Partial admissibility order under Article 345 not appealable separately; defendant I.'s appeal dismissed as inadmissible

Şedinţa publică din data de 29 aprilie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 14 februarie 2025 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-au admis, în parte, cererile şi excepţiile invocate de inculpaţii A., B. şi C., şi în consecinţă:

În baza art. 345 alin. (3) C. proc. pen. a constatat neregularitatea rechizitoriului emis la data de 26.11.2021 în dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, sub aspectul descrierii faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor A., B. şi C., acesta nefiind apt să investească instanţa de judecată.

S-au respins, ca nefondate, restul cererilor şi excepţiilor formulate de cei trei inculpaţi şi în integralitate cererile şi excepţiile formulate de inculpaţii D., E., F., G., H., I., J., K. şi L.

S-a dispus comunicarea încheierii Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti cu menţiunea de a remedia neregularităţile actului de sesizare şi de a comunica judecătorului de cameră preliminară în termen de 5 zile de la data comunicării încheierii, dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată a inculpaţilor sau dacă solicită restituirea cauzei.

Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Potrivit art. 342 C. proc. pen. - obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţi sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Conform art. 328 alin. (1) C. proc. pen., rechizitoriul se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi cuprinde în mod corespunzător menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) C. proc. pen. (denumirea parchetului şi data emiterii; numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte; fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului; obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluţiei, precum şi motivele de fapt şi de drept ale acestora; date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi; alte menţiuni prevăzute de lege; semnătura celui care a întocmit-o), datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute la art. 330 şi 331 C. proc. pen. (propunerea de luare, menţinere, revocare sau de înlocuire a unei măsuri preventive ori a unei măsuri asigurătorii, propunerea de luare a unei măsuri de siguranţă cu caracter medical), dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei.

Potrivit aceluiaşi text de lege, rechizitoriul este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmit de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rechizitoriul este verificat de procurorul-şef de secţie, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. În cauzele cu arestaţi, verificarea se face de urgenţă şi înainte de expirarea duratei arestării preventive.

Conform alineatului al doilea al aceluiaşi articol în rechizitoriu se arată numele şi prenumele persoanelor care trebuie citate în instanţă, cu indicarea calităţii lor în proces, şi locul unde urmează a fi citate.

Camera preliminară reprezintă o fază separată a procesului penal, distinctă de urmărirea penală şi de judecată. Funcţia de verificare a legalităţii trimiterii în judecată apare ca o instituţie sui generis, de sine stătătoare. Judecătorul de cameră preliminară nu face acte de urmărire penală, dar în acelaşi timp nici nu judecă.

Din analiza atentă a procedurii reglementate de legiuitor în cuprinsul dispoziţiilor art. 342-348 se desprinde cu evidenţă concluzia că legiuitorul român a instituit un control de legalitate asupra actelor procurorului, fără însă a acorda judecătorului posibilitatea de a interveni în desfăşurarea urmăririi penale. Aşadar, judecătorul de cameră preliminară nu poate ordona Ministerului Public efectuarea unor acte de urmărire penală.

În cadrul procedurii camerei preliminare se efectuează un control de legalitate a posteriori atât a actului de trimitere în judecată, cât şi a probelor pe care se bazează acesta, astfel încât întreaga fază de urmărire penală să fie examinată şi cercetată, iar actele procesuale, procedurale, probele sau procedeele probatorii efectuate şi obţinute prin încălcarea echitabilităţii procedurilor să fie eliminate.

Pornind de la textul art. 342 C. proc. pen., verificarea legalităţii sesizării instanţei presupune că judecătorul de cameră preliminară va analiza: dacă rechizitoriul a fost întocmit de un procuror din cadrul parchetului competent, dacă actul de sesizare cuprinde menţiunile prevăzute de art. 328 din C. proc. pen., dacă sunt descrise toate faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, dacă procurorul a dispus cu privire la toate faptele şi cu privire la toţi inculpaţii menţionaţi şi dacă rechizitoriul a fost verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei.

Verificarea legalităţii administrării probelor presupune verificarea condiţiilor impuse în Titlul V din Partea generală a C. proc. pen. intitulat" Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii".

Obiectul procedurii în camera preliminară nu include aspecte legate de temeinicia trimiterii în judecată sau de posibilitatea de a ordona administrarea unor probe noi de către procuror. În acest fel este ilustrat principiul separării funcţiilor judiciare în procesul penal, legiuitorul considerând că atât prerogativa strângerii mijloacelor de probă, cât şi aprecierea asupra oportunităţii trimiterii în judecată aparţin exclusiv Ministerului Public.

Conform art. 346 alin. (3) C. proc. pen. judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă:

- rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut de art. 345 alin. (3), dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii;

- a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale;

- procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3), ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii.

Iar, conform art. 345 alin. (3) C. proc. pen. în cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare sau în cazul în care sancţionează potrivit art. 280 - art. 282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii, procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare şi comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menţine trimiterea în judecată ori solicită restituirea cauzei.

Aspectul privind competenţa teritorială a Curţii de Apel Ploieşti a fost clarificat, de ÎCCJ, care a soluţionat conflictul de competenţă între această instanţă şi Curtea de Apel Bucureşti, prin încheierea nr. 232 pronunţată la data de 18.04.2023.

Judecătorul de cameră preliminară a analizat grupat sau punctual cererile şi excepţiile inculpaţilor, după cum acestea sunt comune sau singulare.

A apreciat că aceste cereri şi excepţii pot fi încadrate pe mai multe paliere, pornind de la neregularitatea rechizitoriului din perspectiva nedescrierii faptelor, aspecte privind necompetenţa teritorială a unităţii de parchet, nulitatea probelor şi a actelor de urmărire penală efectuate în perioada in rem a urmăririi penale din perspectiva încălcării dreptului la apărare şi la proces echitabil precum şi apărări ce ţin de încadrarea juridică greşită, lipsa probelor în acuzare sau a fiabilităţii acestora, neîntrunirea elementelor constitutive ale infraţiunilor ce au făcut obiectul trimiterii în judecată, încălcarea principiului non bis in idem şi a principiului egalităţii armelor.

În ceea ce priveşte excepţiile invocate de inculpaţii A., B., C., D., E., G., H., I., J., K. şi L. referitoare la neregularitatea actului de sesizare a apreciat că sunt în parte fondate.

Inculpaţii au susţinut în esenţă că rechizitoriul nu satisface exigenţele art. 328 C. proc. pen., întrucât descrie faptele, într-o manieră inaptă să permită stabilirea obiectului şi a limitelor judecăţii,

Au mai susţinut inculpaţii că în rechizitoriu nu se descrie cu exactitate numărul actelor materiale, componente ale infracţiunilor reţinute în sarcina lor, modalităţile de săvârşire, perioada de timp în care au fost comise.

Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel a considerat pertinente sub acest aspect criticile formulate de inculpatul A., conform cărora rechizitoriul este neregulamentar întocmit.

Astfel, în analiza cererilor şi excepţiilor formulate sub acest aspect, trebuie să aibă în vedere atât cerinţele de conţinut al rechizitoriului, explicit prevăzute de art. 328 C. proc. pen., cât şi regulile cu valoare de principiu ce se desprind din jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, subliniind importanţa informării adecvate şi detaliate a acuzatului cu privire la natura acuzaţiilor şi calificarea juridică a faptelor, instanţa de contencios european a statuat mutatis mutandis că "art. 6 paragraful 3 lit. a) din convenţie îi recunoaşte acuzatului dreptul de a fi informat nu doar cu privire la cauza acuzaţiei, adică la faptele materiale de care este acuzat, dar şi încadrarea juridică a faptelor, şi aceasta în mod detaliat. Sfera de aplicare a acestei dispoziţii trebuie apreciată, în special, în lumina celui mai general drept la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din convenţie. În materie penală, o informare precisă şi completă cu privire la acuzaţiile aduse unei persoane, şi deci cu privire la încadrarea juridică pe care instanţa o poate reţine împotriva sa, este o condiţie esenţială a echităţii procedurii" (cauza Adrian Constantin împotriva României, hotărârea din 12.04.2011, cauza Pelissier şi Sassi împotriva Franţei, hotărârea din 25.03.1999).

În aceste coordonate de principiu, a reţinut că exigenţele de descriere a acuzaţiilor sunt îndeplinite atunci când circumstanţele de timp, loc şi modalitate de comitere sunt indicate, în cuprinsul actului de sesizare, cu o precizie suficientă pentru a permite acuzatului să înţeleagă, cu exactitate, conţinutul faptic, obiectiv al fiecărei învinuiri aduse.

Tot astfel, a constatat indicarea probelor şi a mijloacelor de probă ce susţin teza acuzării presupune trimiteri explicite şi punctuale atât la elementele faptice care au fundamentat concluzia procurorului că există o faptă prevăzută de legea penală, comisă cu vinovăţia cerută de lege de către persoana inculpată, cât şi la mijloacele de probă prin intermediul cărora au fost obţinute aceste elemente. Întinderea acestor trimiteri sau explicaţii depinde de particularităţile cauzei; fără a fi necesar ca orice afirmaţie a organului judiciar să fie însoţită de precizarea elementelor de probă ce au fundamentat-o, este însă esenţial ca rechizitoriul să indice suportul probator - direct ori indirect - al elementelor esenţiale, obiective şi subiective, circumscrise conţinutului legal al infracţiunii, astfel încât acuzatul să poată înţelege, cât mai exact, baza probatorie a acuzaţiei şi, eventual, în deplină cunoştinţă de cauză, să o poată contesta în faza judecăţii.

Stabilirea cu certitudine a modalităţii în care s-au desfăşurat presupusele fapte penale reţinute în rechizitoriu, data comiterii lor, numărul actelor materiale, descrierea exactă a acestora, indicarea probatoriilor care să justifice trimiterea în judecată, reprezintă atributul exclusiv al procurorului.

Dacă rechizitoriul întocmit de procurorul care a efectuat urmărirea penală şi aprobat după verificarea legalităţi şi temeiniciei de către procurorul şef ierarhic, nu respectă exigenţele legale în materie, referitoare la situaţia de fapt, la modalităţile de comitere a presupusei activităţi infracţionale, se impune, ca procurorul să remedieze neregularităţile constate.

Judecătorul de cameră preliminară a constatat că, în cadrul rechizitoriului în ceea ce-l priveşte pe inculpatul A. există lipsuri majore care paralizează începerea cercetării judecătoreşti, aşa cum vor fi menţionate acestea în continuare.

Instanţa de judecată nu se poate substitui procurorului, şi nu are atribuţia de a remedia, pe parcursul cercetări judecătoreşti, lipsurile şi aspectele de incertitudine existente în actul de sesizare.

Articolul 6 paragraf 3 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului recunoaşte acuzatului dreptul de a fi informat, în mod detaliat cu privire la cauza acuzării, adică faptele materiale de care este acuzat şi pe care este fondată acuzaţia, dar şi cu privire la natura acuzării, adică încadrarea juridică a faptelor.

Această prevedere trebuie apreciată în lumina dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În materie penală o informare precisă şi completă asupra acuzaţiilor formulate împotriva unei persoane, precum şi asupra încadrării juridice a faptei, reprezintă o condiţie esenţială a caracterului echitabil al procedurii.

În acest sens, în cauza Mottocia contra Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că - informaţiile conţinute în acuzaţie erau vagi şi contradictorii, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil care ar fi trebuit să garanteze acuzatului oportunitatea şi posibilitatea de a se apăra într-o modalitate concretă şi efectivă.

Judecata poate demara doar în condiţiile în care faptele imputate inculpaţilor sunt clar, explicit şi inteligibil descrise.

În condiţiile în care, unele activităţi de natură penală, unele date şi locaţii sunt ambiguu descrise, se poate ajunge la concluzia că actul de sesizare este neregulamentar întocmit.

Descrierea în actul de sesizare, în mod complet şi precis a acuzaţiilor, asigură inculpaţilor dreptul la o apărare efectivă.

Descrierea faptei în rechizitoriu trebuie să se refere la toate împrejurările de timp, de loc, mijloace, mod, scop, în care a fost comisă fapta, cu consecinţe asupra elementelor constitutive ale infracţiunii şi încadrării ei într-un anumit text de incriminare.

Pentru a satisface cerinţele art. 371 C. proc. pen. este necesar ca fapta să fie prezentată în rechizitoriu în toate elementele care prezintă relevanţă penală, sub aspectul conţinutului unei infracţiuni, pentru a înlătura orice îndoială, pentru a oferi inculpatului posibilitatea să se apere şi instanţei să se pronunţe asupra respectivelor fapte.

De asemenea, în analiza regularităţii actului de sesizare, este necesar a se avea în vedere şi separaţia funcţiilor judiciare, în sensul că procurorul este cel care trebuie să consemneze în rechizitoriu toate elementele referitoare la fapta reţinută şi la încadrarea juridică, astfel încât să îşi exprime voinţa clară cu privire la limitele sesizării, iar nu instanţa să se substituie acestuia şi, eventual să deducă ce acuzaţii se aduc inculpatului.

În situaţia în care, fapta imputată inculpatului reprezintă o infracţiune în formă continuată, este absolut necesar ca în cadrul rechizitoriului să existe o detaliere clară a fiecărui act material.

În acest caz trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 35 alin. (1) C. pen. conform cărora - infracţiunea este continuă când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, acţiuni sau inacţiuni, care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

O descriere generală, echivocă, a conţinutului actelor materiale, componente ale infracţiunii în formă continuată nu satisface cerinţa clarităţii acuzaţiei penale, afectând astfel regularitatea şi claritatea actului de sesizare şi implicit încalcă dreptul inculpatului la un proces echitabil.

În concret, a considerat că rechizitoriul nu cuprinde o descriere clară şi explicită a infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului A., respectiv a numărului actelor materiale, a perioadei de timp în care au fost comise, a modalităţii de săvârşire a fiecărui act material cu indicarea momentului, datei, modalităţii şi locului comiterii.

În acest context, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel a constatat că faptele inculpatului sunt descrise la încadrarea "în drept" după cum urmează: infracţiunea de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic art. 35 alin. (1) C. pen. (617 acte materiale) în sensul că în calitatea de administrator, în drept sau în fapt, a 17 societăţi comerciale, dintre care 15 cu un comportament tip fantomă, în perioada 2010-2015 inculpatul a iniţiat şi desfăşurat relaţii comerciale fictive cu cincisprezece beneficiari - administratori în drept/în fapt a 18 de societăţi comerciale cărora, la diverse perioade de timp dar în realizarea unei rezoluţii infracţionale unice, le-a emis în total un număr de cel puţin 617 facturi fiscale ce au fost înregistrate în evidenţele contabile ale acestor din urmă firme ca şi cheltuieli fictive, şi astfel i-a sprijinit pe aceşti beneficiari să sustragă de la plata către bugetul de stat a unei valori cumulate de 16.440.961 RON, prejudiciu reprezentând impozit pe profit şi TVA; infracţiunea de delapidare în formă continuată, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 295 Cod enal rap. la art. 308 C. pen. şi la art. 309 C. pen., cu aplic art. 35 alin. (1) C. pen..(1000 acte materiale) este descrisă în sensul că, în definitivarea fiecărei fapte de complicitate la evaziune fiscală în parte astfel cum a fost evocată mai sus, inculpatul A. i-a sprijinit pe cei cincisprezece beneficiari, plus încă trei - administratori în drept/în fapt a 21 de societăţi comerciale, să sustragă suma cumulată de 30.576.245 RON, în sensul în care banii viraţi de fiecare dintre aceştia printr-un total de 1.000 de viramente diferite pentru "plata" serviciilor/lucrărilor fictiv furnizate i-a recepţionat, i-a retras, iar în final i-a restituit fiecăruia în parte potrivit înţelegerii frauduloase avute.

La punctul III din rechizitoriu, destinat faptelor inculpatului, la încadrarea "în fapt" procurorul expune următoarele:

"A. este iniţiatorul şi coordonatorul întregii afaceri frauduloase. Aşa cum am arătat în subcapitolul I.E de mai sus acesta a controlat activitatea S.C. M. S.R.L., a S.C. N. S.R.L. precum şi a celor 15 firme cu comportament pur fantomă.

Fie direct, fie prin intermediul numitului O. sau a unora dintre beneficiarii reţelei (inc. C., inc. B., etc.) - inculpatul A. este cel care iniţia discuţii de colaborare şi cu alţi potenţiali beneficiari care intrau astfel în relaţie de colaborare frauduloasă cu acesta.

La fel de adevărat este şi că, nu de puţine ori, înainte sau concomitent cu derularea componentei frauduloase pe fiecare segment în parte - între S.C. M. S.R.L. (controlată de inc. A. vechiul C.) şi anumiţi beneficiari se derulau şi afaceri reale: cazul beneficiarilor P., Q., R. sau S. fiind elocvente în acest sens.

Acţiunile frauduloase întreprinse de inc. A., întreprinse practic în intervalul 2010-2015, se circumscriu formei de participaţie a complicităţii la actele de evaziune fiscală şi delapidare comise de fiecare beneficiar în parte şi constau în:

-iniţiere relaţii comerciale frauduloase, aşa cum am arătat;

- agrearea, în fiecare caz în parte, cu fiecare beneficiar în parte asupra detaliilor contractelor comerciale fictive (după caz-parţial fictive) ce se doreau a fi încheiate;

- negocierea cu beneficiarii a comisionului pe care şi-1 păstra în urma coordonării afacerilor frauduloase;

- recepţionarea în timp real a informaţiilor transmise de beneficiar cu privire la obiectul şi valoare facturilor fictive (după caz-parţial fictive) ce se doreau a fi emise în urma încheierii contractelor menţionate mai sus;

- transmiterea, după caz (cel puţin în situaţia S.C. M. SRL), către compartimentul de contabilitate a firmei pe care o controla, a informaţiilor legate de emiterea acestor facturi, precum şi intrarea în posesia facturii fictive- urmată de intrarea în posesia acestor documente;

- în cazul firmelor cu comportament fantomă - obţinerea prin resurse proprii a tipurilor de documente de evidenţă arătate imediat mai sus;

- după caz personal sau prin interpuşii săi ce deţineau formal diverse calităţi în firmele pe care le controla (vezi subcapitolul I.E de mai sus), acesta asigura semnarea contractelor, facturilor,altor documente de evidenţă (inclusiv chitanţe fiscale);

- transmiterea, fie direct fie prin intermediari, a acestor documente fictive/parţial fictive către beneficiari (sau intermediari ai acestora - vezi cazul inc. T.);

- în unele dintre cazuri asigura personal transferul - prin protocoale de e-banking, a sumelor frauduloase primite în conturile firmelor "furnizoare" de la firmele beneficiarilor -către conturi de persoane fizice: ale sale sau ale "colaboratorilor" săi U. şi V.;

- coordona retragerile de sume de bani frauduloase, în numerar, prin ATM-uri bancare, de către "colaboratorilor" săi (O., V., W., U., etc.);

- îşi reţine comisionul negociat, după care asigura transmiterea sumelor de bani astfel retrase către beneficiari, activitatea pe care o realiza fie personal, fie prin intermediul ajutorului său O. sau al unor dintre beneficiari ce au avut rol şi în iniţierea relaţiilor, aşa cum am arătat.

Declaraţiile date de acesta în cauză sunt edificatoare în acest sens şi se coroborează cu cele ale "colaboratorilor" săi, precum şi cu ale inculpaţilor beneficiari ce şi-au recunoscu faptele, aşa cum am arătat anterior.

Practic, în cazul acestui inculpat aspectele factuale comune indicate anterior se coroborează cu situaţiile de fapt expuse mai sus în legătură cu inculpaţii beneficiari (subcapitolele II. şi III. de mai sus)."

Anterior încadrării în drept, a arătat că procurorul nu face decât să treacă în revistă succint o mică parte din probele administrate, în condiţiile în care a strâns dovezi în 42 de volume de urmărire penală, iar la încadrarea "în drept," a insera într-un tabel numele altor inculpaţi sau a unor persoane faţă de care s-au dispus soluţii de clasare ori disjungere, cumulând aritmetic numărul de acte materiale, pentru a ajunge la 617 acte materiale de complicitate la evaziune fiscală şi la 1000 acte materiale de delapidare - în acest din urmă caz nefiind clar dacă i se impută complicitatea sau autoratul şi de asemenea adunând presupusul prejudiciul, în cazul principalului inculpat, al cărui denunţul a constituit punctul de plecare al dosarului, care a fost audiat în mod repetat pe parcursul urmăririi penale, nu satisface cerinţele de claritate ale acuzaţiei, fiind prea vagă, afectând regularitatea actului de sesizare.

A apreciat că aceste aspecte nu îndeplinesc, aşadar, condiţiile unei acuzaţii certe şi clare.

Evaluarea împrejurărilor astfel redate în rechizitoriu conduce la concluzia că toate coordonatele temporare, spaţiale ori de conţinut obiectiv în care s-ar fi plasat presupusele fapte imputate inculpatului A. nu sunt identificate cu o precizie suficientă pentru a permite în mod efectiv, cunoaşterea detaliată a bazei factuale, a acuzaţiilor aduse şi exercitarea apărării prin raportare la acuzaţiile clar determinate.

Delimitarea clară şi de conţinut a activităţilor circumscrise acuzaţiilor, aşa cum a fost anterior reţinută nu are caracter efectiv şi nu permite individualizarea cu suficientă precizie a conţinutului obiectiv a faptelor imputate acestui inculpat.

O deficienţă sub aspectul descrierii regăsim şi în cazul inculatului B., acuzat de comiterea infracţiunilor de complicitate la evaziune fiscală,prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplic art. 35 alin. (1) C. pen. (13 acte materiale) şi complicitate la delapidare, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 295 C. pen. rap. la art. 308 C. pen. şi la art. 309 C. pen., cu aplic art. 35 alin. (1) C. pen. (37 acte materiale), faptele fiind descrise în sensul că în intervalul 20.08.2010 - 16.06.2012 şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, i-a sprijinit pe inculpaţii E. şi X. să comită ca autori infracţiunile de care aceştia sunt acuzaţi. O situaţie similară este şi în cazul inculpatului C., acuzat, între altele, de complicitate la evaziune fiscală, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic art. 35 alin. (1) C. pen. (19 acte materiale de sprijin la faptele de evaziune comise de inc. I.) şi complicitate la delapidare, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 295 C. pen. rap. la art. 308 C. pen. şi la art. 309 C. pen., cu aplic art. 35 alin. (1) C. pen. (50 acte materiale de sprijin, asociate actelor de la delapidarea proprie inc. I., faptele fiind descrise în sensul că în intervalul 2012 - martie 2014 şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţional, l-a sprijinit pe inculpatul I. să comită infracţiunile de care a fost acuzat ca autor.

Deşi faptele de evaziune fiscală şi delapidare îi sunt reţinute primului inculpat exclusiv sub forma complicităţii, iar celui de-al doilea parte sub forma autoratului, şi parte sub forma complicităţii, rechizitoriul nu indică în ce au constat actele de înlesnire sau ajutor, la rubrica, în drept, reţinându-se succint că inculpatul B. i-a ajutat pe inculpatul E. şi pe un alt inculpat (X., faţă de care cauza s-a disjuns), să comită ca autori, infracţiunile reţinute în sarcina lor, situaţie care se regăseşte şi în cazul inculpatului C., faptele de complicitate fiind descrise, aşa cum am arătat, în sensul că în intervalul 2012- martie 2014, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, l-a sprijinit pe inculpatul I. să comită infracţiunile de care a fost acuzat ca autor.

Astfel, nici în cazul celor doi inculpaţi, rechizitoriul nu respectă cerinţa de claritate a acuzaţiei, neputându-se vorbi de o delimitarea clară şi de conţinut a activităţilor circumscrise acestora, modalitatea de descriere neavând un caracter efectiv şi nepermiţând individualizarea cu suficientă precizie a conţinutului obiectiv a faptelor ce li se imputată.

În privinţa celorlalţi inculpaţi, în contextul aspectelor de principiu reţinute anterior, judecătorul constată că rechizitoriul îndeplineşte exigenţele privitoare la descrierea faptelor, aceasta fiind realizată într-o modalitate ce permite individualizarea şi încadrarea în tipicitatea infracţiunilor ce fac obiectul acuzaţiilor penale, fiind indicate circumstanţele de timp şi modalitatea de comitere cu o precizie suficientă pentru a permite acestora să înţeleagă conţinutul obiectiv al acuzaţiilor şi să îşi formuleze apărările, făcându-se totodată referire punctuală şi la mijloacele de probă avute în vedere de acuzare.

Prin urmare, analizând rechizitoriul, rezultă că faptele reţinute în sarcina celorlalţi inculpaţi pentru care s-a efectuat urmărirea penală sunt determinate prin indicarea elementelor suficiente pentru stabilirea naturii lor juridice şi concretizarea acestora în raport cu probele dosarului, procurorul prezentându-le de o manieră rezonabilă şi inteligibilă în cuprinsul actului de sesizare, indicând punctual facturile emise de respectivele societăţi, ale căror administratori de fapt sau de drept erau inculpaţii, operaţiunile bancare derulate, sumele presus retrase din conturile acelor societăţi, acestea fiind apte să permită cunoaşterea şi înţelegerea întocmai a acuzaţiilor ce le sunt aduse inculpaţilor şi pregătirea unei apărări corespunzătoare în raport cu acestea, dar şi stabilirea exactă a obiectului judecăţii, astfel cum se prevede în art. 371 C. proc. pen.

Aşadar, rechizitoriul se conformează exigenţelor prev. de art. 328 Cod proced. penală, cuprinzând o descriere explicită a tuturor circumstanţelor în care se presupune că inculpaţii au comis faptele deduse judecăţii, prin indicarea elementelor de timp şi de loc, a calităţii în care au acţionat şi a rezultatului şi urmărilor produse.

Referitor la modul în care sunt descrise faptele, se constată că rechizitoriul indică, pentru fiecare inculpat în parte, starea de fapt, probele pe care se fundamentează, încadrarea în drept, cu discuţie pe elementele de tipicitate şi latura civilă. Acesta debutează cu prezentarea acuzaţiilor, după care este expusă situaţia de fapt, fiind menţionate împrejurările în care s-a reţinut că s-a desfăşurat activitatea presupus infracţională, cu trimiteri la fiecare infracţiune reţinută, la contribuţia fiecărei persoane acuzate şi la mijloacele de probă.

Prin urmare, în ce priveşte critica privind neregularitatea rechizitoriului sub aspectul nedescrierii faptelor ce fac obiectul acuzaţiilor aduse inculpaţilor D., E., G., H., I., J., K.,L., a reţinut că aceasta este nefondată, actul de sesizare întrunind exigenţele prev. de art. 328 Cod proced. penală.

Referitor la criticile privind încadrarea juridică dată faptelor deduse judecăţii, invocată de inculpaţii K. şi L., se apreciază că ele exced procedurii de cameră preliminară; cât priveşte lipsa elementului material sau a laturii subiective a infracţiunilor - invocate de inculpaţii G., I. şi J., a considerat că acestea reprezintă apărări care vizează temeinicia acuzaţiei penale şi prin urmare pot fi valorificate doar în procedura cercetării judecătoreşti. Cu alte cuvinte, judecătorul a subliniat că semnificaţia acuzaţiei şi caracterul ei fondat se hotărăsc în faza de judecată.

De asemenea, parte dintre inculpaţi, respectiv D., G., I. şi F. au invocat motive precum acelea că faptele pentru care sunt trimişi în judecată nu există sau că acuzaţiile aduse sunt nefondate, întrucât nu există probe care să le susţină, care în realitate sunt legate de temeinicia acuzaţiilor şi nu de legalitatea sesizării instanţei. Or, temeinicia acuzaţiei excede obiectului procedurii de cameră preliminară, aceasta, respectiv stabilirea vinovăţiei, urmând a fi verificată pe baza probelor de la dosarul cauzei de către instanţa de judecată. Totodată, aspectele vizând veridicitatea declaraţiilor şi a altor probe administrate a fost analizată de instanţă, în urma coroborării întregului material probator administrat în cauză.

În privinţa nulităţii actelor de urmărire penală şi a mijloacelor de probă administrate în etapa in rem a urmăririi penale, invocate de inculpaţii E., H., I., K., respectiv prin încălcarea obligaţiei de informare de indata a persoanelor faţă de care se efectuează cercetări invocată de inculpaţii D., C. şi H., Curtea a reţinut următoarele:

Potrivit art. 305 alin. (1) C. proc. civ..pen, când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă; potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, când din datele şi probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect.

Conform art. 306 alin. (1) C. proc. pen., pentru realizarea obiectului urmăririi penale, organele de cercetare penală au obligaţia ca, după sesizare, să caute şi să strângă datele ori informaţiile cu privire la existenţa infracţiunilor şi identificarea persoanelor care au săvârşit infracţiuni, să ia măsuri pentru limitarea consecinţelor acestora, să strângă şi să administreze probele cu respectarea prevederilor art. 100 şi 101, iar potrivit alin. (2), după începerea urmăririi penale, organele de cercetare penală strâng şi administrează probele, atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului ori inculpatului.

În opinia judecătorului de cameră preliminară, numele persoanelor şi identitatea acestora nu au fost cunoscute în totalitate de organul de urmărire penală încă de la momentul sesizării, denunţurile formulate în cauză prezentând un cadru general, în mod corect dispunându-se întâi începerea urmăririi penale in rem, în urma căreia, prin administrarea materialului probator necesar şi suficient, s-ar fi putut ajunge şi la situaţia în care să nu subziste indiciile rezonabile că persoanele respective au comis faptele şi astfel să fie necesară efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de aceştia. De altfel, în actuala reglementare nu este permisă începerea urmăririi penale decât in rem în toate cazurile, această dispoziţie fiind aplicabilă inclusiv în cazurile în care este indicată persoana în sesizare sau când starea de fapt permite identificarea sa.

Totodată, a reţinut că, probele administrate în această primă etapă reglementată de art. 305 C. proc. pen. sunt necesare pentru conturarea indiciilor rezonabile la care se face referire în alin. (3) al aceluiaşi articol, şi nu pentru tragerea la răspundere a persoanei vizate. Această fază este destinată strângerii de probe, iar în momentul existenţei indiciilor rezonabile că o persoană a săvârşit fapta, se dispune efectuarea urmăririi penale cu privire la aceasta, persoana dobândind calitatea de suspect, având toate drepturile conferite de lege acestei calităţi.

Anterior dispoziţiei ca urmărirea să se efectueze cu privire la o anumită persoană, aceasta nu are nicio calitate procesuală, prin urmare nu este subiectul vreunor drepturi ori obligaţii procesuale.

Dispoziţiile legale analizate asigură caracter echitabil desfăşurării urmăririi penale: pe de o parte, răspund exigenţei ca orice acte de cercetare să se desfăşoare într-un cadrul procesual (alin. (1) al art. 305); pe de altă parte, instituie o garanţie în sensul că nicio persoană nu este pusă sub acuzaţie în lipsa unor indicii rezonabile că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (alin. (3) al art. 305).

Această garanţie subzistă mai ales în ipoteza în care, prin actul de sesizare (denunţ, cum este cazul în speţă) este indicată o anumită persoană în calitate de prezumtiv autor. Indicarea unei persoane în actul de sesizare nu este suficientă pentru ca aceasta să dobândească calitatea de acuzat/suspect şi nici pentru a considera că urmărirea penală o vizează. Aceasta calitate se va dobândi, pe parcursul urmăririi penale, numai după ce, în baza probelor administrate, se va dispune efectuarea urmăririi penale cu privire la ea.

Reglementarea etapei urmăririi penale in rem garantează caracterul echitabil al desfăşurării urmăririi penale, astfel încât orice acte de cercetare să se desfăşoare într-un cadru procesual şi nicio persoană să nu fie pusă sub acuzaţie în lipsa unor date sau probe din care să rezulte indicii rezonabile că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Formularea unei învinuiri in personam nu poate fi consecinţa simplei înregistrări a unei sesizări valabile; fiind un act de o însemnătate sporită şi cu consecinţe importante privitoare la persoana celui investigat, punerea sub învinuire a unei persoane trebuie să fie fundamentată de o serie de probe, administrate prin mijloacele de probă prevăzute de lege.

De aceea, simpla începere a urmăririi penale cu privire la faptă nu are caracterul formulării unei acuzaţii împotriva unei persoane, ci are doar semnificaţia instituirii cadrului procesual în care se pot strânge primele probe cu privire la o anumită faptă.

Dacă, după administrarea în acest cadru legal procesual a unor mijloace de probă, în baza acestora se conturează indicii rezonabile împotriva unei anumite persoane, urmează a se formula cu privire la aceasta o acuzaţie. De aceea, art. 305 alin. (3) prevede:

"când din datele şi probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect".

Aducerea la cunoştinţa celui cercetat a calităţii de suspect marchează posibilitatea efectivă de a-şi face apărările necesare, de a-şi angaja un apărător şi de a-şi exercita celelalte drepturi prevăzute de lege.

Referitor la intervalul de timp ce separă momentul începerii urmăririi penale in rem de momentul începerii urmăririi penale in personam, Curtea, prin Decizia nr. 236 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 7 iunie 2016, paragrafele 52-57, a constatat că acesta nu este strict şi expres determinat de dispoziţiile C. proc. pen.. Cu toate acestea, dispoziţia procesual penală precizează că procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de o persoană când din datele şi probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că aceasta a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală. Astfel, procurorul este obligat ca, în momentul în care există indicii rezonabile că o persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, să dispună continuarea urmăririi penale faţă de acea persoană.

În cauză, chiar dacă durata desfăşurării urmăririi penale a fost mai extinsă până la momentul dobândirii de către făptuitori a calităţii de suspecţi, începerea urmăririi penal in rem dispunându-se la 20.06.2014 iar continuarea urmăririi penale in personam, la 26.09.2016 când procurorul a dispus prin ordonanţă extinderea urmăririi penale faţă de inculpaţii I., B., J., G., H., L., K., Y., Z., D. şi F. (filele x şi următ. vol I dosar UP), respectiv la data de 2.02.2017, când procurorul a extins urmărirea penală faţă de inculpatul E., nu se poate susţine că dreptul la apărare al acestora s-a încălcat, câtă vreme organul de urmărire penală a acţionat în vederea strângerii probelor necesare pentru a se contura sau nu participaţia/vinovăţia persoanelor vizate. În funcţie de circumstanţele fiecărei speţe, timpul necesar fundamentării bănuielii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit o infracţiune poate fi mai mare sau mai mic, în speţă, fiind vorba de o cauză complexă, cu multiple fapte, concretizate în cu sute de acte materiale şi zeci de persoane cercetate.

De altfel, asupra momentului în care se apreciază că impune începerea urmăririi penale, efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de o anumită persoană sau punerea în mişcare, nu poate decide decât procurorul. Suspectul devenit inculpat poate supune cenzurii judecătorului de cameră preliminară doar verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, întrucât, potrivit art. 342 şi art. 345 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., în procedura de filtru, judecătorul de cameră preliminară are posibilitatea să constate nulitatea relativă şi să excludă actele de urmărire penală şi probele administrate cu încălcarea legii care conferă, între altele, şi un drept efectiv la apărare.

Prevederile art. 282 alin. (1) C. proc. pen. stabilesc că încălcarea dispoziţiilor legale determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.

În ceea ce priveşte principiul loialităţii administrării probelor, se reţine că situaţiile descrise la art. 101 Cod procoedură penală reprezintă aspecte de nelegalitate a obţinerii probelor, principiu care este reglementat la art. 102 C. proc. pen.

C. proc. pen. reglementează la art. 101, trei interdicţii:

- interdicţia folosirii violenţelor, ameninţărilor, mijloacelor de constrângere, promi¬siunilor sau îndemnurilor în scopul obţinerii probelor;

- interdicţia folosirii metodelor sau tehnicilor de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei;

- interdicţia de a provoca o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe.

În realitate, acest principiu are un conţinut mai larg, el constituind regula potrivit căreia este interzisă utilizarea oricărei strategii sau manopere ce are ca scop administrarea cu rea-credinţă a unui mijloc de probă sau care are ca efect provocarea comiterii unei infracţiuni, dacă prin aceste mijloace se aduce atingere demnităţii persoanei, drepturilor acesteia la un proces echitabil sau la viaţa privată.

În cauză, judecătorul de cameră preliminară nu a constatat o încălcare a art. 101 C. proc. pen. care se determine o procedură neloială de obţinere a probelor în cursul urmăririi penale şi o încălcare a dreptului la un proces echitabil, aşa cum se va detalia în cele ce succed.

Într-adevăr, urmărirea penală in rem a fost efectuată de la 20.06.2014 până la 26.09.2016, respectiv până la 2.02.2017, aşa cum s-a explicat, însă acest aspect nu determină o încălcare a dreptului la apărare, în condiţiile în care, ulterior dobândirii calităţii de subiecţi procesuali, suspecţii, şi apoi inculpaţii şi-au valorificat drepturile procesuale prin intermediul avocaţilor angajaţi în cauză. Inculpaţii nu au fost lipsiţi de garanţiile procedurale în vederea respectării dreptului la apărare, fiind audiaţi în prezenţa avocaţilor aleşi, iar în cazul celor care au formulat cererei întemeiate pe disp. art. 92 alin. (2) Cod proced. penală, apărătorii au fost încunoştinţaţi, participând şi la alte audieri de inculpaţi sau martori, conform menţiunilor din cuprinsul respectivelor declaraţii. Astfel, avocatul inculpatului D., care a formulat o astfel de cerere, a fost încunoştinţat, conform procesului-verbal din 17.01.2017 aflat la dosar UP, avocatul inculpatului C. a fost încunoştinţat conform proceselelor-verbale din 19.10.2016 şi 17.01.2017 aflate la filele x volum XX dosar UP, avocatul inculpatulu K. a fost încunoştinţat conform procesului-verbal din 17.01.2017 aflat la dosar UP, o cerere similară a avocatului inculpatului H. nefiind identificată în dosarele de UP.

A reţinut şi faptul că martorii puteau fi reaudiaţi după efectuarea în continuare a urmării penale, în prezenţa apărătorului inculpaţilor, la solicitarea acestora. Singurul care a formulat o asemena solicitare a fost inculpatul E., prin avocat, care a solicitat la data de 2.11.2021 reaudierea marorului AA., (dosar UP), cerere corect respinsă de procuror, judecătorul de cameră prelimnară constatând că la data de 22.03.2021, când martorul a fost audiat, la audiere a fost prezent şi avocatul ales al inculpatului E., conform menţiunii de la fila x din vol XIV dosar UP, care a avut posibilitatea să-i adreseze întrebări. Acelaşi avocat a asistat şi la audierea inculpatului B. din 22.03.2021 (dosar UP), la confruntarea din aceeaşi dată cu inculpatul A. (fila 57din acelsşi dosar de UP) şi la audierea din 11.10.2021 (fila x din acelaşi dosar UP). De asemenea, apărătorilor care au solicitat, li s-au pus la dispoziţie fotocopii ale dosarelor de urmărire penale. Exemplificativ, cazul inculpatului H. (dosar UP vol XI), cazul inculpatului D., cazul inculpatului E. (dosar UP, admisă prin ordonanţă), cazul inculpatului C. dosar UP).

Or, faptul că urmărirea penală a început în 20.06.2014 iar la 26.09.2016, s-a dispus continuarea urmăririi penale faţă de suspecţi, iar mai apoi, la data de 29.09.2016 (ordonanţă filele x şi următ. Vol 1 dosar UP) a fost iniţial pusă în mişcare acţiunea penală faţă de aceştia, pentru ca ulterior, urmare a conexării mai multor dosare de urmărire penală la dosarul nr. x/2016 (ordonanţel dosar UP) să intervină mai multe extinderi ale acţiunii penale sau schimbări de încadrări jurdice la 2.02.2017, 17.02.2020, 18.02.2020 şi 4.06.2021 (ordonanţe filele x şi următ. Vol XIV dosar UP, filele x şi următ., filele x şi următ., filele x şi următ. Vol I dosar UP) pentru ca la data de 26.11.2021 să fie întocmit rechizitoriul x se apreciază că nu semnifică "efectuarea unei anchete clandestine", în condiţiile în care, ulterior dobândirii de către făptuitori a calităţii de subiecţi procesuali, aceştia şi-au valorificat drepturile procesuale prin intermediul avocaţilor angajaţi în cauză.

Prin urmare, a sublinit că nu se poate susţine că atribuirea calităţii de suspect persoanelor care au invocat excepţia s-a făcut cu încălcarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, respectiv cu încălcarea regulilor procedurale sancţionate cu nulitate relativă, câtă vreme în cauză s-a continuat administrarea de probe pentru a se vedea dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile prevăzute de lege în vederea atribuirii acestei calităţi.

În privinţa susţinerilor inculpaţilor I. şi A. care au solicitat excluderea probelor obţinute în accepţiunea lor în mod neloial, de către procuror prin presiuni, prin promisiuni şi constrângeri, cu referire la declaraţii de inculpaţi sau martori, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii reţine următoarele:

Potrivit art. 10 Cod proced. penală, dreptul la apărare este garantat suspectului, inculpatului şi celorlalte părţi în cursul procesului penal, fiind oprit a se întrebuinţa, aşa cum am arătat, violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri, în scopul obţinerii de probe, conform art. 101 alin. (1) Cod proced. penală. Însă pentru a se constata împrejurările menţionate în acest articol, trebuie să existe dovezi, care în speţă nu s-au adus. Simplele afirmaţii ale inculpaţilor, fără a se corobora cu alte probe, nu sunt suficiente pentru a conchide că declaraţiile sunt lovite de nulitate, cu atât mai mult cu cât inculpatul A. a fost audiat la datele de 29.09.2016, 20.10.2016, 18.01.2017 şi 22.06.2017, în prezenţa avocatului ales. Totodată, asemenea manopere dolosive nu sunt dovedite nici în cazul inculpatului O., care a încheiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei în 2021.

În concluzie, s-a constatat că în nici un caz nu se poate reţine că, prin modalitatea în care s-a efectuat urmărirea penală ar fi fost afectat dreptul inculpaţilor la un proces echitabil, în componenta privind dreptul la apărare şi nici nu s-a încălcat principiul loialităţii administrării probelor.

În privinţa nulităţii ordonanţelor prin care s-au dispus constatări tehnico-ştiinţifice şi a rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifică administrate, potrivit inculpaţilor, cu încălcarea art. 172 alin. (9) Cod proced. penală, care de asemenea, nu ar fi fost întocmite de experţi autorizaţi, independenţi şi imparţiali, Curtea a reţinut următoarele:

Constatarea tehnico-ştiinţifică este procedeul probatoriu ce constă în examinarea unor situaţii de fapt, mijloace de probă sau persoane de către specialişti, medici legişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul organului de urmărire penală ori în cadrul altor organe, când există pericol de dispariţie a mijloacelor de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.

Ipotezele în care potrivit art. 172 alin. (9) C. proc. pen. se poate dispune efectuarea unui raport de constatare tehnico - ştiinţifică sunt alternativ prevăzute de lege organele de urmărire penală putând opta pentru oricare dintre acestea la momentul încuviinţării procedeului probatoriu.

Analizând ordonanţele din datele de 22.08.2016, 19.08.2018, 10.05.2021 şi 18.06.2021 prin care s-a încuviinţat procedeul probatoriu al constatării tehnico- ştiinţifice, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii a constatat că procurorul a avut în vedere că un astfel de procedeu probatoriu ar sprijini efortul de orientare a investigaţiilor cu privire la cauză, şi ulterior la alte fapte şi persoane, pe măsură ce urmărirea penală s-a extins, în urma reunirii mai multor dosare de urmărire penală provenind de la alte unităţi de parchet, iniţial pornindu-se de la declaraţiile inculpatului A., fiind necesar a se verifica eventualele implicaţii fiscale asupra bugetului de stat, prin înregistrarea în contabilitate a unui număr de 21 de firme la care acesta s-a referit.

Rapoartele de constatare aflate în volumul 3 dosar UP au fost finalizat la datele de 20.09.2016, 9.06.2017, 28.05.2021 şi 15.07.2021, fiind necesară refacerea unuia dintre ele (cel din 9.06.2017) întrucât procurorul a apreciat că ar conţine erori şi neconcordanţe, acesta fiind remediat prin raportul din 28.04.2018, iar ulterior, urmare a extinderii urmăririi penale, au fost întocmite şi celelalte rapoarte .

Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii opinează că nu sunt întrunite condiţiile cumulative pentru a se constata nulitatea relativă a ordonanţelor prin care procurorul a dispus efectuarea unei constatări tehnico - ştiinţifice şi nici a procedeului probatoriu.

Potrivit art. 282 C. proc. pen. încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art. 281 C. proc. pen. determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a produs o vătămare drepturilor părţilor, care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului. Deopotrivă, este necesar să existe un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate şi nulitatea să fie invocată în termenul prevăzut de lege.

Curtea a considerat că cerinţa urgenţei nu constituie o veritabilă condiţie de legalitate a dispunerii efectuării unui raport de constatare, ci una de oportunitate a acestuia în vederea obţinerii cu celeritate a opiniei unui specialist atunci când nu se consideră a fi oportună parcurgerea procedurii contradictorii a expertizei.

În practica instanţei supreme, urgenţa a fost definită şi cu referire la necesitatea justei orientări a organelor de urmărire penală în efectuarea activităţii de cercetare, aşa cum s-a motivat şi în prezenta speţă de către procuror (a se vedea, în acest sens, I.C.C.J., secţia penală, decizia penală nr. 1687 din 20 mai 2013 şi, respectiv, încheierea nr. 18 din 19 februarie 2015, în A. Barbu ş.a., C. proc. pen. adnotat cu jurisprudenţă naţională şi europeană, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 448-449, încheierile nr. 248 din 2015 şi 646 din 2015). Tot astfel, în cuprinsul deciziei Curţii Constituţionale nr. 72/2019, s-a făcut referire la noţiunea de urgenţă în termeni asemănători (paragraful 40).

Ca urmare, existenţa urgenţei nu este o condiţie de legalitate, ci de oportunitate a ordonanţei prin care se dispune efectuarea constatării tehnico- ştinţifice. În consecinţă, îndeplinirea ei nu se va analiza în procedura camerei preliminare, ci caracterul nelegal al opţiunii procurorului de a recurge la efectuarea unei constatări, prin eludarea garanţiilor pe care procedura expertizei le pune la dispoziţia subiecţilor procesuali.

În această privinţă, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii a considerat că în cauză se impunea determinarea în mod urgent a efectelor patrimoniale ale faptelor cercetate, în condiţiile în care urmărirea penală fusese începută in rem în 20.06.2014, iar până la data dispunerii lor nu fusese stabilit prin probe cuantumul prejudiciului presupus a fi produs prin comiterea acestora.

Astfel, evaluarea procurorului cu privire la oportunitatea derulării acestui procedeu probatoriu a fost justificată, fiind plasat atât în cursul investigaţiei in rem, cât şi in personam, însă după trecerea unui interval semnificativ de timp, care putea pune în discuţie respectarea termenului rezonabil al procesului penal.

În cazul infracţiunii de evaziune fiscală, infracţiune de pericol, atunci când s-a produs un prejudiciu, acesta este necesar a fi indicat de organele judiciare nu doar pentru o corectă aprecierea încadrării juridice (aplicabilitatea alin. (1), (2) sau 3 al art. 9 din Legea nr. 241/2005), dar şi pentru a se aprecia de către cel cercetat posibilitatea plăţii acestui prejudiciu, şi implicit a aplicabilităţii art. 10 din Legea nr. 241/2005, în condiţiile în care legiuitorul a avut în vedere interesul social al recuperării pagubei, lăsând pe loc secundar sancţionarea de natură penală.

Modalitatea în care organul de cercetare penală stabileşte prejudiciu (expertiză, calcul propriu, raport de constatare, opinia unor specialişti în condiţiile art. 172 alin. (7) Cod proced. penală etc) este o chestiune care se apreciază de organul judiciar, judecătorul de cameră preliminară verificând legalitatea măsurii impuse, şi implicit a probei efectuate.

A apreciat că, nu se poate considera că procurorul a optat în mod nelegal pentru efectuarea unor constatări tehnico - ştiinţifice, prin eludarea garanţiilor pe care procedura expertizei le pune la dispoziţia subiecţilor procesuali, deoarece nu se poate reţine o modificarea situaţiei juridice a persoanei protejate prin emiterea actului de către procuror, în condiţiile în care iniţial nu exista suspect sau inculpat în cauză, iar după formularea acuzaţiei penale in personam, inculpaţii, cu excepţia inculpatului D., nu au solicitat efectuarea expertizei financiar - contabile. Deşi avocaţii inculpaţilor J. şi L. susţin că au formulat asemenea solicitare, iar în cazul inculpatei că a şi contestat rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifice, asemenea cereri nu au fost identificate în dosarele de urmărire penală.

Prin starea de pasivitate pe durata urmăririi penale efectuate în cauză, inculpaţii au manifestat un acord tacit pentru valorificarea probelor, majoritate administrate după începerea urmăririi penale in personam, deci posibilitatea de a lua cunoştinţă de ele nu a fost una iluzorie, ci efectivă. În plus, cu excepţia menţionată, niciun inculpat nu a formulat critici nici de natură substanţială şi nici procedurală asupra constatărilor specialiştilor, până la trimiterea în judecată, astfel că nu a fost adusă nicio atingere echitabilităţii procedurii.

În privinţa cererii inculpatului D., procurorul s-a pronunţat motivat prin ordonanţa din 31.03.2017, cu respectarea disp. art. 306 alin. (4) Cod proced. penală, apărarea având posibilitatea, dacă era nemulţumită de soluţia dată cererii sale, sau de modul în care a fost motivată respingerea, să formuleze plângere la procurorul ierarhi superior, potrivit art. 336-339 Cod proced. penală, posibilitate de care nu a uzat. Oricum, organul de urmărire penală nu era obligat, la momentul în care se efectua urmărirea penală, să dispună efectuarea unei expertize contabile, dacă se considera lămurit asupra împrejurărilor cauzei de către cele 5 rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică, prin ordonanţa de respingere a cererii inculpatului în această privinţă fiind indicate în concret şi motivat temeiurile pentru care s-a dispus astfel.

Într-o altă ordine de idei, aplicarea disp. finale ale art. 172 alin. (12) Cod proced. penală în sensul susţinut de apărare (că ar fi necesară efectuarea unei expertize) ar lipsi de fundament dispoziţiile legale ce permit efectuarea unui raport de constatare, întrucât ar fi suficient ca o parte să conteste raportul, pentru a atrage obligativitatea efectuării unei expertize (mult mai costisitoare ca resurse, atât logistice, materiale cât şi de timp), indiferent de pertinenţa sau utilitatea efectuării unui raport de expertiză, făcând inutile dispoziţiile ce permit efectuarea raportului de constatare.

Pe cale de consecinţă, respingerea de către procuror a cererii de efectuare a unei expertize, cerere formulată în cursul urmăririi penale de apărare pentru inculpatul D., nu afectează în niciun mod rapoartele de constatare sub aspectul legalităţii.

Sub aspectul insuficienţei probelor în acuzare ori a contestării fiabilităţii unor astfel de probe, acestea reprezintă chestiuni ce ţin de temeinicia acuzaţiilor aduse inculpaţilor care se discută în etapa judecăţii, când se pot readministra probele din cursul urmăririi penale contestate de apărare, ori se pot administra probe noi solicitate de procuror, părţi sau persoana vătămată ori chiar dispuse din oficiu.

Judecătoriul de cameră preliminară a analizat doar dacă probele administrate în faza de urmărire penală au fost legal administrate, neputând verifica temeinicia sau fiabilitatea probatoriului, aptitudinea acestuia de a conduce la pronunţarea unei soluţii de condamnare, amânarea aplicării pedepsei sau renunţarea la aplicarea pedepsei, nepronunţându-se aşadar supra vinovăţiei sau nevinovăţiei unui inculpat, aceasta fiind sarcina judecătorului de fond. De asemenea, nu poate verifica pertinenţa, concludenţa şi utilitatea probelor administrate în cursul urmăririi penale, ordonanţa de respingere a unei cereri de administrare de probe neputând forma obiectul camerei preliminare întrucât ţine de puterea sau de intima convingere al organului de urmărire penală privind modului de desfăşurare a activităţii de urmărire penală.

Mai mult, lipsa, insuficienţa ori deficienţa probelor administrate în cursul urmăririi penale nu implică vreuna din soluţiile pe care judecătorul de cameră preliminară le pronunţă conform prevederilor art. 346 C. proc. pen., ci una dintre soluţiile care se pronunţă de instanţa de judecată odată cu soluţionarea fondului cauzei, conform art. 396 C. proc. pen.

Curtea a considerat că dreptul la apărare al inculpaţilor a fost respectat în cursul urmăririi penale în legătură cu investigaţiile efectuate în scopul determinării cuantumului prejudiciului pretins a fi produs prin faptele investigate, respectiv după efectuarea în continuare a urmăririi penale dispuse prin ordonanţele din data 26.09.2016, respectiv 2.02.2017, inculpaţii având posibilitatea să conteste rapoartele de constatare tehnico - ştiinţifică, ceea ce nu s-a realizat, iar potrivit principiului liberei aprecieri a probelor în emiterea soluţiei de către procuror în dosarul penal instrumentat, acesta le-a valorificat.

În continuare inculpaţii au posibilitatea de a contesta în faza de judecată temeinicia sau fiabilitatea probelor rezultate în urma efectuării procedeelor probatorii ale constatării tehnico - ştiinţifice şi de a propune contraprobe în vederea asigurării principiului egalităţii armelor şi a plenitudinii dreptului la apărare.

Sub al doilea aspect invocat, Curtea a constatat că la dosar nu există nicio probă din care să rezulte măcar indicii că specialiştii care au efectuat rapoartele de constatare tehnico - ştiinţifică nu ar fi fost imparţiali.

Ipoteza potrivit căreia specialistul din cadrul parchetului nu este independent în efectuarea, din punct de vedere ştiinţific, a rapoartelor de constatare, din cauza faptului că acesta funcţionează în cadrul organului de urmărire penală, nu poate fi reţinută în cauză in abstracto în condiţiile în care legea îi permite să efectueze rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică, instituind o prezumţie relativă de satisfacere a exigenţelor de imparţialitate, care nu a fost răsturnată în cauză.

Astfel, potrivit art. 3 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, în cadrul structurii centrale a Direcţiei generale antifraudă fiscală funcţionează pe lângă structurile de prevenire şi control Direcţia de combatere a fraudelor, care acordă suport tehnic de specialitate procurorului în efectuarea urmăririi penale în cauzele având ca obiect infracţiuni economico-financiare. În acest scop inspectorii antifraudă din cadrul acestei direcţii sunt detaşaţi în cadrul parchetelor, în condiţiile legii, pe posturi de specialişti. În exercitarea atribuţiilor de serviciu, inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor efectuează, din dispoziţia procurorului: a) constatări tehnico-ştiinţifice, care constituie mijloace de probă, în condiţiile legii; b) investigaţii financiare în vederea indisponibilizării de bunuri. Opţiunea legiuitorului de a institui detaşarea inspectorii antifraudă în cadrul parchetelor a urmărit tocmai crearea unei prezumţii relative de imparţialitate a acestora în efectuarea constatărilor tehnico - ştiinţifice prin plasarea în cadrul structurilor de parchet şi înlăturarea riscului susţineri existenţei a priori a unei aparenţe de lipsa de imparţialitate în condiţiile în care aceştia ar fi procedat la întocmirea rapoartelor de expertiză în perioada în care ar fi funcţionat la ANAF, instituţie care este subordonată Ministerului Finanţelor, prin intermediul căruia Statul Român exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal.

În plus, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii a reţinut şi considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1456/04.11.2010 în care s-a arătat că:

"(...) o componentă a garanţiilor unui proces echitabil este principiul egalităţii armelor, ce semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unei instanţe de judecată, fără ca una să fie dezavantajată în raport cu cealaltă. Aşa fiind, nu se poate aprecia că se încalcă principiul egalităţii armelor atunci când procedura contestată, în ansamblul ei, nu a respectat exigenţele dreptului la un proces echitabil. (...) În procesul deliberării judecătorul verifică şi evaluează materialul probator şi îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea şi aprecierea probelor, iar nu prin raportarea exclusivă la constatările tehnico-ştiinţifice întocmite de specialiştii prevăzuţi de textele de lege criticate. Aşadar, judecata se desfăşoară de către o instanţă independentă şi imparţială, în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate, iar judecătorul îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat, verificând, evaluând şi coroborând probele, astfel că informaţiile conţinute în constatările tehnico-ştiinţifice nu pot crea în mod concret riscul unui abuz de procedură".

Prin urmare, judecătorul a apreciat, faţă de competenţa specialiştilor care au întocmit rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică şi ţinând seama că este în sarcina organelor judiciare de a determina cuantumul prejudiciului produs prin fapta investigată, nu s-a putut reţine vreun temei care să afecteze in concreto exigenţa de imparţialitate în efectuarea procedeului probatoriu.

Cu totul subsidiar, deşi nu identifică din partea inculpaţilor cereri prin care să consteste rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică efectuate în cauză, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că o eventuală nerespectare a dispoziţilor art. 172 Cod proced.penală nu se poate sancţiona cu nulitatea absolută, neîncadrându-se în cazurile prev. de art. 281 alin. (1) Cod proced. penală şi nici cu nulitatea relativă, faţă de lipsa oricărei vătămări aduse inculpaţilor, ce nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin anularea actului, în cursul judecăţii putându-se administra o astfel de expertiză financiar contabilă, în condiţiile art. 172 alin. (2) sau (12) Cod proced. penală.

În privinţa susţinerilor că procesul penal trebuia încetat de procuror ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, invocată de inculpaţii E., B. şi A., Curtea reţine că Decizia CCR nr. 358 din 26.05.2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 155 alin. (1) C. pen. a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 9.06.2022, deci ulterior emiterii rechizitoriului în cauză (26.11.2021), motiv pentru care această apărare urmează să fie valorificată în cursul judecăţii.

În privinţa nelegalităţii ordonanţei din 4.10.2021 prin care s-a schimbat încadrarea juridică şi s-a extins acţiunea penală inclusiv faţă de inculpatul E., invocată de acest inculpat, motivat de faptul că în respectiva ordonanţă nu s-a reţinut forma continuată a infracţiunii de evaziune fiscală, acesta constituie o eroare materială evidentă, care poate fi remediată de organul judiciar care a comis-o, din modalitatea de descriere a faptei rezultând clar că ar fi incident disp. art. 35 C. pen., reţinându-se 12 acte materiale detaliate în cuprinsul actului(ordonanţă filele x şi următ. Vol II dosar UP).

Referitor la criticile privind nelegalitatea obţinerii datelor şi informaţiilor privind tranzacţiile financiare ale persoanelor juridice şi fizice, cu pretinsa încălcarea art. 138 şi art. 146 indice 1 Cod proced. penală, în lipsa autorizării de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, invocate de inculpaţii A. şi C., care au solicitat excluderea lor, Curtea a constatat că acesta nu se confirmă întrucât prin încheierea nr. 15/10.02.2016 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Prahova în dosarul nr. x/2016 (filele x şi următ. Vol XXVI dosar UP) s-a autorizat în baza art. 138 lit. e) Cod proced. penală obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale mai multor societăţi la unităţi bancare pentru perioada 2008 la zi, iar prin încheierea nr. 68/25.10.2016 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Prahova în dosarul nr. x/2016 (filele x şi următ. Vol XXXII dosar UP) în baza art. 146 indice 1 Cod proced. penală s-a autorizat obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale mai multor societăţi la diverse unităţi bancare.

De altfel, în urma modificării C. proc. pen. prin O.U.G. nr. 18/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 389 din 23 mai 2016, şi art. 153 alin. (1) s-a modificat în sensul că "procurorul poate solicita unei instituţii de credit sau oricărei altei instituţii care deţine date privind situaţia financiară a unei persoane comunicarea datelor privind existenţa şi conţinutul conturilor unei persoane, în cazul în care există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe., astfel că pentru a obţine astfel de date, nu mai era necesară autorizarea de către judecătorul de drepturi şi libertăţi.

Referitor la critica inculpatului K. privind diferenţele între descrierea faptelor în ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale din 29.09.2016 şi în rechizitoriu, acesta pretinzând că pe parcursul procesului s-ar fi modificat acuzaţiile fără ca acest lucru să i se aducă la cunoştinţă, judecătorul constată că la dosarul cauzei se regăseşte procesul-verbal din 29.09.2016 prin care inculpatului i s-a adus la cunoştinţă această calitatea, în prezenţa avocatului (dosar UP), iar la data de 5.03.2020, după extinderea acţiunii penale faţă de el şi schimbarea încadrării juridice prin ordonanţele din 17.02.2020 şi 18.02.2020 (filele x şi următ. din aceelaşi dosar) i se aduce la cunoştinţă cadrul procesual, în prezenta avocatului (filele x şi următ. din acelaşi dosar de UP, în acest sens fiind procesul-verbal de la dosar UP. În atare condiţii, nu se poate susţine că dreptul la proces echitabil, " în componenta informării de îndată a persoanei faţă de care se efectuează cercetări penale, ar fi fost afectată.

S-a invocat de către inculpatul D. încălcare principiului non bis in idem, prin urmărirea sa penală pentru aceeaşi faptă prin care s-a dispus anterior soluţia de clasare.

Sub acest aspect, Curtea a considerat că implică chestiunea analizei condiţiilor de angajare a răspunderii penale a unei persoane pentru o infracţiune determinată, analiză care, întrucât vizează fondul unei acuzaţii în materie penală, nu poate face obiectul verificării în cadrul procedurii de cameră preliminară. (în acest sens ÎCCJ s. pen. încheierea JCP nr. 722 din 29.09.2015, C. Ghigheci Cereri şi excepţii în procedura de cameră preliminară I. Procedura, regularitatea actului de sesizare, legalitatea actelor de urmărire penală Comentarii şi jurisprudenţă, Ed, Hamangiu, 2017, p. 388)., acesta urmând a fi eventual verificată în faza de judecată.

În privinţa necompetenţei Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti invocată de inculpaţii A. şi D., Curtea a reţinut că sunt incidente disp. art. 56 alin. (6) Cod proced. penală conform cărora "Este competent să efectueze ori, după caz, să conducă şi să supravegheze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.,,. În speţă, competenţa Curţii de Apel Ploieşti a fost stabilită de ICCJ, conform încheierii nr. 232 pronunţată la data de 18.04.2023. De asemenea, conform art. 41 alin. (1) lit. a) Cod proced. penală, care reglementează competenţa pentru infracţiunile comise pe teritoriul României, competenţa teritorială fiind determinată, în ordine, întâi de locul săvârşirii infracţiunii, această competenţă a fost atrasă de împrejurarea că inculpatul F. a desfăşurat pretinsa activitate infracţională în Albeşti Paleologu, în circumscripţia acestei unităţi de parchet. Potrivit disp. art. 63 Cod proced. penală disp. prev. de art. 41 se aplică în mod corespunzător şi în cursul urmăririi penale.

Referitor la lipsa datei rechizitoriului invocate de inculpatul K. sau al verificarea rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior, într-un termen foarte scurt invocat de inculpatul D., Curtea a reţinut că art. 328 alin. (1) Cod proced. penală nu prevede un termen înăuntrul căruia să se facă această verificare, după cum nici nu interzice ca verificarea să se facă în aceeaşi zi şi nici o sancţiune corelativă sub acest aspect, iar simplul fapt al verificării actului de sesizare într-o perioadă scurtă de timp, nu conduce la concluzia inexistenţei actului de verificare şi nu produce consecinţe defavorabile inculpaţilor, nefiind incidente disp. referitoare la nulităţi. În privinţa datei emiterii, rechizitoriul este întocmit la data de 26.11.2021, conform menţinii din partea expozitivă, această dată figurând şi pe adresa de înaintare către instanţă din 7.12.2021 (dosar nr. x/2021).

Împotriva acestei încheieri, inculpatul I. a formulat contestaţiei, fără însă a indica şi motivele.

La data de 24 aprilie 2025, contestatorul inculpat I., prin apărător ales, a depus prin mail o cerere de retragere a contestaţiei formulate şi, de asemenea, la data de 29 aprilie 2025 a depus o declaraţie notarială prin care arată că renunţă la judecata cererii ce formează obiectul prezentului dosar.

Prin concluziile susţinute oral, atât reprezentantul Ministerului Public, cât şi apărătorii aleşi ai intimaţilor inculpaţi, au apreciat că în cauză primează excepţia inadmisibilităţii căii de atac.

În acest context, Înalta Curte - Completul de doi judecători de cameră preliminară apreciază că excepţia inadmisibilităţii se verifică prioritar faţă de manifestarea de voinţă ulterioară a contestatorului de a-şi retrage calea de atac formulată, aspect în raport de care va proceda la examinarea cauzei din perspectiva inadmisibilităţii sale.

Înalta Curte constată că a fost învestită în prezenta cauză cu soluţionarea contestaţiei formulate de inculpatul I. împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară din data de 14 februarie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală, prin care, în procedura prevăzută de art. 342 şi următoarele din C. proc. pen., judecătorul de cameră a admis, în parte, cererile şi excepţiile invocate de inculpaţii A., B. şi C., a constatat neregularitatea rechizitoriului emis la data de 26.11.2021 în dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, a respins, ca nefondate, restul cererilor şi excepţiilor formulate de cei trei inculpaţi şi în integralitate cererile şi excepţiile formulate de inculpaţii D., E., F., G., H., I., J., K. şi L. şi a S-a dispus comunicarea încheierii Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti cu menţiunea de a remedia neregularităţile actului de sesizare şi de a comunica judecătorului de cameră preliminară în termen de 5 zile de la data comunicării încheierii, dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată a inculpaţilor sau dacă solicită restituirea cauzei.

Încheierea penală din data de 14 februarie 2025 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală, contestată în cauză, este o încheiere interlocutorie (intermediară) prin care sunt constatate vicii ale actului de sesizare raportat la prevederile art. 345 din C. proc. pen., chiar dacă în cuprinsul acesteia au fost respinse o parte din cererile şi excepţiile invocate de inculpaţi.

Potrivit art. 345 alin. (3) din C. proc. pen., în cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare sau în cazul în care sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii, procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare şi comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.

De asemenea, potrivit art. 346 alin. (3) şi (4) din C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă:

a) rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3), dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii;

b) a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale;

c) procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3), ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii.

Totodată, art. 347 alin. (1) din C. proc. pen. prevede că, în termen de 3 zile de la comunicarea încheierilor prevăzute la art. 346 alin. (1) - (42), procurorul, părţile şi persoana vătămată pot face contestaţie. Contestaţia poate privi şi modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor.

Astfel, se constată că, în procedura de cameră preliminară prevăzută de art. 342 şi următoarele din C. proc. pen., pot fi supuse contestaţiei numai încheierile prin care judecătorul a soluţionat cauza în cameră preliminară şi a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute de art. 346 alin. (1) - (42) din C. proc. pen.

Celelalte încheieri nu pot fi supuse separat contestaţiei, ci numai odată cu încheierea pronunţată în temeiul art. 346 alin. (1) - (42) din C. proc. pen. prin care s-a soluţionat procedura de cameră preliminară.

În raport de dispoziţiile art. 347 alin. (1) din C. proc. pen. în care se prevede expres că se poate face contestaţie şi cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, rezultă că legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea contestării, pe cale separată, a încheierii pronunţate în baza art. 345 din C. proc. pen., controlul de legalitate al acesteia fiind posibil numai după pronunţarea uneia dintre soluţiile prevăzute de art. 346 din C. proc. pen.

Or, în speţă, încheierea contestată de inculpatul I., pronunţată de judecătorul de cameră preliminară la data de 14 februarie 2025, nu se încadrează în categoria celor prevăzute de art. 346 alin. (1) - (42) din C. proc. pen., întrucât nu conţine o soluţie asupra camerei preliminare dintre cele prevăzute de art. 346 alin. (1) - (42) din C. proc. pen.

Totodată, se constată că jurisprudenţa instanţei supreme a statuat că încheierea interlocutorie nu poate fi supusă distinct contestaţiei prev. de art. 347 din C. proc. pen., ci numai odată cu soluţia finală prev. de art. 346 din C. proc. pen. dispusă în procedura de cameră preliminară (în acest sens: încheierea nr. 144 din 6.03.2019, încheierea nr. 534 din 25.10.2019, încheierea nr. 779 din 20.11.2020, încheierea nr. 742 din 08.09.2021, încheierii 700 din 08 octombrie 2024 ale ÎCCJ, Sp).

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.

În aceste condiţii, recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor, şi din acest motiv, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituţia României, iar încălcarea acestora atrage sancţiunea inadmisibilităţii.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de inculpatul I. împotriva încheierii din data de 14 februarie 2025 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2021.

Va obliga contestatorul inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de inculpatul I. împotriva încheierii din data de 14 februarie 2025 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2021.

Obligă contestatorul inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa camerei de consiliu, astăzi, 29 aprilie 2025.