a fost adus la cunoşinţă dreptul de a nu se autoincrimina, mai ales că exista această posibilitate deoarece audierea viza împrejurările în care, începând cu anul 2018, a efectuat acte în suportul unui schimb ce implica mai multe terenuri ce ar fi trebuit efectuat între Primăria Mun. Iaşi şi S.C. G. S.R.L., schimb ce ar fi trebuit aprobat printr-o hotărâre de Consiliu Local.

Dispoziţiile art. 118 alin. (2) C. proc. pen. prevăd că (2) Probele obţinute cu încălcarea prevederilor alin. (1) nu pot fi folosite împotriva martorului în niciun proces penal. Dispoziţiile art. 102 alin. (3) şi (4) se aplică în mod corespunzător.

Art. 102. (3) Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei, precum şi înlăturarea din dosarul cauzei a mijlocului de probă corespunzător probei excluse.

Alăturat celor reţinute mai sus, instanţa de control judiciar observă că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 118 din C. proc. pen., instanţele naţionale de drept comun, inclusiv instanţa supremă, au subliniat necesitatea reţinerii dreptului la tăcere şi neautoincriminare şi în ceea ce îl priveşte pe martor. Astfel, s-a reţinut că "Privilegiul împotriva autoincriminării înlătură posibilitatea ca persoana implicată într-o faptă penală, audiată iniţial ca martor în cauză, să fie pusă în situaţia să aleagă între a coopera cu anchetatorii, a răspunde şi a furniza acestora informaţii incriminatoare (martorul riscând astfel să fie tras la răspundere pentru activităţile infracţionale în legătură cu care este întrebat şi în care a fost implicat) şi a refuza o astfel de cooperare, refuzând să furnizeze informaţii sau minţind (martorul riscând să fie astfel tras la răspundere pentru mărturie mincinoasă, datorită refuzului său de a coopera sau de a spune adevărul)" (extras din considerentele deciziei penale nr. 22/2017 a Curţii de Apel Oradea).

Dreptul martorului de a nu depune mărturie asupra faptelor care îl expun la urmărie decurge din principiul general recunoscut care este de esenţa unui proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţie, şi anume dreptul de a nu contribui la propria incriminare (nemo tenetur se ipsum acussare)". Aşadar, "audierea făptuitorului în calitate de martor nu înlătură dreptul de a nu se autoincrimina. Deşi s-ar putea susţine că această practică are la bază respectarea prezumţiei de nevinovăţie, nu se poate susţine şi că făptuitorul audiat în calitate de martor nu beneficiază de dreptul de a nu se autoincrimina.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că, la data de 10.08.2020, Z. a fost audiat în calitate de martor, fără să-i fie adus la cunoştinţă, sub semnătură, dreptul de a nu se autoincrimina, obiectul audierii vizând actele efectuate de către martor în suportul unui schimb ce ar fi trebuit aprobat printr-o hotărâre de Consiliu Local.

Deşi contestatorul susţine că fapta imputată martorului, pentru care a dobândit calitatea de suspect nu avea nicio legătură cu împrejurările pentru care a fost audiat ca martor, instanţa de control judiciar apreciază că numitul Z. nu putea să fie audiat în calitate de martor într-un dosar în care probatoriul releva o eventuală implicare a sa în comiterea faptelor care făceau obiectul urmăririi penale, fără să-i fie adus la cunoşinţă dreptul de a nu se autoincrimina, astfel că, şi sub acest aspect, criticile sunt neîntemeiate.

În continuare, având în vedere soluţia dispusă cu privire la infracţiunile cuprinse în cap. II şi III din rechizitoriu, nu vor mai fi analizate criticile formulate de DIICOT - S.T. Iaşi în legătură cu soluţia de constatare a neregularităţii rechizitoriul şi din perspectiva descrierii infracţiunilor de folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta, ori în numele ei (cuprinse în cap II al rechizitoriului) şi de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, (cuprinse în cap. III al rechizitoriului).

Cât priveşte criticile DIICOT - S.T. Iaşi cu privire la dispoziţia de constatare a neregularităţii rechizitoriului sub aspectul descrierii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (6 acte materiale), Înalta Curte le apreciază nefondate, având în vedere că acuzaţiile trebuie să fie formulate într-o manieră suficient de clară, încât să dea posibilitatea persoanei inculpate să înţeleagă ce anume i se reproşează de către autorităţi şi care este semnificaţia penală a conduitei sale (încadrare juridică şi implicit tratament sancţionator).

Astfel, menţiunile necorelate din cuprinsul rechizitoriului cu cele din cuprinsul dispozitivului actului de sesizare potrivit cărora, în ceea ce priveşte infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată se dispune clasarea cauzei, având în vedere că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, pentru ca în dispozitiv să se dispună trimiterea în judecată pentru aceeaşi infracţiune, conduc la imposibilitatea instanţei de a stabili limitele învestirii sale, inculpatul fiind în imposibilitate de a-şi exercita dreptul la apărare.

II. Motivele de contestaţie formulate de inculpaţii C., A., B., D. şi S.C. G. SRL

- neregularitatea actului de sesizare al instanţei din perspectiva descrierii acuzaţiilor de constituire a unui grup infracţional organizat, delapidare şi spălare a banilor.

Cu privire la infracţiunea de constituire grup infracţional organizat, s-a invocat lipsa descrierii acţiunii de constituire şi lipsa identificării fără echivoc a momentului acestei acţiuni. Totodată, s-a susţinut că, în cadrul acuzaţiei, se relevă o serie de contradicţii vădite în raport de membrii care ar fi constituit şi aderat la acest grup, menţionându-se că, în cazul unor inculpaţi, li se impută activităţi pe care le-ar fi efectuat ca urmare a rolului pe care îl aveau în ansamblul societar, iar nu ca urmare a unor roluri specifice unui presupus grup infracţional organizat. Astfel, s-a susţinut că, în acuzaţie nu se identifică elemente specifice care să particularizeze un grup infracţional organizat, fiind valorificate exclusiv roluri care ţin de activitatea societară. S-a menţionat că o astfel de descriere contravine dreptului la apărare al persoanei acuzate şi, totodată, determină instanţa de judecată să îşi depăşească funcţia de judecată şi să exercite o funcţie de acuzare.

Şi Înalta Curte constată că în cauză nu există elemente specifice care, din punct de vedere al descrierii şi al probatoriului, să evidenţieze un grup infracţional organizat, ci sunt prezentate acţiuni, fapte care caracterizează exclusiv o activitate societară.

Aceste aspecte nu justifică refacerea actului de sesizare deoarece sunt chestiuni care se analizează pe fondul acuzaţiilor, în condiţiile în care procurorul va menţine soluţia de trimitere în judecată pentru aceste infracţiuni.

Înalta Curte subliniază că grupul infracţional organizat presupune o structură ocultă, paralelă cu normele legale, destinată să faciliteze săvârşirea de infracţiuni.

Actul de sesizare descrie funcţii societare, ceea ce se prezintă ca fiind "roluri de grup" sunt, în realitate, roluri în structura societară.

Activitatea economică nu poate fi asimiliată ipso facto grupului infracţional, altfel orice societate cu 3-4 membri cu atribuţii împărţite ar putea fi considerată "grup infracţional".

Împrejurarea că descrierea faptelor trimite, mai degrabă, la atribuţii specifice activităţii societare decât la roluri într-un grup organizat, nu atrage nulitatea actului de sesizare ci reprezintă o problemă de analiză pe fond, în urma administrării probatoriului.

Referitor la criticile vizând infracţiunea de delapidare, deşi s-a susţinut că argumentele invocate în faţa judecătorului de cameră preliminară de la instanţa de fond, reiterate în contestaţie, nu vizează fondul cauzei, ci imposibilitatea analizării acestuia, având în vedere că parchetul a omis în descrierea faptelor o serie de detalii extrem de relevante sau, după caz, a prezentat aspecte vădit contradictorii, şi, pe baza celor expuse în cuprinsul acuzaţiei nu ar putea fi stabilite obiectul şi limitele judecăţii, instanţa de control judiciar apreciază că soluţia pronunţată de judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond este întemeiată şi sub acest aspect, întrucât, în realitate, criticile formulate susţin netemeinicia acuzaţiei.

Aspectele referitoare la lipsa descrierii legăturii subiective dintre inculpaţii D. şi A. din perspectiva complicităţii imputate celui dintâi reprezintă chestiuni de fond ce nu pot face obiectul procedurii de cameră preliminară, fiind apanajul instanţei învestite cu judecarea pe fond a cauzei de a stabili dacă faptele descrise se circumscriu unor infracţiuni, aşa cum legiuitorul le-a descris în norma de incriminare şi dacă între acestea şi probele administrate există o corespondenţă aptă de a stabili vinovăţii.

Deşi se susţine că acuzarea omite descrierea modului în care legătura subiectivă dintre inculpaţii D. şi A. s-ar fi putut forma, în realitate, criticile vizează fondul cauzei, susţinându-se lipsa elementelor de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpaţilor.

Similar, în ceea ce priveşte argumentele referitoare la lipsa legăturii dintre inculpaţii C. şi A., deşi se susţine că nu sunt descrise împrejurările concrete în temeiul cărora se concluzionează că inculpatul C. ar fi avut reprezentarea subiectivă că înlesneşte o presupusă infracţiune de delapidare, în realitate, se critică temeinicia acuzaţiei.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar constată, prin raportare la criticile formulate, că, sub aspectul descrierii elementelor esenţiale, obiective şi subiective, circumscrise conţinutului legal al infracţiunii de delapidare, nu se identifică neclarităţi de natură a genera dificultăţi inculpaţilor în înţelegerea acuzaţiei care i-ar împiedica să-şi formuleze apărări concrete şi efective în raport de obiectul dedus judecăţii.

Astfel, procurorul prezintă propria sa perspectivă asupra modului în care ar fi fost săvârşită presupusa faptă imputată, aceasta fiind descrisă de o manieră compatibilă cu exigenţele normelor legale în materie şi de natură să permită acestora să înţeleagă semnificaţia penală a conduitei pretins ilicite ce li se reproşează.

Urmează ca judecătorul de fond să analizeze temeinicia acuzaţiei penale pentru a stabili dacă aceasta îşi găseşte corespondent în probatoriul administrat, dacă faptele imputate există în toate elementele care le circumstanţiază şi, după caz, dacă pot fi puse, pe bază de probe, în sarcina inculpaţilor, dacă acestea se pliază sau nu pe tiparul normativ al textului de lege incriminatoriu aşa cum susţine procurorul, precum şi în ce limite s-ar întinde activitatea prezumtiv infracţională şi care ar fi contribuţia efectivă la presupusul rezultat socialmente periculos.

Criticile formulate cu privire la infracţiunea de spălare a banilor, relativ la descrierea acestei acuzaţii, sub aspectul lipsei indicării legăturii concrete dintre sumele ce fac obiectul pretinsei disimulări şi infracţiunea predicat la care se face referire, al nedescrierii elementului obiectiv al ascunderii ori disimulării adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, ori, în cazul unora dintre inculpaţi, al nedescrierii elementului subiectiv al cunoaşterii provenienţei ilicite reprezintă, deopotrivă, chestiuni de fond ce urmează să fie analizate cu ocazia soluţionării fondului cauzei.

Cu argumentele expuse, se concluzionează că aspectele invocate cu privire la descrierea infracţiunilor de constituire grup infracţional organizat, delapidare şi spălare a banilor nu vizează caracterul neclar sau incomplet al descrierii faptei, ci toate aceste aspecte ţin de întrunirea sau nu a elementelor constitutive ale infracţiunilor şi nu de regularitatea actului de sesizare.

- nulitatea absolută a tuturor proceselor-verbale de consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică întocmite în cauză în urma punerii în executare a măsurilor de supraveghere tehnică de către lucrătorii de poliţie din cadrul IGPR - Direcţia Operaţiuni Speciale - Brigada Operaţiuni Speciale Iaşi şi Constanţa, cu consecinţa excluderii tututor probelor astfel administrate, având în vedere că au fost obţinute cu sprijinul lucrătorilor din cadrul unei structuri de poliţie a cărei organizare, funcţionare şi competenţă nu sunt stabilite printr-un act cu putere de lege, fiind astfel încălcat principiul legalităţii administrării probelor în procesul penal.

Evaluând critica formulată, Înalta Curte subliniază, prioritar, că în exercitarea prerogativelor prevăzute de art. 54 lit. b) C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea administrării probelor, aşadar a procedeelor probatorii şi a mijloacelor de probă; el nu cenzurează din punct de vedere constituţional o dispoziţie legală.

Astfel, potrivit art. 142 alin. (1) C. proc. pen., procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau lucrători specializaţi din cadrul poliţiei.

În raport de aceste considerente, având în vedere că lucrătorii din cadrul structurilor IGPR - Direcţia Operaţiuni Speciale - Brigada Operaţiuni Speciale au calitatea de organe judiciare, lucrători specializaţi în cadrul poliţiei judiciare, în speţă, nu se identifică vreun viciu de legalitate.

Aspectele invocate de inculpaţi potrivit cărora interpretarea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) C. proc. pen. trebuie să fie făcută în sensul că organul de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei trebuie să facă parte dintr-o structură de poliţie sau parchet a cărei funcţionare, organizare, activitate şi competenţă sunt reglementate printr-un act normativ cu forţa juridică a legii, au făcut obiectul sesizării instanţei de contencios constituţional prin încheierea din data de 06.09.2024, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi.

Pe cale de consecinţă, aceste motive de contestaţie nu pot reprezenta critici de legalitate a probelor care să fie cenzurate de judecătorul de cameră preliminară în cadrul acestei proceduri.

- nulitatea absolută a tuturor activităţilor de punere în executare a măsurilor de supraveghere tehnică dispuse în cauză, efectuate în lipsa unei ordonanţe de delegare a lucrătorilor din cadrul IGPR - Direcţia Operaţiuni Speciale - Brigada Operaţiuni Speciale Iaşi, deci de către un organ necompetent functional şi material, fiind incidente dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) 1 C. proc. pen., cu consecinţa excluderii tuturor probelor obţinute.

Pretinsa nulitate absolută a tuturor activităţilor de punere în executare a măsurilor de supraveghere tehnică dispuse în cauză, grefată exclusiv pe omisiunea întocmirii unor ordonanţe de delegare a lucrătorilor din cadrul IGPR - Direcţia Operaţiuni Speciale - Brigada Operaţiuni Speciale Iaşi în vederea punerii în executare a măsurilor de supraveghere tehnică, nu are acoperire legală, simpla enunţare a unor nelegalităţi sau a unor vătămări potenţiale neputând atrage nulitatea ori excluderea probelor.

Denumirea actelor de delegare nu poate afecta validitatea acestora şi, consecutiv, nu poate atrage nulitatea absolută a tuturor actelor subsecvente, întrucât în conţinutul adreselor au fost indicate în mod concret actele şi măsurile care formează obiectul delegării, probele fiind administrate în mod legal.

Înalta Curte constată că, în cauză, supravegherea tehnică ca şi procedeu probator a fost efectuată cu respectarea condiţiilor legale prevăzute de dispoziţiile art. 138 - 146 din C. proc. pen., inclusiv a celor referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere - lucrători specializaţi din cadrul poliţiei, denumirea actului prin care s-a realizat transferul competenţei nefiind de natură să atragă sancţiunea nulităţii absolute, întrucât transferul de competenţă a avut loc, iar lucrătorii de poliţie judiciară din cadrul IGPR aveau competenţa de a pune în executare mandatele de supraveghere tehnică.

Dispoziţiile art. 142 alin. (1) C. proc. pen. stabilesc că procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei. Legea nu prevede că o atare dispoziţie a procurorului trebuie să îmbrace forma unei ordonanţe de delegare. Este adevărat că dispoziţiile art. 324 alin. (3) C. proc. pen. stabilesc că, în cazurile în care procurorul efectuează urmărirea penală, poate delega, prin ordonanţă, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală, dar prevederile art. 142 C. proc. pen. anterior citate au natura unei dispoziţii speciale faţă de regula generală stabilită în materia urmăririi penale, astfel încât ele primează potrivit principiului specialia generalibus derogant.

Aşa cum reiese din textele legale - art. 30 lit. a) din C. proc. pen. şi art. 55 din C. proc. pen., aceşti lucrători specializaţi din cadrul poliţiei nu trebuie să cumuleze şi calitatea de organe de cercetare penală, pentru a fi incidentă această noţiune de delegare faţă de aceştia.

Lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, enumeraţi de altfel alternativ la art. 142 alin. (1) din C. proc. pen., alături de procuror şi organele de cercetare penală sunt organe de poliţie care realizează activitate de supraveghere tehnică şi care pot face acest lucru în acord cu prevederile dispoziţiilor legale anterior indicate.

În situaţia de faţă, procurorul a dispus ca punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică să fie realizată de lucrători specializaţi din poliţie, adresându-se în acest sens IGPR - DOS - BOS Iaşi.

Pe cale de consecinţă, prin raportare la criticile formulate, se apreciază că pentru legalitatea administrării probelor a fost suficientă dispoziţia procurorului manifestată în cuprinsul adreselor transmise IGPR în acest sens, lipsa unei ordonanţe de delegare nefiind de natură să atragă nulitatea absolută a tuturor activităţilor de punere în executare a măsurilor de supraveghere tehnică dispuse în cauză.

- nulitatea relativă a tuturor încheierilor, începână cu cea din 1 octombrie 2019, prin care au fost autorizate şi/sau prelungite măsuri de supraveghere tehnică în cauză, cu consecinţa nulităţii derivate a tututor măsurilor de supraveghere tehnică puse în executare, având în vedere că au fost obţinute prin valorificarea unor procese-verbale de redare a activităţilor de supraveghere tehnică necertificate pentru autenticitate de către procurorul de caz, cu consecinţa excluderii tuturor probelor obţinute astfel.

În acest sens, a fost invocată încălcarea prevederilor art. 143 alin. (4) C. proc. pen., susţinându-se că există procese-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate care nu au fost certificate pentru autenticitate de către procuror şi procese-verbale care au fost întocmite în 2019-2020, respectiv în perioada în care procurorul care efectua urmărirea penală era LL. şi care au fost certificate pentru autenticitate abia în anul 2024, de către procurorul OO..

În plus, s-a subliniat că, în cauză, nu s-a procedat la informarea persoanelor supravegheate până la rezolvarea cauzei, în temeiul art. 145 alin. (3) C. proc. pen.

S-a menţionat că aceste încălcări ale dispoziţiilor din materia măsurilor de supraveghere tehnică au produs consecinţe extrem de grave în planul dreptului la viaţă privată şi al dreptului la un proces echitabil.

Contrar susţinerilor contestatorilor-inculpaţi, instanţa de control judiciar constată că scopul certificării constă în stabilirea autenticităţii datelor consemnate în procesul-verbal, raportat la conţinutul comunicării sau convorbirii înregistrate, lipsa unei astfel de certificări nefiind de natură a produce o vătămare de neînlăturat atât timp cât inculpatul are posibilitatea de a contesta coţinutul procesului-verbal.

În plus, legea nu prevede o dată limită pentru ca procurorul să certifice procesul-verbal, astfel că certificarea după o perioadă îndelungată de la momentul interceptării nu constituie element de nelegalitate şi nu atrage nicio sancţiune procesuală.

În ceea ce priveşte criticile vizând încălcarea dispoziţiilor art. 145 C. proc. pen. privind informarea persoanei supravegheate, Înalta Curte - Completul de doi judecători de cameră preliminară constată că omisiunea de a efectua informarea în termenul prevăzut de lege nu atrage sancţiunea excluderii probelor, întrucât nu este afectată legalitatea obţinerii sau administrării acestora.

Deopotrivă, nu este incidentă nici sancţiunea nulităţii relative, întrucât nu s-a produs vreo vătămare prin nerespectarea acestei obligaţii, inculpaţii având acces la dosarul cauzei şi posibilitatea de a lua la cunoştinţă despre conţinutul proceselor-verbale în care sunt consemnate activităţile de supraveghere efectuate cu privire la aceştia.

Pe de altă parte, obligaţia informării persoanei supravegheate cu privire la măsura dispusă împotriva sa, în cel mult 10 zile de la încetarea acesteia, prevăzută de art. 145 C. proc. pen., nu constituie o exigenţă de legalitate a procedeului probatoriu, ci o garanţie a respectării dreptului la apărare a persoanei vizate, în componenta privind dreptul acesteia de a contesta măsura căreia a fost supusă şi, implicit, mijloacele de probă obţinute astfel.

Ca urmare, omisiunea nejustificată de a efectua informarea persoanei supravegheate cu privire la măsura dispusă împotriva sa, nu poate avea ca efect excluderea probelor obţinute astfel, întrucât nu afectează legalitatea procedeului probator.

- nulitatea relativă a tuturor actelor de urmărire penală efectuate de către procurorul LL. şi a tuturor probelor administrate în cauza de către acesta sau din dispoziţia acestuia ulterior datei de 21 decembrie 2020 în ceea ce priveşte acuzaţiile descrise la secţiunea III din rechizitoriu având în vedere incompatibilitatea sa.

În esenţă, s-a solicitat constatarea lipsei de imparţialitate a procurorului din perspectiva manierei în care a instrumentat cauza în ceea ce priveşte acuzaţiile descrise în secţiunea III din rechizitoriu.

Totodată, s-a subliniat că analiza de ansamblu a modului în care s-a desfăşurat urmărirea penală relevă în fiecare etapă o formă de căutare şi strângere de acuzaţii şi nu o strângere de probe cu privire la infracţiuni suspectate.

S-a susţinut că, în realitate, s-a realizat o investigaţie generală a întregii activităţi a inculpatului A. pentru a se încerca identificarea de posibile acuzaţii.

Înalta Curte reţine că prin constatarea nulităţii unei secţiuni întregi din rechizitoriu se relevă faptul că actul de urmărire penală a depăşit limitele legalităţii. În cauză, organul de urmărire penală a desfăşurat o investigaţie amplă, orientată mai mult împotriva persoanei, decât împotriva unor fapte determinate, abordare ce nu este concordantă cu caracterul obiectiv al activităţii de urmărire penală consacrat de art. 5 din C. proc. pen.

Cu toate acestea, în lipsa unor elemente factuale concrete, instanţa nu poate reţine lipsa de imparţialitate a organului judiciar. O astfel de investigaţie poate crea suspiciuni, dar fără elemente concrete, acestea rămân percepţii.

- nulitatea relativă a raportului de expertiză tehnică în construcţii efectuat de către expertul MM., având în vedere incompatibilitatea acestuia.

Referitor la solicitarea de constatare a nulităţii relative a raportului de expertiză în contrucţii prin raportare la incompatibilitatea expertului, având în vedere că s-a constatat caracterul nelegal al administrării probei cu expertiza tehnică judiciară, raportul de expertiză tehnică judiciară şi anexele acestuia fiind excluse din materialul probator, ar fi redundantă o analiză a criticilor vizând incompatibilitatea expertului.

- nelegalitatea rapoartelor de constatare întocmite de către specialiştii DIICOT

Sub acest aspect, s-a invocat încălcarea dreptului la apărare al inculpaţilor, având în vedere, pe de-o parte, că s-a dispus efectuarea unui raport de constatare deşi nu era îndeplinită condiţia urgenţei pentru stabilirea datelor de fapt şi, pe de altă parte, pentru că a fost dispus anterior aducerii la cunoştinţă a acuzaţiei, deci fără ca părţile să poată analiza conţinutul obiectivelor, să îşi poată desemna un expert parte sau să formuleze obiective suplimentare ori obiecţiuni.

Instanţa de control judiciar constată, din analiza disp. art. 172 alin. (9) C. proc. pen., că organul de urmărire penală poate recurge la acest procedeu probatoriu în două situaţii, respectiv când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt sau când este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.

În speţă, procurorul de caz a apreciat necesară efectuarea unei constatări de către un specialist din cadrul DIICOT - S.T. Iaşi în condiţiile art. 172 alin. (9) şi (10) C. proc. pen., care să lămurească unele aspect referitoare la stabilirea circuitului de vănzări-cumpărări-revânzări de imobile/apartamente şi a sumelor de bani aferente plăţilor şi încasărilor la achiziţiile şi vânzările de apartamente, în perioada 2013-prezent, precum şi corelarea acestora cu rambursările de TVA şi a profitului realizat şi neînregistrat de societăţi, sustragerea de la plata impozitului de profit, însuşirea profitului de către administrator şi nu de către societate, respectiv stabilirea prejudiciului creat bugetului de stat.

Raportat la complexitatea şi circumstanţele prezentei cauze, la împrejurarea că se impuneau o serie de evaluări de specialitate prealabil personalizării urmăririi penale, la intervalul scurt de timp de la începerea urmăririi penale in rem (23.05.2019) şi până la momentul dispunerii celor trei rapoarte de constatare, respectiv 24.05.2019 şi 09.10.2019, luând în considerare şi interpretarea dată de Curtea Constituţională noţiunii de "bănuială rezonabilă", pe care a analizat-o în strânsă corelaţie cu cea de "suspiciune rezonabilă", Înalta Curte constată că rapoartele de constatare nr. 311/12.06.2019, nr. 315/16.07.2019 şi nr. 357/09.07.2020 au fost dispuse cu respectarea dispoziţiilor legale.

Criticile vizând administrarea acestor rapoarte de constatare în cursul urmăririi penale in rem, cu încălcarea dreptului la apărare al inculpaţilor, sunt nefondate, întrucât dispoziţia de continuare a urmăririi penale in personam trebuie să fie precedată de administrarea (într-un interval de timp ce nu este limitat normativ) a unor probe apte a da naştere unor indicii suficient de serioase că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală in rem.

Competenţa de a aprecia asupra caracterului suficient al probelor şi a aptitudinii lor de a genera astfel de indicii rezonabile aparţine exclusiv procurorului, în considerarea competenţei expres atribuite acestuia de art. 56 alin. (1) C. proc. pen.

Mai mult, astfel cum a statuat şi Curtea Constituţională prin decizia nr. 236 din 07.06.2016, faptul că nu este posibilă dobândirea calităţii oficiale de suspect imediat ce organele de urmărire penală au fost sesizate cu privire la săvârşirea unei fapte penale de către una sau mai multe persoane, reprezintă o garanţie justificată de necesitatea protejării drepturilor persoanelor împotriva cărora a fost formulată o astfel de sesizare, pentru ca acestea să nu fie supuse unor acuzaţii penale, fără o minimă verificare a susţinerilor din care să rezulte atât existenţa faptei şi inexistenţa vreunui caz care împiedică exercitarea acţiunii penale, cât şi suspiciunea rezonabilă că au săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.

Deopotrivă, stabilirea momentului începerii urmăririi penale in rem şi a celui al acordării calităţii de suspect unei persoane a cărei identitate era cunoscută anterior cade în atribuţiile exclusive ale procurorului, ca gestionar al urmăririi penale, şi nu poate fi cenzurată sub aspectul legalităţii în procedura de cameră preliminară. Excepţia de la această regulă ar fi situaţia în care datele cauzei ar indica un abuz evident al procurorului în alegerea acestor momente, situaţie ce nu se regăseşte însă în speţa de faţă.

Legiuitorul nu a limitat intervalul de timp dintre momentul începerii urmăririi penale in rem şi acela al începerii in personam, nu a stabilit limite referitoare la natura şi "cantitatea" mijloacelor de probă care pot fi administrate în perioada în care urmărirea penală se desfăşoară in rem. Aceste aspecte sunt lăsate la aprecierea organului de urmărire penală, care trebuie să se asigure însă că la momentul începerii urmăririi penale in personam există suficiente probe din care rezultă bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit faptele care fac obiectul sesizării.

Astfel, deşi raportul de constatare are un regim diferit de cel al unei expertize, nu se poate considera că prin efectuarea raportului de constatare în etapa urmăririi penale in rem s-a încălcat dreptul la apărare al inculpaţilor, căci aceştia au avut posibilitatea să analizeze modul în care s-a dispus şi a fost întocmită constatarea, inclusiv concluziile acesteia.

În plus, în cauză, ulterior efectuării în continuare a urmăririi penale faţă de inculpatul A., a fost dispusă efectuarea unei expertize, probă în raport de care acesta a beneficiat de garanţiile prevăzute de lege în componenta dreptului la apărare.

III. Cererile şi excepţiile invocate de către contestatorul inculpat A.

- criticile vizând administrarea probelor care susţin acuzaţia anterior dobândirii de către inculpatul A. a unei calităţi procesuale în prezenta cauză, respectiv anterior datei de 9.06.2023, cu încălcarea dreptului la o apărare efectivă a inculpatului, fără posibilitatea de a formula apărări eficiente, solicitându-se excluderea unor probe dată fiind administrarea acestora în lipsa persoanei cercetate;

- critici referitoare la neclaritatea acuzaţiei formulate prin lipsa descrierii infracţiunii, cu consecinţa imposibilităţii stabilirii limitelor şi obiectului judecăţii.

Contestatorul-inculpat A. a susţinut că, în realitate, întreaga activitate de urmărire penală, respectiv faza strângerii probelor care fundamentează acuzaţia, a avut loc în lipsa acestuia, întrucât a luat parte la procedură tardiv, la finalul acesteia, după administrarea celor mai importante probe, aspect care i-a îngrădit în mod vădit dreptul la o apărare efectivă.

Deopotrivă, acesta a invocat neclaritatea acuzaţiei formulate prin lipsa descrierii infracţiunii reţinute în sarcina acestuia, cu consecinţa imposibilităţii stabilirii limitelor şi obiectului judecăţii, precum şi nelegaliatea actelor de urmărire penală şi a administrării probelor (sens în care a formulat critici cu privire la administrarea declaraţiei martorului J., invocând şi nelegalitatea ordonanţei din 30.08.2023 de folosire a unor mijloace de probă administrate în alte dosare, respectiv în dosarul nr. x/2022, y/2022, z/2020, w/2019 şi 21/D/P/2021).

Înalta Curte constată că inculpatul A. a fost trimis în judecată sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul, un folos necuvenit, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea 78/2000, participaţie improprie, sub forma complicităţii, la infracţiunea de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut, pentru sine sau pentru altul, un folos necuvenit, în formă continuată, prevăzută de art. 52 alin. (3) C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea 78/2000 şi fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, faptă prev. de art. 322 alin. (1) C. pen.

De asemenea, instanţa de control judiciar reţine că, în ceea ce priveşte infracţiunile cuprinse în cap. III al rechizitoriului, respectiv infracţiunile de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, fals intelectual şi uzurparea funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul, un folos necuvenit, s-a constatat nulitatea absolută a urmăririi penale, începând cu ordonanţa de extindere din 23.11.2022, şi, pe cale de consecinţă, a tuturor actelor de urmărire penală efectuate subsecvent acesteia, astfel încât nu se mai impune analiza cererilor şi excepţiilor vizând neclaritatea acuzaţiei sau nelegalitatea efectuării actelor de urmărire penală şi a administării probelor, întrucât toate actele de procedură efectuate în legătură cu infracţiunile pentru care inculpatul a fost cercetat au fost declarate nule, ca efect al constatării necompetenţei materiale a organului de urmărire penală.

Pe cale de consecinţă, constatând motivat că toate criticile formulate împotriva încheierii penale din data de 24 septembrie 2024 şi a încheierii finale de cameră preliminară nr. 47 din data de 03 octombrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi - noul C. proc. pen.., secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2024 sunt neîntemeiate, Înalta Curte - Completul de doi judecători de cameră preliminară va respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Iaşi şi de inculpaţii C., A., A., B., D. şi S.C. G. S.R.L. împotriva acestor încheieri.

Urmare a acestei soluţii, cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea contestaţiei formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism vor rămâne în sarcina statului, fiind obligaţi, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorii inculpaţi C., A., A., B., D. şi S.C. G. S.R.L. la plata sumei de câte 300 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi S., K., J. şi DD., în cuantum de câte 239 de RON, vor rămâne în sarcina statului.

Pentru aceste motive,

ÎN NUMELE LEGII

DISPUNE:

I. Respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Iaşi şi de inculpaţii C., A., A., B., D. şi S.C. G. S.R.L. împotriva încheierii penale din data de 24 septembrie 2024 şi a încheierii finale de cameră preliminară nr. 47 din data de 03 octombrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi - noul C. proc. pen.., secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2024.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea contestaţiei formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism rămân în sarcina statului.

Obligă contestatorii inculpaţi C., A., A., B., D. şi S.C. G. S.R.L. la plata sumei de câte 300 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi S., K., J. şi DD., în cuantum de câte 239 de RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în camera de consiliu, astăzi, 27 iunie 2025.