Criminal liability of magistrates for judicial errors in civil insolvency proceedings: insufficiency of factual indicators and prohibition of penal complaint to censor judicial reasoning

Şedinţa publică din data de 29 ianuarie 2025

Asupra plângerii de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin ordonanţa nr. 225/P/2023 din data de 24 mai 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală în temeiul art. 294 alin. (3) şi (4), art. 315 alin. (1) lit. b) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect plângerea formulată de petentul A. sub aspectul săvârşirii presupuselor infracţiuni de abuz în serviciu prev. de art. 297 C. pen., fals intelectual prev. de art. 321 C. pen., fals în declaraţii prev. de art. 326 C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 322 C. pen., uz de fals prev. de art. 323 C. pen. şi constituirea unui grup infracţional organizat prev. de art. 367 C. pen., întrucât faptele nu există.

Pentru a dispune astfel, s-a reţinut că prin plângerea înregistrată la data de 02.03.2023 pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, sub nr. x/2023, numitul A. a solicitat tragerea la răspundere penală a numiţilor B. - avocat, C. - director al Direcţiei Juridice a Primăriei Craiova, D.-judecător, E. - secretar general al Primăriei Craiova, F. - avocat, G. - expert tehnic judiciar, H. - lichidator judiciar, I. şi J. -judecător, pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire grup infracţional organizat, abuz în serviciu, fals intelectual, fals în înscrisuri sub semnătură privată, fals în declaraţii, prev. de art. 367, art. 297, art. 321, art. 322, art. 326 din C. pen., arătând că în cadrul unui dosar de faliment privind societatea K. S.R.L. se urmăreşte scoaterea ilegală din domeniul public a unei suprafeţe de teren de 3879 m.p. din Craiova, b-dul x nr. 30, L. şi transferarea acesteia în proprietatea unei persoane fizice.

Întrucât judecătorul D. îşi desfăşoară activitatea în cadrul Curţii de Apel Craiova, prin ordonanţa nr. 76/P/2023 din 06.04.2023 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dosarul fiind înregistrat la secţia de urmărire penală sub nr. x/2023, la data de 18.04.2023.

Procurorul a reţinut că din examinarea actului de sesizare rezultă, în esenţă, nemulţumirea petentului în legătură cu modul de soluţionare a dosarului nr. x/2012 al Tribunalului Dolj, privind un litigiu civil (faliment - procedură insolvenţă), cauză în care acestuia instanţa de judecată i-a respins cererea de intervenţie accesorie.

A mai reţinut că din conţinutul sesizării nu rezultă indicii că s-au săvârşit fapte cu caracter penal, convingerile personale şi subiective ale petentului nefiind apte pentru declanşarea urmăririi penale.

Separat de aceasta, s-a reţinut că prin formularea unei plângeri penale nu pot fi cenzurate soluţiile dispuse de magistraţi în cauzele instrumentate de aceştia, indiferent care ar fi natura lor.

De asemenea, s-a reţinut că din actele anexate, rezultă că în dosarul nr. x/2012 s-a respins, la data de 25.01.2023, cererea lichidatorului judiciar M. (reclamat de petent). Deopotrivă, s-a apreciat că eventualele vicii de procedură intervenite pe parcursul administrării probatoriului sau a interpretării acestuia sunt aspecte care nu pot fi verificate în cadrul unei cercetări penale, nefiind precizate acţiuni exterioare procesului de interpretare şi aplicare a legii de către magistraţi, prin care să fi fost încălcate dispoziţiile legale ce reglementează activitatea acestora.

Totodată, s-a reţinut că în literatura de specialitate, în legătură cu inexistenţa faptei în materialitatea ei, art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. nu este incident doar atunci când nu s-a produs nicio schimbare în realitatea obiectivă, ci se referă şi la inexistenţa faptei pe care norma de incriminare o descrie prin verbum regens.

S-a mai menţionat că la adoptarea soluţiei au fost avute în vedere şi considerentele deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 68/2017 referitoare la cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvernul României şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

Împotriva soluţiei de clasare, petentul A. a formulat plângere la procurorul ierarhic superior.

Prin ordonanţa nr. 226/II/2/2024 din data de 27 noiembrie 2024 a procurorului şef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanţei nr. 225/P/2023 din data de 24 mai 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală.

Pentru a pronunţa această soluţie, procurorul şef al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinând plângerea, ordonanţa şi actele dosarului, în esenţă, a reţinut că procurorul de caz a constatat, în mod corect că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, fiind incident cazul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., întrucât faptă nu există.

S-a mai reţinut că, dat fiind conţinutul concret al faptelor descrise în plângere, mijloacele de probă administrate se relevă ca suficiente pentru lămurirea cauzei, prin raportare strictă la situaţia faptică reclamată şi în raport de care s-a dispus soluţia de clasare atacată.

Din aspectele relatate în plângerea formulată s-a constatat că nu sunt indicii privind săvârşirea vreunei fapte de natură penală.

Astfel, nemulţumirile petentului cu referire la modul concret de soluţionare a unor cauze trebuie să îmbrace forma căilor de atac, în limitele recunoscute de lege, neputând obţine o suplimentare a gradelor de jurisdicţie prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistraţilor care au rezolvat cauza.

A încerca repararea unor drepturi pretins lezate pe calea unei plângeri penale formulate împotriva magistraţilor care au dispus soluţiile calificate drept vătămătoare, creează contextul în care se impune a se menţiona că, în conformitate cu prevederile constituţionale şi cele ale legii privind organizarea judiciară, soluţiile dispuse de procurori şi hotărârile pronunţate de judecători pot fi analizate ori cenzurate sub aspectul temeiniciei, numai în cadrul procedurii de control ierarhic jurisdicţional prevăzut de art. 340-341 C. proc. pen. (pentru procurori), respectiv doar prin căile de atac ordinare şi extraordinare prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale, în ceea ce priveşte judecătorii.

Răspunderea penală a magistraţilor poate fi pusă în discuţie numai în situaţiile în care aceştia şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă, adică au cunoscut caracterul vădit nelegală al acţiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

În hotărârile pronunţate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, "de principiu, în cauzele încredinţate spre soluţionare, magistraţii se supun numai legii, pronunţând soluţii în funcţie de probele administrate, interpretate potrivit propriei convingeri şi niciun magistrat nu poate fi tras la răspundere penală pentru raţionamentele logico-juridice pe care s-a bazat în adoptarea unei soluţii, iar simpla nemulţumire a uneia dintre părţile implicate în litigiu faţă de soluţia adoptată nu poate constitui un temei pentru angajarea răspunderii penale."

Altfel spus, în actualul sistem de drept, magistratul are libertatea de a dispune soluţiile propriei sale convingeri, formată pe baza unei analize logice, ştiinţifice şi riguroase a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor şi a aprecierii lor ca un tot unitar, neputând fi tras la răspundere pentru raţionamentul logico-juridic pe care s-a bazat în soluţionarea unei cauze, în lipsa dovedirii relei credinţe.

Soluţiile pronunţate de magistraţi nu pot fi cenzurate decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, analiza acestora realizându-se cu prilejul exercitării căilor de atac ordinare şi extraordinare.

Aşa fiind, se constată că soluţia de clasare emisă în dosarul nr. x/2023 este legală şi temeinică, motiv pentru care plângerea va fi respinsă ca nefondată.

Împotriva soluţiei de clasare dispusă prin ordonanţa nr. 225/P/2023 din data de 24 mai 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, precum şi împotriva ordonanţei nr. 226/II/2/2024 din data de 27 noiembrie 2024 a procurorului şef al secţiei de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a formulat plângere petentul A., solicitând admiterea plângerii astfel cum a fost formulată, desfiinţarea soluţiei de clasare iniţiale, menţinută prin ordonanţa procurorului şef de secţie şi continuarea urmăririi penale cu privire la săvârşirea infracţiunilor reclamate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 13.12.2024, sub nr. x/2024.

Examinând plângerea formulată de petentul A., judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este nefondată, motiv pentru care va fi respinsă, pentru considerentele următoare:

Potrivit art. 340 C. proc. pen., după respingerea plângerii formulate împotriva soluţiei de clasare pronunţată în cauză, persoana a cărei plângere a fost respinsă conform art. 339 C. proc. pen. poate face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.

Plângerea astfel cum a fost reglementată prin art. 340 C. proc. pen., dă eficienţă dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Judecătorul de cameră preliminară realizează un control asupra modului în care s-au desfăşurat actele, respectiv al soluţiei date.

Cum soluţionarea plângerii nu a fost reglementată printr-o procedură specială, aceasta este supusă regimului căilor ordinare de atac şi, ca atare, nu are aptitudinea provocării unui control judecătoresc în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală.

Rezultă, aşadar, că, sesizat cu plângerea menţionată, judecătorul nu este învestit cu atribuţii de urmărire penală, aşa încât controlul judecătoresc priveşte exclusiv efectuarea actelor premergătoare sau, după caz, a urmăririi penale, cu respectarea dispoziţiilor legii procesuale.

În raport de concluziile pe care această examinare le impune, cu referire la lucrările din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, judecătorul de cameră preliminară pronunţă una din soluţiile prevăzute de art. 341 alin. (6) C. proc. pen.

La soluţionarea plângerii se verifică actul procesual atacat pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a înscrisurilor administrate în cursul judecării prezentei cauze.

Pentru a se iniţia cercetări faţă de o persoană pentru săvârşirea unei infracţiuni este necesar ca din datele existente să rezulte elemente concrete de fapt care să conducă la concluzia că în cauză s-a săvârşit o faptă penală, indiciile fiind cele care declanşează procesul penal.

În speţa de faţă, petentul A. este nemulţumit faţă de modul de instrumentare a dosarului civil nr. x/2012 al Tribunalului Dolj, privând un litigiu civil (faliment - procedură insolvenţă).

Însă, din probele administrate nu s-au evidenţiat elemente care să ducă la concluzia că soluţiile adoptate de către magistraţi, au fost date prin încălcarea legii, neexistând acel minim de date care să permită a se considera că intimaţii au săvârşit faptele pe care petentul le-a reclamat, din situaţia de fapt expusă neconturându-se elementele concrete ale vreunei infracţiuni, fiind doar simple afirmaţii. Aspectele învederate nu au aptitudinea de a atrage răspunderea penală a intimaţilor, întrucât simpla nemulţumire, subiectivă, a persoanei pretins defavorizate printr-o soluţie nu poate constitui o premisă pentru angajarea răspunderii penale a magistratului, în lipsa oricăror alte indicii care să contureze existenţa unui raport juridic de drept penal, indicii care nu se regăsesc în prezenta cauză.

Astfel, nefiind reţinută nicio încălcare a dispoziţiilor legale şi, în urma verificării actelor şi lucrărilor dosarului, constatându-se că faptele penale cu privire la care s-a solicitat a fi cercetaţi intimaţii nu există, ordonanţa atacată este temeinică şi legală, neexistând temeiuri pentru desfiinţarea acesteia. Aspectele învederate de către petentul A. nu constituie date şi indicii privind săvârşirea de către intimaţi a infracţiunilor reclamate, împrejurare care a determinat în mod just pronunţarea soluţiei de clasarea cauzei privind plângerea penală formulată, sub aspectul săvârşirii presupuselor infracţiuni de abuz în serviciu prev. de art. 297 C. pen., fals intelectual prev. de art. 321 C. pen., fals în declaraţii prev. de art. 326 C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 322 C. pen., uz de fals prev. de art. 323 C. pen. şi constituirea unui grup infracţional organizat prev. de art. 367 C. pen., întrucât faptele nu există.

De principiu, criticile generale referitoare la modul de soluţionare de către un magistrat a unor cauze penale nu pot face obiectul unei sesizări penale, întrucât activitatea desfăşurată de magistraţi urmare unei sesizări nu poate constitui prin ea însăşi o infracţiune. Legalitatea şi temeinicia unei soluţii dispuse este supusă căilor de atac.

Mai mult, pronunţarea unei hotărâri nu poate antrena răspunderea penală a magistraţilor, decât în măsura în care există probe că au fost interesaţi sau de rea-credinţă.

Pe de altă parte, este avut în vedere şi principiul independenţei de care se bucură orice magistrat în soluţionarea cauzelor ce îi sunt repartizate, rezultând aşadar că aspectele sesizate de petent, departe de a constitui aspecte de natură infracţională, reprezintă o normală exercitare a atribuţiilor de serviciu de către magistraţii vizaţi în plângere.

În acelaşi sens sunt de menţionat şi consideraţiile instanţei supreme care, prin decizia nr. 3126 din 06.10.2008, a statuat că "instanţele judecătoreşti sunt suverane în a aprecia, atât probatoriul administrat în cauzele cu care sunt învestite, cât şi textele de lege aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar pronunţarea unor soluţii de către magistraţi în urma activităţilor specifice de cercetare şi potrivit convingerilor proprii, nu poate fi echivalată cu exercitarea abuzivă a atribuţiilor ce le revin potrivit legii, astfel încât nu pot constitui, prin ele însele, temei pentru reţinerea unor infracţiuni de abuz în serviciu sau neglijenţă în serviciu".

Pe linia aceleiaşi practici jurisprudenţiale se impune a fi menţionată şi sentinţa penală nr. 157/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia "în ceea ce priveşte activitatea magistraţilor, atribuţiile de serviciu se circumscriu soluţionării cauzelor cu care sunt învestiţi, respectiv interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, în acord cu principiile de drept substanţial şi procedural, eventualele erori apărute în acest proces [...] neechivalând cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel şi justificarea existenţei lor."

Referindu-se la independenţa magistraţilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că este suficient ca aparenţele să arate o îndoială legitimă cu privire la independenţa magistraţilor pentru ca respectarea acestui principiu să fie contestat cu success (Causbell şi Fell, Hotărârea din 28 iunie 1984, Sramek - Hotărârea din 22.10.1984, Belios contra Elveţiei, Hotărâre din 29.04.1988).

Analizarea modului în care s-a derulat cercetarea în prezenta cauză, observarea măsurilor dispuse în cauză, conduc la concluzia că toate actele efectuate sunt subscrise cadrului procesual legal, astfel încât criticile formulate de petent se privesc ca fiind neîntemeiate.

De aceea, se apreciază că, în mod corect s-a reţinut prin ordonanţa împotriva căreia s-a formulat plângere, că petentul nu invocă fapte şi împrejurări care pot să conducă la desfiinţarea soluţiei atacate, ci doar simple aprecieri cu privire la modul în care magistraţii vizaţi şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu.

Astfel, nu se impune admiterea plângerii petentului şi trimiterea cauzei la procuror pentru a se începe urmărirea penală, deoarece nu rezultă existenţa acelui minim de date în baza cărora să se poată dispune începerea urmăririi penale, nefiind indicii privind existenţa în materialitatea ei a infracţiunilor reclamate de petent. Pentru conturarea vinovăţiei penale în asemenea cazuri nu sunt suficiente argumentele de genul celor invocate în sesizarea din prezentul dosar, ci este necesară dovedirea unor fapte/împrejurări dincolo de reinterpretarea deciziilor motivate de către magistraţii reclamaţi. În acest sens, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 631/2014 a statuat că trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sunt prevederea faptei de legea penală (tipicitatea), caracterul nejustificat (cauzele justificative) şi caracterul imputabil (cauzele de neimputabilitate). În doctrină s-a arătat că prin norma de incriminare se stabileşte un model abstract al faptei, pentru a fi relevanţe din punct de vedere penal faptele sesizate fiind necesar a se circumscrie descrierii din norma de incriminare.

Prin urmare, se constată că soluţia adoptată de parchet este legală şi temeinică, având în vedere intervenţia art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., împrejurare care a determinat în mod just pronunţarea soluţiei de clasare a cauzei privind plângerea penală formulată de petentul A., întrucât faptele nu există, nefiind conturate indicii ale săvârşirii vreunei infracţiuni.

Pentru aceste considerente, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanţei nr. 225/P/2023 din data de 24 mai 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, menţinută prin ordonanţa nr. 226/II/2/2024 din data de 27 noiembrie 2024 a procurorului şef al secţiei de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga petentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanţei nr. 225/P/2023 din data de 24 mai 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, menţinută prin ordonanţa nr. 226/II/2/2024 din data de 27 noiembrie 2024 a procurorului şef al secţiei de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Obligă petentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în cameră de consiliu, astăzi, 29 ianuarie 2025.