Transfer of conviction for execution in Romania: recognition of Swedish robbery sentence and validity of cumulative penalty without local consent

Şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 155/F din data de 30 octombrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, iar, în temeiul art. 166 alin. (6) din Legea 302/2004, a recunoscut sentinţa penală nr. B 12569-23 din data de 09.11.2023, pronunţată de Curtea de Apel Svea, definitivă la data de 07.12.2023, prin care numitul A. fusese condamnat la pedeapsa de 4 ani şi 3 luni închisoare şi a dispus punerea în executare.

A constatat că sentinţa penală nr. B-1991-22, pronunţată de Tribunalul din Angermanland, rămasă definitivă prin decizia penală nr. B 1769-22 din data de 16.12.2022 a Curţii de Apel Nedre Norrland, prin care acelaşi A. fusese condamnat la pedeapsa de 2 ani şi 3 luni închisoare, a fost recunoscută prin sentinţa penală nr. 221/F/22.11.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, definitivă prin decizia penală nr. 378/A din data de 19.12.2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa de fond a mai constatat că mandatul de executare nr. 255/2023, emis în baza sentinţei penale nr. 221/F/22.11.2023, a fost anulat prin sentinţa penală nr. 145/2024, nefiind în prezent pus în executare şi a dispus executarea în România a pedepsei rezultante, de 6 ani şi 6 luni închisoare, stabilite în urma cumulului pedepselor aplicate prin cele două sentinţe şi transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România în vederea executării pedepsei.

A dedus din pedeapsa rezultantă perioada arestului preventiv de la 4.09.2022 la 15.12.2022 şi perioada executată din 16.12.2022 la zi şi a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii, la rămânerea definitivă a prezentei.

Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a reţinut că, prin adresa nr. x/2024 din data de 25.07.2024, Ministerul Justiţiei transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 302/2004 republicată, cererea formulată de Ministerul Justiţiei din Suedia prin care se solicita transferarea persoanei condamnate A. într-un penitenciar din România, în vederea executării pedepsei rezultante de 6 ani şi 6 luni închisoare, aplicate de instanţele din statul solicitant.

Cererea formulată de autorităţile suedeze a fost însoţită de următoarele documente: certificatul menţionat în dispoziţiile art. 4 din Decizia - cadru 2008/909/JAI, emis de autoritatea competentă din Suedia; sentinţa nr. B 1769/22 din data de 16.12.2022, pronunţată de Curtea de Apel pentru Nedre Norrland, rămasă definitivă la data de 13.01.2023; de sentinţa de condamnare nr. B 12569-23, pronunţată la data de 09.11.2023 de Curtea de Apel Svea, rămasă definitivă la 07.12.2023; consimţământul persoanei condamnate, în conformitate cu art. 6 alin. (1), (3) din Decizia cadru 2008/909/JAI.

Examinând sesizarea în cauză, prin prisma dispoziţiilor art. 162 din Legea nr. 302/2004 republicată, în conformitate cu care hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele altor state membre ale Uniunii Europene se recunosc şi se execută pe teritoriul României, în baza principiului încrederii reciproce, dacă sunt de natură să producă efecte juridice potrivit legii penale române şi nu contravin ordinii publice a statului român, Curtea a constatat că din informaţiile şi documentele comunicate de statul de condamnare, în aplicarea Convenţiei europeane asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în 1983 sunt suficiente soluţionării.

Instanţa de fond a reţinut că numitul A. a fost condamnat prin sentinţa nr. B 1769/22 din data de 16.12.2022, pronunţată de Curtea de Apel pentru Nedre Norrland, rămasă definitivă la data de 13.01.2023, la pedeapsa de 2 ani şi 3 luni închisoare, pentru săvârşirea următoarelor infracţiuni: furt, prevăzut de Capitolul 8 art. 1 din C. pen. suedez; furt prin efracţie, prev. de Capitolul 8 art. 4 lit. a) din C. pen. suedez; tâlhărie, prev. de Capitolul 8 art. 5 din C. pen. suedez; sustragerea de mijloc de transport, prev. de Capitolul 8 art. 7 din C. pen. suedez; tăinuirea de bunuri furate, prev. de Capitolul 9 art. 6 din C. pen. suedez şi prin sentinţa nr. B 12569-23, pronunţată la data de 09.11.2023 de Curtea de Apel Svea, rămasă definitivă la data de 07.12.2023, la pedeapsa de 4 ani şi 3 luni închisoare pentru două infracţiuni de tâlhărie, prev. de Capitolul 8 art. 5 din C. pen. suedez, respectiv tâlhărie gravă, prev. de Capitolul 8 art. 6 din C. pen. suedez.

Preliminar, instanţa a constatat că sentinţa penală nr. B-1991-22, pronunţată de Tribunalul din Angermanland, rămasă definitivă prin decizia penală nr. B 1769-22 din data de 16.12.2022 a Curţii de Apel Nedre Norrland, prin care A. a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani şi 3 luni închisoare a fost deja recunoscută prin sentinţa penală nr. 221/F/22.11.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, definitivă prin decizia penală nr. 378/A din data de 19.12.2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 255/2023, emis în baza sentinţei penale nr. 221/F/22.11.2023, a fost anulat prin sentinţa penală nr. 145/2024 a Curţii de Apel Bucureşti, nefiind în prezent pus în executare, întrucât, după rămânerea definitivă a hotărârii de recunoaştere, autorităţile judiciare din Regatul Suediei şi-au retras certificatul.

Ca atare, s-a considerat că sentinţa penală nr. B-1991-22, pronunţată de Tribunalul din Angermanland, rămasă definitivă prin decizia penală nr. B 1769-22 din data de 16.12.2022 a Curţii de Apel Nedre Norrland, a fost deja recunoscută de instanţele din România.

În consecinţă, instanţa a analizat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege cu privire la sentinţa nr. B 12569-23, pronunţată la data de 09.11.2023 de Curtea de Apel Svea, rămasă definitivă la data de 07.12.2023, prin care A. a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani şi 3 luni închisoare pentru două infracţiuni de tâlhărie, prevăzute de Capitolul 8 art. 5, respectiv tâlhărie gravă, prevăzute de Capitolul 8 art. 6 din C. pen. suedez.

Potrivit dispoziţiilor art. 163 din Legea nr. 302/2004, instanţa sesizată poate constata următoarele motive de nerecunoaştere sau neexecutare:

(1) O hotărâre judecătorească dată în alt stat membru al Uniunii Europene nu va fi recunoscută şi pusă în executare în România, chiar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 167, atunci când:

a) persoana a fost condamnată definitiv în România pentru aceleaşi fapte penale. În cazul în care hotărârea judecătorească străină a fost dată şi pentru alte fapte penale, instanţa poate dispune recunoaşterea parţială a acesteia, dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii;

b) persoana a fost condamnată într-un alt stat pentru aceleaşi fapte penale, iar hotărârea judecătorească străină dată în acest stat a fost anterior recunoscută şi pusă în executare pe teritoriul României;

c) persoana condamnată beneficiază în România de imunitate de jurisdicţie penală;

d) pedeapsa a fost aplicată unei persoane care nu răspunde penal potrivit legii penale române;

e) pedeapsa constă într-o măsură care constă în asistenţă psihiatrică sau medicală care nu poate fi executată în România sau, după caz, prevede un tratament medical sau terapeutic care nu poate fi supravegheat în România, în conformitate cu sistemul naţional juridic sau de sănătate;

f) atunci când, potrivit legii penale române, a intervenit prescripţia executării pedepsei;

g) atunci când persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată, în afară de cazul în care statul emitent informează că, în conformitate cu legislaţia sa:

(i) persoana a fost încunoştinţată, în timp util, prin citaţie scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare şi la consecinţele legale în caz de neprezentare; sau

(ii) persoana, având cunoştinţă de ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare, a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică în faţa instanţei de judecată a fost realizată în mod efectiv de către avocatul respectiv; sau

(iii) după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare şi a fost încunoştinţată că hotărârea este supusă unei căi de atac, ocazie cu care instanţa competentă poate verifica hotărârea atacată inclusiv pe baza unor probe noi, şi că, în urma soluţionării căii de atac, la judecarea căreia poate participa personal, hotărârea de condamnare poate fi desfiinţată, persoana condamnată fie a renunţat în mod expres la calea de atac, fie nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac.

(2) Hotărârea judecătorească dată în alt stat membru al Uniunii Europene nu va fi recunoscută sau, dacă a fost recunoscută, nu va fi pusă în executare, atunci când, potrivit legii române, a intervenit amnistia, graţierea, dezincriminarea faptei, precum şi în orice alte cazuri prevăzute de lege.

(3) De la caz la caz, luând în considerare circumstanţele specifice ale cauzei şi după consultarea autorităţii competente a statului emitent, instanţa poate refuza recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti transmise de statul emitent, dacă:

a) persoana este cercetată în România pentru aceeaşi faptă penală pentru care a fost condamnată în străinătate. În cazul în care hotărârea judecătorească a fost dată şi pentru alte fapte penale, instanţa poate dispune recunoaşterea parţială a acesteia, dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii;

b) atunci când statul emitent a respins cererea formulată în temeiul art. 170 alin. (1).

În fapt, prin hotărârea de condamnare s-a reţinut că în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de tâlhărie - infracţiune gravă, s-a reţinut că A. a furat împreună şi de comun acord cu altă persoană, în data de 26 august 2022 în Vassjo, Juvansbo 3, Bjorklinge, municipiul Uppsala, prin intermediul violenţei şi a ameninţării, care au reprezentat sau care au apărut pentru B. ca pericol iminent, bijuterii în valoare de circa 37.500 de coroane, precum şi o mie de coroane în numerar. Violenţa a constat în faptul că unul dintre făptuitori a pus mâna pe umărul persoanei vătămate şi a tras-o şi pus-o pe canapea unde i-au fost tras şi scoase inele de pe degete şi un lanţ pe care îl purta la gât. Ameninţarea a constat în faptul că acelaşi făptuitor a ţinut un cuţit sau un alt obiect asemănător îndreptat către ea. Cu ocazia faptei au fost sparte ferestre de la locuinţa persoanei vătămate. Infracţiunea a fost gravă, întrucât făptuitorii au exploatat într-un mod lipsit de scrupule situaţia lipsită de apărare şi vulnerabilă a persoanei vătămate.

În final, s-a reţinut că A. a furat împreună şi de comun acord cu o altă persoană, în data de 22 august 2022, la Langsandsvacn 12, Skutskir, municipiul Alvkarleby, prin intermediul violenţei şi ameninţării care au reprezentat sau care au apărut pentru persoana ameninţată ca pericol iminent, printre altele, bijuterii, bani numerar, ceasuri de mână, pistol C02 şi portmoneu în valoare de mai multe zeci de mii de coroane. Violenţa a constat în faptul că persoana vătămată C. a fost împinsă şi a căzut, a fost trasă pe podea şi a fost adusă în stare de neputinţă prin faptul că a fost legată, ceea ce a generat un eritem la încheieturile mâinilor. Ameninţarea a constat în faptul că cu o şurubelniţă sau un alt obiect asemănător a fost zgâriat gâtul persoanei vătămate. Infracţiunea a fost gravă întrucât făptuitorii au exploatat situaţia lipsită de apărare şi vulnerabilă a persoanei vătămate.

Faptele reţinute în sarcina persoanei condamnate au corespondent în legislaţia penală română, întrunind elementele constitutive ale infracţiunilor de tâlhărie calificată, prevăzute de art. 234 C. pen., pentru care pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.

Instanţa a constatat îndeplinită astfel condiţia dublei incriminări, prevăzută de art. 167 lit. b) din Legea 302/2004 şi art. 3 pct. l lit. e) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate.

Sentinţa menţionată a rămas definitivă, conform informaţiilor transmise de autorităţile suedeze, la data de 07.12.2023, fiind astfel îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 3 lit. b) din aceeaşi Convenţie şi de art. 167 alin. (1) lit. a) din Legea 302/2004, republicată.

Din verificările efectuate, în temeiul art. 165 alin. (2) din Legea 302/2004 rep., a rezultat că persoana condamnată, cetăţean român, nu a fost urmărită şi judecată în România pentru faptele care fac obiectul sentinţei penale pronunţată de autorităţile suedeze şi nu era cercetată în România pentru aceste infracţiuni şi nici pentru alte fapte penale.

În raport cu datele aflate la dosar, Curtea a constatat că nu este incident niciunul din motivele de refuz sau neexecutare, prevăzute de art. 163 din Legea 302/2004.

S-a constatat îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 3 pct. 1 din Convenţie şi de art. 167 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004 republicată.

Conform situaţiei executării pedepsei, comunicate de autorităţile suedeze şi atestate de certificatul depus la dosar, persoana transferabilă A. a fost condamnată la pedeapsa rezultantă de 6 ani şi 6 luni închisoare, stabilită prin cumularea celor două pedepse la care a fost condamnat, respectiv 2 ani şi 3 luni închisoare (sentinţa nr. B 1769/22 din data de 16.12.2022 pronunţată de Curtea de Apel pentru Nedre Norrland, rămasă definitivă la data de 13.01.2023) şi 4 ani şi 3 luni închisoare (sentinţa de condamnare nr. B 12569-23, pronunţată la data de 09.11.2023 de Curtea de Apel Svea, rămasă definitivă la data de 07.12.2023).

Având în vedere cumulul aritmetic al pedepselor, efectuat potrivit legii suedeze, instanţa română a constatat că pedeapsa rezultantă nu se impune a fi adaptată conform legii române, fiind incidente dispoziţiile art. 166 alin. (8) şi (9) din Legea 302/2004, conform cărora în cazul prevăzut la alin. (6) lit. b), pedeapsa, aplicată prin hotărârea transmisă de statul emitent, se adaptează atunci când: a) natura acesteia nu corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu pedepsele reglementate de legea penală română; b) durata acesteia depăşeşte, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeaşi infracţiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română ori atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracţiuni depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru infracţiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română. Adaptarea constă în reducerea pedepsei până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracţiuni similare. Pedeapsa stabilită de instanţa română potrivit alin. (6) trebuie să corespundă, pe cât posibil, din punctul de vedere al naturii sau duratei, cu cea aplicată de statul emitent şi nu va agrava situaţia persoanei condamnate. Pedeapsa aplicată în statul emitent nu poate fi convertită într-o pedeapsă pecuniară.

Astfel, s-a reţinut că pedeapsa rezultantă de 6 ani şi 6 luni închisoare nu depăşeşte maximul special al pedepsei prevăzute de legea română pentru infracţiunea de tâlhărie calificată care este de 10 ani închisoare, nu depăşeşte maximul general de 30 de ani şi nici nu depăşeşte cumulul celor două pedepse, fiind egală cu acest cumul.

În concluzie, s-a apreciat că nu se impune adaptarea pedepsei rezultante stabilite de autorităţile judiciare din Regatul Suediei.

Conform înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, din durata pedepsei s-a dedus perioada executată, de la 04.09.2022 la 15.12.2022 şi perioada executată din 16.12.2022 la zi.

Persoana condamnată A. nu a fost de acord cu transferarea sa într-un penitenciar din România în vederea executării pedepsei pronunţate de autorităţile suedeze, însă s-a dispus expulzarea sa de pe teritoriul Regatului Suediei, prin ambele hotărâri penale pronunţate de instanţele suedeze, iar potrivit art. 167 lit. d) din Legea 302/2004, consimţământul pentru transferarea executării nu este necesar atunci când persoana condamnată este cetăţean român şi trăieşte pe teritoriul României sau, deşi nu trăieşte pe teritoriul României, va fi expulzată în România.

Din actele dosarului a rezultat că nu este incident nici un motiv de nerecunoaştere a hotărârii emise de autorităţile suedeze sau de neexecutare a pedepsei într-un penitenciar din România.

De asemenea, nu a intervenit amnistia, graţierea, dezincriminarea faptei, ori alte asemenea situaţii care înlătură răspunderea penală ori consecinţele condamnării.

Împotriva sentinţei penale nr. 155/F din data de 30 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a formulat apel persoana condamnată A..

Examinând apelul formulat, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 166 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, republicată, obiectul procedurii îl constituie verificarea condiţiilor prevăzute la art. 167 şi, în cazul în care sunt îndeplinite, punerea în executare a hotărârii de condamnare transmise de statul emitent.

De asemenea, potrivit art. 167 alin. (1) lit. a), b), c), d) şi e) din Legea nr. 302/2004, republicată, instanţa română recunoaşte şi pune în executare hotărârea transmisă de statul emitent, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: hotărârea este definitivă şi executorie; fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârşită pe teritoriul României, o infracţiune şi autorul ar fi fost sancţionabil. În cazul în care pedeapsa a fost aplicată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiei se face pentru fiecare infracţiune în parte; persoana condamnată are cetăţenie română; persoana condamnată este de acord să execute pedeapsa în România. Consimţământul nu este necesar atunci când persoana condamnată este cetăţean român şi trăieşte pe teritoriul României sau, deşi nu trăieşte pe teritoriul României, va fi expulzată în România; nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute la art. 163.

Conform prevederilor art. 163 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, o hotărâre judecătorească dată în alt stat membru al Uniunii Europene nu va fi recunoscută şi pusă în executare în România, chiar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 167, atunci când:

a) persoana a fost condamnată definitiv în România pentru aceleaşi fapte penale. În cazul în care hotărârea judecătorească străină a fost dată şi pentru alte fapte penale, instanţa poate dispune recunoaşterea parţială a acesteia, dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii;

b) persoana a fost condamnată într-un alt stat pentru aceleaşi fapte penale, iar hotărârea judecătorească străină dată în acest stat a fost anterior recunoscută şi pusă în executare pe teritoriul României;

c) persoana condamnată beneficiază în România de imunitate de jurisdicţie penală;

d) pedeapsa a fost aplicată unei persoane care nu răspunde penal potrivit legii penale române;

e) pedeapsa constă într-o măsură care constă în asistenţă psihiatrică sau medicală care nu poate fi executată în România sau, după caz, prevede un tratament medical sau terapeutic care nu poate fi supravegheat în România, în conformitate cu sistemul naţional juridic sau de sănătate;

f) atunci când, potrivit legii penale române, a intervenit prescripţia executării pedepsei;

g) atunci când persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată, în afară de cazul în care statul emitent informează că, în conformitate cu legislaţia sa: (i) persoana a fost încunoştinţată, în timp util, prin citaţie scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare şi la consecinţele legale în caz de neprezentare; sau (ii) persoana, având cunoştinţă de ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare, a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică în faţa instanţei de judecată a fost realizată în mod efectiv de către avocatul respectiv; sau (iii) după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare şi a fost încunoştinţată că hotărârea este supusă unei căi de atac, ocazie cu care instanţa competentă poate verifica hotărârea atacată inclusiv pe baza unor probe noi, şi că, în urma soluţionării căii de atac, la judecarea căreia poate participa personal, hotărârea de condamnare poate fi desfiinţată, persoana condamnată fie a renunţat în mod expres la calea de atac, fie nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac.

Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, hotărârea judecătorească dată în alt stat membru al Uniunii Europene nu va fi recunoscută sau, dacă a fost recunoscută, nu va fi pusă în executare, atunci când, potrivit legii române, a intervenit amnistia, graţierea, dezincriminarea faptei, precum şi în orice alte cazuri prevăzute de lege.

Se constată că toate aceste condiţii au fost riguros evaluate de prima instanţă, hotărârea pronunţată fiind legală şi temeinică.

Instanţa de control judiciar, reluând analiza în baza caracterului devolutiv al apelului, constată că, prin sentinţa nr. B 12569-23, pronunţată la data de 09.11.2023 de Curtea de Apel Svea, A. a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani şi 3 luni închisoare pentru două infracţiuni de tâlhărie, prev. de Capitolul 8 art. 5 din C. pen. suedez, respectiv tâlhărie gravă, prev. de Capitolul 8 art. 6 din C. pen. suedez. Astfel cum rezultă din certificatul înaintat de autoritatea judiciară străină, sentinţa penală pronunţată de instanţa din Suedia, la data de 09.11.2023 a rămas definitivă în data de 07.12.2023.

Înalta Curte constată că faptele pentru care a fost condamnat apelantul A. au corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de tâlhărie calificată, prevăzute de art. 234 C. pen.

În ceea ce priveşte consimţământul condamnatului la transferarea în România, se constatată că aceasta nu şi-a exprimat acordul. Instanţa de control judiciar aminteşte că nu este necesar consimţământul acestuia atunci când persoana condamnată este cetăţean român şi trăieşte pe teritoriul României sau, deşi nu trăieşte pe teritoriul României, va fi expulzată în România. Se constată că apelantul A. este cetăţean român, iar din documentele transmise de autorităţile judiciare străine rezultă că s-a dispus expulzarea acestuia din Suedia.

Verificând motivele ce conduc la refuzul recunoaşterii şi executării, reglementate şi enumerate în actul normativ evocat, Înalta Curte constată că nu este incident niciunul dintre acestea. Astfel, din fişa de cazier şi datele de la dosar, nu rezultă că numitul A., ar mai fi fost condamnat, în România sau într-un alt stat, pentru aceleaşi infracţiuni şi acesta nici nu beneficiază în România de imunitate de jurisdicţie penală.

În egală măsură se constată că, în cauză nu se impune adaptarea pedepsei în condiţiile în care instanţa străină a dispus condamnarea la pedeapsa rezultantă de 6 ani şi 6 luni închisoare, stabilită prin cumularea celor două pedepse la care a fost condamnat, respectiv 2 ani şi 3 luni închisoare prin decizia penală nr. B 1769/22 din data de 16.12.2022 pronunţată de Curtea de Apel pentru Nedre Norrland (rămasă definitivă la data de 13.01.2023) şi 4 ani şi 3 luni închisoare prin sentinţa de condamnare nr. B 12569-23, pronunţată la data de 09.11.2023 de Curtea de Apel Svea (rămasă definitivă la data de 07.12.2023).

Cu privire la pedeapsa de 2 ani şi 3 luni închisoare prin sentinţa penală nr. B-1991-22 din data de 27.10.2022, pronunţată de Tribunalul din Angermanland, rămasă definitivă prin decizia penală nr. B 1769-22 din data de 16.12.2022 a Curţii de Apel Nedre Norrland, instanţa de control judiciar reţine că apelantul condamnat A. a fost condamnat pentru săvârşirea a 6 infracţiuni de furt, prev. de Capitolul 8 art. 1 din C. pen. suedez, furt prin efracţie, prev. de Capitolul 8 art. 4 lit. a) din C. pen. suedez, tâlhărie, prev. de Capitolul 8 art. 5 din C. pen. suedez, sustragerea de mijloc de transport, prev. de Capitolul 8 art. 7 din C. pen. suedez, tăinuirea de bunuri furate, prev. de Capitolul 9 art. 6 din C. pen. suedez, aceasta fiind deja recunoscută prin sentinţa penală nr. 221/F/22.11.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, definitivă prin decizia penală nr. 378/A din data de 19.12.2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cu toate acestea, mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 255/2023, emis în baza sentinţei penale nr. 221/F/22.11.2023 a fost anulat prin sentinţa penală nr. 145/2024 a Curţii de Apel Bucureşti, nefiind pus în executare, întrucât după rămânerea definitivă a hotărârii de recunoaştere anterior menţionate autorităţile judiciare din Regatul Suediei şi-au retras certificatul.

În acest sens, se reţine că pedeapsa de 6 ani şi 6 luni închisoare, rezultantă ca urmare a cumulului aritmetic nu depăşeşte maximul special al pedepsei prevăzute de legea română pentru infracţiunea de tâlhărie calificată, de 10 ani închisoare.

În ceea ce priveşte deducerea perioadei executate, din înscrisurile transmise de autorităţile străine rezultă că din durata totală a pedepsei s-a dedus perioada de la 04.09.2022 la 15.12.2022 şi perioada din 16.12.2022 la zi.

Referitor la riscul cu privire la posibila vătămare ori lezare a condamnatului, urmare a stării de divergenţă cu anumite clanuri ori membrii ai acestora cu care s-ar putea întâlni în mediul penitenciar, se reţine, pe de o parte, că acestea sunt simple afirmaţii ce în prezent nu au suport probator, iar, pe de altă parte, dacă pericolul se va concretiza, dobândind caracter real, condamnatul poate aduce la cunoştinţa conducerii locului de detenţie aceste aspecte pentru a beneficia de măsuri de protecţie adecvate.

În consecinţă, considerând întrunite condiţiile de recunoaştere şi executare a hotărârii definitive pronunţate de autoritatea judiciară străină, astfel cum şi prima instanţă a reţinut, în conformitate cu dispoziţiile art. 421 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul formulat de condamnatul A. împotriva sentinţei penale nr. 155/F din data de 30 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga condamnatul la plata sumei de 300 de RON cu titlu de cheltuieli judiciare, iar în temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 1163 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul formulat de condamnatul A. împotriva sentinţei penale nr. 155/F din data de 30 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Obligă apelantul condamnat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul inculpat, în cuantum de 1163 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 20 noiembrie 2024.