Preventive seizure upheld: review deadlines are procedural, not substantive, so seized assets remain secured pending corruption appeal.

Şedinţa publică din data de 18 iunie 2025

Asupra cauzei de faţă, în baza actelor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 05 iunie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2021, în temeiul art. 2502 din C. proc. pen. au fost menţinute măsurile asigurătorii instituite asupra bunurilor inculpatului A. prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie emisă în dosarul de urmărire penală nr. 612/P/2019 la data de 9.04.2021.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Bucureşti, verificând în cadrul instituit de art. 2502 din C. proc. pen. legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii dispuse în cauză, a reţinut că nu se pronunţă asupra celui de-al doilea motiv de apel invocat de parchet (astfel cum a susţinut inculpatul), ci se conformează obligaţiei de examinare periodică a acestor măsuri impuse de dispoziţia în discuţie.

A stabilit, în majoritate, că este nefondată cererea de constatare a încetării de drept a măsurilor asigurătorii formulată de inculpat, reţinând că termenele de verificare a măsurilor asigurătorii de 6 luni, respectiv 1 an, sunt termene procedurale de recomandare.

Totodată, a arătat că în cazul nerespectării termenelor amintite, legislaţia procesual penală nu prevede o sancţiune similară celei reglementate în materia măsurilor preventive la art. 241 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., respectiv aceea a încetării de drept a măsurii în cauză. Pe de altă parte, în materia măsurilor asigurătorii, legiuitorul a prevăzut expres un singur caz de încetare de drept, respectiv cel instituit de prevederile art. 397 alin. (5) din C. proc. pen., potrivit căruia măsurile asigurătorii încetează de drept în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii prin care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată în temeiul art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., iar persoana vătămată nu a introdus acţiune civilă la instanţa civilă. Prin urmare, în situaţiile în care legiuitorul a dorit să instituie o astfel de sancţiune, precum cea a încetării de drept, a reglementat-o în mod expres.

Trecând la examenul propriu-zis al măsurilor asigurătorii luate faţă de inculpat, Curtea a constatat că măsurile au fost instituite şi apoi menţinute cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege, iar temeiurile avute în vedere anterior subzistă pe deplin.

A reţinut că persoana vizată de măsurile asigurătorii are calitatea de inculpat, prin urmare de subiect procesual ale cărui bunuri pot face obiectul unor astfel de măsuri, precum şi că acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni de complicitate la dare de mită şi complicitate la cumpărare de influenţă, iar în urma desfăşurării pretinsei activităţi infracţionale ar fi rămas la dispoziţia unor societăţi comerciale controlate de el suma de 2.768.839 euro.

Pe de altă parte, astfel cum s-a reţinut, prin intermediul apelului formulat în cauză, parchetul a solicitat, printre altele, să se dispună confiscarea specială a sumei de 2.768.839 euro.

Curtea a constatat că măsurile asigurătorii respectă limita prevăzută de lege, întrucât nu depăşesc valoarea sumei pretins dobândite prin săvârşirea faptelor deduse judecăţii, astfel că este respectată în continuare cerinţa proporţionalităţii care rezultă din dispoziţiile art. 249 din C. proc. pen.

Totodată, Curtea a constatat că durata măsurilor (circa 4 ani) îşi păstrează pe deplin caracterul rezonabil în raport cu complexitatea cauzei şi cu gravitatea acuzaţiilor, dar şi caracterul necesar.

A reţinut că, într-adevăr menţinerea în timp a indisponibilizării bunurilor inculpatului este de natură să îi îngrădească acestuia exercitarea dreptului de proprietate asupra acestora, însă şi acuzaţiile care i se aduc prezintă un nivel important de gravitate, iar presupusele foloase obţinute se situează la o valoare ridicată. Astfel, se justifică în continuare concluzia că interesul public al garantării recuperării acestor foloase - în cazul în care existenţa lor va fi confirmată la finalul procesului penal - de la prezumtivul autor al faptelor depăşeşte ca importanţă socială interesul particular al acestuia din urmă de a beneficia neîngrădit de bunurile sechestrate.

Împotriva încheierii din data de 05 iunie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, inculpatul A. a formulat, în termen legal, prezenta contestaţie.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 12.06.2025, fiind stabilit termen pentru soluţionarea contestaţiei la data de 18.06.2025, când s-a acordat cuvântul în dezbateri, concluziile formulate de apărătorul ales al contestatorului-inculpat şi reprezentantul Ministerului Public fiind redate în practicaua prezentei hotărâri.

La termenul de judecată din 18.06.2025, apărătorul ales al contestatorului a depus la dosar concluzii scrise .

Examinând legalitatea şi temeinicia încheierii contestate, atât prin prisma motivelor invocate cât şi din oficiu, sub toate aspectele, Înalta Curte constată următoarele:

Prin ordonanţa din 09.04.2021 emisă în dosarul de urmărire penală nr. 612/P/2019, procurorul a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile aflate în proprietatea inculpatului A. pentru a se evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor menţionate, în vederea garantării confiscării speciale, până la concurenţa sumei de 2.768.839 euro.

Inculpatul A. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x/2019 din data de 13.04.2021 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, sub aspectul săvârşirii a două infracţiuni de complicitate la dare de mită, prev. de art. 48 din C. pen. rap. la art. 290 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi a două infracţiuni de complicitate la cumpărare de influenţă, prev. de art. 48 din C. pen. rap la art. 292 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen. şi a art. 5 din C. pen.

Potrivit rechizitoriului această încadrare juridică este corespunzătoare următoarei situaţii:

Cu privire la cele două infracţiuni de complicitate la dare de mită, prev. de art. 48 din C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, s-a reţinut că acestea constau în aceea că:

(1) - în perioada 2009 - 2011, inculpatul A. l-a ajutat pe B. să dea mită lui C. suma totală de 1.114.000 euro, pentru ca acesta să îşi îndeplinească atribuţiile de serviciu de secretar de stat în Ministerul Transporturilor în aşa fel încât să asigure, pe de o parte, finanţarea necesară plăţii facturilor aferente lucrărilor efectuate la tronsonul de cale ferată Bucureşti-Constanţa şi, pe de altă parte, finanţarea necesară plăţii TVA-ului restant de la lucrările efectuate la tronsonul Bucureşti - Câmpina. În acest sens, A.:

- a mijlocit încheierea unor contracte de consultanţă fictive între societatea D., pe de o parte, şi societăţile E. şi F., pe de altă parte;

- a pus la dispoziţie conturile bancare din Elveţia ale societăţilor E. şi F., pentru ca în aceste conturi să fie transferate sumele achitate cu titlul de comision de societatea austriacă către oficialii români;

- ulterior a transferat către companiile controlate de B. fondurile necesare achitării sumei totale de 1.114.000 euro către C..

(2) - în perioada 2009 - 2013, inculpatul A. l-a ajutat pe B. să dea mită lui G. suma totală de 65.000 euro, pentru ca acesta să îşi îndeplinească atribuţiile de serviciu de ministru al finanţelor publice în aşa fel încât să asigure, pe de o parte, finanţarea necesară plăţii facturilor aferente lucrărilor efectuate la tronsonul de cale ferată Bucureşti-Constanţa şi, pe de altă parte, finanţarea necesară plăţii TVA-ului restant de la lucrările efectuate la tronsonul Bucureşti -Câmpina. În acest sens, A.:

- a mijlocit încheierea unor contracte de consultanţă fictive între societatea D., pe de o parte, şi societăţile E. şi F., pe de altă parte;

- a pus la dispoziţie conturile bancare din Elveţia ale societăţilor E. şi F., pentru ca în aceste conturi să fie transferate sumele achitate cu titlul de comision de societatea austriacă către oficiali români;

- ulterior a transferat către companiile controlate de B. fondurile necesare achitării sumei totale de 65.000 euro pentru G..

Cu privire la cele două infracţiuni de complicitate la cumpărare de influenţă, prev. de art. 48 din C. pen. raportat la art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, s-a reţinut că acestea constau în aceea că:

(1) - în perioada 2009 - 2013, inculpatul A. l-a ajutat pe B. să îi dea lui G. suma totală de 2.117.000 euro pentru ca, în schimbul acestei sume, să îşi exercite influenţa asupra ministrului transporturilor H., pentru ca aceasta să asigure finanţarea necesară plăţii facturilor aferente lucrărilor efectuate la tronsonul de cale ferată Bucureşti-Constanţa, lucrări efectuate de asocierea din care făcea parte societatea austriacă D.. În acest sens, A.:

- a mijlocit încheierea unor contracte de consultanţă fictive între societatea D., pe de o parte, şi societăţile E. şi F., pe de altă parte;

- a pus la dispoziţie conturile bancare din Elveţia ale societăţilor E. şi F., pentru ca în aceste conturi să fie transferate sumele achitate cu titlul de comision de societatea austriacă către oficiali români;

- ulterior a transferat către companiile controlate de B. fondurile necesare achitării sumei totale de 2.117.000 euro către G..

(2) - în perioada 2009 - 2014, inculpatul A. l-a ajutat pe B. să îi dea lui I. suma totală de 2,2 milioane euro pentru ca, în schimbul acestei sume, să îşi exercite influenţa asupra ministrului finanţelor publice J. (mediată prin intermediul lui G.), precum şi asupra conducerii Ministerului Transporturilor (ministrul K. şi secretarul de stat C.), pentru ca aceştia să asigure, pe de o parte, finanţarea necesară plăţii facturilor aferente lucrărilor efectuate la tronsonul de cale ferată Bucureşti-Constanţa şi, pe de altă parte, finanţarea necesară plăţii TVA-ului restant de la lucrările efectuate la tronsonul Bucureşti - Câmpina. În acest sens, A.:

- a mijlocit încheierea unor contracte de consultanţă fictive între societatea D., pe de o parte, şi societăţile E. şi F., pe de altă parte;

- a pus la dispoziţie conturile bancare din Elveţia ale societăţilor E. şi F., pentru ca în aceste conturi să fie transferate sumele achitate cu titlul de comision de societatea austriacă către oficiali români;

- ulterior a transferat către companiile controlate de B. fondurile necesare achitării sumei totale de 2,2 milioane euro către I..

Prin încheierea din data de 26.02.2024 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul asociat x/2021, s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurilor asiguratorii instituite asupra bunurilor inculpatului A. prin ordonanţa din data de 09.04.2021 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, emisă în dosarul de urmărire penală nr. 612/P/2019, definitivă prin încheierea nr. 165/2024 din data de 08.04.2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Prin sentinţa penală nr. 194/26.02.2025 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. x/2021, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. cu privire la cele 4 infracţiuni reţinute în sarcina sa, au fost ridicate măsurile asigurătorii dispuse în cauză cu privire la bunurile inculpatului în vederea confiscării speciale, şi a fost respinsă cererea parchetului de confiscare specială.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, fiind înregistrat la data de 21.03.2025, sub nr. x/2021, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală. Prin cererea de apel, parchetul a solicitat, printre altele, menţinerea măsurilor asigurătorii instituite în cauză.

Prin încheierea ce face obiectul prezentei contestaţii, respectiv încheierea din 05 iunie 2025, Curtea de Apel Bucureşti a menţinut măsurile asigurătorii instituite asupra bunurilor inculpatului A..

Contestatorul A. a solicitat în baza dispoziţiilor art. 2502 raportat la art. 2501 din C. proc. pen., admiterea contestaţiei formulate şi, în principal, să se constate încetată de drept măsura sechestrului asigurator, iar, în subsidiar, să se dispună ridicarea acesteia.

Referitor la solicitarea de încetare de drept a măsurii asigurătorii, a arătat că raportat la data menţinerii măsurii sechestrului asigurator prin încheierea din 26.02.2024, termenul de 1 an impus de legiuitor a fost depăşit.

În acest sens, apărarea a apreciat că termenul de 1 an este un termen substanţial, care atrage de drept încetarea efectului măsurii, potrivit art. 268 alin. (2) din C. proc. pen.. În susţinerea argumentelor, apărarea a făcut trimitere la doctrina relevantă.

Referitor la solicitarea de ridicare a măsurilor asiguratorii, contestatorul a susţinut, în esenţă, că nu este îndeplinită condiţia proporţionalităţii, apreciind că restrângerea dreptului său de a se folosi de bunuri a devenit disproporţionată faţă de scopul urmărit prin instituirea măsurii procesuale, după trecerea unei perioade de mai bine de 7 ani de la momentul începerii urmăririi penale in personam, în condiţiile reţinerii unei evidente inerţii în desfăşurarea urmăririi penale pe parcursul mai multor ani şi a trecerii a peste 4 ani de la momentul sesizării instanţei de judecată, măsurile asigurătorii transformându-se astfel într-o veritabilă sancţiune prin efectele severe pe care le au asupra patrimoniului său, pe fondul constatării acestei durate devenite profund excesive (sens în care a făcut trimitere la cauza Lysak c. Poloniei, G.I.E.M. şi alţii împotriva Italiei).

Faţă de natura infracţiunilor de care este acuzat, respectiv complicitate la dare de mită şi cumpărare de influenţă, a susţinut că temeiul juridic al confiscării indicat de către parchet, respectiv art. 112 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 112 alin. (5) din C. pen. nu este aplicabil în cazul său, fiind aplicabile dispoziţiile art. 290 alin. (5) şi 292 alin. (4) din C. pen.

Totodată, în raport cu infracţiunile reţinute în sarcina sa, respectiv complicitate la dare de mită şi complicitate la cumpărare de influenţă, contestatorul a susţinut că bunurile sale nu pot face obiectul confiscării speciale, întrucât într-o asemenea situaţie ar putea fi confiscate doar bunurile care reprezintă echivalentul sumei remise efectiv persoanei/persoanelor care ar fi condamnate pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită (nu se poate dispune confiscarea prin echivalent şi de la persoana care ar fi oferit respectiva mită), respectiv bunurile care reprezintă echivalentul sumei remise efectiv cumpărătorului/cumpărătorilor de influenţă (nu se poate dispune confiscarea prin echivalent şi de la persoana care ar fi oferit respectiva sumă).

Pe de altă parte, apărarea a arătat că sumele de bani oferite de către compania D. cu titlu de mită sau cumpărare de influenţă nu pot fi confiscate de două ori, fiind deja confiscate de la persoanele dovedite vinovate prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi de la firma D. ca urmare a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, încheiat cu directorul acesteia.

Totodată, apărarea a susţinut că este evident faptul că inculpatul nu a avut cunoştinţă de desfăşurarea unor activităţi cu posibile implicaţii penale (sens în care a făcut trimitere la declaraţiile martorului denunţător, care a prezentat o altă situaţie de fapt cu ocazia audierii de către judecătorul fondului la 15.04.2024).

A mai susţinut apărarea că un aspect de o importanţă majoră îl reprezintă suma de 2.768.839 euro, până la concurenţa căreia parchetul doreşte instituirea măsurii asigurătorii, şi care, potrivit ordonanţei, ar fi fost la dispoziţia inculpatului: "din documentele puse la dispoziţie de către martorul B. a rezultat faptul că, deşi înţelegerea iniţială a fost pentru plata unui comision de 400.000 euro, la dispoziţia lui A. a rămas suma totală de 2.768.839 euro.

Or, în opinia apărării, faţă de împrejurarea că suma a cărei confiscare se solicită este estimată artificial, bazată doar pe susţinerile iniţiale ale martorului denunţător, fără raportare la înscrisuri financiar-contabile, se impune revocarea sechestrului asigurător.

În final, contestatorul a indicat mai multe imobile în privinţa cărora a susţinut că au o valoare sentimentală deosebită, fiind moştenite de la părinţii şi bunicii săi, neavând astfel vreo origine ilicită.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia în cauză se impunea constatarea încetării de drept a măsurii sechestrului asigurător, raportat la natura termenului de verificare de 1 an, care în opinia apărării este un termen substanţial, şi efectuarea verificării cu depăşirea acestuia, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 2502 din C. proc. pen. au fost introduse în fondul activ al legislaţiei procesual penale prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 18 februarie 2021), intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021.

Aceste dispoziţii legale instituie în sarcina organelor judiciare obligaţia de a verifica, din oficiu, subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, în termen de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în camera preliminară ori în cursul judecăţii.

Scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea acestor prevederi legale rezultă din chiar expunerea de motive a Legii nr. 6/2021, acesta vizând eficientizarea activităţii de urmărire penală şi de judecată la nivel naţional.

Prin urmare, voinţa legiuitorului a fost aceea de a crea o obligaţie pozitivă a organelor judiciare de a analiza, periodic, din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii, inclusiv din perspectiva proporţionalităţii lor raportat la ingerinţa adusă dreptului de proprietate, verificarea fiind justificată şi de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări.

Legiuitorul nu a instituit, însă, în mod expres, şi o consecinţă, în sens de sancţiune procesuală, a nerespectării termenului prevăzut de lege pentru verificarea măsurilor asigurătorii, care să se răsfrângă asupra celor potenţial neverificate în intervalul de timp impus.

Cu toate acestea, în această materie nu pot fi aplicate, prin analogie, prevederile art. 241 din C. proc. pen., care reglementează încetarea de drept a măsurilor preventive, cele două categorii de măsuri procesuale având natură juridică şi consecinţe fundamental diferite asupra drepturilor individuale, astfel că exclud posibilitatea aplicării prin analogie a instrumentelor proprii unei instituţii în cadrul celeilalte.

De aceea, câtă vreme o asemenea reglementare nu se regăseşte în codificarea procesual penală şi în privinţa măsurilor asigurătorii, situaţiile de încetare de drept a măsurilor preventive prevăzute de art. 241 din C. proc. pen. nu pot fi extinse, prin analogie, şi în privinţa celor dintâi.

De altfel, pentru cele două categorii de măsuri procesuale legiuitorul a instituit condiţii diferite de luare şi menţinere, cu consecinţe inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea încetării lor. Astfel, în cazul măsurilor asigurătorii nu a fost prevăzut un termen pe durata căruia pot fi luate şi menţinute şi nici nu este reglementată o durată maximă a acestora pe parcursul procesului penal.

În plus, textul în discuţie (art. 241 din C. proc. pen.) nu conţine o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidenţă este definită cu claritate în chiar cuprinsul ei, fiind, astfel, de strictă interpretare şi aplicare.

Mai mult, deşi enumeră soluţiile pe care organul judiciar le poate pronunţa cu ocazia examinării subzistenţei temeiurilor care au justificat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, art. 2502 din C. proc. pen. nu face referire şi la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând expres doar posibilitatea menţinerii, restrângerii, extinderii sau ridicării lor.

Or, în condiţiile în care textul de lege analizat nu reglementează consecinţele pe care le-ar antrena o conduită contrară conţinutului lui, este evident că termenele de 6 luni şi de 1 an instituite prin acesta pentru verificarea periodică a măsurilor asigurătorii nu pot fi calificate decât ca fiind termene procedurale de recomandare, eventuala lor depăşire nefiind de natură să atragă încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, atâta timp cât, aşa cum s-a arătat anterior, o asemenea sancţiune nu a fost consacrată legislativ decât în materia măsurilor preventive şi nu poate fi aplicată prin analogie şi în cazul măsurilor asigurătorii.

O atare concluzie este susţinută şi de constatarea că, în cazul măsurilor asigurătorii, legiuitorul a prevăzut expres o singură situaţie în care acestea încetează de drept, respectiv, în cazul în care în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii prin care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată în temeiul art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., persoana vătămată nu a introdus acţiune la instanţa civilă [art. 397 alin. (5) din C. proc. pen..].

De altfel, aceeaşi opinie a exprimat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în jurisprudenţa sa recentă (încheierea din 21 martie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Completului de 5 Judecători penal, încheierea din 24 martie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2021, încheierea nr. 735 din 02 septembrie 2021, deciziile nr. 524/A din 25 mai 2021 şi nr. 382 din 14 iunie 2022 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

Totodată, Înalta Curte constată că, în ipoteza examinată, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., întrucât această dispoziţie legală reglementează încetarea efectului măsurilor a căror durată a expirat, ceea ce presupune, ab initio, ca măsura să aibă o durată determinată în timp.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, în cazul măsurilor asigurătorii legiuitorul nu a stabilit un termen maxim pe durata căruia pot fi luate/menţinute, astfel că dispoziţiile legale precitate nu-şi găsesc aplicabilitate în materia de referinţă.

Prin urmare, raportat la cele ce preced, se apreciază, în majoritate, că solicitarea contestatorului de constatare a încetării de drept a măsurilor asigurătorii ca urmare a neverificării lor în termenul de 1 an prevăzut de art. 2502 din C. proc. pen. este neîntemeiată.

Deopotrivă, Înalta Curte apreciază neîntemeiată şi critica formulată în subsidiar de către contestatorul inculpat în sensul ridicării măsurii sechestrului asigurător, întrucât aceasta nu mai îndeplineşte condiţia proporţionalităţii, constatând că, în mod corect, Curtea de Apel Bucureşti a menţinut măsurile asigurătorii, apreciind că temeiurile avute în vedere anterior subzistă pe deplin, iar condiţia proporţionalităţii este îndeplinită în continuare.

Măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, dispoziţiile art. 2502 din C. proc. pen. reglementând verificarea periodică a subzistenţei temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea sau menţinerea acestora. În cadrul acestui examen trebuie avute în vedere însă, atât prevederile legale care vizează condiţiile în care poate fi dispusă măsura, cât şi jurisprudenţa cu caracter obligatoriu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi principiile rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la protecţia proprietăţii.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa cu caracter obligatoriu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se observă că, prin Decizia nr. 19 din 16 octombrie 2017 pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a statuat că: "instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă ca modalitate de asigurare a interesului general şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. Proporţionalitatea trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiţia rezultă atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană, cât şi din art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii)".

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi exigenţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, atât la luarea măsurii asiguratorii a sechestrului, cât şi pe perioada în care aceasta este menţinută, trebuie respectat testul de proporţionalitate pentru ca măsura, prin durata şi scopul urmărit, să nu se transforme odată cu trecerea timpului într-o sarcină excesivă pentru persoana ale cărei bunuri sunt indisponibilizate (cauza Forminster Enterprises Limited c. Republicii Cehe (hotărârea din 2008).

Verificând, în aceste coordonate de principiu, temeiurile care au determinat luarea/menţinerea măsurii sechestrului asigurător în privinţa inculpatului A., Înalta Curte reţine că aceasta a fost dispusă avându-se în vedere necesitatea de a evita ascunderea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor deţinute de inculpat, în vederea confiscării speciale prin echivalent, în temeiul art. 112 lit. e) din C. pen. cu referire la disp. art. 112 alin. (5) din C. pen., până la concurenţa sumei de 2.768.839 euro, întrucât suma, în materialitatea sa, nu mai poate fi găsită la inculpat.

Analizând măsura asiguratorie dispusă de procuror şi menţinută de instanţa de judecată, Înalta Curte constată că nu se impun discuţii asupra necesităţii măsurii, având în vedere că art. 6 din Legea nr. 78/2000 (cuprins în Secţiunea a 2-a a Capitolului III al legii) intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000 (cuprins în Secţiunea a 5-a a Capitolului III al legii), potrivit cărora "în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie", inculpatul fiind acuzat de săvârşirea a două infracţiuni de complicitate la dare de mită, prev. de art. 48 din C. pen. rap. la art. 290 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi a două infracţiuni de complicitate la cumpărare de influenţă, prev. de art. 48 din C. pen. rap la art. 292 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen. şi a art. 5 din C. pen.

În acest context în care obligativitatea măsurilor asigurătorii decurge din lege, verificările efectuate de instanţa de judecată în considerarea art. 2502 din C. proc. pen. se limitează la examinarea asigurării unei juste proporţionalităţi între restrângerea dreptului de proprietate şi scopul urmărit prin impunerea măsurii asigurătorii (respectiv dacă întinderea măsurii - valoarea sechestrată - este proporţională cu scopul urmărit: înlăturarea riscului de ascundere, distrugere, înstrăinarea sau sustragere de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale). În acest sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători (Hotărârile nr. 29 din 03.04.2023, nr. 26 din 27.03.2023, nr. 3 din 17.01.2023, nr. 28 din 07.03.2022).

În ceea ce priveşte cerinţa proporţionalităţii, Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că la acest moment procesual măsurile asigurătorii instituite asupra bunurilor inculpatului A. sunt proporţionale cu scopul urmărit prin dispunerea lor şi valoarea presupuselor foloase obţinute de acesta, respectiv 2.768.839 euro, iar consecinţele pe care le produc nu depăşesc efectele normale ale unor astfel de măsuri, aşa încât, subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurilor asigurătorii în cursul urmăririi penale.

În acest sens, raportat la data luării măsurilor asigurătorii, valoarea estimată a produsului pretins infracţional, valoarea bunurilor sechestrate, precum şi stadiul procesual în care se află cauza (judecata în apel), Înalta Curte reţine că se păstrează justul echilibru între interesul general legitim al statului, constând în recuperarea foloaselor presupus obţinute, şi interesul inculpatului de a-şi exercita neîngrădit dreptul de proprietate asupra bunurilor care au fost indisponibilizate (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010; cauza Iordăchescu împotriva României, cererea nr. x/09, hotărârea din 23 mai 2017).

Intervalul de timp scurs de la momentul instituirii acestor măsuri nu pare a fi, cel puţin la acest moment procesual, de natură să conducă la concluzia unei sarcini excesive. În acest sens, trebuie menţionat că, deşi de la momentul instituirii măsurilor asigurătorii asupra bunurilor aparţinând inculpatului au trecut aproximativ 4 ani, Înalta Curte, raportându-se şi la celelalte criterii de analiză, la care s-a făcut anterior referire şi care trebuie avute în vedere din perspectiva dispoziţiilor art. 2502 din C. proc. pen., constată că, şi la momentul procesual actual, subzistă temeiurile care au determinat luarea şi menţinerea acestora, fiind în continuare necesare pentru atingerea scopului prevăzut de art. 249 din C. proc. pen., şi anume pentru a se asigura înlăturarea riscului de ascundere, distrugere, înstrăinarea sau sustragere de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale, în vederea garantării recuperării foloaselor presupus a fi fost obţinute de inculpat.

În aprecierea asupra proporţionalităţii măsurii asigurătorii prezintă relevanţă durata măsurii asigurătorii în sine, şi nu faptul că urmărirea penală in personam a început de mai bine de 7 ani.

Se constată că măsurile asigurătorii au fost limitate la valoarea estimată a produsului pretins infracţional, valoarea indisponibilizată nedepăşind valoarea sumei probabile ce ar putea fi folosită pentru acoperirea prejudiciului.

În analiza proporţionalităţii, Înalta Curte are în vedere şi natura infracţiunilor de care este acuzat inculpatul (două infracţiuni de complicitate la dare de mită prev. de art. 48 din C. pen. rap. la art. 290 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi două infracţiuni de complicitate la cumpărare de influenţă prev. de art. 48 din C. pen. rap la art. 292 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen. şi a art. 5 din C. pen.), complexitatea cauzei, precum şi motivul pentru care a fost instituită, respectiv necesitatea de a se asigura posibilitatea luării măsurii confiscării speciale.

În ceea ce priveşte criticile formulate de contestator, în sensul că valoarea prejudiciului este bazată doar pe susţinerile iniţiale ale martorului denunţător, B., fără raportare la înscrisuri financiar-contabile, fără a exista o cuantificare certă a sumei, precum şi împrejurarea că situaţia prezentată în cuprinsul ordonanţei nu mai este de actualitate, întrucât cu ocazia audierii în faţa judecătorului fondului, martorul denunţător a prezentat o altă situaţie de fapt, Înalta Curte reţine că aceste aspecte vizează fondul cauzei şi nu pot fi analizate în cadrul prezentei contestaţii în care se verifică legalitatea şi temeinicia încheierii prin care s-a dispus menţinerea sechestrului asigurător.

Nefondată este şi critica potrivit căreia bunurile inculpatului nu pot face obiectul confiscării speciale, întrucât într-o asemenea situaţie ar putea fi confiscate doar bunurile care reprezintă echivalentul sumei remise efectiv persoanei/persoanelor care ar fi condamnate pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită (nu se poate dispune confiscarea prin echivalent şi de la persoana care ar fi oferit respectiva mită), respectiv bunurile care reprezintă echivalentul sumei remise efectiv cumpărătorului/lor de influenţă (nu se poate dispune confiscarea prin echivalent şi de la persoana care ar fi oferit respectiva sumă), din moment ce s-a reţinut că în urma desfăşurării pretinsei activităţi infracţionale ar fi rămas la dispoziţia unor societăţi comerciale controlate de inculpat suma de 2.768.839 euro. Or, tocmai obţinerea acestui beneficiu material direct justifică menţinerea în continuare a măsurii asigurătorii, în vederea recuperării acestuia, în ipoteza în care se va hotărî în acest sens prin hotărârea judecătorească definitivă.

Referitor la susţinerea potrivit căreia faţă de natura infracţiunilor de care este acuzat inculpatul, respectiv complicitate la dare de mită şi cumpărare de influenţă, în sensul că este greşit temeiul juridic indicat de parchet la instituirea măsurilor asigurătorii, respectiv art. 112 lit. e) coroborat cu art. 112 alin. (5) din C. pen., în realitate fiind aplicabile dispoziţiile art. 290 alin. (5) şi art. 292 alin. (4) din C. pen., Înalta Curte reţine acesta nu mai poate fi contestat la acest moment procesual. Pe de altă parte, aspectele invocate vizează necesitatea luării măsurii şi nu condiţia proporţionalităţii. Or, Înalta Curte a arătat mai sus că în cauză nu se mai impun discuţii asupra necesităţii măsurii asigurătorii, ci doar asupra condiţiei proporţionalităţii.

În continuare, Înalta Curte reţine că scopul măsurilor asiguratorii a fost încă de la debutul procesului penal cel al prezervării bunurilor ce pot servi la garantarea recuperării foloaselor presupus a fi obţinute prin infracţiunile de complicitate la dare de mită şi cumpărarea de influenţă, şi, pe de altă parte, măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, având rolul de a preveni distrugerea sau înstrăinarea bunurilor care ar putea să asigure, în speţă, această reparare. În cauză, deşi prin hotărârea primei instanţe s-a dispus încetarea procesului penal, această hotărâre nu este definitivă, cauza se află în apel, iar măsurile asigurătorii analizate satisfac în continuare exigenţele de necesitate şi proporţionalitate care au stat la baza dispunerii lor şi nu se justifică în momentul de faţă ridicarea sau restrângerea acestora, fiind o garanţie pentru garantarea recuperării foloaselor presupus a fi obţinute prin săvârşirea celor 4 infracţiuni. Nu în ultimul rând, dat fiind şi caracterul provizoriu al măsurilor dispuse, este de relevat şi faptul că procedurile penale în faţa instanţei de judecată s-au derulat cu diligenţă şi celeritate, garantând astfel că ingerinţa în dreptul la proprietate al inculpatului este una proporţională.

În privinţa bunurilor imobile sau mobile, instanţa constată că indisponibilizarea acestora, în contextul măsurii asiguratorii, nu lipseşte partea de dreptul de proprietate, punctual de atributul folosinţei, ci împietează doar posibilitatea de a dispune, respectiv de a înstrăina bunul pe perioada procedurii judiciare.

De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 207 din 31 martie 2015, Curtea Constituţională a reţinut că măsurile asigurătorii sunt o consecinţă a săvârşirii unei fapte penale şi constau în indisponibilizarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile prin instituirea unui sechestru asupra lor. Până la dovedirea vinovăţiei în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanţa dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, întrucât acest lucru se poate realiza numai prin dispozitivul hotărârii care trebuie să cuprindă şi cele hotărâte în mod definitiv cu privire la măsurile asigurătorii.

Pe de altă parte, măsura asigurătorie a sechestrului a fost instituită în vederea confiscării speciale în temeiul art. 112 lit. e) din C. pen. cu referire la disp. art. 112 alin. (5) din C. pen., ceea ce conferă posibilitatea instituirii sechestrului şi asupra bunurilor dobândite licit, referitor la bunurile cu privire la care apărarea a susţinut că nu au nicio legătură cu infracţiunile de care este acuzat inculpatul.

Referitor la susţinerea potrivit căreia aceeaşi sumă a făcut obiectul confiscării speciale în dosarul disjuns, Înalta Curte apreciază că acest aspect urmează a fi analizat pe fondul cauzei şi nu în această etapă procesuală, raportat la obiectul dedus judecăţii în prezenta cauză.

Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte constată că, raportat la numărul şi valoarea bunurilor sechestrate, la cuantumul foloaselor presupus obţinute, la complexitatea cauzei şi stadiul cercetării judecătoreşti în faţa instanţei de apel, la momentul procesual actual se poate aprecia rezonabil că în privinţa măsurilor asigurătorii menţinute se păstrează un just echilibru între interesul general legitim al statului, constând în acoperirea unei eventuale pagube, şi interesul personal al acuzatului de a-şi exercita neîngrădit dreptul de proprietate asupra bunurilor ce au fost indisponibilizate (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010; cauza Iordachescu împotriva Romaniei, cererea nr. x/09, hotărârea din 23 mai 2017).

Pentru aceste considerente, constatând legală şi temeinică încheierea atacată, în majoritate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge contestaţia formulată de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 05 iunie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2021.

În conformitate cu dispoziţiile art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Respinge contestaţia formulată de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 05 iunie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2021.

Obligă contestatorul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 iunie 2025.

OPINIE SEPARATĂ

Cu opinie separată, a domnului judecător L., în sensul admiterii contestaţiei formulate de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 05 iunie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2021, a desfiinţării încheierii contestate şi, pe cale de consecinţă, a încetării de drept a măsurilor asigurătorii luate faţă de inculpatul A..

1. Actele procesuale relevante în privinţa măsurilor asiguratorii

Prin ordonanţa procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie din data de 09.04.2021 (dosar nr. x/2019), s-a dispus instituirea măsurii asiguratorii a sechestrului asupra bunurilor imobile şi mobile aflate în proprietatea inculpatului A., până la concurenţa sumei de 2.768.839 euro.

Inculpatul A. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x/2019 din data de 13.04.2021 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, sub aspectul săvârşirii a două infracţiuni de complicitate la dare de mită, prev. de art. 48 C. pen. rap la art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi a două infracţiuni de complicitate la cumpărare de influenţă, prev. de art. 48 C. pen. rap la art. 292 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. şi a art. 5 C. pen.

Potrivit rechizitoriului această încadrare juridică este corespunzătoare următoarei situaţii:

Cu privire la una din infracţiunile de complicitate la dare de mită, prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 s-a reţinut că aceasta constă în aceea că: în perioada 2009 - 2011, l-a ajutat pe B. să dea mită lui C. suma totală de 1.114.000 euro, pentru ca acesta să îşi îndeplinească atribuţiile de serviciu de secretar de stat în Ministerul Transporturilor în aşa fel încât să asigure, pe de o parte, finanţarea necesară plăţii facturilor aferente lucrărilor efectuate la tronsonul de cale ferată Bucureşti-Constanţa şi, pe de altă parte, finanţarea necesară plăţii TVA-ului restant de la lucrările efectuate la tronsonul Bucureşti - Câmpina. În acest sens, A.:

- a mijlocit încheierea unor contracte de consultanţă fictive între societatea D., pe de o parte, şi societăţile E. şi F., pe de altă parte;

- a pus la dispoziţie conturile bancare din Elveţia ale societăţilor E. şi F., pentru ca în aceste conturi să fie transferate sumele achitate cu titlul de comision de societatea austriacă către oficiali români;

- ulterior a transferat către companiile controlate de B. fondurile necesare achitării sumei totale de 1.114.000 euro către C..

Cu privire la cealaltă infracţiune de complicitate la dare de mită, prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 s-a reţinut că aceasta constă în aceea că:

În perioada 2009 - 2013, l-a ajutat pe B. să dea mită lui G. suma totală de 65.000 euro, pentru ca acesta să îşi îndeplinească atribuţiile de serviciu de ministru al finanţelor publice în aşa fel încât să asigure, pe de o parte, finanţarea necesară plăţii facturilor aferente lucrărilor efectuate la tronsonul de cale ferată Bucureşti-Constanţa şi, pe de altă parte, finanţarea necesară plăţii TVA-ului restant de la lucrările efectuate la tronsonul Bucureşti -Câmpina. În acest sens, A.:

- a mijlocit încheierea unor contracte de consultanţă fictive între societatea D., pe de o parte, şi societăţile E. şi F., pe de altă parte;

- a pus la dispoziţie conturile bancare din Elveţia ale societăţilor E. şi F., pentru ca în aceste conturi să fie transferate sumele achitate cu titlul de comision de societatea austriacă către oficiali români;

- ulterior a transferat către companiile controlate de B. fondurile necesare achitării sumei totale de 65.000 euro pentru G..

Cu privire la una din infracţiunile de complicitate la cumpărare de influenţă, prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 s-a reţinut că aceasta constă în aceea că în perioada 2009 - 2013, l-a ajutat pe B. să îi dea lui G. suma totală de 2.117.000 euro pentru ca, în schimbul acestei sume, să îşi exercite influenţa asupra ministrului transporturilor H., pentru ca aceasta să asigure finanţarea necesară plăţii facturilor aferente lucrărilor efectuate la tronsonul de cale ferată Bucureşti-Constanţa, lucrări efectuate de asocierea din care făcea parte societatea austriacă D.. În acest sens, A.:

- a mijlocit încheierea unor contracte de consultanţă fictive între societatea D., pe de o parte, şi societăţile E. şi F., pe de altă parte;

- a pus la dispoziţie conturile bancare din Elveţia ale societăţilor E. şi F., pentru ca în aceste conturi să fie transferate sumele achitate cu titlul de comision de societatea austriacă către oficiali români;

- ulterior a transferat către companiile controlate de B. fondurile necesare achitării sumei totale de 2.117.000 euro către G..

Cu privire la cealaltă infracţiune de complicitate la cumpărare de influenţă, prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 s-a reţinut că aceasta constă în aceea că: în perioada 2009 - 2014, l-a ajutat pe B. să îi dea lui I. suma totală de 2,2 milioane euro pentru ca, în schimbul acestei sume, să îşi exercite influenţa asupra ministrului finanţelor publice J. (mediată prin intermediul lui G.), precum şi asupra conducerii Ministerului Transporturilor (ministrul K. şi secretarul de stat C.), pentru ca aceştia să asigure, pe de o parte, finanţarea necesară plăţii facturilor aferente lucrărilor efectuate la tronsonul de cale ferată Bucureşti-Constanţa şi, pe de altă parte, finanţarea necesară plăţii TVA-ului restant de la lucrările efectuate la tronsonul Bucureşti -Câmpina. În acest sens, A.:

- a mijlocit încheierea unor contracte de consultanţă fictive între societatea D., pe de o parte, şi societăţile E. şi F., pe de altă parte;

- a pus la dispoziţie conturile bancare din Elveţia ale societăţilor E. şi F., pentru ca în aceste conturi să fie transferate sumele achitate cu titlul de comision de societatea austriacă către oficiali români;

- ulterior a transferat către companiile controlate de B. fondurile necesare achitării sumei totale de 2,2 milioane euro către I..

Prin încheierea din data de 26.02.2024 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul asociat nr. x/2021, s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurilor asiguratorii instituite asupra bunurilor inculpatului A. prin ordonanţa din data de 09.04.2021 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, emisă în dosarul de urmărire penală nr. 612/P/2019, definitivă prin încheierea nr. 165/2024 din data de 08.04.2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.

Prin sentinţa penală nr. 194/26.02.2025 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2021 s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. cu privire la cele 4 infracţiuni, au fost ridicate măsurile asigurătorii dispuse în cauză cu privire la bunurile acestuia, în vederea confiscării speciale şi a fost respinsă cererea parchetului de confiscare specială.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, fiind înregistrat la data de 21.03.2025, sub nr. x/2021, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală. Prin cererea de apel, parchetul a solicitat, printre altele, menţinerea măsurilor asigurătorii instituite în cauză.

Prin urmare, timp de mai mult de 1 an nu a existat o verificare propriu-zisă a legalităţii şi temeiniciei măsurilor asigurătorii, dincolo de soluţia de ridicare de la finalul judecăţii din primul ciclu procesual.

2. Efectele neîndeplinirii obligaţiei pozitive de a verifica legalitatea şi temeinicia măsurilor asiguratorii în termenul prevăzut de lege

Conform art. 2502 din C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător.

Cu titlu preliminar, se impune a se analiza natura termenelor prevăzute de art. 2502 din C. proc. pen.

Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea bunurilor avute în vedere, prin instituirea unui sechestru asupra lor. Ca efect al instituirii sechestrului, proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, aşadar, atributul dispoziţiei juridice şi materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei [decizia nr. 2/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept].

Prin decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 4 martie 2016), referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (1) teza întâi din C. proc. pen., Curtea Constituţională a reţinut că ingerinţa generată prin dispunerea sechestrului asupra bunurilor mobile şi imobile ale suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul de proprietate, aceasta este reglementată prin lege, respectiv art. 249 şi următoarele din C. proc. pen., are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Totodată, ingerinţa analizată este proporţională cu cauza care a determinat-o, de vreme ce măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, întrucât acestea se dispun pe durata procesului penal, iar Curtea, analizând principiul proporţionalităţii, în jurisprudenţa sa constantă, a reţinut că acesta presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar (par. 30).

Prin decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016), Curtea Constituţională a reţinut că în lipsa asigurării unui control judecătoresc eficient asupra măsurii de indisponibilizare a bunurilor în cursul unui proces penal, statul nu îşi îndeplineşte obligaţia constituţională de a garanta proprietatea privată persoanei fizice/juridice.

Termenele substanţiale sunt cele care ocrotesc drepturi, prerogative şi interese extraprocesuale, preexistente procesului penal şi independente de acesta, limitând durata unor măsuri sau condiţionând îndeplinirea unor acte sau promovarea unor acţiuni care ar anihila un drept sau un interes extraprocesual. Spre deosebire de termenele substanţiale, termenele procedurale sunt termenele care ocrotesc drepturile şi interesele procesuale ale participanţilor la procesul penal şi contribuie la disciplinarea şi sistematizarea activităţii procesuale în vederea asigurării realizării la timp şi în mod just a scopului procesului penal.

Stabilirea termenelor substanţiale este de natură a asigura certitudinea întinderii răspunderii penale, a sancţiunilor şi a altor măsuri care restrâng drepturile şi libertăţile extraprocesuale ale persoanei vătămate.

Astfel, în materia măsurilor asigurătorii, fiind vorba despre ocrotirea unor drepturi extraprocesuale preexistente, Curtea apreciază că termenele maxime de 6 luni şi 1 an în înăuntrul cărora trebuie verificată măsura asigurătorie sunt termene substanţiale.

Natura de termen substanţial relevă caracterul limitat în timp al măsurii procesuale şi exclude reţinea naturii de termen de recomandare care alături de termenele peremptorii şi dilatorii constituie subcategorii ale termenlor proceduale.

În situaţia verificării măsurilor asigurătorii, la fel ca în situaţia verificării măsurilor preventive în camera preliminară şi în faza de judecată, termenele sunt stabilite de lege. Fiind veritabile termene legale, organele judiciare nu au posibilitatea de a le prelungi sau de a le prescurta. Tocmai de aceea în cuprinsul art. 2502 din C. proc. pen. se face referire expresă la "menţinerea măsurilor asigurătorii", iar nu la "prelungirea" acestora. În cadrul acestei proceduri, organul judiciar nu poate dispune menţinerea măsurii asigurătorii de la o dată ulterioară celei la care are loc verificarea, la fel cum nu poate dispune menţinerea ei pentru o anumită perioadă. De asemenea, nu se poate pune problema abrevierii termenelor legale pe cale judiciară, în condiţiile în care regula este aceea a verificării periodice, ele fiind stabilite doar pentru a fixa cadrul temporal în care se impune verificarea măsurii. De altminteri, chiar dacă cu ocazia luării sau verificării măsurii asigurătorii, din proprie iniţiativă, organul judiciar stabileşte un termen ulterior la care va avea loc o nouă verificare, depăşirea unui astfel de termen judiciar nu are aptitudinea să conducă la încetarea de drept a măsurii, atât timp cât este fixat înăuntrul termenului prevăzut de art. 2502 din C. proc. pen.. În fine, legea nu prevede o durată maximă a măsurilor asigurătorii, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii, pentru a se putea pune problema unui caz distinct de încetare de drept.

Prin urmare, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată au obligaţia procedurală de a verifica legalitatea şi temeinicia măsurilor asiguratorii în termenele imperative prevăzute de lege sub sancţiunea încetării de drept a măsurii procesuale.

Astfel, nerespectarea unei obligaţii procedurale de a verifica legalitatea şi temeinicia măsurii asiguratorii are consecinţe substanţiale deoarece vizează durata restrângerii unui drept fundamental ce preexistă procesului penal (dreptul de proprietate asupra bunurilor sechestrate asigurător) al căror exerciţiu concret este restrâns, sub aspectul prerogativei dispoziţiei, prin însăşi măsura asigurătorie supusă controlului judecătoresc, iar nu durata procedurilor.

Împrejurarea că legiuitorul nu a prevăzut în textul de lege nou introdus (prin Legea nr. 6/2021) şi o sancţiune pentru nerespectarea acestor termene, nu le conferă natura unor termene procedurale, atâta vreme cât natura termenului de verificare a măsurii asigurătorii nu depinde de reglementarea expresă a unei sancţiuni ci, aşa cum s-a arătat, de natura intereselor ocrotite, legiuitorul având în vedere eficienţa care urmează a se da art. 1 Protocol 1 din CEDO, de unde derivă şi formularea textului de lege "nu mai târziu de", formulare ce pune în discuţie în mod evident un termen până la care se putea verifica această măsură.

Raţiunea termenului de un an, instituit pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii asigurătorii în cursul judecăţii, este aceea de a respecta caracterul proporţional al măsurii în raport de durata şi evoluţia procedurii, respectiv de a elimina arbitrariul cât priveşte menţinerea pe o durată nedeterminată a unei măsuri restrictive de drepturi.

Totodată, menţinerea măsurii asigurătorii în procesul penal trebuie să respecte exigenţele de proporţionalitate impuse de CEDO, Curtea de la Strasbourg arătând că "ridicarea măsurii asigurătorii ar trebui să fie posibilă atunci când durata efectivă a acesteia este exagerat de mare in raport de durata şi evoluţia procedurii şi consecinţele pe care le produce depăşesc efectele normale ale unei astfel de măsuri" (cauza Forminster Entreprises Limited c. Republicii Cehe, hotărârea din 9 ianuarie 2009, parag. 76-78).

Aşadar, prin instituirea acestei obligaţii în sarcina organului judiciar legiuitorul a urmărit ca măsurile asiguratorii să nu îşi mai poată produce efecte în condiţiile constatării pasivităţii organelor judiciare de a proceda la verificarea legalităţii şi temeinicei măsurii asiguratorii.

Intervenţia încetării de drept a măsurii asiguratorii constituie un impediment face inutilă orice discuţie referitoare la necesitatea evaluării incidenţei unei nulităţi relative ca urmare a nerespectării normei procedurale.

Aplicând aceste principii în cauza de faţă, la momentul analizei efectuate de instanţa de fond, 12.05.2025 termenul substanţial de un an, imperativ, impus de art. 2502 din C. proc. pen. a fost depăşit.

Pe cale de consecinţă, sancţiunea nerespectării acestui termen este încetarea de drept a măsuri asiguratorii, motiv pentru care, în baza art. 2502 din C. proc. pen., se impunea a se constata încetate de drept măsurile sechestrului asigurător luate în prezenta cauză.