Proportionality of preventive asset seizure when no civil party has joined the criminal proceeding

Şedinţa publică din data de 15 mai 2025

Deliberând asupra contestaţiei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea penală din 05 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia II penală, în dosarul nr. x/2024, între altele, în temeiul art. 2502 C. proc. pen. raportat la art. 249 C. proc. pen. s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii dispuse prin ordonanţa nr. 50/P/2022 din 04.12.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie în ceea ce priveşte bunurile mobile şi imobile ale inculpaţilor A. şi B., fiind menţinute măsurile asiguratorii dispuse în cauză prin ordonanţa anterior menţionată.

Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Bucureşti, în esenţă, a argumentat că în cauză subzistă şi în acest moment temeiurile avute în vedere de procurorul de caz în momentul în care acesta a dispus luarea măsurilor asigurătorii.

S-a arătat că în faza de urmărire penală prin ordonanţa nr. 50/P/2022 din 04.12.2023 s-a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului cu privire la toate bunurile mobile şi imobile (construcţii, terenuri, autoturisme, obiecte de valoare, sume aflate în conturi bancare etc.), aparţinând inculpaţilor:

a. A., până la concurenţa sumei de 125.424 RON, în vederea reparării prejudiciului cauzat prin infracţiunea prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale);

b. B., până la concurenţa sumei de 125.424 RON, în vederea reparării prejudiciului cauzat prin infracţiunea prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale);

În motivarea ordonanţei de instituire a măsurilor asiguratorii în ceea ce priveşte bunurile mobile şi imobile ale inculpaţilor, procurorul a descris infracţiunea avută în vedere la instituirea măsurilor asiguratorii, arătându-se că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 249 C. proc. pen. şi art. 20 din Legea 78/2000, fiind prezentat conţinutul textelor de lege menţionate.

S-a arătat că în ceea ce priveşte sumele a căror recuperare se impune în prezenta cauză, din probele administrate până în acest moment reiese că prin faptele care ar fi fost comise, inculpata B. ar fi primit, fără drept, ca urmare a angajării, cu încălcarea prevederilor legale, în funcţia de consilier în cadrul UAT Şelaru, jud. Dâmboviţa, suma brută de 947 RON (604 RON net); angajării/detaşării, cu încălcarea prevederilor legale, în funcţia de Şef birouII(S)- la Biroul Strategie Programe şi Proiecte de Arhitectură Peisagistică, din cadrul Direcţiei Generale de Arhitectură Peisagistică şi Monumente de For Public, suma brută totală de 124.477 RON (73.171 RON net).

În cauză s-a reţinut în sarcina tuturor inculpaţilor că acţiunile lor ar fi avut ca rezultat obţinerea unui folos necuvenit pentru inculpata B., reprezentat de salariile şi alte drepturi băneşti încasate de aceasta de la UAT Şelaru, jud Dâmboviţa şi Direcţia Generală de Arhitectură Peisagistică şi Monumente de For Public.

S-a mai susţinut că inculpata B. nu a desfăşurat o activitate efectivă în cadrul UAT Şelaru, jud. Dâmboviţa, în perioada 09.03.2021-15.03.2021 (nici măcar nu a trecut pe la sediul primăriei Şelaru).

S-a mai arătat în cuprinsul ordonanţei că, deşi, pentru inculpata B. se poate considera că a prestat activităţile pentru care a fost remunerată de către Direcţia Generală de Arhitectură Peisagistică şi Monumente de For Public (deşi, din probele administrate a rezultat că studiile, pregătirea acesteia şi activităţile prestate nu s-au ridicat la nivelul fişei postului pe care l-a ocupat), având în vedere mijloacele ilegale prin care a ajuns să ocupe postul de Şef birouII(S)- la Biroul Strategie Programe şi Proiecte de Arhitectură Peisagistică, rezultă că orice bun sau folos care se cuvine, potrivit legii, inculpatului îşi pierde acest caracter dacă acesta a fost obţinut prin utilizarea unor mijloace nelegale (prin angajarea respectiv detaşarea în condiţii de nelegalitate).

S-a susţinut că, în fapt, în acest caz, prin utilizarea unor mijloace nelegale, se tinde la o deturnare a scopului în care se acţionează, acesta devenind unul ilicit şi prin urmare, bunul sau folosul obţinut în acest mod devine necuvenit şi că orice rezultat, orice urmare obţinută prin metode care contravin legii reprezintă întotdeauna un folos necuvenit, în sensul art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Astfel, în contextul factual al cauzei, Curtea a constatat că, la acest moment procesual, subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurilor asigurătorii, din perspectiva caracterului necesar al acestora în vederea evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care ar putea face obiectul confiscării speciale sau care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

Prin urmare, măsurile asigurătorii sunt proporţionale şi necesare în raport cu scopul urmărit prin instituirea lor, apreciind că nu se poate face abstracţie în cauză nici de cuantumul prejudiciului presupus a fi fost cauzat şi nici de existenţa unui risc de sustragere de la urmărire.

În ceea ce priveşte termenul scurs de la data luării măsurilor asigurătorii, Curtea a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu impune decât existenţa unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi obiectivul urmărit (Phillips împotriva Regatului Unit, Balsamo împotriva San Marino), astfel că trecerea unei perioade relativ mari de timp nu este de natură să pună în discuţie principiul rezonabilităţii, în accepţiunea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care se apreciază în concret, în raport cu atitudinea procesuală a părţilor, complexitatea cauzei şi durata procedurilor în faţa instanţei.

În acest sens, CEDO a stabilit în cauza Benet Praha SPOL S.R.O. c. Republicii Cehe, în hotărârea din data de 28 septembrie 2010, că o durată a măsurii asiguratorii de 5 ani apare ca fiind proporţională.

Aşadar, Curtea a considerat că durata măsurilor asiguratorii instituite prin ordonanţa procurorului menţionată mai sus nu este una mare şi este justificată la acest moment procesual de complexitatea cauzei şi de natura acuzaţiilor, iar consecinţele pe care le produc asupra inculpaţilor nu depăşesc efectele normale ale unei astfel de măsuri, în raport cu suma indicată în acuzaţie ca reprezentând prejudiciul.

Împotriva acestei încheieri, inculpatul A. a formulat contestaţie.

Cu ocazia dezbaterilor, prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, contestatorul - inculpat a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea încheierii atacate şi în rejudecare, să se constate că nu mai subzistă temeiurile care au stat la baza luării măsurilor asiguratorii, în condiţiile în care, persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă, astfel încât nu are cine să revendice prejudiciul stabilit de către organele de urmărire penală în sarcina inculpatului, măsurile asiguratorii instituite fiind, aşadar, excesive.

Examinând contestaţia formulată de inculpatul A., Înalta Curte constată că este fondată, pentru următoarele considerente:

Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin inculpatului sau părţii responsabile civilmente, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, în scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune sau realizării confiscării, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare.

Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure atingerea scopului prevăzut de lege, în variantele alternative prevăzute de lege.

Prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor cuprinse în Regulamentul (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO), intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021, a fost modificată şi completată Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., printre altele, fiind introdus art. 2502 din C. proc. pen. în materia măsurilor asigurătorii. Potrivit acestui text de lege, "în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător."

Potrivit dispoziţiilor art. 249 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune (alin. (1).

Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora (alin. (5).

Măsurile asigurătorii prevăzute la alin. (5) se pot lua şi la cererea părţii civile. Cererea se adresează procurorului, judecătorului de cameră preliminară sau instanţei de judecată, după caz. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare prevăzute la alin. (1) pot folosi şi părţii civile.

Aşadar, legiuitorul a impus obligativitatea verificării periodice a subzistenţei temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, putându-se dispune, în raport de particularităţile fiecărei cauze, menţinerea, restrângerea, extinderea sau ridicarea măsurii dispuse.

Analizând în concret măsurile asigurătorii instituite în cauză, Înalta Curte constată că ordonanţa nr. 50/P/2022 din 04.12.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, s-a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului cu privire la toate bunurile mobile şi imobile (construcţii, terenuri, autoturisme, obiecte de valoare, sume aflate în conturi bancare etc.), aparţinând inculpaţilor:

a. A., până la concurenţa sumei de 125.424 RON, în vederea reparării prejudiciului cauzat prin infracţiunea prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale);

b. B., până la concurenţa sumei de 125.424 RON, în vederea reparării prejudiciului cauzat prin infracţiunea prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale) .

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie nr. 50/P/2022 din 29.02.2024, inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 132 Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale); fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 320 alin. (1) C. pen. uz de fals, prevăzută de art. 323 C. pen. instigare la fals intelectual, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 321 alin. (1) C. pen. complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că şi în situaţia în care luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în Capitolul III din Legea 78/2000, acest aspect nu echivalează cu o dispensă de a verifica îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, la luarea acestor măsuri, şi ulterior, la menţinerea acestora.

Se observă că în paragraful 30 al Deciziei CCR nr. 24/2016, referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (6) din C. proc. pen., publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 276 din 12 aprilie 2016 - decizie ce a stat la baza introducerii de către legiuitor a verificării măsurii asigurătorii în cursul procesului penal, instanţa de contencios constituţional a subliniat că doar în lipsa asigurării unui control judecătoresc eficient asupra măsurii de indisponibilizare a bunurilor în cursul unui proces penal, statul nu îşi îndeplineşte obligaţia constituţională de a garanta proprietatea privată persoanei fizice/juridice.

Evident, Înalta Curte constată că un controlul judiciar efectiv vizează nu doar etapa luării măsurii asigurătorii, ci şi etapa verificării periodice a acesteia.

Controlul judecătoresc este unul efectiv doar în măsura în care verificarea periodică este una efectivă în sensul statuat de legiuitor în art. 2502 teza finală din C. proc. pen., şi anume, dacă se verifică concret că subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, dispunându-se după caz menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii, respectiv ridicarea măsurii dispuse.

Indiferent de caracterul obligatoriu sau facultativ, legiuitorul a stabilit că măsurile asigurătorii sunt eminamente temporare, provizorii, motiv pentru care, prin noile dispoziţii procesual penale, a reglementat verificarea periodică a subzistenţei temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea sau menţinerea acestora.

În cadrul acestui examen, instanţa trebuie să se raporteze atât la prevederile legale care vizează condiţiile în care poate fi dispusă măsura, cât şi la jurisprudenţa cu caracter obligatoriu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei, dar şi la principiile rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la protecţia proprietăţii.

Sub acest din urmă aspect, în jurisprudenţa europeană în materia drepturilor omului, s-a statuat că orice ingerinţă în drepturile protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale trebuie să fie prevăzută de lege, pentru a exclude caracterul arbitrar, să fie justificată de un interes public sau general legitim şi, nu în ultimul rând, să asigure un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi cele privind protecţia drepturilor fundamentale ale persoanei.

Referitor la proporţionalitatea dintre ingerinţa statului în dreptul recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi interesul urmărit prin instituirea unei măsuri asigurătorii/de confiscare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că aceasta trebuie analizată, în funcţie de circumstanţele cauzei şi natura ingerinţei în discuţie, prin raportare la mai mulţi factori relevanţi, precum durata măsurii şi valoarea bunurilor supuse acesteia (cauza OOO Avrora Maloetazhnoe Stroitelstvo împotriva Rusiei, hotărârea din 07 aprilie 2020, paragr. 69; cauza Credit Europe Leasing IFN S.A. împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 87), necesitatea menţinerii măsurii, având în vedere desfăşurarea procedurii penale şi consecinţele acesteia asupra părţii interesate (cauza Lachikhina împotriva Rusiei, hotărârea din 10 octombrie 2017, paragr. 59), comportamentul reclamantului şi al autorităţilor statului care intervin, prin raportare şi la complexitatea cauzei (cauza Forminster Enterprises Limited împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 09 octombrie 2008, paragr. 75), disponibilitatea unei căi de atac efective, inclusiv accesul la instanţe, prin care un reclamant poate contesta măsura asigurătorie/confiscarea (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010, paragr. 49; cauza Credit Europe Leasing IFN S.A. împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 83 şi 87).

Prin urmare, unul dintre criteriile ce trebuie evaluate în procedura prevăzută de art. 2502 din C. proc. pen. îl reprezintă proporţionalitatea dintre scopul urmărit prin instituirea măsurilor asigurătorii şi restrângerea dreptului de proprietate al unei persoane acuzate, aspect ce trebuie analizat indiferent de modul în care legiuitorul a reglementat necesitatea dispunerii măsurii, ca decurgând din lege ori ca fiind lăsată la aprecierea organului judiciar, având în vedere caracterul real al respectivelor măsuri procesuale, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin suspectului sau, după caz, inculpatului, afectând atributul dispoziţiei juridice şi materiale, de vreme ce proprietarul pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini.

În acest sens este şi Decizia RIL nr. 19/2017 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a reţinut că "instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă ca modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. S-a considerat că proporţionalitatea trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Mai mult, condiţia rezultă atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană, cât şi din art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii)."

Astfel, în ceea ce priveşte proporţionalitatea măsurii faţă de scopul urmărit, instanţa trebuie să examineze dacă întinderea măsurii (atât cu privire la valoarea sechestrată, cât şi cu privire la durata acesteia) este proporţională cu scopul urmărit (înlăturarea riscului de ascundere, distrugere, înstrăinarea sau sustragere de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale, care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii ori a reparării pagubei produse prin infracţiune).

În contextul celor anterior prezentate, analiza în concret a măsurilor asiguratorii instituite în cauză are în vedere componenta proporţionalităţii dintre scopul urmărit prin instituirea măsurilor asiguratorii şi restrângerea dreptului de proprietate al inculpatului, iar, sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, având în vedere stadiul procesual al cauzei - etapa cercetării judecătoreşti, în lipsa constituirii ca parte civilă a persoanei vătămate, nu există o creanţă certă care să justifice menţinerea măsurilor asigurătorii, nefiind sesizat un interes legitim al unei părţi care să necesite garantarea executării unei eventuale despăgubiri, iar, menţinerea măsurilor asiguratorii conduce la concluzia unei sarcini excesive în sarcina inculpatului, ceea ce nu mai satisface exigenţele desprinse din jurisprudenta CEDO şi nici cele ale art. 53 alin. (2) din Constituţia României.

Faţă de considerentele expuse anterior, Înalta Curte va admite contestaţia formulată de inculpatul A. împotriva încheierii din 05 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia II penală, în dosarul nr. x/2024.

Va desfiinţează, în parte, încheierea atacată şi în rejudecare, va ridica măsurile asigurătorii instituite faţă de inculpatul A. prin ordonanţa nr. 50/P/2022 din data de 04.12.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie.

Va menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate care nu contravin prezentei.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea contestaţiei vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul inculpat A., în cuantum de 377 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestaţia formulată de inculpatul A. împotriva încheierii din 05 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia II penală, în dosarul nr. x/2024.

Desfiinţează, în parte, încheierea atacată şi rejudecând:

Ridică măsurile asigurătorii instituite faţă de inculpatul A. prin ordonanţa nr. 50/P/2022 din data de 04.12.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie.

Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate care nu contravin prezentei.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea contestaţiei rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul inculpat A., în cuantum de 377 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 mai 2025.