Cassation appeal against conviction for outrage against police officers dismissed as inadmissible for improper invocation of legal ground

Şedinţa publică din data de 27 mai 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de recurentul A., constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 232 din data de 25 octombrie 2024, pronunţată de Judecătoria Calafat în dosarul nr. x/2022, în temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 257 alin. (1) şi (4) din C. pen. şi la art. 206 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj în dauna persoanei vătămate B..

În temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 257 alin. (1) şi (4) din C. pen. şi la art. 206 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj în dauna persoanei vătămate C..

În temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 257 alin. (1) şi (4) din C. pen. şi la art. 206 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj în dauna persoanei vătămate D..

În temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 257 alin. (1) şi (4) din C. pen. şi la art. 206 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj în dauna persoanei vătămate E..

În temeiul art. 38 alin. (2) raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. au fost contopite cele patru pedepse cu închisoarea aplicate inculpatului, stabilindu-se în sarcina acestuia o pedeapsă de 8 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor fix obligatoriu de o treime din totalul celorlalte, respectiv 8 luni şi, în final, a fost condamnat inculpatul la pedeapsa rezultantă de 1 an şi 4 luni de închisoare.

S-a dispus executarea în regim de detenţie a pedepsei rezultante de 1 an şi 4 luni de închisoare.

În temeiul art. 72 alin. (1) din C. pen. din durata pedepsei rezultante s-a dedus perioada în care inculpatul a fost privat de libertate sub puterea măsurilor preventive dispuse în cauză, respectiv de la 22.08.2022 la 25.10.2022.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Calafat şi inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 271 din data de 06 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Calafat şi inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 232 din data de 25 octombrie 2024, pronunţată de către Judecătoria Calafat, în dosarul nr. x/2022.

Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut, în baza propriei analize, că materialul probator administrat în cauză a dovedit dincolo de orice îndoială că faptele există şi au fost comise cu vinovăţia prevăzută de lege de către inculpatul A., iar instanţa de fond a făcut o analiză completă, judicioasă şi coroborată a acestuia.

Analizând apelul parchetului prin care s-a invocat netemeinicia hotărârii de condamnare şi s-a solicitat majorarea cuantumului pedepselor individuale aplicate inculpatului şi implicit a pedepsei rezultante, Curtea a constatat că este neîntemeiat şi că instanţa de fond a făcut o analiză amplă şi riguroasă a dispoziţiilor art. 74 din C. pen. privind criteriile de individualizare a pedepsei în raport de împrejurările în care au fost comise infracţiunile, de starea de pericol creată pentru valorile sociale ocrotite prin norma de încriminare încălcată, de conduita şi atitudinea inculpatului, dispunând condamnarea inculpatului la pedepse orientate către mediu pentru fiecare infracţiune comisă în dauna celor patru persoane vătămate, iar pedeapsa rezultantă a stabilit să fie executată în regim de detenţie, singura modalitate aptă în cauză să realizeze scopul preventiv educativ al pedepsei.

Analizând apelul inculpatului prin prisma motivelor invocate, Curtea a constatat că este neîntemeiat şi că faptele, astfel cum au fost săvârşite de către inculpat, constituie infracţiuni, acţiunile întreprinse de inculpat care a adresat ameninţări directe celor patru lucrători de poliţie ce se aflau în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a pornit şi a condus un buldoexcavator cu care a intimidat şi a ameninţat lucrătorii de poliţie, făcându-se că îi loveşte pe ei şi maşinile de serviciu, motiv pentru care aceştia s-au dat la o parte din faţa inculpatului, a împiedicat părăsirea zonei de echipajele de poliţie cu maşinile de serviciu prin excavarea şi bascularea pământului în faţa maşinilor de serviciu, acţiuni care s-au derulat pe o perioadă mare de timp, au fost de natură să creeze o stare de temere celor patru persoane vătămate cu privire la viaţa şi integritatea lor psihică şi corporală, iar aceste acţiuni intenţionate au fost comise de către inculpat, care astfel a prevăzut rezultatul faptelor/acţiunilor sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acestora.

Cu privire la împrejurarea că s-ar impune reîncadrarea juridică a faptelor din 4 infracţiuni de ultraj într-una singură, Curtea a reţinut că din materialul probator administrat a rezultat că actele repetate şi desfăşurate pe o perioadă mai mare de timp, de ameninţare directă, prin viu grai şi prin folosirea unui buldoexcavator, împotriva celor patru persoane vătămate, lucrători de poliţie care îndeplineau o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat şi aflaţi în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, constituie tot atâtea infracţiuni de ultraj (patru) câte persoane vătămate au fost lezate în exerciţiul autorităţii şi pentru exercitarea atribuţiilor de serviciu, astfel cum s-a statuat în mod constant în practica judiciară şi s-a arătat şi în literatura juridică de specialitate.

Solicitarea inculpatului de a se dispune condamnarea la amendă a fost apreciată ca nefondată, întrucât nu corespunde criteriilor prevăzute de art. 74 din C. pen. şi nici faptelor imputate şi conduitei inculpatului pe parcursul derulării procesului penal.

De asemenea, solicitarea inculpatului de a se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a fost considerată neîntemeiată, Curtea reţinând că îndeplinirea formală a condiţiilor privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu dă naştere unui drept al inculpatului pentru aplicarea acestei modalităţi de individualizare, ci doar o vocaţie.

Curtea a mai reţinut că în raport de împrejurările reale în care a comis faptele, valorile sociale speciale lezate constând în relaţiile sociale referitoare la respectul datorat autorităţilor de stat şi funcţionarilor care îşi exercită atribuţiile de serviciu în cadrul acestor autorităţi, valorile sociale secundare lezate constând în relaţiile sociale referitoare la libertatea psihică a celor patru lucrători de poliţie, de circumstanţele personale ale inculpatului care a ultragiat persoanele vătămate aflate în exercitarea atribuţiilor de serviciu, le-a împiedicat să efectueze operaţiunile specifice de cercetare la faţa locului în legătură cu activităţii desfăşurate de un frate minor de-al său, a nesocotit rolul şi importanţa acestora în cadrul societăţii, nu fac aplicabile în cauză dispoziţiile art. 91 din C. pen. privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, ci impun executarea pedepsei în regim de detenţie.

Împotriva deciziei penale nr. 271 din data de 06.03.2025 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., invocând cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În motivarea cererii de recurs în casaţie recurentul A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi achitarea sa, invocând ca şi caz de casare art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.. În susţinerea cererii sale, recurentul a arătat că, raportat la probatoriul administrat în cauză, condiţia esenţială ataşată elementului material al ameninţării, respectiv producerea unei stări de temere, nu a fost şi nu ar fi putut fi demonstrate pe tot parcursul procesului penal.

Recurentul a criticat lipsa unei analize concrete a stării de temere, în sensul că nu s-a acordat valoare probatorie înregistrărilor video de la dosarul cauzei din care reiese fără dubiu că nu s-a produs nicio stare de temere agenţilor de poliţie, atitudinea acestora fiind una relaxată, mai ales în contextul în care se aflau în număr mare pe terenul său. A arătat că poliţiştii se fac vinovaţi de lipsire de libertate în mod ilegal, purtare abuzivă şi abuz în serviciu, deoarece după ce minorul F. a fost oprit şi introdus în autospeciala agenţilor, iar autoturismul în care se aflase F. a fost inspectat şi expertizat criminalistic, agenţii au refuzat părăsirea perimetrului, deşi întreaga procedură cu privire la F. a fost finalizată, iar autovehiculul fusese tratat criminalistic şi urma să fie tractat pentru continuarea cercetărilor.

A menţionat că, deplasându-se la terenul în discuţie, a sesizat prezenţa unui număr mare de agenţi pe terenul său, i-a întrebat ce activităţi desfăşoară, aceştia răspunzându-i că nu e treaba sa, a apelat numărul de urgenţă 112 pentru a solicita prezenţa unui alt echipaj de poliţie care ar fi putut contribui la apărarea drepturilor sale legitime prin îndepărtarea tuturor persoanelor care nu mai aveau un drept întemeiat pentru a fi prezente în imobilul său, apelul fiind fără rezultat întrucât operatorul a susţinut că poliţiştii ştiu ce fac la faţa locului.

A invocat recurentul că fapta nu este prevăzută de legea penală atunci când îi lipseşte unul dintre elementele constitutive, în cazul infracţiunii de ultraj raportat la art. 206 din C. pen. fiind necesar a se demonstra, dincolo de orice îndoială rezonabilă, seriozitatea ameninţării şi starea de temere a victimei.

Recurentul a criticat hotărârea recurată şi prin prisma faptului că instanţa nu s-ar fi aplecat asupra dreptului său de proprietate, în sensul că acesta este inviolabil şi garantat de Constituţie şi de C. civ., care stabileşte prerogativa posesorului unui teren de a interzice accesul şi de a solicita părăsirea acestuia, agenţii de poliţie dând dovadă de gravă neglijenţă în îndeplinirea sarcinilor acestora, rămânând pe terenul său în mod excesiv, fără o justificare legală şi rezonabilă, motiv pentru care a procedat la continuarea lucrărilor, astfel că, în opinia sa, efectuarea de manevre cu un utilaj pe şantierul propriu nu poate reprezenta în sine o ameninţare, iar instanţa nu a demonstrat starea de temere despre care face vorbire, imaginile video şi declaraţiilor unor martori demonstrând că manevrele sale nu erau ostentative.

De asemenea, recurentul a criticat hotărârea recurată pentru analizarea selectivă a probelor video, susţinând că din înregistrările video se observă o atitudine vizibil relaxată a tuturor agenţilor de poliţie, aceştia poartă inclusiv discuţii cordiale, se deplasează pe terenul său în tihnă, fumând, în timp ce recurentul efectua lucrările despre care aceştia susţin că au fost intimidante. Cu titlu de exemplu, recurentul indică mai multe fişiere cu înregistrările video efectuate în cauză, cu scopul de a demonstra că agenţilor de poliţie aflaţi la faţa locului nu le-ar fi fost creată nicio stare de temere, din contră, aceştia poartă discuţii culinare, râd, invită şi alte persoane în autospecialele de poliţie, se deplasează în direcţia buldoexcavatorului pentru a vedea ce lucrări întreprinde recurentul, astfel că nu se poate vorbi despre vreo stare de pericol în care aceştia ar fi putut să se găsească a manevrelor efectuate de recurent cu buldoexcavatorul.

A susţinut că nu ar fi blocat calea de acces din proprietate, aşa cum s-a afirmat în hotărârea recurată, în condiţiile în care, chiar şi instanţa a constatat că acolo era un câmp deschis, astfel că autospecialele de poliţie puteau părăsi imobilul în orice moment.

S-a criticat hotărârea recurată şi prin prisma faptului că instanţa a ignorat mărturiile mincinoase din şedinţa de judecată din data de 02.04.2024 când a fost audiată G., aceasta abătându-se de la declaraţiile date în cursul urmăririi penale, iniţial declarând că a fost informată de colegii săi despre evenimentele care au avut loc şi despre pretinsa ameninţare a recurentului, iar apoi a afirmat că a luat la cunoştinţă personal de evenimente. O altă declaraţie mincinoasă a exemplificat recurentul că ar fi cea a martorului H., în sensul în care declaraţia acestuia cu privire la momentul în care recurentul a oprit buldoexcavatorul şi a plecat ar fi contrazisă de înregistrările video.

Recurentul a considerat că elementele acestui eveniment nu constituie infracţiune, nefiind îndeplinite condiţiile pentru a se putea constata existenţa unei ameninţări la care să se raporteze pretinsa infracţiune de ultraj, motiv pentru care s-ar impune achitarea, învederând că acţiunile şi afirmaţiile sale nu au avut capacitatea de a insufla o stare de temere care să restrângă libertatea psihică a numeroşi agenţi de poliţie cu înaltă pregătire în apărarea siguranţei publice; că, având în vedere timpul extrem de extins (8 ore) pentru represiunea oricăror activităţi care ar fi putut pune în pericol siguranţa şi libertatea psihică a persoanelor vătămate, care dispuneau de întreaga capacitate de a opri orice ameninţare reală şi serioasă, este de neconceput ipoteza în care acţiunile şi afirmaţiile sale ar fi avut capacitatea de a insufla o stare de pericol; că este nedovedită afirmaţia pusă pe seama sa, aceea că le-ar lua capul agenţilor de poliţie, în contextul în care erau peste 10 persoane la faţa locului, cu pregătire specială şi, mai mult, buldoexcavatorul făcea un zgomot infernal încât agenţii de poliţie nu ar fi putut auzi o astfel de afirmaţie, o dovadă fiind una dintre înregistrări în care sunt nevoiţi să ţipe unii la alţii pentru a putea comunica; că nu recurentul era persoana urmărită de agenţii de poliţie, astfel că avea libertatea de a se deplasa pe întregul perimetru al proprietăţii sale, de a muta materiale şi de a realiza orice alte manevre sau lucrări indiferent de prezenţa agenţilor de poliţie în acel spaţiu.

Având în vedere standardul probelor, care trebuie să demonstreze dincolo de orice îndoială rezonabilă săvârşirea faptelor, recurentul a menţionat că în cauză, din probatoriul administrat nu rezultă în mod indubitabil că recurentul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de ultraj prin ameninţare, nefiind înlăturat dubiul cu privire la existenţa faptei şi vinovăţia recurentului, dubiu care îi profită.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală la data de 25.04.2025, când s-a stabilit termen la data de 27.05.2025, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) din C. proc. pen.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie, în conformitate cu prevederile art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, se notează că potrivit dispoziţiilor alin. (2) al art. 440 din C. proc. pen., care poartă titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Procedând la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată următoarele:

Cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul A. a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. şi îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casaţie.

Cererea de recurs în casaţie îndeplineşte şi condiţiile prevăzute de art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen., precum şi cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele şi prenumele inculpatei, hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 271 din data de 06.03.2025 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori), domiciliul recurentului, precum şi semnătura.

Raportat la criteriile de exigenţă ale condiţiei supuse analizei şi la sfera cazurilor de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., astfel cum au fost consacrate în practică şi jurisprudenţă, Înalta Curte, judecătorul de filtru, notează prioritar faptul că, în actualul cadru procesual, verificarea respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora), raportat la art. 438 din C. proc. pen., care stabileşte cazurile în care se poate face recurs în casaţie, presupune examinarea, din punct de vedere formal, a existenţei motivării cererii de recurs în casaţie şi a unei concordanţe aparente a acesteia cu unul dintre motivele expres prevăzute de lege.

Totodată, se constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că ea urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., instanţa de recurs în casaţie examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie şi care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.

În cauza de faţă, recurentul a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., însă criticile sale vizează o rejudecare a cauzei, cu consecinţa achitării sale, prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţele de fond, aspect care nu poate fi circumscris cazului de casare invocat, ce presupune lipsa condiţiilor de tipicitate obiectivă a infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) şi (4) din C. pen. raportat la art. 206 alin. (1) din C. pen.

Prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Cu privire la sfera de incidenţă a acestui motiv de recurs, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală -, având în vedere definiţia legală a infracţiunii, aşa cum este redată în cuprinsul art. 15 alin. (1) din C. pen., precum şi modul de reglementare, în textul art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., a cazurilor care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea în continuare a acţiunii penale, se reţine că, prin prisma acestuia, instanţa de casaţie verifică dacă faptele, astfel cum au fost reţinute în decizia atacată, corespund, din punct de vedere obiectiv, tiparului de incriminare ori întrunesc, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina persoanei condamnate.

Ca atare, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei reţinute în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

Sub acest aspect, se impune a se sublinia că invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilităţii recursului în casaţie, argumentele prezentate de recurent trebuind să aibă aptitudinea, cel puţin la nivel teoretic, de a pune în discuţie verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate.

În concluzie, criticile expuse de recurent nu aduc în discuţie aspecte de legalitate care s-ar putea circumscrie măcar formal vreunui caz de recurs în casaţie din cele prevăzute expres şi limitativ de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen. va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 271 din data de 06.03.2025 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DISPUNE

În baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen. respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 271 din data de 06.03.2025 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022.

Obligă recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 mai 2025.