Cassation appeal inadmissible due to formal reliance on statutory grounds lacking substantive legal correlation with attempted murder conviction and requested penalty reduction.

Şedinţa publică din data de 27 mai 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată în cauză de inculpaţii A. şi B., constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 70/18.03.2024 pronunţată de Tribunalul Galaţi, în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă cererea inculpatului C. de soluţionare a cauzei potrivit procedurii simplificate prevăzute de art. 375 C. proc. pen. şi a fost condamnat, la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor (în forma tentativei), prevăzută de art. 32 (1) raportat la art. 188 (1) C. pen., cu aplicarea art. 77 (a) C. pen. (faptă din 24.12.2025).

În temeiul art. 65 şi art. 66 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului prevăzut de art. 66 alin. 1(h) C. pen. - dreptul a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme pe o durată de 3 ani, precum şi pedeapsa accesorie a interzicerii aceloraşi drepturi.

În temeiul art. 72 (1) C. pen., a dedus din pedeapsa cu închisoarea perioada reţinerii şi arestării preventive de la 24.12.2015 la 22.02.2016 şi a arestului la domiciliu de la 22.02.2016 la 21.05.2016.

În temeiul art. 396 (6) în referire la art. 16 (1) (f) teza II C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal ca urmare intervenirii prescripţiei răspunderii penale faţă de inculpatul C. sub aspectul infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 371 C. pen., cu aplicarea art. 77 (a) C. pen. (faptă din 24.12.2015).

În temeiul art. 396 (5) în referire la art. 16 (1) (c) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de omor (în forma tentativei), prevăzută de art. 32 (1) raportat la art. 188 (1) C. pen., cu aplicarea art. 77 (a) C. pen. (faptă din 24.12.2025).

În temeiul art. 396 (6) în referire la art. 16 (1) (f) teza II C. proc. pen. a dispus încetarea procesului penal ca urmare intervenirii prescripţiei răspunderii penale faţă de inculpatul A. sub aspectul infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 371 C. pen., cu aplicarea art. 77 (a) C. pen. (faptă din 24.12.2015).

În temeiul art. 396 (5) în referire la art. 16 (1) (c) C. proc. pen. a achitat pe inculpatul B., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de omor (în forma tentativei), prevăzută de art. 32 (1) raportat la art. 188 (1) C. pen., cu aplicarea art. 77(a) C. pen. (faptă din 24.12.2025).

În temeiul art. 396 (6) în referire la art. 16 (1) (f) teza II C. proc. pen. a dispus încetarea procesului penal ca urmare intervenirii prescripţiei răspunderii penale faţă de inculpatul B. sub aspectul infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 371 C. pen., cu aplicarea art. 77 (a) C. pen. (faptă din 24.12.2015).

În temeiul art. 1357 (1) şi art. 1371 C. civ. a admis în parte pretenţiile civile formulate de persoana vătămată D. şi a obligat pe inculpatul C. la plata sumei de 80.000 RON cu titlu de daune morale.

În temeiul art. 320 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătătii a admis acţiunea civilă formulată de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Galaţi şi a obligat inculpatul C. la plata sumei de 1.707,63 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor ocazionate de spitalizarea persoanei vătămate D..

În temeiul art. 112 (1) (b) C. pen. a dispus confiscarea obiectelor folosite la comiterea infracţiunii, respectiv două fragmente de şipcă din lemn de culoare albastră, două securi şi o bâtă de baseball.

În temeiul art. 7 (1) din Legea nr. 76/2008 a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul C. în vederea introducerii în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi, inculpatul C. şi partea civilă D..

Prin decizia penală nr. 157/A din data de 12.02.2025 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi, inculpatul C. şi partea civilă D..

În temeiul art. 419 C. proc. pen., au fost extinse efectele apelului declarat de inculpatul C. şi în privinţa inculpaţilor - intimaţi A. şi B..

S-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală nr. 70/18.03.2024 a Tribunalului Galaţi şi, în rejudecare:

A fost redusă, de la 7 ani închisoare, la 3 ani şi 4 luni închisoare, pedeapsa principală aplicată inculpatului C. pentru infracţiunea de tentativă la infracţiunea de omor prevăzută de art. 32 C. pen., raportat la art. 188 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 77 alin. (1) lit. a) C. pen., prin reţinerea circumstanţei atenuante legale a provocării conform art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., în referire la art. 76 alin. (1) C. pen.

S-au completat pedepsele complementare şi accesorii aplicate inculpatului C., cu interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. - dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

S-au înlăturat dispoziţiile privind soluţia de achitare în ceea ce priveşte pe inculpaţii - intimaţi A. şi B., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de omor (în forma tentativei), prevăzută de art. 32 alin. (1), raportat la art. 188 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 77 alin. (1) lit. (a) C. pen.

În baza art. 32 C. pen., raportat la art. 188 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 77 alin. (1) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., în referire la art. 76 alin. (1) C. pen., au fost condamnaţi inculpaţii A. şi B., la pedeapsa de câte 3 ani şi 4 luni închisoare fiecare, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la infracţiunea de omor în condiţiile provocării (faptă din 24.12.2015).

În temeiul art. 65 şi art. 66 C. pen. a aplicat inculpaţilor A. şi B. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi h) C. pen. - dreptul de a fi aleşi în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme - pe o durată de 3 ani, precum şi pedeapsa accesorie a interzicerii aceloraşi drepturi.

În temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpaţii A. şi B. în vederea introducerii în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.

S-au modificat în parte dispoziţiile sentinţei penale apelate sub aspectul laturii civile, iar în rejudecare:

În temeiul art. 1357 alin. (1) C. civ., art. 1371 C. civ. şi art. 1382 C. civ., s-au admis în parte pretenţiile civile formulate de persoana vătămată D. şi în raport de inculpaţii A. şi B. şi obligă şi pe aceştia, alături de inculpatul C., în solidar, la plata sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale, prejudiciu redus prin reţinerea culpei comune a părţii civile la producerea acestuia.

S-a constatat că prejudiciul cauzat părţii civile D. a fost achitat în parte, cu suma de 25.000 RON de către inculpatul - intimat A. cu ordinul de plată din data de 04.12.2024 prin contul bancar de la E..

S-a modificat sentinţa penală apelată sub aspectul stabilirii cheltuielilor judiciare, iar în rejudecare, în temeiul art. 274 alin. (1) şi alin. (4) C. proc. pen. au fost obligaţi inculpaţii C., A. şi B. la plata sumei de câte 3.000 RON, fiecare, cu titlul de cheltuieli judiciare avansate de stat la urmărire penală şi la judecarea cauzei în fond.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

Împotriva deciziei din apel, nr. 157/A din data de 12.02.2025 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, la data de 20.03.2025, prin email, au formulat recurs în casaţie inculpaţii A. şi B., prin avocat ales F., în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen.

În esenţă, prin cererea de recurs în casaţie formulată, apărarea inculpaţilor A. şi B. a arătat că îşi întemeiază prezenta cerere de recurs în casaţie pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 din C. proc. pen., solicitând admiterea în principiu, cât şi pe fondul cererii de recurs în casaţie, urmând a se dispune casarea deciziei atacate şi în rejudecare, să se dispună achitarea inculpaţilor.

S-a arătat prin cerere, că totodată, se consideră relevantă, în vederea aprecierii solicitării prezente drept admisibilă şi întemeiată, disjungerea cauzei, prin rechizitoriu, cu privire la suspecţii G. şi H., cu toate că se cercetau presupuse infracţiuni cu privire la aceeaşi situaţie de fapt, aspect ce conduce la o evidentă privare a recurenţilor inculpaţi de posibilitatea de a se apăra în faţa acuzaţiilor fantasmagorice din rechizitoriu. Mai mult, modul chiar general în care a fost întocmit actul de acuzare este extrem de lacunar şi ar trebui să conducă la stabilirea admisibilităţii şi temeiniciei prezentei cereri, rechizitoriul fiind anulabil.

În continuare, apărarea recurenţilor a expus în cuprinsul cererii de recurs în casaţie, situaţia de fapt reţinută în cauză prin rechizitoriul din 06.04.2021 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi în dosarul nr. x/2015, (pag. 4-10 din cererea de recurs în casaţie), menţionând apărarea că organele judiciare au reţinut o situaţie de fapt uşor denaturată, ducând ancheta doar în sensul în care au "dictat" persoana vătămată D. şi martorii care s-au aflat în autovehiculul I. de culoare albă. Organele de urmărire penală au crezut întru-totul declaraţiile date de către aceştia, făcând astfel o situaţie destul de dificil de înţeles, care a şi condus, de altfel, la condamnarea inculpaţilor fără ca aceste probe să răstoarne pe deplin prezumţia de nevinovăţie prevăzută la art. 4 din C. proc. pen.

A reiterat apărarea că pe tot parcursul derulării procesului penal care a făcut obiectul dosarului de urmărire penală nr. 1452/P/2015 şi a dosarului în primă instanţă şi apel, nr. 2302/121/2021, inculpaţii au arătat în mod constant că persoana care a lovit persoana vătămată D. a fost inculpatul C., fiind singurul dintre inculpaţii din prezenta cauză care a avut, în momentul conflictului, contact cu persoana vătămată.

A precizat apărarea că, se poate observa că persoana de la care a pornit întregul conflict a fost în realitate martorul J., acesta fiind cel care s-a simţit deranjat de comportamentul inculpatului din interiorul fast-food-ului (deşi s-a reţinut prin chiar actul de sesizare că, pe fondul stării de ebrietate se manifesta foarte gălăgios, fără a fi agresiv, iar niciunul dintre părţile şi subiecţii procesuali din prezenta cauză nu au învederat că personalul fast-food-ului ar fi făcut vreo remarcă în ceea ce priveşte atitudinea acestuia), cel care a scos iniţial bâta de baseball din maşină ameninţând inculpaţii (în faţa fast-food-ului "K.") şi cel care i-a "fugărit" pe inculpaţi cu maşina până dincolo de zona L., însă, pe baza declaraţiilor sale, pe alocuri mincinoase, s-a ajuns în situaţia de a se solicita condamnarea tuturor inculpaţilor din dosar, deci şi a inculpaţilor A. şi B..

Cu atât mai mult, s-a arătat că s-a demonstrat, în următoarele etape procesuale, că starea de fapt reţinută prin actul de sesizare a instanţei (care s-a fondat în cea mai mare parte pe declaraţiile celor din cercul de prieteni ai persoanei vătămate, întrucât persoana vătămată a coborât din maşină înarmată cu bâta de baseball, folosită de către martorul J. în faţa fast-food-ului) nu este total corectă, fiind reţinută corect doar circumstanţa atenuantă a provocării, iar atunci când martorul s-a speriat şi a plecat cu maşina de pe loc, a lovit vehiculul I. de culoare verde din faţă şi l-a lovit şi pe inculpatul A., producându-i acestuia leziuni - pe faţa dorsală a ante- piciorului drept, corespunzător articulaţiei matarso-falangiene, cu echimoză violacee-roşiatică dispusă pe o arie de 2/2 cm, pe fond moderat tumefiat, cu limitarea mişcărilor active şi pasive la acest nivel - care au fost produse prin lovire cu sau de un corp dur şi care necesită 5-6 zile de îngrijiri medicale, dacă nu survin complicaţii.

Apărarea inculpatului a susţinut că pe parcursul judecăţii în primă instanţă, Tribunalul a reţinut în mod justificat că, în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii A. şi B. nu a fost răsturnată prezumţia de nevinovăţie, menţionând de asemenea, apărarea că situaţia de fapt a fost redată în mod greşit şi reinterpretată succesiv în toate etapele procesuale pe care le-a urmat prezenta cauză. Astfel, a arătat că, din chiar actul de sesizare au fost descrise în mod greşit numite detalii pe baza declaraţiilor persoanei vătămate şi a martorilor din grupul acestea, care s-au dovedit a fi contradictorii: cât priveşte persoana vătămată D., acesta a arătat că cei din grupul advers (care erau înarmaţi cu bâte, o secure şi posibil alte obiecte) au venit direct către el şi au început să îl lovească cu obiectele cu care erau înarmaţi. Cel mai important, acesta a arătat că era confuz şi ameţit şi că deşi nu îi poate indica pe cei care l-au lovit, în grupul agresorilor se aflau "cu siguranţă tinerii din comuna Vânători". De asemenea, nici audierea din faza de cercetare judecătorească nu a reuşit să risipească neclarităţile, persoana vătămată arătând în mod generic că cei trei inculpaţi se aflau în grupul agresorilor, dar şi că cei care l-au agresat "erau mai înalţi decât inculpaţii din prezenta cauză".

S-a mai arătat că în ceea ce priveşte alegaţiile martorilor J., M., N. şi a persoanei vătămate D. referitoare la "blocajul" efectuat de inculpaţi în trafic, trebuie observat că vehiculul din faţă - x de culoare verde - a fost într-adevăr destul de aproape de vehiculul condus de martorul J., însă în spatele acestuia a oprit autovehiculul x de culoare albastră, condus de către inculpatul B. la o distanţa care permitea orice manevră. Pe baza declaraţiilor martorilor şi a persoanei vătămate s-a reţinut în mod greşit că vehiculul I. în care se afla persoana vătămată "a împins" vehiculul aflat în spatele acestuia, făcând referire apărarea la procesul-verbal întocmit cu ocazia examinării vehiculelor şi planşele fotografice.

A precizat apărarea că, în apel, Curtea de Apel Galaţi a procedat la readministrarea parţială a probatoriului şi în realitate, Curtea a făcut doar o reinterpretare a probelor, întrucât la dosar au fost depuse de către inculpaţi înscrisuri care dovedesc că aceştia au avut o conduită foarte bună în cadrul societăţii, şi-au întemeiat familii, au lucrat neîntrerupt pe toată această perioadă, obţinând subvenţii din partea APIA şi că nu au mai fost implicaţi niciun conflict de la data săvârşirii infracţiunii care face obiectul cauze şi până în prezent; au fost audiate persoana vătămată şi martorii J. şi O., care au dat declaraţii asemănătoare cu cele care au fost administrate şi în faza judecăţii în primi instanţă, precum şi în cursul urmăririi penale.

S-a arătat că prin Decizia instanţei de apel a fost reţinută, în aceeaşi manieră defectuoasă aspectul că autoturismul în care se afla persoana vătămată ar fi fost blocat întru totul de către inculpaţi, întrucât aşa cum a demonstrat supra, inculpatul B. a oprit în spatele vehiculului martorului J., dar la o distanţă care permitea efectuarea manevrelor de ieşire din acest "convoi".

Totodată, s-a arătat că, în ceea ce priveşte circumstanţa atenuantă a provocării prevăzută şi reglementată de art. 75 alin. (1) lit. a) din C. pen., prima instanţă a apreciat că nu se poate reţine o asemenea "scuză", însă în urma unei minuţioase analize, s-a ajuns la concluzia că în prezenta cauză instituţia provocării este incidentă.

S-a susţinut că, "se poate observa că în cadrul fiecărei etape procesuale s-a ajuns, câte puţin, la concluzia că declaraţiile inculpaţilor au fost cele reale şi că ancheta efectuată în cursul urmăririi penale a fost direcţionată doar în concordanţă cu cele declarate de persoana vătămată şi de persoanele din anturajul acesteia. Luând în considerare materialul probator aflat la dosarul cauzei, s-ar putea ajunge la concluzia că inculpaţii au avut o atitudine sinceră pe tot parcursul procesului şi nu au încercat ascunderea adevărului. Însă, având în vedere timpul foarte îndelungat care s-a scurs de la momentul săvârşirii infracţiunii şi până la data declaraţiilor date în cursul urmăririi penale (luna decembrie 2020 - filele x Parchet) şi în faţa instanţelor de judecată, se poate aprecia că neconcordanţele existente între declaraţiile inculpaţilor se pot datora uitării tuturor detaliilor desfăşurării acţiunii.

Astfel, declaraţiile inculpaţilor au fost sincere şi se poate trage inclusiv concluzia că în cauză sunt incidente dispoziţiile referitoare la procedura simplificată (abreviată) a recunoaşterii învinuirii, întrucât, la final, s-a ajuns la concluzia că doar inculpatul C. a lovit persoana vătămată şi i-a provocat toate acele leziuni."

În opinia apărării recurenţilor inculpaţi, toate aceste leziuni pot fi cauzate în urma loviturilor aplicate de către inculpatul C., astfel că decizia de condamnare a celorlalţi doi inculpaţi - A. şi B. - nu are o bază solidă. În realitate, cei din urmă nu au participat în mod activ la săvârşirea infracţiunii, iar acest lucru este demonstrat atât de către prima instanţă, cât şi de toate argumentele pe care le-a expus atât pe parcursul etapelor procesuale, cât şi prin prezenta cerere de recurs în casaţie.

A susţinut apărătorul recurenţilor inculpaţi că decizia nr. 157 a Curţii de Apel Galaţi este netemeinică şi nelegală întrucât nu se putea dispune condamnarea inculpaţilor A. şi B. doar pe declaraţiile persoanei vătămate (care, aşa cum s-a reţinut sunt vagi şi contradictorii) şi pe susţinerile (bazate doar pe prezumţii şi presupuse conexiuni ale organelor de urmărire) din actul de sesizare a instanţei, în care se menţionează că în prezenta cauză leziunile nu puteau fi produse doar de către o persoană. În continuare se poate observa că în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii A. şi B. nu a fost răsturnată prezumţia de nevinovăţie, având în vedere că nici instanţa de apel nu a reuşit să demonstreze implicaţiile practice pe care le-au avut cei doi inculpaţi în săvârşirea infracţiunii.

A mai menţionat apărarea recurenţilor inculpaţi prin cererea de recurs în casaţie că: în legătură cu participarea inculpaţilor A. şi B. concluziile Curţii sunt total nefondate; toată argumentaţia instanţei de apel fiind formulată în urma unei interpretări abstracte a situaţiei de fapt descrise în actul de sesizare şi a anumitor probe care fac prielnică soluţia dispusă în cauză, dar care nu se coroborează cu celelalte probe administrate; în legătură cu reţinerea eronată a situaţiei de fapt, s-a arătat că inculpaţii s-au urcat în maşină şi au plecat imediat ce persoana vătămată a fost pusă la pământ, după ce inculpatul C. a lovit-o în mod repetat cu bâta de baseball, arătând că această afirmaţie este reală şi cât se poate de fondată, în acest sens făcând referire la declaraţiile poliţiştilor locali.

Concluzionând, faţă de cele expuse în cererea de recurs în casaţie, apărătorul inculpaţilor recurenţi, în ceea ce priveşte motivele pe care se întemeiază prezenta cerere de recurs în casaţie, a învederat că inculpaţii A. şi B. au fost condamnaţi pe nedrept, fără a exista indicii că ar fi comis o faptă penală; din întregul material probator, coroborat cu situaţia de fapt reţinută de către organele de urmărire penală şi instanţele de judecată, nu reiese în chip neîndoielnic că aceştia ar fi contribuit în mod activ la săvârşirea infracţiunii, faptele lor neînscriindu-se în rigorile nomelor penale, astfel fiind incident cazul de la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În continuare, punctual, a fost expusă situaţia cu privire la fiecare dintre cei doi inculpaţi recurenţi, apărarea reiterând că reţinerile primei instanţe au fost cele corecte, întrucât standardul probator impus de dispoziţiile C. proc. pen. în cazul unei condamnări este unul deosebit de înalt, respectiv "dincolo de orice îndoială rezonabilă", iar acesta este echivalent cu existenţa unor probe certe şi sigure care să indice vinovăţia persoanei acuzate dincolo de orice dubii care ar rezulta din probele administrate în cursul procesului penal cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a comis-o ori a vinovăţiei acesteia.

Or, s-a susţinut că, din probele administrate nu se poate stabili câte persoane au participat la agresarea persoanei vătămate ori dacă au fost într-adevăr mai mulţi coautori. S-a menţionat că "este posibil din punct de vedere teoretic ca aceşti doi inculpaţi A. şi B. să fi participat efectiv la agresarea persoanei vătămate, să fi sprijinit din punct de vedere moral şi/sau material pe inculpatul C. ori doar să fi asistat la agresiune, fără să contribuie în vreun fel. Este posibil ca inculpaţii să fi intenţionat iniţial doar producerea de degradări maşinii, vătămarea integrităţii corporale sau suprimarea vieţii (în mod direct ori indirect), însă toate acestea sunt posibilităţi teoretice nesprijinite de materialul probator. În egală măsură este posibil ca rezoluţia infracţională de a lovi persoana vătămată să se fi format la faţa locului, atunci când persoana vătămată D. a coborât din maşină, astfel că, celor care nu au participat efectiv la agresarea acestuia nu li se poate reţine vinovăţia specifică infracţiunii de omor (nici măcar sub forma complicităţii morale)."

Totodată, s-a menţionat prin cererea de recurs în casaţie că "dacă se va dovedi orice mică implicaţie a celor doi inculpaţi (P. şi B.), dorim să învederăm că aceştia nu au avut niciun moment reprezentarea unei posibilităţi a suprimării vieţii victimei, astfel cei doi nici nu au prevăzut, nici nu urmărit şi nici nu au acceptat rezultatul periculos al infracţiunii de omor. După cum am învederat şi cum s-a şi reţinut în toate etapele procesului, cei doi au avut în tot şirul întâmplărilor o atitudine paşnică, îndreptată spre rezolvarea pe cale paşnică a situaţiei conflictuale."

S-a precizat că, "în cel mai rău scenariu, dacă se va dovedi orice mică implicaţie a acestora în prezenta cauză, se poate reţine în sarcina lor doar o formă a complicităţii, dar nu la tentativa la infracţiunea de omor, ci la infracţiunea de loviri sau alte violenţe ori vătămare corporală, întrucât acestora le-ar fi putut "înflori" în minte o eventuală intenţie în lovirea persoanei vătămate, având în vedere că aceasta a coborât din vehiculul I. de culoare albă nu pentru a discuta şi rezolva problema pe cale paşnică, ci pentru a îi lovi pe cei din grupul inculpaţilor."

În consecinţă, apărarea recurenţilor inculpaţi a susţinut că, luând în considerare toate aceste argumente, se poate reţine că, raportat la situaţia de fapt reţinută în prezenta cauză, inculpaţii A. şi B. au fost condamnaţi pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală (art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.), întrucât în sarcina lor nu au fost reţinute fapte care nu se încadrează în normativul penal care reglementează săvârşirea infracţiunii de omor, precum nu se încadrează perfect în normele care reglementează participaţia penală.

A arătat apărarea că al doilea motiv pe care îşi întemeiază prezenta cerere de recurs în casaţie este cel prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cete prevăzute de lege", întrucât inculpatul C. a solicitat judecarea cauzei în procedură simplificată (abreviată) a recunoaşterii învinuirii, cerere care a fost respinsă atât de către prima instanţă, cât şi de către instanţa de apel.

Astfel, s-a menţionat că inculpatul C. încă din cursul urmăririi penale, fiind consecvent şi în etapele ulterioare, acesta a recunoscut săvârşirea faptei, însă în plus faţă de ceea ce s-a reţinut în actul de sesizare al instanţei, acesta a adăugat că a fost provocat de către persoana vătămată, întrucât aceasta a coborât din maşină înarmată cu o bâtă, cu care a încercat să îl lovească, dar a fost deposedată de aceasta, inversându-se rolurile.

Sub acest aspect a făcut referire apărarea la faptul că instanţa de apel a reţinut ca fiind veridică declaraţia inculpatului C. care a recunoscut lovirea lui D., cu adăugarea că D. coborâse primul din maşină, înarmat cu o bâtă şi prin urmare, instanţa de apel a apreciat ca întemeiat motivul de apel formulat de inculpatul C., constând în reţinerea circumstanţei atenuante legale a provocării.

Aşadar, s-a susţinut că, în final situaţia reţinută de către instanţă a fost cea recunoscută de către inculpat, astfel că acesta trebuia să beneficieze de efectele procedurii simplificate, respectiv reducerea limitelor de pedeapsă cu o treime, creându-se astfel o situaţie dificilă inculpatului, care conduce în mod automat la pronunţarea unei hotărâri nelegale şi netemeinice.

De asemenea, prin cererea de recurs în casaţie, s-a solicitat în temeiul art. 441 alin. (1) din C. proc. pen., suspendarea executării hotărârii atacate - Decizia nr. 157/A/12.02.2025 pronunţată de către Curtea de Apel Galaţi) în urma admiterii în principiu a prezentei cereri, pentru motivele expuse în scris în susţinerea acestei solicitări.

Pentru toate argumentele învederate prin prezenta cerere de recurs în casaţie, apărătorul recurenţilor inculpaţi a solicitat casarea deciziei nr. 157/A/12.02.2025 pronunţate de către Curtea de Apel Galaţi, iar în urma judecării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să se dispună achitarea inculpaţilor A. şi B..

Conform art. 439 alin. (2) din C. proc. pen., instanţa de apel a dispus comunicarea cererii de recurs în casaţie către procuror şi părţi, conform dovezilor de comunicare aflate la dosar.

La dosar nu au fost depuse concluzii scrise asupra recursului în casaţie.

După îndeplinirea procedurii de comunicare, dosarul de recurs în casaţie a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală şi a fost înregistrat la data de 17.04.2025 pe rolul instanţei supreme, când s-a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) din C. proc. pen., la data de 27.05.2025, dată până la care, de asemenea, a fost depus raportul asupra recursului în casaţie.

v

Înalta Curte, analizând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpaţii A. şi B., constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

În conformitate cu dispoziţiile art. 440 alin. (2) C. proc. pen., în cazul în care, cu ocazia examinării admisibilităţii în principiu, se constată că, cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau că nu s-au respectat dispoziţiile art. 434 (ce stabilesc hotărârile supuse acestei căi extraordinare de atac), art. 436 alin. (1) şi (6) C. proc. pen. (privind persoanele îndreptăţite a promova recursul în casaţie), art. 437 (referitor la conţinutul cererii) şi art. 438 C. proc. pen. (ce reglementează cazurile în care se poate face recurs în casaţie), instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Reglementând conţinutul cererii de recurs în casaţie, art. 437 alin. (1) C. proc. pen. stabileşte că aceasta trebuie să cuprindă numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii ori, după caz, numele şi prenumele procurorului care exercită calea extraordinară de atac şi organul judiciar din care acesta face parte (lit. a), indicarea hotărârii care se atacă (lit. b), indicarea cazurilor de casare pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora (lit. c), precum şi semnătura persoanei care a promovat recursul în casaţie (lit. d).

Rezultă, aşadar, din cuprinsul textului de lege menţionat că, cererea de recurs în casaţie se caracterizează printr-un anumit formalism, fără a cărui respectare aceasta nu poate produce efectul învestirii instanţei cu soluţionarea pe fond a căii extraordinare de atac. Astfel, din conţinutul cererii trebuie să rezulte persoana care promovează recursul în casaţie, pentru a se putea verifica dacă aceasta se numără printre titularii căii extraordinare de atac, domiciliul sau reşedinţa părţii, întrucât judecarea cauzei, ulterior admiterii în principiu, se face cu citarea părţilor (conform art. 445 C. proc. pen.), hotărârea ce se atacă, precum şi voinţa de a recura respectiva hotărâre şi limitele acestei voinţe, respectiv motivele în fapt şi în drept ce au determinat exercitarea căii de atac, dat fiind faptul că numai între aceste limite operează controlul instanţei de recurs.

Aşa cum se prevede în art. 440 alin. (2) C. proc. pen., indicarea în cerere a tuturor elementelor de conţinut la care se referă expres art. 437 alin. (1) C. proc. pen. constituie o condiţie de admisibilitate a recursului în casaţie, a cărei neîndeplinire atrage în mod obligatoriu respingerea ca inadmisibilă a căii extraordinare de atac.

Examinând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpaţii A. şi B. sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, Înalta Curte constată că aceasta respectă cerinţa prevăzută de art. 434 C. proc. pen., decizia recurată - nr. 157/A din data de 12.02.2025 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac, iar calea de atac a fost exercitată de către inculpat, fiind astfel îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 434 alin. (1) şi art. 436 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

De asemenea, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpaţii A. şi B., prin avocat, a fost declarată în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

Analizând, în continuare, cererea de recurs în casaţie din perspectiva respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele şi prenumele părţii; hotărârea care se atacă; cazul de casare şi motivarea; respectiv semnătura celui care a exercitat calea de atac.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., se constată că inculpaţii A. şi B. au indicat formal cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 din C. proc. pen. ("inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", respectiv "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege"), motivele invocate prin cererea de recurs neputând fi însă circumscrise cazurilor de recurs în casaţie indicate.

Astfel, sub acest aspect, Înalta Curte, judecătorul de filtru, reaminteşte că, în actualul cadru procesual, verificarea respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora), raportat la art. 438 din C. proc. pen., care stabileşte cazurile în care se poate face recurs în casaţie, presupune examinarea, din punct de vedere formal, a existenţei motivării cererii de recurs în casaţie şi a unei concordanţe aparente a acesteia cu unul dintre motivele de casare expres prevăzute de lege.

În speţă, prin cererea de recurs în casaţie formulată, inculpaţii A. şi B., prin apărător ales, au indicat formal cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 din C. proc. pen., solicitând casarea deciziei recurate, pronunţată de instanţa de apel şi achitarea inculpaţilor, în susţinerea acestei solicitări apărarea inculpaţilor recurenţi referindu-se la situaţia de fapt reţinită de către Curtea de Apel, pe care o contestă şi referiri la probele dosarului şi vinovăţia inculpaţilor.

Astfel, în concret, în ceea ce priveşte primul motiv de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., apărarea nu a susţinut nelegalitatea hotărârii atacate în sensul condamnării pentru o faptă neprevăzută de legea penală, în accepţiunea cazului de casare invocat, prin raportarea situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel la condiţiile de tipicitate obiectivă subsumate normei de incriminare vizând infracţiunea de tentativă la infracţiunea de omor în condiţiile provocării reţinută în cauză în sacina inculpaţilor A. şi B. (şi pentru care instanţa de apel a dispus condamnarea acestora, la pedeapsa de câte 3 ani şi 4 luni închisoare fiecare, în baza art. 32 C. pen., raportat la art. 188 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 77 alin. (1) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., în referire la art. 76 alin. (1) C. pen.), ci, în realitate, apărarea inculpaţilor a solicitat reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat şi care să conducă la o soluţie favorabilă inculpaţilor, de achitare, aspecte care însă nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Împrejurarea că argumentaţia apărării inculpaţilor reprezintă de fapt o solicitare de reanalizare a situaţie de fapt şi de reinterpretare şi valorificare a probatoriului administrat rezultă din modul de formulare a motivelor de recurs în casaţie, în acest sens, relevante fiind, în esenţă, următoarele susţineri astfel cum au fost expuse de apărare în cuprinsul cererii de recurs în casaţie:

- a susţinut apărarea că decizia de condamnare a celorlalţi doi inculpaţi - A. şi B. - nu are o bază solidă. În realitate, cei din urmă nu au participat în mod activ la săvârşirea infracţiunii, iar acest lucru este demonstrat atât de către prima instanţă, cât şi de toate argumentele pe care le-a expus atât pe parcursul etapelor procesuale, cât şi prin prezenta cerere de recurs în casaţie;

- decizia nr. 157 a Curţii de Apel Galaţi este netemeinică şi nelegală întrucât nu se putea dispune condamnarea inculpaţilor A. şi B. doar pe declaraţiile persoanei vătămate (care, aşa cum s-a reţinut sunt vagi şi contradictorii) şi pe susţinerile (bazate doar pe prezumţii şi presupuse conexiuni ale organelor de urmărire) din actul de sesizare a instanţei, în care se menţionează că în prezenta cauză leziunile nu puteau fi produse doar de către o persoană. În continuare se poate observa că în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii A. şi B. nu a fost răsturnată prezumţia de nevinovăţie, având în vedere că nici instanţa de apel nu a reuşit să demonstreze implicaţiile practice pe care le-au avut cei doi inculpaţi în săvârşirea infracţiunii;

- situaţia de fapt a fost redată în mod greşit şi reinterpretată succesiv în toate etapele procesuale pe care le-a urmat prezenta cauză. Astfel, a arătat că, din chiar actul de sesizare au fost descrise în mod greşit numite detalii pe baza declaraţiilor persoanei vătămate şi a martorilor din grupul acestea, care s-au dovedit a fi contradictorii;

- starea de fapt reţinută prin actul de sesizare a instanţei (care s-a fondat în cea mai mare parte pe declaraţiile celor din cercul de prieteni ai persoanei vătămate, întrucât persoana vătămată a coborât din maşină înarmată cu bâta de baseball, folosită de către martorul J. în faţa fast-food-ului) nu este total corectă;

- organele judiciare au reţinut o situaţie de fapt uşor denaturată, ducând ancheta doar în sensul în care au "dictat" persoana vătămată D. şi martorii care s-au aflat în autovehiculul I. de culoare albă. Organele de urmărire penală au crezut întru-totul declaraţiile date de către aceştia, făcând astfel o situaţie destul de dificil de înţeles, care a şi condus, de altfel, la condamnarea inculpaţilor fără ca aceste probe să răstoarne pe deplin prezumţia de nevinovăţie prevăzută la art. 4 din C. proc. pen.

Or, astfel cum au fost formulate criticile apărării inculpaţilor prin intermediul recursului în casaţie de faţă, Înalta Curte constată că aspectele invocate prin motivele de recurs în casaţie privind neprevederea de legea penală a faptei pentru care au fost condamnaţi inculpaţii A. şi B., care ar fi putut fi analizate prin intermediul cazului de casare indicat, au fost invocate prin raportare la probatoriul cauzei şi situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, însă nu prin raportare la aspecte de drept ce se impun a fi analizate în calea de atac a recursului în casaţie, motiv pentru care, se constată că în cauză nu este incident cazul de casare invocat, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., acesta fiind aşadar invocat doar formal în prezenta cauză.

Înalta Curte reaminteşte că, în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, se analizează cauza numai în limitele cazurilor de casare prevăzute de art. 438 din C. proc. pen., verificând exclusiv legalitatea hotărârii atacate, aspectele privind netemeinicia deciziei instanţei de apel neputând fi analizate în prezenta cale de atac, fiind exclusă rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel.

Această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aşadar, vinovăţia inculpatului, schimbarea încadrării juridice, starea de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv şi concordanţa acesteia cu probele administrate, nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casare, după cum nu se poate realiza o reindividualizare a pedepselor.

În continuare, şi în ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs în casaţie întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., Înalta Curte reţine că şi acest caz de casare a fost invocat formal, fără ca argumentele apărării să se subsumeze acestui caz de casare.

În apărare, în esenţă, s-a susţinut că, întrucât inculpatul C. a solicitat judecarea cauzei în procedură simplificată (abreviată) a recunoaşterii învinuirii, cerere care a fost respinsă atât de către prima instanţă, cât şi de către instanţa de apel şi cum în final situaţia reţinută de către instanţă a fost cea recunoscută de către inculpat, acesta trebuia să beneficieze de efectele procedurii simplificate, respectiv reducerea limitelor de pedeapsă cu o treime.

O astfel de solicitare nu poate fi examinată prin prisma cazului de recurs în casaţie invocat şi anume art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., ca urmare a faptului că reţinerea sau nu a cauzei legale de reducere a pedepsei reprezintă o chestiune de apreciere a instanţei, fie în primă instanţă, fie în apel, care excede cadrului legal al acestei căi extraordinare de atac.

Aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., privind reducerea limitelor de pedeapsă cu o treime în situaţia recunoaşterii vinovăţiei, este o chestiune de fond, ce trebuia avută în vedere de instanţă la individualizarea judiciară a pedepsei, ca un criteriu obiectiv. Aplicarea acestor prevederi legale are consecinţe asupra limitelor de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea dedusă judecăţii, în procesul complex al individualizării pedepsei realizat cu ocazia judecării pe fond a cauzei.

Conform legii, dar şi a practicii judiciare, o astfel de critică în sensul că instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. prin reducerea limitelor de pedeapsă cu o treime, nu se circumscrie cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. sau vreunui alt caz de casare expres şi limitativ prevăzut de lege, astfel că şi acest caz de casare a fost formal invocat în cauză.

În consecinţă, întrucât în etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare în care acestea au fost încadrate, Înalta Curte, faţă de cele anterior reţinute în cauză, apreciază că recursul în casaţie formulat de inculpaţii A. şi B. nu îndeplineşte cerinţa prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. rap. la art. 438 din C. proc. pen., întrucât motivele invocate nu pot fi cenzurate prin prisma niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., iar îndeplinirea formală a unei condiţii, respectiv indicarea unor cazuri de casare prevăzute de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibil a recursului în casaţie.

Sub acest aspect, se are în vedere şi practica conturată a instanţei supreme prin care s-a apreciat că, indicarea formală a unuia din cazurile de casare prevăzute de lege fără ca argumentele aduse în susţinere să se subsumeze cazului de casare invocat, nu este suficientă pentru constatarea admisibilităţii cererii de recurs în casaţie.

În concluzie, revenind la verificarea condiţiilor cerute de lege în conţinutul art. 440 din C. proc. pen., faţă de cele reţinute anterior, Înalta Curte constată că prezenta cerere de recurs în casaţie formulată de inculpaţii A. şi B. nu îndeplineşte cumulativ condiţiile prevăzute de art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., în cauză nefiind îndeplinită cerinţa prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., rap. la art. 438 din C. proc. pen., astfel că, Înalta Curte va constata inadmisibilitatea prezentei cereri.

Pentru considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca inadmisibilă cererea de recurs în casaţie formulată de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 157/A din data de 12.02.2025 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga inculpaţii la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

În baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., respinge ca inadmisibilă cererea de recurs în casaţie formulată de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 157/A din data de 12.02.2025 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021.

Obligă inculpaţii la plata sumei de câte 50 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2025.