Challenge to dismissal of abuse-of-office complaint over judicial rulings rejected; prosecution order upheld

Şedinţa publică din data de 29 ianuarie 2025

Asupra plângerii de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin ordonanţa nr. 55/76/P/2024 din data de 23 octombrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect plângerea formulată de petentul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu există.

Pentru a dispune astfel, s-a reţinut, că prin plângerea înregistrată în data de 19.08.2014 pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, sub nr. x/2024, numitul A. a solicitat tragerea la răspundere penală a magistraţilor judecători B. şi C., ambele din cadrul Tribunalului Constanţa, D., din cadrul Judecătoriei Constanţa şi a magistratului procuror E., din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, pentru săsârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în legătură cu instrumentarea şi soluţionarea dosarelor nr. x/2023 şi nr. y/2024

În cuprinsul sesizării, numitul A. solicită cercetarea şi a magistratului procuror F., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi a numitei G., persoană fără calitate specială.

La data de 17.10.2024, în cauză, s-a dispus începerea urmăririi penale in rem cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen.

În esenţă s-a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 18.12.2023 sub nr. x/2023, Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa a solicitat emiterea unui ordin de protecţie în favoarea victimei reclamante G., în contradictoriu cu A..

Prin sentinţa civilă nr. 12278 din 22.12.2023 a Judecătoriei Constanţa s-a dispus admiterea, în parte, a cererii de emitere a ordinului de protecţie.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul A., iar prin decizia civilă nr. 87 din 22.12.2023 Tribunalul Constanţa a dispus admiterea apelului cu consecinţa respingerii cererii de emitere a ordinului de protecţie, ca neîntemeiată.

Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 2029 din 01.03.2024 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x/2024 s-a admis în parte cererea de emitere a unui ordin de protecţie formulată de reclamanţii A. şi H., fiind emis ordin de protecţie împotriva pârâtei G..

Apoi prin decizia civilă nr. 14 din 12.03.2024 Tribunalul Constanţa a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă G., fiind respinsă cererea de emitere a ordinului de protecţie ca nefondată.

Petentul a susţinut că în timpul divorţului de soţia sa, la sfârşitul lunii decembrie 2023, aceasta profitând de funcţia de poliţist pe care o are, respectiv aceea de poliţist în cadrul Poliţiei Locale Constanţa, a încercat obţinerea unui ordin de protecţie care a avut drept ţintă îndepărtarea sa din imobilul construit în localitatea Palazu Mare, în scopul solicitării atribuirii bunului imobil la partajul judiciar ulterior.

S-a reţinut că persoana vătămată menţionează că în dosarul nr. x/2023 al Tribunalului Constanţa procurorul E. a susţinut în concluziile sale că se impune respingerea apelului formulat de petent şi menţinerea ordinului de protecţie "cu o atitudine evident interesată, deoarece nu numai că procedura de emitere a ordinului de protecţie era viciată dar ordinal nu se încadra în dispoziţiile legale invocate.,,

S-a mai arătat că judecătoarele B. şi C., ambele din cadrul Tribunalului Constanţa care au soluţionat apelul formulat în dosarul nr. x/2024 au pronunţat o hotărâre nelegală dată "în scopul protecţiei doamnei poliţist local G., concubina domnului procurer F..,,

Studiind plângerea formulată şi întregul material probator existent la dosar, procurorul a constatat că, în cauză, nu se poate reţine săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu de către magistraţii reclamaţi, din următoarele considerente:

În ceea ce priveşte infracţiunile sesizate, s-a constatat că acestea nu sunt descrise pentru a fi calificate din punct de vedere penal, petentul exprimând propriile convingeri cu privire la săvârşirea acestora şi din întregul material probator existent în cauză nu rezultă niciun minim de indicii cu privire la săvârşirea vreunei infracţiuni.

Persoana vătămată face precizări cu privire la intervenţii şi influenţe ale procurorului F. la instanţele şi parchetele din Judeţul Constanţa, dar nu descrie în ce au constat acestea şi nici nu oferă date din care să rezulte măcar un minim de indicii în legătură cu săvârşirea unor fapte de natură penală.

Pentru a îmbrăca forma juridică a acestor infracţiuni, situaţia de fapt rezultată trebuie să se circumscrie descrierii din norma de incriminare. Or, în cauză, s-a constatat că nu se realizează conţinutul constitutiv al infracţiunilor sesizate.

Persoana vătămată îşi exprimă nemulţumirea cu privire la soluţiile dispuse de către magistraţii reclamaţi şi nu a indicat nicio împrejurare utilă, de substanţă, din care să rezulte un minim de indicii cu privire la săvârşirea vreunei infracţiuni.

Deşi în materie penală, este posibilă, atât teoretic, cât şi practic constatarea existenţei unor infracţiuni de serviciu comise de către magistraţi în legătură cu activitatea lor judiciară, pentru aceasta sunt necesare probe certe vizând încălcarea dispoziţiilor legale şi/sau reaua credinţă cu care să fi acţionat, probe care să aibă la bază aspecte obiective exterioare sau colaterale în raport cu activitatea judiciară ca atare exercitată în virtutea atribuţiilor de serviciu. Cu alte cuvinte, pentru conturarea vinovăţiei penale în asemenea cazuri s-a apreciat că nu sunt suficiente argumentele de genul celor invocate în prezenta sesizare, ci este necesară dovedirea unor fapte/împrejurări dincolo de reinterpretarea deciziilor motivate de către magistratul reclamat. Cum în prezenta cauză nu s-au conturat astfel de elemente, procurorul de caz a reţinut că nu există vreun indiciu care să întemeieze măcar bănuiala cu privire la reaua credinţă relativ la faptele reclamate privind magistratul, iar soluţia legală şi temeinică este clasarea, pe temeiul inexistenţei faptei.

Aşa cum s-a reţinut de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 631/2014, trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sunt prevederea faptei de legea penală (tipicitatea), caracterul nejustificat (cauzele justificative) şi caracterul imputabil (cauzele de neimputabilitate). În doctrină s-a arătat că prin norma de incriminare se stabileşte un model abstract al faptei, pentru a fi relevante din punct de vedere penal faptele sesizate fiind necesar a se circumscrie descrierii din norma de incriminare.

În ceea ce priveşte activitatea magistraţilor procurori şi judecători, atribuţiile lor de serviciu se circumscriu soluţionării cauzelor cu care sunt investiţi, respectiv interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanţial şi ale celui procedural. Nemulţumirile părţilor implicate în proces, cu referire la modul concret de soluţionare a cauzei, trebuie să îmbrace forma căilor de atac, în limitele cunoscute de lege, neputându-se obţine o suplimentare a gradelor de jurisdicţie, prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistraţilor care au soluţionat respectivele cauze.

Instanţele judecătoreşti, ca şi parchetele de pe lângă acestea, sunt suverane în a aprecia obţinerea probatoriului administrat în cauză, cât şi textele de lege care sunt aplicabile, dându-se interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar soluţia pronunţată de acestea, nu echivalează cu exercitarea abuzivă a atribuţiilor ce le revin potrivit legii magistraţilor şi prin urmare, nu pot conduce prin ele însele, la reţinerea unor infracţiuni.

Potrivit însă, atât reglementărilor interne (art. 124 şi art. 129 din Constituţie, ca şi art. 17 din Legea nr. 303/2004), cât şi a celor comunitare, sistemul de justiţie funcţionează pe baza principiului independenţei, fiecare magistrat având libertatea de a soluţiona cauzele ce îi sunt repartizate potrivit propriei sale conştiinţe şi în acord cu convingerea sa intimă, formulată pe baza probelor administrate.

Eventualele erori apărute în acest proces de interpretare şi aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind, de altfel, şi justificarea existenţei lor.

Altfel spus, un magistrat nu poate constitui obiectul unei anchete penale pentru raţionamentul logico-juridic pe care s-a bazat în soluţionarea unei cauze, ci răspunderea sa va fi antrenată strict atunci când există indicii temeinice că a săvârşit o infracţiune în legătură cu cauza pe care a fost chemat să o soluţioneze.

În activitatea magistraţilor judecători şi procurori sunt inevitabile infirmarea, anularea, achitarea, casarea, desfiinţarea unora dintre numeroasele acte de dispoziţie emise, însă aceasta nu constituie dovadă a comiterii unor infracţiuni, ci a efectuării efective a controlului de legalitate şi temeinicie în căile de atac. Reţinerea de infracţiuni faţă de toţi magistraţii care au emis acte de dispoziţie despre care s-a reţinut ulterior că ar fi fost nelegale şi/sau netemeinice este inadmisibilă într-un stat de drept.

În continuare s-a făcut trimitere la consideraţiile instanţei supreme care, prin decizia nr. 3126 din 06.10.2008, a statuat că "instanţele judecătoreşti sunt suverane în a aprecia, atât probatoriul administrat în cauzele cu care sunt învestite, cât şi textele de lege aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar pronunţarea unor soluţii de către magistraţi în urma activităţilor specifice de cercetare şi potrivit convingerilor proprii, nu poate fi echivalată cu exercitarea abuzivă a atribuţiilor ce le revin potrivit legii, astfel încât nu pot constitui, prin ele însele, temei pentru reţinerea unor infracţiuni de abuz în serviciu sau neglijenţă în serviciu.

De altfel, verificarea legalităţii şi temeiniciei unei hotărâri judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a instanţelor superioare de control judecătoresc şi nu pot fi cenzurate de organul de urmărire penală, neputând constitui obiect de cercetare penală."

Deopotrivă, a fost menţionată şi sentinţa penală nr. 157/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia "în ceea ce priveşte activitatea magistraţilor, atribuţiile de serviciu se circumscriu soluţionării cauzelor cu care sunt învestiţi, respectiv interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, în acord cu principiile de drept substanţial şi procedural, eventualele erori apărute în acest proces [...] neechivalând cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel şi justificarea existenţei lor."

În acelaşi sens s-a făcut trimitere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a statuat că este suficient ca aparenţele să arate o îndoială legitimă cu privire la independenţa magistraţilor pentru ca respectarea acestui principiu să fie contestat cu succes. (Causbell şi Fell,-Hotărârea din 28 iunie 1984, Sramek - Hotărârea din 22.10.1984, Belilos contra Elveţiei - Hotărârea din 29.04.1988).

Împotriva soluţiei de clasare, petentul A. a formulat plângere la procurorul ierarhic superior.

Prin ordonanţa nr. 238/II/2/2024 din data de 17 decembrie 2024 a procurorului şef al secţiei de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanţei nr. 55/76/P/2024 din data de 23 octombrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală.

Pentru a pronunţa această soluţie, procurorul şef al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinând plângerea, ordonanţa şi actele dosarului, în esenţă, a reţinut că procurorul de caz a constatat, în mod corect că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, fiind incident cazul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., întrucât faptă nu există.

S-a mai reţinut că, dat fiind conţinutul concret al faptelor descrise în plângere, mijloacele de probă administrate se relevă ca suficiente pentru lămurirea cauzei, prin raportare strictă la situaţia faptică reclamată şi în raport de care s-a dispus soluţia de clasare atacată.

Din aspectele relatate în plângerea formulată s-a constatat că nu sunt indicii privind săvârşirea vreunei fapte de natură penală.

Astfel, nemulţumirile petentului cu referire la modul concret de soluţionare a unor cauze trebuie să îmbrace forma căilor de atac, în limitele recunoscute de lege, neputând obţine o suplimentare a gradelor de jurisdicţie prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistraţilor care au rezolvat cauza.

A încerca repararea unor drepturi pretins lezate pe calea unei plângeri penale formulate împotriva magistraţilor care au dispus soluţiile calificate drept vătămătoare, creează contextul în care se impune a se menţiona că, în conformitate cu prevederile constituţionale şi cele ale legii privind organizarea judiciară, soluţiile dispuse de procurori şi hotărârile pronunţate de judecători pot fi analizate ori cenzurate sub aspectul temeiniciei, numai în cadrul procedurii de control ierarhic jurisdicţional prevăzut de art. 340-341 C. proc. pen. (pentru procurori), respectiv doar prin căile de atac ordinare şi extraordinare prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale, în ceea ce priveşte judecătorii.

Răspunderea penală a magistraţilor poate fi pusă în discuţie numai în situaţiile în care aceştia şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă, adică au cunoscut caracterul vădit nelegală al acţiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

În hotărârile pronunţate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, "de principiu, în cauzele încredinţate spre soluţionare, magistraţii se supun numai legii, pronunţând soluţii în funcţie de probele administrate, interpretate potrivit propriei convingeri şi niciun magistrat nu poate fi tras la răspundere penală pentru raţionamentele logico-juridice pe care s-a bazat în adoptarea unei soluţii, iar simpla nemulţumire a uneia dintre părţile implicate în litigiu faţă de soluţia adoptată nu poate constitui un temei pentru angajarea răspunderii penale."

Altfel spus, în actualul sistem de drept, magistratul are libertatea de a dispune soluţiile propriei sale convingeri, formată pe baza unei analize logice, ştiinţifice şi riguroase a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor şi a aprecierii lor ca un tot unitar, neputând fi tras la răspundere pentru raţionamentul logico-juridic pe care s-a bazat în soluţionarea unei cauze, în lipsa dovedirii relei credinţe.

Soluţiile pronunţate de magistraţi nu pot fi cenzurate decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, analiza acestora realizându-se cu prilejul exercitării căilor de atac ordinare şi extraordinare.

Aşa fiind, s-a constatat că soluţia de clasare emisă în dosarul nr. x/2024 este legală şi temeinică, motiv pentru care plângerea va fi respinsă ca nefondată.

Împotriva soluţiei de clasare dispusă prin ordonanţa nr. 55/76/P/2024 din data de 23 octombrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, precum şi împotriva ordonanţei nr. 238/II/2/2024 din data de 17 decembrie 2024 a procurorului şef al secţiei de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat plângere petentul A., solicitând admiterea plângerii astfel cum a fost formulată, desfiinţarea soluţiei de respingere şi redeschiderea cercetărilor în dosarul penal nr. x/2024, întrucât soluţia adoptată este nelegală şi netemeinică, fiind fundamentată pe o interpretare eronată a faptelor şi pe ignorarea probelor esenţiale care susţin acuzaţiile formulate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 08.01.2025, sub nr. x/2025.

Examinând plângerea formulată de petentul A., judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este nefondată, motiv pentru care va fi respinsă, pentru considerentele următoare:

Potrivit art. 340 C. proc. pen., după respingerea plângerii formulate împotriva soluţiei de clasare pronunţată în cauză, persoana a cărei plângere a fost respinsă conform art. 339 C. proc. pen. poate face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.

Plângerea astfel cum a fost reglementată prin art. 340 C. proc. pen., dă eficienţă dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Judecătorul de cameră preliminară realizează un control asupra modului în care s-au desfăşurat actele, respectiv al soluţiei date.

Cum soluţionarea plângerii nu a fost reglementată printr-o procedură specială, aceasta este supusă regimului căilor ordinare de atac şi, ca atare, nu are aptitudinea provocării unui control judecătoresc în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală.

Rezultă, aşadar, că, sesizat cu plângerea menţionată, judecătorul nu este învestit cu atribuţii de urmărire penală, aşa încât controlul judecătoresc priveşte exclusiv efectuarea actelor premergătoare sau, după caz, a urmăririi penale, cu respectarea dispoziţiilor legii procesuale.

În raport de concluziile pe care această examinare le impune, cu referire la lucrările din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, judecătorul de cameră preliminară pronunţă una din soluţiile prevăzute de art. 341 alin. (6) C. proc. pen.

La soluţionarea plângerii se verifică actul procesual atacat pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a înscrisurilor administrate în cursul judecării prezentei cauze.

Pentru a se iniţia cercetări faţă de o persoană pentru săvârşirea unei infracţiuni este necesar ca din datele existente să rezulte elemente concrete de fapt care să conducă la concluzia că în cauză s-a săvârşit o faptă penală, indiciile fiind cele care declanşează procesul penal.

În speţa de faţă, petentul A. este nemulţumit faţă de modul de instrumentare şi soluţionarea dosarelor nr. x/2023 al Judecătoriei Constanţa, şi nr. 5397/212/2024 al Tribunalului Constanţa ambele având ca obiect emiterea unui ordin de protecţie împotriva petentului, respectiv a soţiei sale.

Însă, din probele administrate nu s-au evidenţiat elemente care să ducă la concluzia că soluţiile adoptate de către magistraţi, au fost date prin încălcarea legii, neexistând acel minim de date care să permită a se considera că intimaţii au săvârşit fapta pe care petentul a reclamat-o, din situaţia de fapt expusă neconturându-se elementele concrete ale vreunei infracţiuni, fiind doar simple afirmaţii. Aspectele învederate nu au aptitudinea de a atrage răspunderea penală a intimaţilor, întrucât simpla nemulţumire, subiectivă, a persoanei pretins defavorizate printr-o soluţie nu poate constitui o premisă pentru angajarea răspunderii penale a magistratului, în lipsa oricăror alte indicii care să contureze existenţa unui raport juridic de drept penal, indicii care nu se regăsesc în prezenta cauză.

Astfel, nefiind reţinută nicio încălcare a dispoziţiilor legale şi, în urma verificării actelor şi lucrărilor dosarului, constatându-se că fapta penală cu privire la care s-a solicitat a fi cercetaţi intimaţii nu există, ordonanţa atacată este temeinică şi legală, neexistând temeiuri pentru desfiinţarea acesteia.

Aspectele învederate de către petentul A. nu constituie fapte, date, împrejurări, în mod concret care să releve elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen., nici chiar din perspectiva existenţei activităţii pe care norma de incriminare o descrie în verbum regens, motiv pentru care temeiul de drept al clasării prev. de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. este legal şi temeinic.

Acest caz de împiedicare rămâne incident şi când există o anumită conduită, dar aceasta nu este prevăzută ca element material al infracţiunii, astfel cum este fapta imputată intimaţilor care nu îmbracă forma exercitării abuzive a unor acte, respectiv punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în judecată sau condamnarea unei persoane nevinovate, în sensul prev. de art. 283 C. pen., în lipsa indicării unor circumstanţe ilicite de adoptare a soluţiei sau a unui mod de acţiune care să se circumscrie dispoziţiilor legii penale.

Or, în lipsa unor informaţii independente şi obiective, nemulţumirea petentului cu privire la actele de conduită imputate intimaţilor nu poate conferi acestora, doar prin ea însăşi, o conotaţie ilicită şi, prin aceasta, semnificaţia penală invocată.

De principiu, criticile generale referitoare la modul de soluţionare de către un magistrat a unor cauze penale nu pot face obiectul unei sesizări penale, întrucât activitatea desfăşurată de magistraţi urmare unei sesizări nu poate constitui prin ea însăşi o infracţiune. Legalitatea şi temeinicia unei soluţii dispuse este supusă căilor de atac.

Mai mult, pronunţarea unei hotărâri nu poate antrena răspunderea penală a magistraţilor, decât în măsura în care există probe că au fost interesaţi sau de rea-credinţă.

Pe de altă parte, este avut în vedere şi principiul independenţei de care se bucură orice magistrat în soluţionarea cauzelor ce îi sunt repartizate, rezultând aşadar că aspectele sesizate de petent, departe de a constitui aspecte de natură infracţională, reprezintă o normală exercitare a atribuţiilor de serviciu de către magistraţii vizaţi în plângere.

Analizarea modului în care s-a derulat cercetarea în prezenta cauză, observarea măsurilor dispuse în cauză, conduc la concluzia că toate actele efectuate sunt subscrise cadrului procesual legal, astfel încât criticile formulate de petent se privesc ca fiind neîntemeiate.

De aceea, se apreciază că, în mod corect s-a reţinut prin ordonanţa împotriva căreia s-a formulat plângere, că petentul nu invocă fapte şi împrejurări care pot să conducă la desfiinţarea soluţiei atacate, ci doar simple aprecieri cu privire la modul în care magistraţii vizaţi şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu.

În mod judicios, procurorul a apreciat că ansamblul probatoriu conturează o derulare a evenimentelor coerentă, probată şi posibilă şi nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii sesizate.

Mai mult, se reţine că activitatea judiciară desfăşurată în actualul sistem de drept are ca principiu fundamental independenţa magistraţilor care contribuie la înfăptuirea actului de justiţie, principiu care se manifestă în posibilitatea conferită magistratului de a soluţiona o cauză potrivit probelor administrate, fără necesitatea de a se supune unui algoritm special instituit în acest sens.

Potrivit art. 100 şi art. 103 alin. (1) din C. proc. pen., sarcina administrării probelor, aprecierea şi interpretarea acestora sunt prerogative recunoscute exclusiv organelor judiciare, acestea din urmă fiind singurele în măsură a aprecia concludenţa şi utilitatea unor mijloace de probă determinate, iar potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţie şi a Legii nr. 303/2004, judecătorii şi procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, îndeplinindu-şi atribuţiile care le revin, pentru soluţionarea unor dosare prin pronunţarea unor soluţii ce le consideră legale şi temeinice, în raport de probele administrate.

Astfel, nu se impune admiterea plângerii petentului şi trimiterea cauzei la procuror pentru a se începe urmărirea penală, deoarece nu rezultă existenţa acelui minim de date în baza cărora să se poată dispune începerea urmăririi penale, nefiind indicii privind existenţa în materialitatea ei a infracţiunii reclamate de petent. Pentru conturarea vinovăţiei penale în asemenea cazuri nu sunt suficiente argumentele de genul celor invocate în sesizarea din prezentul dosar, ci este necesară dovedirea unor fapte/împrejurări dincolo de reinterpretarea deciziilor motivate de către magistraţii reclamaţi.

Cele reclamate sunt aprecieri subiective ale petentului pe fondul nemulţumirii sale cu privire la modalitatea de soluţionare a dosarelor de către magistraţii vizaţi de plângere, precum şi pe fondul relaţiei de concubinaj dintre fosta sa soţie şi domnul procuror F..

Prin urmare, se constată că soluţia adoptată de parchet este legală şi temeinică, având în vedere intervenţia art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., împrejurare care a determinat în mod just pronunţarea soluţiei de clasare a cauzei privind plângerea penală formulată de petentul A., întrucât faptele nu există, nefiind conturate indicii ale săvârşirii vreunei infracţiuni.

Pentru aceste considerente, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanţei nr. 55/76/P/2024 din data de 23 octombrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, menţinută prin ordonanţa nr. 238/II/2/2024 din data de 17 decembrie 2024 a procurorului şef al secţiei de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga petentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanţei nr. 55/76/P/2024 din data de 23 octombrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, menţinută prin ordonanţa nr. 238/II/2/2024 din data de 17 decembrie 2024 a procurorului şef al secţiei de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Obligă petentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în cameră de consiliu, astăzi, 29 ianuarie 2025.