Criminal cassation inadmissible for substantive factual challenge mislabeled as lack of legal preview under Art. 438(1)(7) CPC

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 3060 din data de 07.11.2024 pronunţată în dosarul nr. x/2024, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, secţia penală a hotărât următoarele:

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. raportat la art. 337 C. pen. a condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an şi 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice (faptă din data de 06.02.2021).

În baza art. 91 C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, iar în temeiul art. 92 alin. (1) C. pen. a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani şi 6 luni, care se calculează, conform art. 92 alin. (2) C. pen., de la data rămânerii definitive a hotărârii atacate.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. a obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 94 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a impus comunicarea datelor prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c)-e) C. pen. Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Giurgiu.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. a impus inculpatului obligaţia de a frecventa unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către Serviciul de Probaţiune Bucureşti sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, s-a impus ca inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Administraţiei Domeniului Public şi Dezvoltare Urbană Sector 6 sau Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 6.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 91 alin. (4) C. pen. a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. cu privire la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în caz de nerespectare, cu rea-credinţă, a măsurilor de supraveghere sau de neexecutare a obligaţiilor impuse ori stabilite de lege, precum şi în caz de săvârşire a unei noi infracţiuni.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen.. a obligat inculpatul la plata sumei de 2.300 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 2.000 RON reprezentând cheltuieli judiciare stabilite pentru faza de judecată, iar suma de 300 de RON reprezentând cheltuieli judiciare stabilite pentru faza de urmărire penală.

Pentru a pronunţa această hotărâre, analizând probatoriul administrat în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, inclusiv prin raportare la apărările formulate, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că fapta inculpatului A. constând în aceea că, la data de 06.02.2021, în jurul orei 02:30, a condus autoturismul, ocazie cu care, fiind depistat în trafic de către organele de poliţie, a refuzat să fie supus testării cu aparatul etilotest, iar ulterior, după ce a fost condus la sediul INML din Mun. Bucureşti, str. x, a refuzat să se supună prelevării de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, prev. de art. 337 C. pen.

La individualizarea pedepsei, prima instanţă a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen. Astfel, în ceea ce priveşte gravitatea infracţiunii, judecătorul fondului a reţinut că fapta a fost săvârşită pe raza Municipiului Bucureşti, respectiv pe bd. x, sector de drum cu valori de trafic ridicate chiar şi pe timpul nopţii, riscul de producere a accidentelor rutiere fiind crescut. Or, aceste aspecte, coroborate cu refuzul inculpatului de a se supune testării cu aparatul etilotest şi prelevării de mostre biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, imprimă faptei o periculozitate sporită. De asemenea, s-a reţinut că refuzul prelevării de mostre biologice în vederea stabilirii alcoolemiei este suficient pentru producerea stării de pericol şi pentru perturbarea siguranţei circulaţiei pe drumurile publice, atitudinea inculpatului faţă de riscul la care s-au expus ceilalţi participanţi la traficul rutier, prin conduita sa, dovedind o ignoranţă în înţelegerea pericolului social al săvârşirii infracţiunii.

Referitor la persoana inculpatului, analizând conduita acestuia după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, instanţa de fond a constatat că acesta nu a avut o atitudine cooperantă cu organele judiciare, nu a oprit la semnalele luminoase ale organelor de poliţie şi a susţinut că nu se afla în mişcare, ci era staţionat, astfel că nu se impunea testarea sa, precum şi că a refuzat testarea din cauza purtării abuzive de care a dat dovadă martorul B..

În ceea ce priveşte nivelului de educaţie, vârsta, situaţia familială şi socială a inculpatului, prima instanţă a reţinut că inculpatul este cetăţean român, fiind divorţat, având în întreţinere doi copii şi studii medii. De asemenea, aspectele care reies din analiza fişei de cazier judiciar a inculpatului sunt favorabile, acesta aflându-se la prima abatere infracţională.

Cu privire la individualizarea judiciară a executării pedepsei, având în vedere dispoziţiile art. 91 C. pen., instanţa de fond a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru a se dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 ani şi 2 luni închisoare aplicată inculpatului.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul A., criticând hotărârea instanţei de fond sub aspectul temeiniciei.

Prin decizia penală nr. 446/A din 26 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins ca nefondat apelul declarat de către inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 3060 din data de 07.11.2024 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, secţia penală în dosarul nr. x/2024.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat apelantul-inculpat la plata cheltuielilor judiciare în cuantum de 600 RON către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariul apărătorului din oficiu care a asigurat asistenţa juridică a inculpatului în faza procesuală a apelului, în sumă de 998 RON, s-a suportat din fondurile Ministerului Justiţiei.

În acest sens, efectuând propria evaluare a probatoriului, Curtea a constatat că instanţa de fond a stabilit o stare de fapt corespunzătoare adevărului judiciar, căreia i-a conferit o corectă încadrare juridică, fapta imputată inculpatului întrunind elementele constituitive ale infracţiunii de refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, faptă prevăzută de art. 337 C. pen.

Astfel, coborând probele administrate în cursul urmăririi penale cu probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti, instanţa de control judiciar a constatat că susţinerile inculpatului nu sunt susţinute de porbele administrate, iar ansamblul materialului probator este suficient şi apt să răstoarne prezumţia de nevinovăţie şi să facă dovada existenţei faptei reţinute în sarcina inculpatului A..

În acest sens, Curtea a constatat - referitor la poziţia procesuală a inculpatului A. - că atunci când a dat declaraţii în calitate de inculpat în cursul urmăririi penale a recunoscut comiterea faptei reţinute în sarcina sa, însă a precizat că această faptă este consecinţa purtării abuzive a martorului B.. În faza de judecată în primă instanţă, inculpatul a revenit asupra atitudinii sale, arătând că nu doreşte să recunoască fapta pentru care este trimis în judecată, iar pentru dovedirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de organele de cercetare penală s-a procedat la readministrarea probei testimoniale cu martorii C. şi B., instanţa de fond reţinând în mod just aceeaşi situaţie de fapt precum cea expusă prin rechizitoriu.

Astfel, în ceea ce priveşte criticile aduse sentinţei apelate, s-a reţinut că apelul inculpatului este nefondat, fiind întrunite condiţiile legale pentru a se dispune tragerea la răspundere penală a inculpatului A..

În acest context, Curtea a constatat că inculpatului i se impută, sub aspectul acuzaţiei de refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, faptă prevăzută de art. 337 C. pen., că la data de 06.02.2021, în jurul orei 02:30, după ce a condus autoturismul, pe bd. din Mun. Bucureşti, a refuzat să se supună testării alcooltest şi, ulterior, fiind condus la sediul INML în vederea prelevării de mostre biologice, a refuzat să se supună prelevării de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei.

De asemenea, instanţa de apel a subliniat că inculpatul A. a urmărit un scop unic, respectiv acela de a evita descoperirea şi sancţionarea propriei infracţiuni de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau altor substanţe, având în vedere că a refuzat testarea cu aparatul Drager Alcool Test, testare impusă ca urmare a faptului că acesta emana halenă alcoolică. Ulterior, s-a procedat la conducerea inculpatului la sediul INML, în vederea recoltării de probe biologice, însă acesta a refuzat prelevarea de probe de sânge în vederea determinării alcoolemiei.

Astfel, existenţa scopului inculpatului, de a evita tragerea la răspundere penală pentru conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau altor substanţe nu este de natură să înlăture intenţia directă cu care a refuzat prelevarea de mostre biologice, inculpatul confundând dreptul de a nu se autoincrimina cu obligaţia legală de a se supune testării aerului expirat, respectiv cu obligaţia legală subsecventă de a se supune prelevării probelor biologice.

În raport cu aceste constatări, Curtea a reţinut că inculpatului i s-a solicitat prelevarea de probe biologice în condiţiile prevăzute de dispoziţiile naţionale, astfel încât nu a reţinut vreo încălcare la dreptul de a nu se autoincrimina sau la viaţa privată.

Aşadar, instanţa de control judiciar a constatat că sunt îndeplinite pe deplin condiţiile prevăzute de art. 396 alin. (2) C. proc. pen., fiind probat dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpatul A. şi a apreciat ca fiind neîntemeiată solicitarea apărării de a se dispune achitarea inculpatului, din probatoriul administrat în cursul urmăririi penale şi în faza cercetării judecătoreşti în primă instanţă rezultând caracterul infracţional al faptei imputate acestuia prin actul de sesizare, neimpunându-se pronunţarea unei soluţii de achitare a acestuia în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a), b) sau c) C. proc. pen.

În ceea ce priveşte modul în care instanţa de fond a realizat individualizarea judiciară a pedepsei aplicate pentru infracţiunea imputată inculpatului, Curtea a apreciat că pedeapsa a fost judicios individualizată prin raportare la dispoziţiile art. 74 C. pen., iar stabilirea modalităţii de executare a pedepsei s-a realizat în mod legal raportat la circumstanţele reale al cauzei şi cele personale ale inculpatului.

Hotărârea din apel a fost comunicată la 31 martie 2025 Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi la 01 aprilie 2025 inculpatului A..

Termenul de declarare a recursului în casaţie s-a împlinit la data de 05 mai 2025 pentru inculpatul A..

Împotriva hotărârii instanţei de apel, la data de 29 aprilie 2025, a declarat recurs în casaţie inculpatul A. (personal), fără a invoca, în mod expres, vreunul dintre motivele de casare reglementate de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În esenţă, recurentul a susţinut că fapta pentru care a fost condamnat nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 337 C. pen., având în vedere că refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice este sancţionat numai dacă există o suspiciune rezonabilă că persoana a condus un autovehicul pe drumurile publice sub influenţa alcoolului. Or, recurentul a susţinut că, în cauză, nu există nicio probă care să ateste că a condus autovehiculul ori că a avut loc o acţiune de oprire în trafic şi o urmărire a autovehiculului de către echipajul de poliţie format din B. şi SM din Jandarmerie C.. În susţinere, a prezentat probele administrate în cauză şi a menţionat, în mod detaliat, probele pe care organele de urmărire penală şi instanţele de judecată au refuzat să le administreze şi din care rezultă, în opinia recurentului, că nu a condus autoturismul, ci că se afla în parcarea din faţa blocului, în autoturism, pentru a-şi lua portofelul, când a fost obligat de agenţii de poliţie să meargă la INML pentru recoltarea probelor biologice.

Aşadar, recurentul a subliniat că situaţia de fapt a fost eronat stabilită de instanţele de judecată şi este contrară probatoriului administrat, iar hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii penale, condamnarea bazându-se exclusiv pe declaraţii subiective, fără a fi administrată vreo probă obiectivă, imagini video, fotografii, martori civili, urme ale conducerii, cercetări efectuate la faţa locului.

Recurentul a solicitat admiterea recursului în casaţie, desfiinţarea hotărârii atacatre şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) şi c) C. proc. pen.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti la 07 mai 2025.

Termenul de 10 zile prevăzut de art. 439 alin. (2) C. proc. pen. a expirat la data de 19 mai 2025, fără ca la dosar să fie depuse concluzii scrise.

Dosarul a fost înaintat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 14 mai 2025. La înaintarea dosarului în calea de atac, procedura de comunicare a recursului în casaţie prevăzută de art. 439 alin. (2) C. proc. pen. era îndeplinită.

La data de 16 iunie 2025 a fost depus la dosar raportul întocmit de magistratul-asistent desemnat, potrivit căruia cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. apare ca inadmisibilă în principiu întrucât în cauză nu sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 440 alin. (2) C. proc. pen. [nefiind respectate cerinţele de la art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen..].

Înalta Curte, analizând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele motive:

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 440 alin. (2) C. proc. pen., în cazul în care, cu ocazia examinării admisibilităţii în principiu, se constată că cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau că nu s-au respectat dispoziţiile art. 434 (ce stabilesc hotărârile supuse acestei căi extraordinare de atac), art. 436 alin. (1) şi (6) C. proc. pen. (privind persoanele îndreptăţite a promova recursul în casaţie), art. 437 (referitor la conţinutul cererii) şi art. 438 C. proc. pen. (ce reglementează cazurile în care se poate face recurs în casaţie), instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Reglementând conţinutul cererii de recurs în casaţie, art. 437 alin. (1) C. proc. pen. stabileşte că aceasta trebuie să cuprindă numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii ori, după caz, numele şi prenumele procurorului care exercită calea extraordinară de atac şi organul judiciar din care acesta face parte (lit. a), indicarea hotărârii care se atacă (lit. b), indicarea cazurilor de casare pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora (lit. c), precum şi semnătura persoanei care a promovat recursul în casaţie (lit. d).

Rezultă, aşadar, din cuprinsul textului de lege menţionat că cererea de recurs în casaţie se caracterizează printr-un anumit formalism, fără a cărui respectare aceasta nu poate produce efectul învestirii instanţei cu soluţionarea pe fond a căii extraordinare de atac. Astfel, din conţinutul cererii trebuie să rezulte persoana care promovează recursul în casaţie, pentru a se putea verifica dacă aceasta se numără printre titularii căii extraordinare de atac, domiciliul sau reşedinţa părţii, întrucât judecarea cauzei, ulterior admiterii în principiu, se face cu citarea părţilor (conform art. 445 C. proc. pen.), hotărârea ce se atacă, precum şi voinţa de a recura respectiva hotărâre şi limitele acestei voinţe, respectiv motivele în fapt şi în drept ce au determinat exercitarea căii de atac, dat fiind faptul că numai între aceste limite operează controlul instanţei de recurs.

Aşa cum se prevede în art. 440 alin. (2) C. proc. pen., indicarea în cerere a tuturor elementelor de conţinut la care se referă expres art. 437 alin. (1) C. proc. pen. constituie o condiţie de admisibilitate a recursului în casaţie, a cărei neîndeplinire atrage în mod obligatoriu respingerea ca inadmisibilă a căii extraordinare de atac.

Examinând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, Înalta Curte constată că aceasta respectă cerinţa prevăzută de art. 434 C. proc. pen., decizia penală nr. 446/A din 26 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac.

Deopotrivă, se constată că recursul în casaţie a fost promovat, în termen legal, de către de către A., persoană care, faţă de calitatea sa de inculpat în cursul procesului în fond şi apel, se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumeraţi în cuprinsul art. 436 alin. (1) C. proc. pen. Totodată, este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 436 alin. (6) C. proc. pen., având în vedere că inculpatul A. a declarat apel în cauză, calea de atac fiind respinsă de Curtea de Apel Bucureşti.

Analizând, în continuare, cererea de recurs în casaţie din perspectiva respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta întruneşte cerinţele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a) şi b) C. proc. pen., întrucât cuprinde numele, prenumele şi domiciliul recurentului şi este indicată hotărârea atacată. Referitor la condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., cererea de recurs în casaţie nu a fost semnată, însă cererea formulată de recurent la data de 05 mai 2025, prin care este depusă la dosar o copie a cererii de recurs în casaţie şi înscrisurile anexate acesteia, este semnată de recurent.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., se constată că nu a fost invocat vreunul dintre motivele de casare reglementate de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., însă recurentul a susţinut că fapta pentru care s-a dispus condamnarea sa nu este prevăzută de legea penală, dispoziţie care se regăseşte în cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Referitor la această condiţie de admisibilitate, se impune a se menţiona că precizarea formală a dispoziţiilor regăsite în cuprinsul unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casaţie. În etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare.

Din această perspectivă se reţine că, din modalitatea de reglementare a recursului în casaţie, care este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, aşadar care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, rezultă că aspectele de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală". Astfel, acest motiv de casare nu permite o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, reexaminarea materialului probator ori stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii atacate făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi cenzurate statuările în fapt ale instanţelor inferioare, jurisprudenţa instanţei supreme fiind constantă în acest sens (deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019, nr. 482/RC din 12 decembrie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 180/RC din 18 iunie 2020, nr. 349/RC şi nr. 353/RC din 08 octombrie 2020, nr. 162/RC din 15 aprilie 2021, încheierile 154/RC din 05 aprilie 2022, nr. 195/RC din 21 martie 2023, nr. 368/RC din 13 iunie 2023, nr. 729/RC din 07 noiembrie 2023 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, etc.).

În plus, în jurisprudenţa sa (deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 408/RC din 19 octombrie 2017, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 180/RC din 18 iunie 2020, nr. 350/RC din 08 octombrie 2020, nr. 353/RC din 08 octombrie 2020, nr. 162/RC din 15 aprilie 2021, nr. 505/RC din 09 noiembrie 2021, încheierile nr. 154/RC din 05 aprilie 2022, nr. 331/RC din 28 iunie 2022 şi nr. 332/RC din 28 iunie 2022 şi altele), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, este constantă în a aprecia că expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală", din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

În speţă, se observă că, în susţinerea motivului de casare, recurentul A. a arătat că, în cauză, nu există nicio probă care să ateste că a condus autovehiculul ori că a avut loc o acţiune de oprire în trafic şi o urmărire a autovehiculului de către echipajul de poliţie format din B. şi SM din Jandarmerie C., precum şi că, din probele pe care organele de urmărire penală şi instanţele de judecată au refuzat să le administreze rezultă că nu a condus autoturismul, ci că se afla în parcarea din faţa blocului, în autoturism, pentru a-şi lua portofelul, când a fost obligat de agenţii de poliţie să meargă la INML pentru recoltarea probelor biologice

Aşadar, ceea ce invocă recurentul A. nu este neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii pentru care a fost condamnat, ci stabilirea eronată a situaţiei de fapt de către Curtea de Apel Bucureşti, considerând că nu au fost clarificate toate aspectele care conduceau la reţinerea unei alte baze factuale, ce ar fi permis achitarea sa. Cu alte cuvinte, prin susţinerile formulate, recurentul contestă situaţia de fapt, cu consecinţa modificării acesteia, şi tinde la reaprecierea probelor administrate în cauză, aspecte care, aşa cum s-a arătat anterior, nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În acelaşi sens, trebuie subliniat că, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, prin care se realizează doar un control al legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu poate fi invocat pentru a se obţine modificarea sau completarea bazei factuale cu aspecte ce nu au fost stabilite de instanţele de fond şi/sau apel ori reconfigurarea elementelor reţinute, prin hotărârea criticată, în circumstanţierea activităţii calificată ca infracţiune.

Prin urmare, întrucât susţinerile recurentului nu pot fi examinate prin prisma motivului indicat (art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală") şi nici a altui caz din cele reglementate de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., cerinţa prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. nu este îndeplinită din perspectiva motivării în fapt. De altfel, invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilităţii recursului în casaţie, argumentele prezentate de recurent trebuind să aibă aptitudinea, cel puţin la nivel teoretic, de a pune în discuţie verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate, ceea ce nu este situaţia în speţă.

Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte constată că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. nu îndeplineşte toate condiţiile prevăzute în mod cumulativ de dispoziţiile legale, fiind promovată cu încălcarea prevederilor art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., motiv pentru care, în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., va respinge calea extraordinară de atac exercitată de acesta ca inadmisibilă.

Totodată, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere culpa sa procesuală, îl va obliga pe recurent la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 440 C. proc. pen., respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 446/A din 26 martie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2024.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2025.