Statute of limitations suspension due to state of urgency vs. force majeure in EU fund fraud cases

Şedinţa publică din data de 24 iunie 2025

Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 572 din data de 20 iunie 2023 pronunţate de Curtea de apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 75 din 20.03.2023, pronunţată de Tribunalul Bacău, în dosarul nr. x/2019, printre alţii, în baza art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de 48 din C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. (fapta vizând proiectul intitulat "Înfiinţare pensiune prin schimbare destinaţie a clădirii existente în satul Bogdana, comuna Ştefan Cel Mare", beneficiar S.C. B. S.R.L.)

În baza art. 67 alin. (1) din C. pen. a fost interzisă inculpatului cu titlu de pedeapsă complementară, pe o durată de 2 ani de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat) şi lit. g) din C. pen. (dreptul de a exercita funcţia de administrator al unei societăţi comerciale)

În temeiul art. 66 alin. (1) din C. pen. au fost interzise cu titlu de pedeapsă accesorie drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., în condiţiile prevăzute de art. 65 alin. (1) şi alin. (3) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de 48 din C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. (fapta vizând proiectul intitulat "Construire pensiune agroturistică parter + mansardă şi utilităţi", beneficiar C.).

În baza art. 67 alin. (1) din C. pen. a fost interzisă inculpatului cu titlu de pedeapsă complementară, pe o durată de 2 ani de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat) şi lit. g) din C. pen. (dreptul de a exercita funcţia de administrator al unei societăţi comerciale).

În temeiul art. 66 alin. (1) din C. pen. au fost interzise cu titlu de pedeapsă accesorie drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., în condiţiile prevăzute de art. 65 alin. (1) şi (3) din C. pen.

În temeiul art. 38 alin. (1) din C. pen. s-a constatat că infracţiunile deduse judecăţii în prezenta cauză şi pentru care s-a dispus condamnarea, au fost comise de către inculpatul A. în condiţiile concursului real de infracţiuni, iar în baza art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa cea mai grea, respectiv 2 ani şi 4 luni închisoare la care a fost adăugat sporul obligatoriu de 8 luni închisoare reprezentând o treime din cuantumul total al pedepselor mai mici, în final inculpatul având de executat pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsă complementară cea mai grea, respectiv interzicerea pe o durată de 2 ani de la data rămânerii definitive a prezentei, a exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat) şi lit. g) din C. pen. (dreptul de a exercita funcţia de administrator al unei societăţi comerciale).

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsă accesorie cea mai grea, respectiv interzicerea cu titlu de pedeapsă accesorie a drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., în condiţiile prevăzute de art. 65 alin. (1) şi (3) din C. pen.

Împotriva acestei sentinţe penale a formulat apel, printre alţii, inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 572 din data de 20 iunie 2023 pronunţată de Curtea de apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 75/D/20.03.2023, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/2019, doar în ceea ce priveşte modalitatea judiciară de individualizare a executării pedepsei cu închisoarea.

S-a desfiinţat sentinţa penală apelată doar cu privire la acest aspect.

S-a reţinut cauza spre rejudecare şi, în fond, în baza art. 91 din C. pen. s-a dispus faţă de inculpatul A. suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 3 ani închisoare.

În baza art. 92 din C. pen. s-a stabilit faţă de inculpatul A. un termen de supraveghere pe o perioadă de 4 ani.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen. pe durata termenului de supraveghere, inculpatul A. trebuie să respecte măsurile de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bacău, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93, alin. (2), lit. b) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul A. trebuie să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către Serviciul de probaţiune Bacău sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen. pe durata termenului de supraveghere, inculpatul A. este obligat să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pentru o perioadă de 80 de zile în cadrul Primăriei Bacău sau în cadrul D.G.A.S.P.C. Bacău.

S-a atras atenţia inculpatului A. asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate ce nu sunt contrare deciziei.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs în casaţie inculpatul A., astfel că prin încheierea nr. 620/RC din 17 octombrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen. s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de recurenţii A., C., D. şi E. împotriva deciziei penale nr. 572 din 20.06.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019.

S-a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate formulată de recurenţii A. şi C. şi s-a dispus sesizarea cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

La data de 25 februarie 2025, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost înregistrată, sub numărul x/2025, cererea de revizuire a încheierii nr. 620/RC din 17 octombrie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2019, formulată de revizuentul A..

Prin cererea formulată, revizuentul A., a arătat, în esenţă, că, ulterior pronunţării încheierii nr. 620/RC din 17 octombrie 2023, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a respins, ca inadmisibil, recursul său în casaţie, textul de lege în temeiul căruia a fost soluţionat, a fost declarat neconstituţional, iar consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

În opinia apărării, dispoziţia legală declarată neconstituţională a avut o înrâurire decisivă asupra hotărârii pronunţate în cauză, reprezentând, în realitate singurul motiv pentru care recursul în casaţie a fost respins, ca inadmisibil.

Totodată, s-a susţinut că este îndeplinită şi condiţia privind faptul că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în cauză şi a fost considerată ca admisibilă, chiar dacă cu privire la excepţia invocată de revizuent Curtea Constituţională nu s-a pronunţat, întrucât odată cu pronunţarea Deciziei nr. 50/2025, aceasta a devenit general obligatorie, producând efecte erga omnes.

În cauză, cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.

Prin decizia penală nr. 275 din 16 aprilie 2025 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost admisă cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva încheierii nr. 620/RC din 17 octombrie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2019.

S-a anulat în parte încheierea atacată şi s-a dispus rejudecarea admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulate de recurentul A., cu privire la cazul casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.

S-a trimis la repartizare aleatorie cererea de recurs în casaţie, formulată de recurentul A., în ceea ce priveşte cazul casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

După repartizarea aleatorie, cauza a fost înregistrată pe rolul Completului C2 filtru la data de 13 mai 2025.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie formulate de inculpatul A., Înalta Curte, prin încheierea din data de 27 mai 2025, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a dispus admiterea în principiu a acesteia în limitele arătate şi a trimis cauza în vederea judecării recursului în casaţie.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de inculpatul A., ca fiind nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

Acest caz de casare poate fi invocat atunci când, faţă de actele şi lucrările dosarului, prin hotărârea recurată s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen., dispunându-se încetarea procesului penal.

Chiar dacă, aşa cum s-a arătat mai sus, dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. prevăd posibilitatea invocării acestui caz de recurs în casaţie doar în situaţia în care în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, se observă că prin decizia Curţii Constituţionale nr. 50 din data de 18 februarie 2025 s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că este neconstituţională soluţia legislativă din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., care exclude inculpatul de la dreptul de a formula recurs în casaţie în ipoteza în care în mod greşit nu a fost dispusă încetarea procesului penal.

În speţă, Curtea de Apel Bacău a apreciat că pentru infracţiunea de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete şi dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, pentru care se prevede o pedeapsă maximă de 7 ani închisoare, potrivit art. 154 lit. c) din C. pen. termenul general de prescripţie este de 8 ani închisoare şi că în speţă termenul de prescripţie generală de 8 ani nu este împlinit pentru nicio infracţiune.

Privitor la activitatea infracţională a inculpaţilor F. şi S.C. B. S.R.L. (pentru infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000), G. şi A. (pentru infracţiunea prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, complicitatea la infracţiunea comisă de inculpata F.), plecând ca dată de începere a curgerii acestor termene de la prima plată, adică 30.04.2015 şi luând în considerare suspendările termenelor de prescripţie din perioada stării de urgenţă de 60 de zile dispuse prin Decretul nr. 195/2020 şi nr. 240/2020, s-a reţinut de către instanţa de apel că termenul de 8 ani de prescripţie generală a răspunderii penale nu este împlinit.

Privitor la activitatea infracţională a inculpaţilor C. (pentru infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000); D., E. şi A. (pentru infracţiunea prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, complicitatea la infracţiunea comisă de inculpata C.), plecând ca dată de începere a curgerii acestor termene de la prima plată, adică 20.05.2015 şi luând în considerare suspendările termenelor de prescripţie din perioada stării de urgenţă de 60 de zile dispuse prin Decretul nr. 195/2020 şi nr. 240/2020, s-a reţinut de către instanţa de apel că termenul de 8 ani de prescripţie generală a răspunderii penale nu este împlinit în prezent.

Curtea a constatat, contrar opiniei inculpaţilor, că Decretul nr. 195/2020 din 16 martie 2020 şi Decretul nr. 240/2020 din 14 aprilie 2020 au avut efecte de suspendare a termenelor de prescripţie, pe o durată de 60 de zile, conform art. 156 din C. pen. prin coroborare cu dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, aceste decrete încadrându-se în noţiunea de "dispoziţie legală" din cuprinsul normei prevăzute la art. 156 din C. pen.

În ceea ce priveşte natura/felul infracţiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, Curtea a reţinut că aceasta este o infracţiune simplă, de rezultat, astfel că momentul consumativ al infracţiunii, de la care începe curgerea termenul de prescripţie a răspunderii penale, este acela al producerii rezultatului, moment în care sunt respectate toate condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă a infracţiunii.

În cazul infracţiunilor ce constau într-o singură acţiune sau inacţiune şi a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube/realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a apreciat că nu poate fi alta decât momentul apariţiei primei pagube ori al obţinerii primului folos necuvenit, acest moment fiind cel care permite încadrarea faptei comise drept infracţiune, în speţa de faţă fiind 30.04.2015 pentru activitatea infracţională a inculpaţilor F., S.C. B. S.R.L., G. şi A. şi 20.05.2015 pentru activitatea infracţională a inculpaţilor C., D., E. şi A..

În esenţă, prin cererea de recurs în casaţie, recurentul inculpat A. a susţinut cazul de casare prevăzut la pct. 8, prin raportare la art. 19 TFUE, în condiţiile în care nu se poate asigura respectarea principiului nediscriminării şi egalităţii, prevăzut de art. 20 şi 21 din Carta Drepturilor Fundamentale ale UE, să se aplice direct şi prioritar norma europeană şi să se constate că recursul în casaţie declarat este admisibil şi în ceea ce priveşte incidenţa unui caz de încetare a procesului penal.

Recurentul a arătat că în mod greşit instanţa de apel nu a dispus încetarea procesului penal în condiţiile în care termenul de prescripţie al răspunderii penale era împlinit la data pronunţării deciziei în apel, având în vedere că decretele emise de Preşedintele României pentru constatarea stării de urgenţă nu constituie cauze legale sau naturale care să împiedice continuarea procesului penal şi din acest motiv nu au ca efect suspendarea pe o durată de 60 de zile a cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale, deoarece, aşa cum a stabilit şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 152/2020, aceste decrete sunt acte administrative cu caracter normativ, iar dispoziţiile din anexele acestora au fost emise cu depăşirea atribuţiilor constituţionale.

Contrar celor susţinute de inculpat, Înalta Curte constată că termenul general al prescripţiei răspunderii penale nu s-a împlinit la data pronunţării deciziei în apel.

Astfel, în prealabil, Înalta Curte analizează, în condiţiile pronunţării Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României şi a Deciziei nr. 67/2022 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, problema intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

La momentul adoptării şi intrării în vigoare a C. pen. al României, 01 februarie 2014, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale era reglementată în art. 155 alin. (1), textul legal având următoarea formă: "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".

Prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituţională a României a constatat că:

"soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională".

Pe cale de consecinţă, ulterior pronunţării acestei decizii a instanţei de contencios constituţional, în condiţiile în care legiuitorul nu a intervenit activ în modificarea prevederilor legale constatate neconstituţionale conform considerentelor deciziei precitate, în fondul legislativ activ, art. 155 alin. (1) din C. pen. a avut următoarea formă: "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe (...)".

Prin Decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate invocată şi s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma ulterioară deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituţionale.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de contencios constituţional a reţinut următoarele:

"72. Aşa fiind, Curtea constată că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancţionate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018.

Astfel, deşi Curtea Constituţională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidenţiind reperele unui comportament constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale.

73. În consecinţă, Curtea constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale."

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine, în conformitate cu considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, că în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la 25 iunie 2018, şi momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., 30 mai 2022, în legislaţia naţională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispoziţiile cuprinse în prevederile art. 153 - 154 din C. pen., termenele de prescripţie a răspunderii penale fiind cele menţionate în art. 154 alin. (1), fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.

În sensul celor de mai sus este Decizia nr. 67 din data de 25 octombrie 2022 a Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală prin care s-a statuat că "Având în vedere delimitarea efectelor prescripţiei răspunderii penale astfel cum rezultă din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.092/2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013) într-un efect principal, reprezentat de înlăturarea răspunderii penale şi, respectiv, un efect derivat, de ordin procesual, constând în înlăturarea acţiunii penale, se reţine că, la rândul său, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale are un efect de drept material, modificând regimul răspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp în care statul îşi poate exercita dreptul de a trage la răspundere penală, şi un efect derivat, de ordin procesual, respectiv repunerea organelor judiciare într-un nou termen în care îşi pot exercita rolul activ, conferit de dispoziţiile art. 5 din C. proc. pen., de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate.

Cele două efecte nu se confundă şi nu sunt reglementate de aceleaşi categorii de norme legale.

În consecinţă, nu este posibilă extinderea regulilor referitoare la aplicarea în timp a legii procesuale care reglementează condiţiile de legalitate ale actului procedural care constituie cauza la efectul de drept material al întreruperii cursului prescripţiei. Mai concret, dacă s-ar admite că întreruperea prescripţiei este reglementată de norme procesuale întrucât cauza ei este un act de procedură, ar însemna să se confunde cauza în sine cu efectul principal constând în întreruperea cursului prescripţiei penale. Or, aşa cum s-a arătat, cauza prevăzută de art. 155 alin. (1) din C. pen. (îndeplinirea unui act de procedură) are ca efect de drept material întreruperea termenului de prescripţie, care produce consecinţa prelungirii termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală.

Aşadar, nu pot fi extinse dispoziţiile procesuale care reglementează cauza (actul de procedură) la întreaga instituţie a întreruperii cursului prescripţiei, efectul acesteia fiind prevăzut în mod distinct de legea penală de drept material şi constând în prelungirea termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală."

Prin Decizia nr. 16 din 16 septembrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1229 din 06 decembrie 2024) s-a stabilit că:

"1. Actele de procedură emise anterior datei de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018) au efect întreruptiv al prescripţiei răspunderii penale, indiferent de valoarea prejudiciului, fără a fi necesară evaluarea în concret a unui risc sistemic de impunitate, în toate cauzele având ca obiect infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene şi infracţiuni de corupţie, numai dacă legea penală mai favorabilă stabilită în mod global potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014) este C. pen. sau legislaţia specială conţinând dispoziţii penale în forma în vigoare între 1 februarie 2014 şi 24 iunie 2018.

2. Actele de procedură pentru care există obligaţia legală de a fi comunicate suspectului sau inculpatului ulterior datei de 30 mai 2022 (data publicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022) întrerup curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022 ori cu privire la faptele săvârşite anterior, numai dacă legea penală mai favorabilă stabilită în mod global potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014) este C. pen. sau legislaţia specială conţinând dispoziţii penale în forma în vigoare începând cu data de 30 mai 2022."

Prin urmare, Înalta Curte arată că în perioada 25.06.2018-30.05.2022, dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen., referitoare la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, au încetat să mai aibă efecte juridice, dispoziţiile C. pen. în vigoare în perioada menţionată constituind legea penală mai favorabilă indiferent de natura infracţiunii deduse judecăţii.

Pe cale de consecinţă, termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea săvârşită de inculpat se raportează numai la dispoziţiile art. 154 alin. (1) C. pen., deoarece, în lipsa unor dispoziţii legale referitoare la întreruperea cursului prescripţiei, nu se poate stabili că a început un nou termen de prescripţie, cu consecinţa socotirii ca fiind împlinit a termenului de prescripţie, în cazul depăşirii cu încă o dată a acestuia.

Înalta Curte constată că termenul de prescripţie se calculează potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (1) şi (2) C. pen., în raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

Termenul de 8 ani, de prescripţie generală a răspunderii penale pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului A., prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, complicitatea la infracţiunea comisă de inculpata F., aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, plecând ca dată de începere a curgerii a termenului de la prima plată, adică 30.04.2015 şi luând în considerare suspendările termenelor de prescripţie din perioada stării de urgenţă pe durata a 60 de zile, nu s-a împlinit la data pronunţării deciziei recurate, respectiv 20 iunie 2023 (termenul de prescripţie se împlinea la data de 28 iunie 2023, conform art. 154 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) C. pen. rap. la art. 186 alin. (2) teza a II-a C. pen.).

În egală măsură, acelaşi termen de 8 ani, de prescripţie generală a răspunderii penale pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, complicitatea la infracţiunea comisă de inculpata C., având în vedere data de începere a curgerii a acestui termen, respectiv de la prima plată, adică 20.05.2015, şi luând în considerare suspendările termenelor de prescripţie din perioada stării de urgenţă pe durata a 60 de zile, nu s-a împlinit la data pronunţării deciziei recurate (termenul de prescripţie se împlinea la data de 18 iulie 2023, conform art. 154 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) C. pen. rap. la art. 186 alin. (2) teza a II-a C. pen.).

Sub aspectul suspendării cauzei pe durata a 60 de zile, Înalta Curte reţine că în perioada 16 martie - 14 mai 2020, ca urmare a pandemiei de COVID-19, a fost declarată stare de urgenţă pe întreg teritoriul ţării prin Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020 din 16.03.2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16.03.2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3/2020 din 19.03.2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 224 din 19 martie 2020 şi Decretul Preşedintelui României nr. 240/2020 din 14.04.2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 311 din 14.04.2020 aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4/2020 din 16.04.2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 320 la 16.04.2020.

Cu privire la aceste decrete, Înalta Curte constată că nu a intervenit suspendarea cursului prescripţiei penale, întrucât Decretul Preşedintelui României nu se încadrează în noţiunea de dispoziţie legală, ca fiind cauză de suspendare a prescripţiei răspunderii penale (art. 156 C. pen.), având în vedere calificarea dată Decretelor Preşedintelui de Curtea Constituţională prin decizia nr. 152 din 06.05.2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 387 din 13.05.2020, aceea de act administrativ cu caracter normativ, cu forţă juridică inferioară legii, care nu poate să deroge, să se substituie sau să adauge la lege.

De asemenea, Curtea Constituţională a mai arătat că, "90. Odată stabilită natura juridică a decretului şi poziţia sa în ierarhia actelor normative care consacră materia stării de urgenţă, apare evident faptul că atât măsurile care urmează a fi luate, cât şi restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale nu sunt reglementate de Preşedintele României, ci sunt prevăzute de legea a cărei executare cade în sarcina acestei autorităţi publice. Ca atare, transpunând normele legale, prin actul administrativ de aplicare a legii, Preşedintele nu face decât să identifice acele măsuri de primă urgenţă, prevăzute de lege, dar care sunt adaptate situaţiei concrete care a generat starea excepţională, precum şi acele drepturi şi libertăţi fundamentale al căror exerciţiu urmează a fi restrâns pe durata stării de urgenţă. Având în vedere forţa juridică inferioară legii, decretul Preşedintelui nu poate să deroge, să se substituie sau să adauge la lege, deci nu poate conţine norme de reglementare primară."

Cu privire la împrejurarea că aceste decrete au fost aprobate prin lege, Curtea Constituţională a reţinut:

"91. În continuare, pornind de la realitatea că decretul de instituire a stării de urgenţă este actul administrativ emis în exercitarea unei atribuţii constituţionale, deci având rang constituţional, Curtea constată că acesta este emis sub condiţia rezolutorie de a fi aprobat prin hotărâre a Parlamentului, neîndeplinirea condiţiei atrăgând revocarea de îndată a decretului şi încetarea aplicabilităţii măsurilor dispuse. În vederea obţinerii încuviinţării, Preşedintele are obligaţia de a formula solicitarea în termenul stipulat de Constituţie, cel mult 5 zile de la data luării măsurii. Parlamentul funcţionează pe toată durata stării de urgenţă, iar dacă nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de urgenţă."

În continuare, Curtea Constituţională a arătat că Parlamentul nu şi-a exercitat a rolul de a verifica aceste decrete, reţinând:

"105. Pe de altă parte, Curtea observă că, încuviinţând instituirea stării de urgenţă, Parlamentul României avea obligaţia de a verifica îndeplinirea condiţiilor constituţionale şi legale pe care decretul Preşedintelui trebuia să le respecte. Or, prin articolul unic al Hotărârii nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind instituirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, Parlamentul s-a limitat să încuviinţeze măsura, fără a-şi îndeplini obligaţia de a verifica respectarea exigenţelor pe care Constituţia şi legea le impun decretului Preşedintelui şi de a sancţiona exercitarea ultra vires a competenţelor legale.

106. Prin Hotărârea nr. 4 din 16 aprilie 2020 privind încuviinţarea prelungirii stării de urgenţă, Parlamentul a prevăzut expres la art. 2 modul în care poate fi restrâns exerciţiul drepturilor şi al libertăţilor fundamentale în starea de urgenţă, respectiv "numai prin acte normative cu putere de lege", restrângerea trebuie să fie determinată exclusiv de prevenirea şi combaterea epidemiei COVID-19, să fie temeinic motivată şi cu respectarea strictă a exigenţelor art. 53 alin. (2) din Constituţie. De asemenea art. 3 din hotărâre prevede că "modificările, abrogările sau completările actelor normative cu caracter legal, motivate de prevenirea şi combaterea pandemiei de COVID-19, se pot dispune numai prin acte normative cu caracter legal". Cu toate acestea, anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, intitulată Măsuri de primă urgenţă cu aplicabilitate directă, prin care s-au adoptat, de asemenea, derogări de la legislaţia în vigoare la momentul prelungirii stării de urgenţă, nu a fost supusă controlului parlamentar.".

Or, în condiţiile în care Curtea Constituţională a constatat că:

I. Măsurile de primă urgenţă cu aplicabilitate directă dispuse prin cele două decrete ale Preşedintelui (printre care şi suspendarea de plin drept a cauzelor civile fără a fi necesară efectuarea vreunui act de procedură în acest scop, întreruperea termenele de exercitare a căilor de atac, limitarea activităţii de urmărire penală şi cea a judecătorilor de drepturi şi libertăţi, suspendarea de drept a proceselor penale aflate în curs pe rolul instanţelor de judecată, inclusiv a celor aflate în procedură în camera preliminară), nu sunt prevăzute de art. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 şi constituie, în mod expres [art. 32, art. 37, art. 41] sau implicit, derogări de la legislaţia în vigoare la momentul instituirii stării de urgenţă, dar Preşedintele a dispus, pe de o parte, suspendarea sau neaplicarea unor dispoziţii legale sau, pe de altă parte, modificarea şi completarea unor legi, dispoziţiile sale având impact asupra unor drepturi şi libertăţi fundamentale (dreptul la muncă, libertatea economică, accesul liber la justiţie etc.)."- paragraful 101, dar şi că:

II. Parlamentul s-a limitat să încuviinţeze măsura, fără a-şi îndeplini obligaţia de a verifica respectarea exigenţelor pe care Constituţia şi legea le impun decretului Preşedintelui şi de a sancţiona exercitarea ultra vires a competenţelor legale (paragraful 105), deşi Preşedintele şi-a exercitat atribuţia constituţională prin depăşirea cadrului legal (paragraful 104).

Astfel fiind, Înalta Curte constată că cele două decrete ale Preşedintelui nu se încadrează în noţiunea de dispoziţie legală drept cauză de suspendare a cursului termenului prescripţiei răspunderii penale.

Cu toate acestea, Înalta Curte reţine că, în cauza de faţă, în perioada stării de urgenţă (16 martie - 14 mai 2020) nu s-au efectuat acte de către judecătorul de cameră preliminară, având în vedere restricţiile de circulaţie pe care starea pandemică le-a impus, situaţie în care cursul termenului de prescripţie a răspunderii penale a fost suspendat.

Suspendarea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale îşi găseşte motivarea în împrejurarea că organele judiciare nu au stat pasive, ci au fost împiedicate, potrivit legii ori unei stări de fapt, să acţioneze.

O categorie de cauze care determină suspendarea cursului prescripţiei, potrivit art. 156 alin. (1) din C. pen., priveşte împrejurări de neprevăzut, cum ar fi: cutremur, catastrofă, epidemie. În astfel de situaţii, din cauza izolării ori a faptului că primordiale sunt acţiunile de salvare, activitatea judiciară este îngreunată.

Existenţa vreuneia dintre cauzele de suspendare are ca efect oprirea cursului prescripţiei din ziua în care a apărut şi până în ziua în care a încetat acea cauză.

Se observă că procesul penal în faza camerei preliminare nu s-a putut desfăşura în intervalul 16 martie - 14 mai 2020, pe perioada stării de urgenţă, intervenind o împrejurare de neprevăzut şi de neînlăturat în sensul art. 156 alin. (1) din C. pen.

În concluzie, cursul prescripţiei a fost suspendat cel puţin în intervalul de 60 de zile în care activitatea organelor judiciare a fost limitată prin decretele Preşedintelui României, reluându-se ulterior, cu consecinţa prelungirii termenului de prescripţie generală cu 60 de zile.

Acest interval de timp nu este luat în considerare la calcularea termenului de prescripţie, urmând ca prescripţia să-şi reia cursul după încetarea cauzei de suspendare. Dacă au avut loc mai multe suspendări, în cursul aceluiaşi termen de prescripţie, durata fiecărei suspendări este scoasă din calcul, considerându-se câştigate prescripţiei toate intervalele de timp de dinaintea apariţiei cauzei de suspendare.

În aceste condiţii, termenul prescripţiei răspunderii penale pentru cele două infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului A., prevăzute de art. 48 din C. pen. raportat art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, nu era împlinit la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, respectiv data de data 20 iunie 2023 când a fost pronunţată decizia recurată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 572 din data de 20 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul-inculpat, în cuantum de 200 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 572 din data de 20 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul-inculpat, în cuantum de 200 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 iunie 2025.