Criminal revision petition based on EU law primacy rejected as inadmissible for lack of statutory grounds
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal, upholding the lower court’s decision to reject the petition for revision as inadmissible, thereby leaving the final 2017 criminal conviction in force. The dispute involved a convicted defendant seeking to overturn a final judgment on the grounds that it violated the primacy of EU law, specifically arguing that the domestic courts failed to apply the CJEU’s preliminary ruling in Case C-282/20 (ZX) regarding the right to be informed of the nature and cause of charges under Directive 2012/13/EU and Article 47 of the Charter of Fundamental Rights. The Court held that the requested ground for revision—violation of EU law priority—is not among the exhaustive cases of revision provided for in Article 453(1) of the Romanian Code of Criminal Procedure, unlike in administrative litigation under Law No. 554/2004; consequently, citing the principles of legal certainty and res judicata, the Court ruled that national procedural law does not permit the re-examination of a final criminal judgment based solely on a subsequent CJEU interpretation, rendering the petition inadmissible under Article 459(3) of the Code of Criminal Procedure.
Legislator headnote
AI generatedart. 459 alin. (5) C. proc. pen, art. 275 alin. (2) C. proc. pen, art. 21 din Legea nr. 554/2004, art. 453 C. proc. pen, art. 459 alin. (3) lit. a) C. proc. pen, art. 455 alin. (1) lit. a) C. proc. pen; Criminal revision petition based on EU law primacy rejected as inadmissible for lack of statutory grounds: The dispute involved a convicted defendant seeking to overturn a final judgment on the grounds that it violated the primacy of EU law, specifically arguing that the domestic courts failed to apply the CJEU’s preliminary ruling in Case C-282/20 (ZX) regarding the right to be informed of the nature and cause of charges under Directive 2012/13/EU and Article 47 of the Charter of Fundamental Rights. The Court held that the requested ground for revision—violation of EU law priority—is not among the exhaustive cases of revision provided for in Article 453(1) of the Romanian Code of Criminal Procedure, unlike in administrative litigation under Law No. 554/2004; consequently, citing the principles of legal certainty and res judicata, the Court ruled that national procedural law does not permit the re-examination of a final criminal judgment based solely on a subsequent CJEU interpretation, rendering the petition inadmissible under Article 459(3) of the Code of Criminal Procedure.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedMain ground for dismissing the appeal as unfounded, relying on the procedural rules governing appeals in revision cases.
Basis for ordering the appellant to pay judicial costs to the state.
Basis for ruling that the official defender's fees are to be borne by the Ministry of Justice fund.
Full text
Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2024
Asupra apelului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 172/F din data de 20 septembrie 2024, printre altele, în baza art. 459 alin. (5) C. proc. pen., Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva sentinţei penale nr. 148/F din 10 iulie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2008, definitivă prin decizia penală nr. 32/A din 7 februarie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, dispunând obligarea revizuentului, conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., la plata către stat a sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această soluţie, curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:
La data de 20 mai 2024, a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, sub nr. x/2024 (nr. 1628/2024 în format vechi), cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva sentinţei penale nr. 148/F din 10 iulie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2008, definitivă prin decizia penală nr. 32/A din 7 februarie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
În motivarea cererii, revizuentul a arătat că aceasta este întemeiată pe cazul de revizuire constând în pronunţarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată, similar celui prev. de art. 21 din Legea nr. 554/2004.
În acest sens, redând considerentele privind efectele juridice ale hotărârilor preliminare ale C.J.U.E. din cuprinsul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1039/2012, revizuentul a susţinut că instanţa de revizuire este obligată să aplice direct decizia Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 21 octombrie 2021 din cauza C-282/20 ZX, în cauza dedusă judecăţii, obligaţie ce rezultă din dispoziţiile art. 148 alin. (4) din Constituţia României, republicată şi din decizia instanţei de contencios constituţional sus-menţionate.
A mai susţinut că, în măsura în care instanţa va refuza să aplice direct dreptul Uniunii Europene, individualizat în speţă prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 21 octombrie 2021 sus-menţionată, invocând inexistenţa unui astfel de caz de revizuire în C. proc. pen., se impune a se constata că omisiunea legiuitorului de a reglementa un astfel de caz de revizuire în C. proc. pen., similar celui din Legea nr. 554/2004, este neconstituţională. Pentru acest motiv, revizuentul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 C. proc. pen., cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu această excepţie fiind deopotrivă respinsă, ca inadmisibilă, prin hotărârea apelată.
Deopotrivă, revizuentul a susţinut că cererea sa este admisibilă în principiu pentru următoarele argumente: a) întruneşte condiţiile prevăzute de art. 459 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., fiind formulată împotriva unei hotărâri prin care s-a dispus condamnarea sa şi în conformitate cu dispoziţiile art. 455 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., respectând, totodată, exigenţele privind termenul în care aceasta poate fi formulată, întrucât potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. pen., cererea de revizuire în favoarea condamnatului poate fi introdusă oricând; b) întruneşte condiţiile prevăzute de art. 459 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., fiind formulată în scris şi motivată, cu arătarea cazului de revizuire pe care se întemeiază; c) Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 21 octombrie 2021 în cauza C282/20 ZX conduce la stabilirea unor temeiuri legale ce impun revizuirea hotărârii atacate.
Pe fondul cauzei, revizuentul a susţinut că, la pagina 184 din sentinţa nr. 148/2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2008, instanţa de fond a făcut următoarele aprecieri:"(...) Curtea, deşi s-a depăşit momentul procesual al verificării legalităţii rechizitoriului, apreciază că rechizitoriul nu descrie într-o manieră clară inteligibilă şi concisă faptele pe care se presupune că inculpaţii le-au săvârşit, astfel încât instanţa de judecată să înţeleagă de la început în ce constă concret, punctual învinuirea adusă, totodată să poată aprecia dacă eventuale cereri formulate de inculpaţi şi/sau parchet pentru administrarea unor noi probe sunt sau nu întemeiate (evaluare care presupune o înţelegere deplină a obiectului probaţiunii în raport de faptele ce se tind a se dovedi)."
În acest fel, instanţa de fond a recunoscut că rechizitoriul este neregulamentar/nelegal întocmit, nefiind descrise în mod clar faptele de care au fost acuzaţi inculpaţii, inclusiv revizuentul.
Or, dacă faptele nu au fost înţelese de către instanţa de fond, este evident că nici inculpaţilor nu le-a fost respectat dreptul de a fi informaţi în mod detaliat şi complet asupra naturii şi cauzei acuzaţiei.
Cu toate acestea, instanţa de fond a concluzionat că s-a depăşit momentul procesual al verificării legalităţii rechizitoriului, respectiv procedura camerei preliminare, în care s-ar fi putut verifica legalitatea rechizitoriului şi că, în etapa fondului, nu există niciun mijloc procedural prin care să sancţioneze acest viciu şi să asigure garantarea dreptului inculpaţilor de a fi informaţi cu privire la acuzaţie. În consecinţă, instanţa a dispus condamnarea inculpaţilor, printre care şi revizuentul.
În acest fel, i-au fost încălcate drepturile prevăzute de art. 6 parag. 3 din CEDO (dreptul de a fi informat asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa), de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie (dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală), de art. 6 alin. (3) din Directiva 2012/13 şi de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, prin Hotărârea din 21 octombrie 2021 pronunţată în cauza C282/20 ZX, C.J.U.E. a statuat, inter alia, următoarele:"(...) articolul 6 alin. (3) din Directiva 2012/13 şi articolul 47 din Cartă trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislaţii naţionale care nu prevede o cale procedurală ce permite să se remedieze după şedinţa preliminară într-o cauză penală neclarităţile şi lacunele din conţinutul rechizitoriului care aduc atingere dreptului persoanei acuzate de a i se comunica informaţii detaliate cu privire la acuzare. (...)"
"(...) articolul 6 alin. (3) din Directiva 2012/13 şi articolul 47 din Cartă trebuie interpretate în sensul că instanţa de trimitere este obligată să efectueze, în măsura posibilului, o interpretare conformă a legislaţiei naţionale privind modificarea acuzării care să permită procurorului să remedieze neclarităţile şi lacunele din conţinutul rechizitoriului în cadrul şedinţei de judecată, protejând în acelaşi timp în mod activ şi real dreptul la apărare al persoanei acuzate. Numai în cazul în care consideră că o interpretare conformă în acest sens nu este posibilă, instanţa de trimitere trebuie să lase neaplicată dispoziţia naţională care interzice suspendarea procedurii judiciare şi trimiterea cauzei la procuror pentru ca acesta să întocmească un nou rechizitoriu."
Considerentele pe care se întemeiază această decizie sunt următoarele:
"28. (...) Curtea a statuat că nicio dispoziţie din Directiva 2012/13 nu se opune ca instanţa să ia măsurile necesare în vederea regularizării rechizitoriului, cu condiţia ca dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil să fie protejate în mod corespunzător.
30. Din ansamblul acestei jurisprudenţe reiese că drepturile care decurg din articolul 6 alin. (3) din Directiva 2012/13 trebuie asigurate pe tot parcursul procedurii penale şi, aşadar, în speţă, şi după şedinţa preliminară într-o cauză penală. Or, instanţa de trimitere arată că, în urma reformei din 2017, posibilitatea de a suspenda procedura jurisdicţională şi de a trimite cauza la procuror cu dispoziţia de a remedia viciile procedurale ale rechizitoriului şi de a întocmi un nou rechizitoriu nu poate fi exercitată în temeiul articolului 248 alin. (3) din C. proc. pen., decât în cursul unei astfel de şedinţe, având în vedere că legea bulgară nu prevede un mecanism de remediere a unor astfel de vicii după această şedinţă.
31. Rezultă că o asemenea legislaţie nu este conformă cu articolul 6 alin. (3) din Directiva 2012/13 şi nici cu articolul 47 din cartă, din moment ce, după şedinţa menţionată, lipsa unei căi procedurale care să permit remedierea viciilor din rechizitoriu împiedică persoana acuzată să cunoască în mod suficient de detaliat acuzaţiile care i se aduc, ceea ce este de natură să împiedice exercitarea efectivă a dreptului la apărare.
37. Trebuie arătat în speţă că, într-o situaţie în care procedura penală în ansamblul său nu a fost închisă, exercitarea drepturilor procedurale consacrate la articolul 6 alin. (3) din Directiva 2012/13 poate fi asigurată, cu condiţia ca fie instanţa, în cadrul fazei judiciare, să fie în măsură să remedieze ea însăşi neregularităţile de care este afectat rechizitoriul, fie procurorul, căruia îi va fi trimisă cauza, să aibă ocazia să procedeze în acelaşi mod, asigurând respectarea dreptului la apărare (...).
38. Curtea a precizat în acest sens şi că, în orice ipoteză, oricare ar fi momentul în care sunt furnizate informaţiile prevăzute la articolul 6 alin. (3) Directiva 2012/13, persoanei acuzate şi avocatului său trebuie printre altele, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi al egalităţii armelor, să li se acorde un termen suficient pentru a lua cunoştinţă de aceste informaţii şi să li se ofere posibilitatea de a pregăti în mod eficace apărarea, de a-şi prezenta eventualele observaţii şi, dacă este cazul, de a formula orice cerere, în special de instrucţie, pe care ar avea dreptul să o introducă în temeiul dreptului naţional. (...)"
În concluzie, C.J.U.E. a statuat că neregularitatea/nelegalitatea rechizitoriului (actul de sesizare a instanţei) în partea ce priveşte natura şi cauza acuzaţiei poate fi remediată în orice etapă a procesului penal, adică şi după consumarea procedurii de cameră preliminară.
Totodată, a stabilit că, în lipsa reglementării unei astfel de proceduri în dreptul intern, instanţa de judecată trebuie să aplice direct dreptul Uniunii Europene, în speţă decizia C.J.U.E., în vederea respectării dreptului la apărare al inculpatului şi a dreptului acestuia de a fi informat în mod detaliat şi complet cu privire la natura şi cauza acuzaţiei.
Prin urmare, considerentele şi principiile ce rezultă din hotărârea C.J.U.E. anterior menţionată reflectă şi confirmă încălcarea drepturilor sale fundamentale în dosarul nr. x/2008, din moment ce instanţa de fond, deşi a constatat că "(...) deşi s-a depăşit momentul procesual al verificării legalităţii rechizitoriului, apreciază că rechizitoriul nu descrie într-o manieră clară, inteligibilă şi concisă faptele pe care se presupune că inculpaţii le-au săvârşit, astfel încât instanţa de judecată să înţeleagă de la început în ce constă concret, punctual, învinuirea adusă", a dispus, totuşi, condamnarea sa.
Explicaţia acestor încălcări rezidă în succesiunea de norme de procedură penală care au guvernat judecarea cauzei.
Astfel, judecata a început în 2008, când instanţa de judecată a fost sesizată prin rechizitoriul nr. x/2005 din 24.10.2008, sub imperiul vechiul C. proc. pen., însă a continuat sub imperiul noului C. proc. pen., care a intrat în vigoare în 2014. Întrucât la data intrării în vigoare a noului cod era începută cercetarea judecătorească, cauza nu a mai fost trimisă judecătorului de cameră preliminară, aşa cum s-a procedat în alte dosare în care nu se începuse cercetarea judecătorească.
Potrivit dispoziţiilor art. 197 alin. (2) şi (3) din vechiul C. proc. pen.:
"(2) Dispoziţiile relative la (...) sesizarea instanţei, (...) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. (...)
(3) Nulitatea prevăzută în alin. (2) nu poate fi înlăturată în nici un mod. Ea poate fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în considerare chiar din oficiu."
Altfel spus, în conformitate cu dispoziţiile art. 197 alin. (2) şi (3) din vechiul C. proc. pen., dispoziţiile relative la sesizarea instanţei, adică cele privind legalitatea/regularitatea rechizitoriului, erau prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, aceasta putând fi invocată în orice stare a procesului.
De asemenea, potrivit art. 332 alin. (2) (Restituirea pentru refacerea urmăririi penale) din vechiul C. proc. pen.:
"Instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la (...) sesizarea instanţei, (...)."
Potrivit art. 379 pct. 2 lit. b) (Soluţiile la judecata în apel) din vechiul C. proc. pen.:
"desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată (...). Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când există vreunul dintre cazurile de nulitate prevăzute în art. 197 alin. (2), cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă."
Prin urmare, în măsura în care judecata ar fi fost continuată potrivit regulilor prescrise de vechiul C. proc. pen., instanţa, constatând că rechizitoriul este nelegal întocmit, aşa cum rezultă chiar din sentinţa atacată, ar fi trebuit să aplice dispoziţiile art. 332 alin. (2) din vechiul C. proc. pen., iar instanţa de apel ar fi trebuit să pronunţe soluţia prevăzută de art. 379 pct. 2 lit. b) din acelaşi cod.
Or, în condiţiile în care, începând cu data de 01.02.2014, cauzei i s-au aplicat prevederile noului C. proc. pen., soluţiile anterior menţionate nu au putut fi dispuse în speţă.
Mai mult, potrivit dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale: "Cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă în care s-a început cercetarea judecătorească anterior intrării în vigoare a legii noi rămân în competenţa aceleiaşi instanţe, judecata urmând a se desfăşura potrivit legii noi". Această soluţie rezultă şi din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, în sensul în care cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, în care nu s-a început cercetarea judecătorească, se trimit judecătorului de cameră preliminară pentru a proceda potrivit dispoziţiilor art. 342-348 din C. proc. pen.
În speţa dedusă judecăţii, însă, la data intrării în vigoare a legii noi era începută cercetarea judecătorească, motiv pentru care instanţa nu a trimis cauza judecătorului de cameră preliminară, aceasta rămânând în competenţa aceleiaşi instanţe.
Deşi soluţia prev. de art. 379 pct. 2 lit. b) din vechiul C. proc. pen. a fost preluată de dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din noul C. proc. pen., cazul de nulitate absolută prevăzut de art. 197 alin. (2), respectiv încălcarea dispoziţiilor privind sesizarea instanţei (rechizitoriului), nu se regăseşte printre cazurile de nulitate absolută prevăzute de art. 281 din noul cod. Pe cale de consecinţă, nici soluţia prev. de art. 332 alin. (2) din vechiul cod nu se regăseşte în noul cod.
O soluţie similară se regăseşte la art. 345 alin. (3) şi art. 346 alin. (3) lit. a) din noul C. proc. pen., însă aceasta poate fi dispusă doar de judecătorul de cameră preliminară, nicidecum de instanţa de judecată. Or, în speţă, instanţa de judecată, şi nu judecătorul de cameră preliminară, a constatat că actul de sesizare a instanţei "nu descrie într-o manieră clară inteligibilă şi concisă faptele pe care se presupune că inculpaţii le-au săvârşit, astfel încât instanţa de judecată să înţeleagă de la început în ce constă concret, punctual învinuirea adusă, totodată să poată aprecia dacă eventuale cereri formulate de inculpaţi şi/sau parchet pentru administrarea unor noi probe sunt sau nu întemeiate (...)"., acesta fiind nelegal/neregulamentar întocmit. Neavând, însă, instrumentele procedurale prevăzute de vechiul C. proc. pen. şi nefiind nici în etapa camerei preliminare, judecătorul de primă instanţă a apreciat ca se află în imposibilitatea de a proceda la remedierea neregularităţilor rechizitoriului sau de a trimite cauza la parchet, cu consecinţa încălcării drepturilor substanţiale ale revizuentului, astfel cum rezultă din Decizia C.J.U.E. din 21 octombrie 2021 în cauza C-282/20 ZX.
Cu privire la efectele juridice ale hotărârilor preliminare ale C.J.U.E., prin Decizia CCR nr. 1039/2012 s-au reţinut următoarele:
"Efectele juridice ale hotărârii preliminare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene au fost conturate pe cale jurisprudenţială. Astfel, Curtea de la Luxemburg a statuat că o asemenea hotărâre, purtând asupra interpretării sau a validităţii unui act al Uniunii Europene, este obligatorie pentru organul de jurisdicţie care a formulat acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare, iar interpretarea, făcând corp comun cu dispoziţiile europene pe care le interpretează, este învestită cu autoritate şi faţă de celelalte instanţe judecătoreşti naţionale, care nu pot da o interpretare proprie acelor dispoziţii. Totodată, efectul hotărârilor preliminare este unul direct, în sensul că resortisanţii statelor membre au dreptul să invoce în mod direct normele europene în faţa instanţelor naţionale şi europene şi retroactiv, în sensul că interpretarea unei norme de drept a Uniunii Europene în cadrul unei trimiteri preliminare lămureşte şi precizează semnificaţia şi câmpul de aplicare al acesteia, de la intrarea sa în vigoare (în acest sens, a se vedea pct. 1 al dispozitivului Hotărârii din 5 februarie 1963 pronunţate în Cauza 26/62, Van Gend en Loos împotriva Nederlandse Administrafie der Belastingen, preluat în cuprinsul Hotărârii din 27 martie 1963 pronunţată în cauzele reunite 28, 29 şi 30/62, Da Costa şi alţii împotriva Nederlandse Belastingadministratie sau Hotărârea din 24 iunie 1969 pronunţată în Cauza 29/68, Milch-, Fett- und Eierkontor GmbH împotriva Hauptzollamt Saarbrucken, punctul 3).
În concluzie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, având competenţa de interpretare a dreptului Uniunii Europene (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011), hotărârile sale preliminare sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor membre, sub rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanţele judecătoreşti naţionale, a unor lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curţii."
Aşa fiind, instanţa de judecată este obligată să aplice direct Hotărârea C.J.U.E. din 21 octombrie 2021 în cauza dedusă judecăţii, obligaţie ce rezultă din dispoziţiile art. 148 alin. (4) din Constituţia României, republicată şi din considerentele Deciziei CCR nr. 1039/2012.
Revizuentul a susţinut că aplicarea directă a hotărârii C.J.U.E. are drept scop restabilirea legalităţii, în contextul în care drepturile sale prevăzute de art. 6 par. 3 (dreptul de a fi informat asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa), art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie (dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală), art. 6 alin. (3) din Directiva 2012/13 şi articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene au fost substanţial încălcate în cauză, astfel cum rezultă în mod explicit chiar din sentinţa atacată.
Această hotărâre nu poate fi considerată legală, atât timp cât este contrară dreptului Uniunii Europene. Tocmai de aceea, posibilitatea revizuirii unei hotărâri judecătoreşti pronunţate cu încălcarea dreptului Uniunii Europene constituie singura modalitate de contracarare a efectelor principiului fraus omnia corrumpit şi de restabilire a legalităţii în cauză.
Pentru argumentele prezentate, revizuentul a solicitat admiterea cererii de revizuire, anularea sentinţei atacate, iar în rejudecare, achitarea sa, în principal, în conformitate cu dispoziţiile art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în subsidiar, în conformitate cu dispoziţiile art. 396 alin. (5) raportat art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., iar terţio, dispunerea încetării procesului penal în conformitate cu dispoziţiile art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Astfel învestită, evaluând admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire formulată de revizuentul A. prin prisma dispoziţiilor art. 459 C. proc. pen., curtea a apreciat că aceasta este inadmisibilă întrucât motivele invocate de parte nu se încadrează în niciunul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc. pen.
În acest sens, a reţinut că revizuentul nu a relevat fapte şi nu a adus probe care să conducă, în mod evident, la stabilirea existenţei vreunuia dintre temeiurile legale care permit revizuirea. Or, nerespectarea uneia sau mai multora dintre condiţiile de admisibilitate instituite prin art. 459 alin. (3) C. proc. pen. conduce la imposibilitatea de soluţionare pe fond a revizuirii, determinând respingerea ei, ca inadmisibilă.
Ca urmare, în temeiul art. 459 alin. (5) C. proc. pen., instanţa a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A..
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel revizuentul A., fără a motiva în scris calea de atac.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 2 octombrie 2024, sub nr. x/2024 şi repartizată, conform art. 101 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, cu referire la art. 5 alin. (4) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completului C10, cu termen la data de 17 octombrie 2024.
La termenul fixat, constatând lipsă de procedură cu intimata parte civilă Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Constanţa, Înalta Curte a amânat cauza la data de 28 noiembrie 2024.
La acest din urmă termen, constatând legal îndeplinită procedura de citare, Înalta Curte a acordat cuvântul în dezbateri, concluziile formulate de apărătorul desemnat din oficiu pentru apelantul revizuent şi reprezentantul Ministerului Public fiind detaliat prezentate în practicaua prezentei decizii.
Examinând apelul formulat, în baza actelor şi lucrărilor din dosar şi în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Revizuirea este calea extraordinară de atac care permite instanţei penale să revină asupra propriei hotărâri, având caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate şi înlăturate erorile de judecată intervenite în rezolvarea cauzelor penale.
Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate privi exclusiv hotărârile determinate de art. 452 C. proc. pen. şi numai pentru cazurile prevăzute de art. 453 C. proc. pen. şi, respectiv, art. 465 C. proc. pen., singurele apte a provoca o reexaminare în fapt a cauzei penale.
Calea extraordinară de atac a revizuirii se soluţionează în două etape, prima dintre acestea fiind admiterea în principiu, etapă în care, potrivit dispoziţiilor art. 459 alin. (3) C. proc. pen., instanţa examinează dacă: a) cererea a fost formulată în termen şi de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455; b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3); c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale; d) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv; e) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea; f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerinţelor instanţei dispuse potrivit art. 456 alin. (4).
Aşadar, în cadrul acestei proceduri prealabile, instanţa verifică cererea de revizuire sub aspectul regularităţii ei, respectiv, al îndeplinirii condiţiilor de formă în care poate fi exercitată, referitoare la: formularea în termenul legal prev. de art. 457 C. proc. pen. şi de către una dintre persoanele prev. de art. 455 C. proc. pen., cărora legea le recunoaşte o astfel de vocaţie [lit. a)]; motivarea în scris, cu indicarea cazurilor de revizuire şi a mijloacelor de probă pe care se întemeiază cererea, conform art. 456 alin. (2) C. proc. pen., şi ataşarea, conform art. 456 alin. (3) C. proc. pen., a înscrisurilor invocate în susţinerea ei [lit. b) şi c)]; inexistenţa unei cereri de revizuire anterioare fundamentate pe aceleaşi fapte şi mijloace de probă, care a fost judecată definitiv [lit. d)].
Deopotrivă, în condiţiile art. 459 alin. (3) lit. e) C. proc. pen., instanţa verifică existenţa concordanţei dintre cazurile de revizuire invocate, prev. de art. 453 alin. (1) lit. a)-f) C. proc. pen., motivele pe care se sprijină acestea şi dovezile sau probele invocate în susţinerea lor.
În fine, instanţa verifică, după caz, şi dacă revizuentul a completat cererea de revizuire, în condiţiile art. 456 alin. (4) C. proc. pen. (lit. f).
În urma acestei evaluări, dacă instanţa constată că cererea de revizuire nu îndeplineşte vreuna dintre condiţiile de admisibilitate prev. de art. 459 alin. (3) C. proc. pen., o respinge, ca inadmisibilă, conform art. 459 alin. (5) C. proc. pen.
În contextul acestor consideraţii teoretice, raportându-se la datele concrete ale speţei, Înalta Curte constată că, prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, la data de 20 mai 2024, revizuentul A. a solicitat revizuirea sentinţei penale nr. 148/F din 10 iulie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2008, definitivă prin decizia penală nr. 32/A din 7 februarie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, susţinând că aceasta a fost pronunţată cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, care este similar celui prev. de art. 21 din Legea nr. 554/2004.
În argumentare, a arătat că, astfel cum rezultă din cuprinsul hotărârii atacate, deşi în cursul cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a constatat că rechizitoriul era neregulamentar/nelegal întocmit, întrucât în cuprinsul acestuia nu erau descrise în mod clar faptele de care erau acuzaţi inculpaţii (inclusiv revizuentul), reţinând ca fiind depăşită faza camerei preliminare - singura în care se putea face verificarea legalităţii actului de sesizare - a procedat, chiar şi în aceste condiţii de încălcare evidentă a dreptului inculpaţilor de a fi informaţi în mod detaliat şi complet asupra naturii şi cauzei acuzaţiei, la judecarea cauzei, dispunând condamnarea lor.
Ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, prin Hotărârea din 21 octombrie 2021 pronunţată în cauza C-282/20 ZX (hotărâre preliminară obligatorie erga omnes), C.J.U.E. a statuat că neregularitatea/nelegalitatea rechizitoriului în partea care priveşte natura şi cauza acuzaţiei poate fi remediată în orice etapă a procesului penal, adică şi după finalizării procedurii de cameră preliminară. Totodată, a stabilit că, în lipsa reglementării unei astfel de proceduri în dreptul intern, instanţa de judecată trebuie să aplice direct dreptul Uniunii Europene, în speţă decizia C.J.U.E., în vederea respectării dreptului la apărare al inculpatului şi a dreptului acestuia de a fi informat în mod detaliat şi complet cu privire la natura şi cauza acuzaţiei.
În actuala procedură, întemeindu-se pe normele legale anterior menţionate, revizuentul A. a solicitat revizuirea hotărârii atacate, cu consecinţa anulării acesteia şi a dispunerii, în urma rejudecării cauzei, a uneia dintre soluţiile prev. de art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a), b) sau f) C. proc. pen., considerând că hotărârea definitivă este contrară dreptului Uniunii Europene, ceea ce, similar materiei dreptului administrativ - art. 21 din Legea nr. 554/2004 - ar justifica anularea sa.
Înalta Curte reţine că, potrivit art. 21 din Legea nr. 554/2004:
"(1) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
(2) Sunt supuse revizuirii, pentru motivul prevăzut la alin. (1), şi hotărârile definitive care nu evocă fondul.
(3) Cererea de revizuire se introduce în termen de o lună de la data comunicării hotărârii definitive şi se soluţionează de urgenţă şi cu precădere."
Pronunţarea unei hotărâri penale definitive cu ignorarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene nu este, însă, reglementată, ca şi caz de revizuire, în materie penală, dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. pen. limitând sfera cazurilor de revizuire, în această materie, exclusiv la situaţiile când:
a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză;
b) hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată;
c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză;
d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză;
e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia;
f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate, iar dispoziţiile art. 465 C. proc. pen. - la unica ipoteză în care în cauză Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluţionării amiabile a litigiului dintre stat şi reclamanţi, dacă vreuna dintre consecinţele grave ale încălcării Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta continuă să se producă şi nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
Din această perspectivă, rezultă că situaţia invocată de apelantul revizuent nu se circumscrie vreunuia dintre cazurile strict şi limitativ prevăzute de legea procesual penală, care justifică revizuirea unei hotărâri penale definitive.
Motivul invocat de revizuentul A. în actualul cadru procesual nu poate legitima, prin urmare, recursul său la calea extraordinară de atac a revizuirii, nefiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prev. de art. 459 alin. (3) lit. b) şi e) C. proc. pen. [privind indicarea vreunuia dintre cazurile de revizuire prev. de art. 453 alin. (1) sau art. 465 C. proc. pen. şi a existenţei concordanţei între acesta, motivele factuale pe care se sprijină şi dovezile sau probele invocate în susţinerea lui], constatare care face inutilă verificarea celorlalte condiţii de admisibilitate prevăzute de art. 459 alin. (3) C. proc. pen.
Înalta Curte subliniază, totodată, că situaţia circumscrisă motivului de revizuire invocat de apelant vizează, în esenţă, interpretarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în cadrul mecanismului trimiterii preliminare, a unor dispoziţii de drept al Uniunii apreciate relevante de către revizuent. Această interpretare a intervenit, însă, la o dată ulterioară rămânerii definitive a hotărârii a cărei revizuire se cere, context în care devin relevante principiul autorităţii de lucru judecat şi efectele sale în astfel de situaţii juridice.
În privinţa importanţei pe care o are principiul autorităţii de lucru judecat, atât în ordinea juridică europeană, cât şi în sistemele juridice naţionale, Curtea de Justiţie a statuat în mod constant asupra necesităţii ca hotărârile judecătoreşti definitive să nu mai poată fi repuse în discuţie (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepţia situaţiei în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 şi Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti & C. Spa, în cauza C-213/13).
Mai mult, Curtea de Justiţie a stabilit că principiul cooperării nu impune unei instanţe naţionale să înlăture norme de procedură internă în vederea reexaminării unei hotărâri judecătoreşti care a dobândit autoritate de lucru judecat şi să o anuleze, atunci când se constată că este contrară dreptului Uniunii (Hotărârea din 1 iunie 1999, Eco Swiss, cauza C-126/97, Hotărârea din 16 martie 2006, Rosmarie Kapferer, cauza C-234/04), statuând, totodată, că principiile echivalenţei şi efectivităţii nu se opun "ca o instanţă naţională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în cadrul unei acţiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menţionată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunţate în cadrul unor acţiuni de natură administrativă" (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Dragoş Constantin Târşia, C-69/14).
Această din urmă cauză a avut în vedere chiar reglementarea procesuală naţională, întrebarea preliminară adresată Curţii de Tribunalul Sibiu, respectiv dacă "Articolele 17, 20, 21 şi 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, articolul 6 [TUE], articolul 110 [TFUE], principiul securităţii juridice tras din dreptul [Uniunii] şi jurisprudenţa [Curţii] pot fi interpretate ca opunându-se unei reglementări precum articolul 21 alin. (2) din Legea [contenciosului administrativ], care prevede posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătoreşti interne pronunţate exclusiv în materia contenciosului administrativ în ipoteza încălcării principiului priorităţii dreptului [Uniunii] şi nu permit[e] posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătoreşti interne pronunţate în alte materii decât contenciosul administrativ (civile, penale) în ipoteza încălcării aceluiaşi principiu al priorităţii dreptului [Uniunii] prin aceste din urmă hotărâri?", şi, implicit, interpretarea dată de Curtea de Justiţie dreptului Uniunii fiind relevante, mutatis mutandis, şi în cauza de faţă.
Or, legislaţia procesual penală română nu instituie, în reglementarea referitoare la căile extraordinare de atac, un remediu procesual de natură a permite revizuirea unei hotărâri definitive pretins incompatibile cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, ulterior datei rămânerii definitive a respectivei hotărâri, ceea ce relevă, o dată în plus, caracterul inadmisibil al cererii de revizuire formulată în speţă.
Această concluzie este concordantă celei la care a ajuns şi prima instanţă în urma evaluării admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire formulată de revizuentul A., în condiţiile art. 459 C. proc. pen., motiv pentru care Înalta Curte constată legală hotărârea atacată, iar criticile formulate de revizuent în prezentul apel - neîntemeiate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) coroborat cu art. 459 alin. (7) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva sentinţei penale nr. 172/F din data de 20 septembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Urmare acestei soluţii, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul revizuent la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Totodată, în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., va dispune ca onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul revizuent, în cuantum de 720 RON, să fie suportat din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva sentinţei penale nr. 172/F din data de 20 septembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă apelantul revizuent la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul revizuent, în cuantum de 720 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 noiembrie 2024.