Typicality of extortion and complicity: objective elements of coercion and intent to obtain unjust benefit

Şedinţa publică din data de 27 mai 2025

Deliberând asupra cererilor de recurs în casaţie de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 418/09.07.2024 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2021, s-a dispus, în baza art. 193 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., condamnarea inculpatei A., la pedeapsa de 9 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de lovirea sau alte violenţe.

În temeiul art. 207 alin. (1) şi (3) din C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a fost condamnată inculpata A., cu aceleaşi date de identificare, la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) C. pen., a aplicat inculpatei A. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi a dreptului de a comunica cu victima, partea civilă B. ori de a se apropia de aceasta la o distanţă mai mică de 100 de metri, pe o durată de 3 ani, pedeapsă care se va executa conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) C. pen., a aplicat inculpatei A. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi a dreptului de a comunica cu victima, partea civilă B. ori de a se apropia de aceasta la o distanţă mai mică de 100 de metri, de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza dispoziţiilor art. 38 alin. (1) C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., a aplicat inculpatei A. pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 6 luni închisoare, la care adăugă un spor de o treime din cealaltă pedeapsă aplicată, respectiv 3 luni închisoare, urmând ca inculpata A. să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 9 luni închisoare.

În temeiul art. 45 alin. (2) C. pen., a interzis inculpatei A., ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a comunica cu victima, partea civilă B. ori de a se apropia de aceasta la o distanţă mai mică de 100 de metri, pe o durată de 3 ani, pedeapsă care se va executa conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În temeiul art. 45 alin. (5) C. pen. cu referire la art. 45 alin. (2) C. pen., a interzis inculpatei A., ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a comunica cu victima, partea civilă B. ori de a se apropia de aceasta la o distanţă mai mică de 100 de metri, de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale. În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 72 alin. (1) C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată inculpatei A. prin prezenta sentinţă penală durata reţinerii şi arestării preventive în cauză, începând cu data de 20.09.2019 până la data de 22.12.2019.

În temeiul dispoziţiilor art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 207 alin. (1) şi (3) din C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului C. la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru complicitate la infracţiunea de şantaj.

În temeiul art. 67 alin. (1) C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) C. pen., a aplicat inculpatului C. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi a dreptului de a comunica cu victima, partea civilă B. ori de a se apropia de aceasta la o distanţă mai mică de 100 de metri, pe o durată de 3 ani, pedeapsă care se va executa conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) C. pen., a aplicat inculpatului C. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi a dreptului de a comunica cu victima, partea civilă B. ori de a se apropia de aceasta la o distanţă mai mică de 100 de metri, de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 72 alin. (1) C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului C. prin prezenta sentinţă penală durata reţinerii şi arestării preventive în cauză, începând cu data de 20.09.2019 până la data de 22.12.2019.

În temeiul art. 404 alin. (6)1 C. proc. pen., a adus la cunoştinţa părţii civile B. că aceasta poate solicita emiterea unui ordin european de protecţie, în condiţiile Legii nr. 151/2016.

În baza dispoziţiilor art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., art. 19 alin. (1) şi art. 25 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 1349 şi art. 1357 din C. civ., a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă B. şi a fost obligată inculpata A. la plata către partea civilă B. a sumei de 20.000 de RON cu titlu de daune morale, iar pe inculpatul C. la plata către partea civilă B. a sumei de 10.000 de RON cu titlu de daune morale.

Au fost respinse, ca nefondate, restul pretenţiilor civile formulate în cauză de partea civilă B..

Prin decizia penală nr. 804 din data de 24 octombrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de inculpaţii A. şi C. împotriva sentinţei penale nr. 418/9.07.2024, pronunţată de Tribunalul Iaşi, în dosarul nr. x/2021, pe care o menţine, fiind totodată obligaţi inculpaţii-apelanţi la plata sumei de câte 450 RON, reprezentând cheltuieli judiciare ocazionate de soluţionarea apelului formulat.

Împotriva deciziei din apel, nr. 804 din data de 24 octombrie 2024, au formulat recurs în casaţie inculpaţii A. şi C., în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen.

1. Cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A., fostă A., prin avocat ales D.:

Prin cererea de recurs în casaţie formulată, apărarea inculpatei A. a solicitat admiterea prezentei cai de atac, casarea deciziei din apel şi dispunerea unei soluţii în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) sau b) şi alin. (3) din C. proc. pen., precum şi suspendarea executării deciziei penale nr. 804 a Curţii de Apel Iaşi, până la soluţionarea recursului în casaţie, în baza art. 441 alin. (1) din C. proc. pen.

În esenţă, apărarea inculpatei, în temeiul cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 din C. proc. pen., a susţinut că instanţa de control judiciar, Curtea de Apel Iaşi a prejudiciat-o pe inculpată prin greşita aplicare a legii penale, respectiv prin condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală şi pentru neaplicarea prevederilor art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. privind încetarea procesului penal în dosarul nr. x/2021.

Prealabil dezvoltării motivelor de recurs, apărarea inculpatei a expus istoricul cauzei, situaţia de fapt, soluţiile din procedura de cameră preliminară şi soluţia instanţei de fond, precizând că pe parcursul cercetării judecătoreşti în dosar, la data de 03.10.2022 a fost invocată din oficiu schimbarea încadrării juridice a faptei cu care a fost sesizat Tribunalul Iaşi prin sentinţa penală nr. 854 din data de 15.04.2021 a Judecătoriei Iaşi, respectiv din complicitate la tentativă de trafic de persoane în complicitate la infracţiunea de şantaj, prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 207 alin. (1) şi (3) din C. pen.

S-a arătat că Tribunalul laşi a dispus prin încheierea de şedinţă din data de 17.10.2023, schimbarea încadrării juridica a faptelor din infracţiunea de lovire sau alte violenţe", prev. de art. 193 alin. (1) C. pen. şi tentativă la "trafic de persoane", prev. de art. 32 alin. (1) C. pen. rap. la art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen. şi la art. 217 C. pen. în cea de "lovire sau alte violenţe ", prev. de art. 193 alin. (1) C. pen. şi infracţiunea de "şantaj", prev. de art. 207 alin. (1) şi alin. (3) C. pen., cu reţinerea art. 38 alin. (1) C. pen.

S-a susţinut că schimbarea încadrării juridice s-a dispus în mod nelegal, prin raportare la faptul că prin încheierea din data de 17.10.2021, instanţa de fond a admis cererea de schimbare a încadrării juridice invocată din oficiu, fără a oferi nicio motivare a soluţiei, precizând doar că motivarea se va regăsi în hotărârea prin care se va pronunţa asupra fondului cauzei, încălcând inculpatei A., fostă A., dreptul de a cunoaşte acuzaţia formulată împotriva sa, drept prevăzut de art. 6 paragrafele 1 şi 3 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi de decizia Curţii Constituţionale nr. 250/2019, iar nemotivarea schimbării încadrării juridice prin sentinţa penală o lipseşte pe inculpata-recurentă de un grad de jurisdicţie.

Nici în cuprinsul încheierii prin care a fost modificată încadrarea juridică, nici în considerentele hotărârii apelate nu sunt redate considerentele avute în vedere, nu sunt arătate diferinţele dintre elementele constitutive ale celor două infracţiuni (cea din hotărârea de declinare şi cea în care s-a schimbat încadrarea juridică), elemente ce erau semnificative în clarificarea tuturor aspectelor deduse judecăţii.

S-a menţionat că la momentul la care s-a dispus schimbarea încadrării juridice, în cauză, pe latură penală au fost audiaţi martorul din lucrări, E. (11.04.2022) şi doi martori propuşi pe latură civilă, însă, martorul din lucrări a precizat că îşi menţine declaraţia dată în faţa organelor de urmărire penală, astfel încât, probele administrate nu puteau conduce spre o altă încadrare juridică a faptei.

Având în vedere că încadrarea juridică a faptei constituie temeiul juridic al răspunderii penale şi totodată, a felului şi a limitelor pedepsei aplicabile, prin raportare la consecinţele pe care le poate avea schimbarea încadrării juridice, legea procesual penală prevede că în faţa primei instanţe schimbarea încadrării juridice poate avea loc în anumite condiţii ce constituie garanţii ale respectării dreptului la apărare al părţilor şi în primul rând al inculpatului, cât şi a soluţionării corecte a cauzei.

Încadrarea juridică s-a modificat în mod nelegal, cu încălcarea dreptului inculpatului la un proces echitabil, în vederea salvgardării rechizitoriului întocmit de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi, prin această schimbare de încadrare juridică modificându-se substanţial poziţia inculpatei A., înlăturând astfel o posibilă soluţie de achitare.

S-a menţionat că această concluzie este întărită şi de motivarea instanţei privind respingerea excepţiei nulităţii absolute a actelor de urmărire penală efectuate în prezenta cauză prin raportare la necompetenţa materială a organelor de urmărire.

S-a arătat că în primă instanţă, Tribunalul Iaşi a dispus prin sentinţa penală nr. 418/09.07.2024 pronunţată în dosarul nr. x/2021, în baza art. 193 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., condamnarea inculpatei A., la pedeapsa de 9 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violente şi în temeiul art. 207 alin. (1) şi (3) din C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a condamnat pe inculpată la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj.

În baza dispoziţiilor art. 38 alin. (1) C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatei A. pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă aplicată, respectiv 3 luni închisoare, urmând ca inculpata A. să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 9 luni închisoare.

În baza dispoziţiilor art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., art. 19 alin. (1) şi art. 25 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 1349 şi art. 1357 din C. civ., a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă B., şi a fost obligată inculpata A. la plata către partea civilă B. a sumei de 20.000 de RON cu titlu de daune morale, iar inculpatul C. obligat la plata către partea civilă B. a sumei de 10.000 de RON cu titlu de daune morale.

S-a arătat că împotriva acestei sentinţe, inculpata a formulat apel, iar Curtea de Apel Iaşi a respins ca nefondate apelurile formulate de inculpaţii A. şi C.. În motivare, instanţa de control judiciar a reţinut că în ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale, în cazul infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (1) C. pen., potrivit art. 156 C. pen. cursul termenului de prescripţie a răspunderii penale a fost suspendat pe durata împiedicării continuării procesului penal ca urmare a Decretelor nr. 195/2020 şi 240/2020 prin care s-a instituit starea de urgenţă pe teritoriul României, arătând că, urmare a declarării stării de urgenţă, organele judiciare nu au judecat sau instrumentat cauze precum cea de faţă, în mod evident cursul termenului prescripţiei răspunderii penale a fost suspendat, pe un interval de 2 luni, astfel încât, termenul de 5 ani prevăzut de art. 154, alin. (1) lit. d) C. pen. urmează a se împlini la data de 6.11.2024.

A menţionat apărarea faptul că instanţa a omis a se pronunţa cu privire la imprevizibilitatea acuzaţiilor, având în vedere că inculpata a fost judecată pentru infracţiunea de "trafic de persoane", prevăzută de art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen., raportat la art. 217 C. pen. şi condamnată sub aspectul comiterii infracţiunii de "şantaj" prev. de art. 207 alin. (1) şi alin. (3) C. pen.

Totodată, s-a menţionat prin cererea de recurs în casaţie că, prin acest demers al inculpatei nu se tinde la schimbarea situaţiei de fapt stabilită de instanţele ordinare, având în vedere scopul recursului în casaţie impus prin dispoziţiile art. 433 C. proc. pen.

Astfel, referitor la situaţia de fapt reţinută de instanţa de control judiciar, s-a susţinut faptul că, prin greşita aplicare a legii, Curtea de Apel Iaşi a prejudiciat pe inculpată în sensul celor menţionate dar şi prin neaplicarea prevederilor art. 91 alin. (1) C. pen., privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate.

S-a arătat că, în raport de pedeapsa rezultantă stabilită de Curtea de Apel Iaşi prin decizia penala nr. 804 din data de 24.10.2024, de 2 ani şi 9 luni închisoare, era îndeplinită condiţia prevăzută de art. 91 alin. (1) lit. a) C. pen. şi chiar procurorul de caz în concluziile sale a solicitat admiterea apelului sub aspectul aplicării disp. art. 91 alin. (1) C. pen., privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., s-a susţinut că instanţa de control judiciar nu a analizat apărarea inculpatei privind imprevizibilitatea acuzaţiilor, ce atrăgea constatarea nelegalităţii sentinţei penale nr. 418/2024 din data de 09 iulie 2024 pronunţată de Tribunalul laşi, nelegalitate rezultată din nemotivarea hotărârii şi a încheierii din data de 17.10.2022 privind schimbarea încadrării juridice a faptelor din infracţiunea de "lovire sau alte violenţe", prevăzută de art. 193 alin. (1) C. pen. şi tentativă la "trafic de persoane", prevăzută de art. 32 alin. (1) C. pen. rap. la art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen. şi la art. 217 C. pen. în cea de "lovire sau alte violenţe", prevăzută de art. 193 alin. (1) C. pen. şi infracţiunea de "şantaj", prevăzută de art. 207 alin. (1) şi alin. (3) C. pen., cu reţinerea art. 38 alin. (1) C. pen.

În ceea ce priveşte acuzaţia de săvârşire a infracţiunii de "şantaj" prevăzută de art. 207 alin. (1), (3) C. pen. (parte vătămată B.), constând în aceea că: inculpata A., în perioada 07.09.2019 - 19.09.2019, cu complicitatea inculpatului C., a constrâns persoana vătămată B., prin ameninţări cu moartea şi cu acte de violentă asupra sa şi a familiei sale, să îi achite o pretinsă datorie de 30.000 euro, totodată încercând, prin aceleaşi ameninţări, să o determine pe aceasta să înceapă practicarea prostituţiei pe teritoriul Marii Britanii pentru a-şi acoperi pretinsa datorie faţă de ea", apărarea a solicitat să se constate că această "faptă penală nu există" sau "nu a comis fapta penală cu vinovăţia prevăzută de lege".

Conform art. 207 alin. (1), (3) C. pen., infracţiunea de "şantaj", constă în constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, pedepsită cu închisoarea de la unu la 5 ani iar dacă faptele urmăresc un folos patrimonial, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

Prin sintagma constrângerea unei persoane, legiuitorul a avut în vedere cele două forme prin care o persoană fizică poate fi constrânsă, respectiv prin exercitarea de violenţe fizice asupra acesteia sau prin exercitarea de presiuni psihice, respectiv ameninţare.

A susţinut apărarea că, în concret, elementul material constă într-o acţiune de constrângere exercitată asupra unei persoane prin acte de violenţă - alin. (1) sau prin acte de ameninţare - alin. (2), actele de violenţă şi cele de ameninţare fiind absorbite în conţinutul infracţiunii de şantaj.

S-a arătat că în sarcina inculpatei s-a reţinut că fapta de şantaj a avut loc prin ameninţarea persoanei vătămate cu acte de violenţă asupra sa şi a familiei sale (reglementată de disp. alin. (2) din art. 207 C. pen.), de natură să creeze o stare de temere persoanei vătămate, pentru a o determina să îi înmâneze inculpatei o sumă de bani sau să o determine să practice prostituţia, însă încadrarea juridică dată faptei a avut în vedere art. 207 alin. (1), (3) C. pen.

Analizând textul de lege precizat, prin raportare la speţă, s-a solicitat să se constate că şantajul este o infracţiune complexă, în conţinutul căreia se regăsesc toate elementele constitutive ale infracţiunii de ameninţare.

Din actul de sesizare, se remarcă faptul că în situaţia de fapt reţinută de către procuror, premisa declanşării demersului judiciar o constituie de fapt existenţa unui abuz de drept, împrejurare ce reiese clar din susţinerea că inculpata ar fi solicitat în mod injust sume de bani, ca şi daune ale unui eveniment rutier.

S-a menţionat că tocmai această premisă eronată, existenţa unei constrângeri care în realitate nu a existat, a fost avută în vedere la trimiterea în judecată a inculpaţilor, solicitând înlăturarea acesteia pentru motivele ce vor fi expuse în continuare:

Astfel, s-a arătat că în ceea ce priveşte latura obiectivă, elementul material al infracţiunii de şantaj constă în ameninţarea persoanei vătămate B. cu scopul de a o intimida şi a o determina să plătească suma de 30.000 euro, reprezentând despăgubiri ca urmare a accidentului de circulaţie din data de 07.09.2019 sau să practice prostituţia.

Însă s-a arătat că din ansamblul materialului probator administrat în cauză nu reiese să fi existat o asemenea ameninţare adresată de către inculpată presupusei părţi vătămate.

S-a făcut referire la declaraţia de parte civilă dată de B. în faţa instanţei de fond la data de 19.03.2024, menţionând că prin raportare la propria declaraţie a acesteia, instanţa urmează să constate că ameninţările la care face referire presupusa victimă sunt (la data de 06.09.2019) anterioare comiterii presupusei infracţiuni de şantaj, care conform actului de sesizare ar fi avut loc în perioada 07.09.2019 - 19.09.2019.

S-a susţinut că, prin raportare la mobilul presupusei infracţiuni, solicitarea sumei de 30.000 euro cu titlu de daune civile produse prin accidentul de circulaţie din data de 07.09.2019 de către B. inculpatei A., nu reprezintă o pretenţie injustă. De altfel, şi în declaraţia sa, B., susţine ca i s-a cerut suma de 30.000 euro, după acel eveniment rutier, în timp ce inculpata A. se afla la spital: "Mai apoi am primit un apel de la C., care mi-a spus sa ne întâlnim cu A. să rezolvam situaţia şi să nu iasă rău. De frică, am zis da. A. era la Spitalul Sf Spiridon. Acolo mi-a cerut 30.000 euro pentru vătămarea şi suferiţa pe care eu i le-am provocat ei în condiţiile în care eu eram cea lovită. A. a fost agresivă şi în maşină. După ce ne-am urcat cu toţii la Sf Spiridon în maşina, respectiv A., C. şi eu, încercând să liniştesc apele în timp ce vorbeam cu A., am văzut că C. conducea spre Târgu Frumos. Gogu era cu o alta maşină. Suma de bani mi-a fost cerută în timp ce mă aflam în maşină, nu la spital".

Astfel, s-a solicitat să se constate că ameninţarea nedovedită la care se face trimitere nu este una actuală (contemporană) infracţiunii de şantaj de care este acuzată inculpata.

Analizând şi convorbirile telefonice purtate de inculpată cu presupusa victimă, prin prisma proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate, aflate la dosar, care se doresc a fi principala probă în dovedirea faptei penale cercetate, apărarea a solicitat să se constate că nici acestea nu dovedesc existenţa unei ameninţări cu acte de violenţă şi cu moartea asupra membrilor de familie a presupusei victime. Dialogul dintre părţile litigante, inculpata şi presupusa victima se derulează cu privire la sumele de bani pretinse ca daune, data de plată scadentă a acestora, precum şi varianta alternativă de a achita acele daune prin plecarea împreună a coinculpaţilor din prezenta cauză cu presupusa victimă în Anglia pentru a face rost de bani, cel mai probabil prin comiterea unor infracţiuni de furt (având în vedere antecedenţa penală europeană a celor trei).

S-a susţinut că această solicitare în lipsa ameninţării cu săvârşirea unei infracţiuni ori a unei fapte păgubitoare nu îmbracă forma infracţiunii de şantaj aşa cum este aceasta dispusă de către legiuitor.

În afara discuţiilor telefonice interceptate nu au mai existat alte comunicări directe între presupusa victimă şi inculpata A. prin care să fi fost transmise ameninţări de vreun fel între cele două părţi. Mai mult decât atât, din cursul evenimentelor a reieşit faptul că, cea care a săvârşit o infracţiune mai gravă a fost chiar presupusa victima B., care prin agresiunea comisă împotriva inculpatei A., fostă A., i-a pus în pericol viaţa acesteia, şi având în vedere şi gravitatea vătămărilor produse asupra inculpatei la data de 07.09.2019 (în urma cărora şi la acest moment are extirpată o parte din clavicula dreaptă), a adus-o pe aceasta (A., în situaţia de a nu fi capabilă fizic prea curând să exercite agresiuni fizice asupra lui B. şi nici să-i adreseze ameninţări care să-i insufle într-atât de multă teamă pe cât a pretins în faţa anchetatorilor şi a instanţei de judecată.

Analizând materialul probator administrat în cursul urmării penale cât şi al cercetării judecătoreşti, s-a solicitat să se constate că aceste probe nu dovedesc existenţa în cauză a unei constrângeri psihice a persoanei vătămate şi nici existenţa infracţiunii de ameninţare a acesteia în conţinutul constitutiv al infracţiunii de şantaj.

S-a menţionat că în Decizia nr. 853 din 4 martie 2010 dispusă în Dosar nr. x/2009 ICCJ a statuat că, "Sub aspectul elementului material al laturii obiective a acestei infracţiuni, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj dacă nu este dovedită existenţa unei acţiuni de constrângere - prin violenţă sau ameninţare - din partea făptuitorului, de natură a prilejui o stare de temere, sub stăpânirea căreia persoana constrânsa să nu mai poată reacţiona şi opune rezistenţă eficace la pretenţiile făptuitorului."

Conform art. 207 alin. (1), (3) C. pen., infracţiunea de "şantaj, condiţionează: Constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul.

Or, conform probelor dosarului, a arătat apărarea că scopul inculpatei A., fostă A., în discuţiile telefonice purtate cu pretinsa victima B., era de a primi daunele civile rezultate din accidentul rutier, prin urmare, scopul sau a fost de a dobândi în mod just pentru sine suma de 30.000 euro cu titlu de daune civile.

S-a menţionat că această situaţie rezultă chiar din procesul-verbal de prindere în flagrant din data de 19.09.2019, în care inculpata A., fostă A., precum şi din declaraţia presupusei victime, dată în ziua de 19.09.2019, la Serviciul de Investigaţii Criminale din cadrul IPJ Iaşi, (22 - 26 dosar de urmărire penala), dar şi din declaraţia martorului E. dată în faţa instanţei de fond la data de 11.04.2022.

S-a susţinut că din aceste declaraţii rezultă că cel puţin două elemente de care instanţa de judecată trebuie să ţină cont în analiza şi interpretarea probelor, pe de o parte, că inculpata A., fosta A., a fost victima unei agresiuni în data de 07.09.2019 şi vătămată corporal de către B., iar suma de 30.000 euro, i-a fost solicitată în mod just, cu titlu de daune civile, pentru a nu formula plângere penală împotriva sa, iar pe de altă parte, poziţia mincinoasă manifestată de presupusa victimă B., pe tot parcursul procesului penal, în care a relatat o că a fost ameninţată de către aceasta şi că i-au produs teama discuţiile purtate cu inculpata.

Aceste probe relevă circumstanţele în care s-a derulat altercaţia dintre cele două, în data de 07.09.2019, în urma căreia persoana vătămată grav a fost chiar inculpata, fără să apuce sa riposteze în vreun fel, iar apoi, după producerea altercaţiei, fără nici o urmă de teama faţă de inculpată, însă fiind speriată de consecinţele agresiunii sale, B., s-a dat jos din maşină, a mers la A. să discute, cel mai probabil pentru a observa gravitatea faptelor sale.

A susţinut apărarea că maniera în care a acţionat persoana vătămată B. relevă că aceasta a încercat o stratagemă prin care să anihileze demersurile judiciare pe care inculpata A. intenţiona sa le efectueze împotriva sa pentru evenimentul rutier produs şi în mod deosebit să nu plătească suma de 30.000 euro solicitată de inculpată cu titlu de daune civile; împrejurarea că inculpata ar fi dobândit folosul patrimonial obţinut în urma presupusei infracţiuni este un element subsecvent comiterii faptei şi care nu ţine de esenţa infracţiunii, pentru realizarea conţinutului constitutiv al acesteia fiind necesară şi suficientă acţiunea de constrângere nu şi remiterea folosului.

În acelaşi timp, recurenta a făcut referire şi la lipsa intenţiei speciale, specifică şantajului, indicată în cuprinsul textului incriminator prin sintagma "spre a dobândi un folos injust pentru sine sau pentru altul", arătând că această intenţie nu a existat atâta vreme cât folosul urmărit a fi obţinut a fost unul just, în cadrul unei proceduri judiciare de mediere sau împăcare, solicitarea daunelor civile de către A., nefiind ilegală.

S-a concluzionat că toate acestea dovedesc ca nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii de "şantaj", prev. de art. 207 alin. (1) şi alin. (3) C. pen., nici sub aspect obiectiv şi nici sub aspect subiectiv, inculpata A., fostă A., fiind condamnată pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, respectiv: judecată sub aspectul comiterii infracţiunii de "trafic de persoane", prevăzută de art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen., raportat la art. 217 C. pen. şi condamnată pentru comiterea infracţiunii de "şantaj" prev. de art. 207 alin. (1) şi alin. (3) C. pen., solicitând instanţei să se acorde eficienţă şi dispoziţiilor art. 7 p. 1 din Convenţia E.D.O., ce consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, raportat la art. 15 din Convenţie şi art. 7 paragraful 1.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., s-a susţinut că, în prezenta cauza, s-a produs o eroare a instanţei de control judiciar care a respins cererea privind încetarea procesului penal ca efect al prescripţiei răspunderii penale, în temeiul disp. art. 396 alin. (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., (de sub acuzaţia de comitere a infracţiunii de "loviri şi alte violenţe", prev. de art. 193 C. pen.), reţinând greşit că potrivit art. 156 C. pen. cursul termenului de prescripţie a răspunderii penale a fost suspendat pe durata împiedicării continuării procesului penal ca urmare a Decretelor nr. 195/2020 şi 240/2020 prin care s-a instituit starea de urgenţă pe teritoriul României, pe un interval de 2 luni, astfel încât, termenul de 5 ani prevăzut de art. 154, alin. (1) lit. d) C. pen. s-ar fi împlinit la data de 6.11.2024.

Apărarea inculpatei a solicitat să se aibă în vedere dispoziţiile Decretelor nr. 195/16.03.2020 şi 240/14.04.2020 prin care s-a instituit starea de urgenţă pe teritoriul României, menţionând că din analiza acestor dispoziţii incidente invocate de instanţa de control judiciar, rezultă clar că această cauză a fost exceptată de la suspendarea judecaţii ca urmare a faptului ca a avut ca obiect o infracţiune flagrantă de şantaj prev. de art. 207 alin. (1) şi alin. (3) C. pen., în care s-a dispus, luarea măsurii arestului preventiv, la data de 20.09.2019, prelungită până la data de 22.12.2019 când a fost înlocuită cu măsura controlului judiciar, măsură care a fost revocată începând cu data de 09.04.2020, prin încheierea de şedinţă a Judecătoriei Iaşi din data de 07.04.2020.

S-a mai arătat că la dosarul cauzei nu există nicio încheiere de şedinţă în perioada 16.03.-15.05.2020 prin care instanţa de fond de la acea vreme, Judecătoria Iaşi sau Tribunalul Iaşi, să fi dispus suspendarea judecaţii acestei cauze pe timpul pandemiei, după cum s-a procedat, conform dispoziţiilor CSM în toate celelalte cauze. Totodată, s-a solicitat să se aibă în vedere şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 din data de 26.05.2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 565 din 09 iunie 2022, privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. actual, subliniind faptul că fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, respectiv în intervalul cuprins între publicarea Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi a Deciziei nr. 358/2022 din data de 26.05.2022, ale Curţii Constituţionale, ceea ce acoperă şi perioada pandemiei martie-mai 2020.

În concret, s-a susţinut prin cererea de recurs în casaţie că, având în vedere termenul de prescripţie prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. d), de 5 ani, precum şi pedeapsa pentru infracţiunea prev. de art. 193 C. pen., închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă, raportat la momentul săvârşirii faptei, actul material reţinut fiind 06.09.2019, s-a solicitat să se constate că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale de 5 ani, prevăzut de disp. art. 154 (1) lit. d) C. pen., la data de 06.09.2024.

S-a mai menţionat că potrivit deciziilor CCR nr. 297/2018 şi nr. 518 din 25 iunie 2018, dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. nu includeau vreo cauză de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, iar prescripţia specială nu va opera, prescripţia răspunderii penale urmând a fi evaluată prin raportare la termenele prevăzute de art. 154 C. pen.

Faţă de cele arătate s-a solicitat să se constate incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., respectiv, s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, motivat de faptul că inculpatei i-a fost respinsă cererea privind constatarea încetării procesului penal ca efect al prescripţiei răspunderii penale.

În finalul cererii, pentru toate argumentele prezentate, apărarea inculpatei a solicitat admiterea prezentei cai de atac, desfiinţarea deciziei penale nr. 804 pronunţată de Curtea de Apel laşi, la data de 24.10.2024, în dosarul penal nr. x/2021 şi dispunerea unei soluţii în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) sau b) şi alin. (3) C. proc. pen., având în vedere cele mai sus arătate.

2. Cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul C., prin avocat ales F.:

În esenţă, prin cererea de recurs în casaţie formulată, apărarea inculpatului C. a susţinut că prezentul recurs în casaţie se întemeiază pe cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, menţionând că actele pentru care a fost condamnat inculpatul C. nu îndeplinesc condiţiile de tipicitate a infracţiunii de complicitate morală la şantaj prev. de art. 48 rap. la art. 207 alin. (1), (3) C. pen., întrucât nu există acţiunea de constrângere a inculpatului în dauna persoanei vătămate şi nu au fost evidenţiate acte săvârşite de acesta prin care a întărit sau întreţinut intenţia coinculpatei A. de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală.

În opinia apărării fapta reţinută în sarcina inculpatului C., pentru care prin decizia penală nr. 804/24.10.2024 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi s-a dispus soluţia definitivă de condamnare pentru complicitate la infracţiunea de şantaj, prev. de art. 48 rap. la art. 207 alin. (1), (3) C. pen., nu întruneşte elementele de tipicitate ale normei de incriminare, nu realizează o corespondenţă între fapta săvârşită şi configurarea legală a infracţiunii.

S-a arătat că, în fapt, prin rechizitoriul din data de 01.11.2019 întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi în dosarul de urmărire penală nr. x/2019, înregistrat pe rolul Judecătoriei Iaşi la data de 01.11.2019, sub nr. x/2019, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor: A., pentru săvârşirea infracţiunilor de şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi alin. (3) C. pen., lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (1) C. pen. şi proxenetism în forma tentativei, prevăzută de art. 32 raportat la art. 213 alin. (2) C. pen. şi la art. 217 C. pen. şi C., pentru complicitate la infracţiunea de şantaj, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 207 alin. (1) şi alin. (3) C. pen. şi complicitate la proxenetism în forma tentativei, prevăzută de art. 48 raportat la art. 32 raportat la art. 213 alin. (2) C. pen. şi la art. 217 C. pen.

Prin sentinţa penală 854 din 15.04.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Judecătoria Iaşi a dispus schimbarea încadrării juridice astfel:

- pentru inculpata A. din infracţiunile de şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi alin. (3) C. pen., lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (1) C. pen. şi proxenetism în forma tentativei, prevăzută de art. 32 raportat la art. 213 alin. (2) C. pen. şi la art. 217 C. pen. în infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (1) C. pen. şi tentativă la trafic de persoane, prevăzută de art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 217 C. pen.

- pentru inculpatul C. din complicitate la infracţiunea de şantaj, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 207 alin. (1) şi alin. (3) C. pen. şi complicitate la proxenetism în forma tentativei, prevăzută de art. 48 raportat la art. 32 raportat la art. 213 alin. (2) C. pen. şi la art. 217 C. pen., în complicitate la tentativă la trafic de persoane, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen., raportat la art. 217 C. pen.. Prin aceeaşi hotărâre s-a dispus declinarea cauzei către Tribunalul Iaşi.

Prin sentinţa penală nr. 418/2024 din data de 09.07.2024 pronunţată de Tribunalul Iaşi, inculpatul C., a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru complicitate la infracţiunea de şantaj, în temeiul dispoziţiilor art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 207 alin. (1) şi (3) din C. pen.

În temeiul art. 67 alin. (1) C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) C. pen., s-a aplicat inculpatului C. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi a dreptului de a comunica cu victima, partea civilă B. ori de a se apropia de aceasta la o distanţă mai mică de 100 de metri, pe o durată de 3 ani, pedeapsă care se va executa conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) C. pen., s-a aplicat inculpatului C. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi a dreptului de a comunica cu victima, partea civilă B. ori de a se apropia de aceasta la o distanţă mai mică de 100 de metri, de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

Prin decizia penală nr. 804/2024 din data de 24 octombrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi a fost respins apelul declarat de către inculpatul C. şi menţinută sentinţa penală nr. 418/2024 pronunţată de Tribunalul Iaşi, fiind condamnat la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la şantaj reţinându-se că "în perioada 07.09.201919.09.2019, cunoscând activitatea de constrângere prin ameninţări cu moartea şi cu acte de violentă efectuată de inculpata A. asupra persoanei vătămate B., în scopul de a o determina pe aceasta să îi achite o pretinsă datorie de 30.000 euro şi să înceapă practicarea prostituţiei pe teritoriul Marii Britanii pentru a-şi acoperi pretinsa datorie, a înlesnit şi a ajutat-o pe inculpată la săvârşirea faptelor".

Instanţa a reţinut că, "deşi aparent inculpatul C. nu a întreprins o activitate consistentă şi vizibilă în a determina persoana vătămată să remită inculpatei A. suma de 30.000 de euro, se observă că acesta a acţionat disimulat, în conivenţă cu inculpata A. pentru că inculpatul nu a avut vreo reacţie la ameninţările care au fost adresate persoanei vătămate de către inculpată".

Instanţa de apel a reţinut, că latura obiectivă a infracţiunii de şantaj sub forma complicităţii morale s-a realizat prin ajutorul moral şi material pe care l-ar fi acordat inculpatei A., având rolul de a potenţa starea de teamă în care se afla persoana vătămată urmare a ameninţărilor primite din partea inculpatei şi de a puncta consecinţele neconformării directivelor venite din partea inculpatei A., urmarea imediată fiind reprezentată de o restrângere a libertăţii morale a victimei, care este pusă în situaţia de a alege între a suporta o consecinţă şi îndeplinirea unor pretenţii cerute de inculpată, iar legătura de cauzalitate rezultă ex re, fiind o infracţiune de pericol.

A susţinut apărarea inculpatului că acţiunile ce au fost reţinute în sarcina inculpatului C. şi pentru care a fost condamnat, astfel cum au fost stabilite cu titlu definitiv de către instanţa de apel, nu întrunesc elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare a infracţiunii de şantaj, nu există corespondenţă între împrejurările faptice stabilite şi configurarea legală a infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 207 C. pen.

S-a arătat că aşa cum s-a stabilit în mod definitiv, faptele imputate inculpatului C. sunt reprezentate de conversaţiile telefonice din data de 19.09.2019 astfel cum au fost redate în procesele-verbale întocmite în acest sens, precum şi declaraţia persoanei vătămate B. care a descris atitudinea inculpatului manifestată faţă de persoana sa în momentele în care aceasta era ameninţată de către inculpata A.. Persoana vătămată B., observând că C. nu a intervenit, a bănuit că a sprijinit demersul infracţional al inculpatei A..

Potrivit art. 207 alin. (1) C. pen., infracţiunea de şantaj în varianta tip, constă în constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul şi se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Alin.(3): dacă faptele prevăzute la alin. (1) sau (2) au fost comise în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Potrivit art. 48 alin. (1) C. pen., complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. (2) Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.

Complicitatea morală se caracterizează prin aceea că efectele sale se produc asupra psihicului făptuitorului, prin întărirea sau întreţinerea intenţiei autorului de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală.

S-a precizat că, faptul că inculpatul C. nu a luat atitudine în momentul când a aflat de conflictul dintre persoana vătămată şi inculpata A., precum şi faptul că inculpatul şi-a exprimat păreri vis-a-vis de acţiunile coinculpatei sau lipsa de reacţie a acestuia la ameninţările care au fost adresate persoanei vătămate de către inculpata A., nu pot constitui acte de ajutor la săvârşirea infracţiunii de şantaj.

A subliniat apărarea că nu poate constitui complicitate morală faptul că inculpatul C. şi-a exprimat opinia atunci când a fost informat de către persoana vătămată despre activităţile inculpatei A., mai ales pentru că niciuna dintre convorbiri nu reliefează faptul că acesta a susţinut demersul infracţional al coinculpatei, nerezultând în niciun mod că a îndrumat sau a susţinut în concret planul infracţional în a o şantaja pe persoana vătămată.

În legătura cu suma de bani pe care inculpata A. a pretins-o de la persoana vătămată, s-a arătat că inculpatul C. a aflat de la persoana vătămată despre faptul că inculpata i-a cerut acesteia o suma de bani, respectiv 30.000 euro.

Imputându-i-se inculpatului C. săvârşirea faptei în varianta complicităţii morale/intelectuale, în opinia apărării rezultă că ar fi trebuit ca prin aceste acte să producă efecte asupra psihicului inculpatei. S-a menţionat că în cuprinsul hotărârii nu este menţionată nicio activitate întreprinsă de către inculpatul C. care să reliefeze faptul că acesta a întărit convingerea coinculpatei în săvârşirea infracţiunii de şantaj.

S-a susţinut că infracţiunea de şantaj presupune, sub aspectul elementului material, o constrângere exercitată asupra unei persoane, fie de natură fizică, fie de natură psihică, pentru a impune acesteia să facă ceea ce i se cere, aşa cum i se cere, sau să nu facă ceva. Constrângerea, în cazul infracţiunii de şantaj, trebuie să fie de aşa natură încât ea să prilejuiască o stare de temere (de alarmare), care determină victima să acţioneze într-un alt mod decât acela pe care şi-l doreşte şi să aibă drept scop o anumită comportare (aşa cum doreşte constrângătorul) din partea victimei, de pe urma căreia făptuitorul sau altă persoană să obţină un folos injust. Or, s-a precizat că acţiunile inculpatului C. nu au fost de aşa natură încât să aibă aptitudinea de a insufla temerea sub imperiul căreia persoana vătămată ar fi cedat presiunii şi nu pot constitui elementul material al infracţiunii de şantaj.

Acţiunile inculpatului C. au condus la o presupunere din partea persoanei vătămate că acesta ar fi implicat în demersul infracţional, nu la o temere aptă să o determine sau să o constrângă pe aceasta să se conformeze ameninţărilor inculpatei A.. Presupunerea persoanei vătămate se datorează sentimentelor de frustrare şi gelozie cauzate de inculpatul C. prin atitudinea acestuia de neimplicare în rezolvarea conflictului dintre cele două.

S-a arătat că pe tot parcursul interceptărilor şi înregistrărilor convorbirilor telefonice purtate de la posturile telefonice utilizate de partea vătămată şi inculpatul C., rezultă că aceştia au purtat convorbiri civilizate, fără a se adresa injurii sau ameninţări, persoana vătămată fiind cea care iniţia discuţii referitoare la inculpată şi suma de bani pe care trebuia să o restituie.

S-a menţionat că din transcrierile convorbirilor reiese clar faptul că persoana vătămată iniţia discuţiile referitoare la suma de bani pretinsă de către inculpată, referitoare la caracterul şi comportamentul acesteia, răspunsurile inculpatului C. fiind date în funcţie de contextul discuţiilor în care a fost atras, ambii cunoscând temperamentul inculpatei A.. Persoana vătămată însăşi nu a relatat în mod specific existenţa unei convorbiri purtate cu inculpatul C. cu caracter constrângător, iar în declaraţia dată în faţa organelor de cercetare penală, aceasta menţionează faptul că inculpatul C. i-a spus că nu este obligată să facă ceea ce îi cere inculpata A. şi că s-a săturat de conflictul dintre cele două.

A arătat apărarea că în evaluarea aptitudinii acţiunii făptuitorului de a produce o stare de temere, se au în vedere particularităţile fizice şi morale ale acestuia, particularităţile persoanei vătămate, dar şi mijloacele folosite de inculpat. Sub acest aspect, al constrângerii, pentru existenţa infracţiunii este necesar ca acţiunile realizate să aibă aptitudinea, în condiţiile concrete în care au avut loc şi în raport de mijloacele folosite de făptuitor, dar şi de particularităţile persoanei vătămate, să creeze acesteia din urmă o stare de îngrijorare, de temere.

S-a susţinut că din mesajele transmise de inculpatul C. persoanei vătămate reiese faptul că acesta îi sugera să răspundă la telefon inculpatei A., avertizând-o că este mai bine să răspundă pentru că inculpata A. a pornit spre locuinţa persoanei vătămate.

S-a mai menţionat în cererea de recurs în casaţie că sub aspectul elementului subiectiv al infracţiunii de şantaj sub forma complicităţii morale a inculpatului C., din analiza tuturor circumstanţelor de fapt şi modul în care acesta a fost în măsură să le perceapă, prin prisma circumstanţelor personale ţinând de vârstă, pregătire socială sau profesională, nu a putut aprecia personal dacă obligaţia de remitere a sumei de bani este justificată sau nu, având în vedere şi motivul declanşator al conflictului dintre inculpata A. şi persoana vătămată.

A arătat că, aşa cum a reţinut şi instanta de fond, inculpatul C. a fost implicat într-o relaţie amoroasă, atât cu inculpata A., cât şi cu persoana vătămată B., iar pe fondul gelozie s-a iscat conflictul dintre cele două.

S-a menţionat că având în vedere relaţia amoroasă dintre aceştia, este de înţeles şi comportamentul duplicitar manifestat de către inculpatul C.. Despre incidentul dintre persoana vătămată şi inculpata A., inculpatul C. susţine că a aflat de la persoana vătămată, care, s-a deplasat la domiciliul acestuia din Târgu Frumos pentru a-i spune despre faptul că A. a întâlnit-o pe stradă şi a lovit-o cu genunchiul în ochi din cauza geloziei, crezând că B. a fost cauza despărţirii lor.

A arătat că inculpatul C. a fost atras în mod intempestiv în situaţia conflictuală dintre inculpata A. şi persoana vătămată B.. Or, elementul subiectiv al intenţiei directe calificate prin scop, specific infracţiunii de şantaj, presupune cunoaşterea precisă a tuturor împrejurărilor cauzei sub toate aspectele de interes, în aşa fel încât participanţii să-şi poată forma o poziţie subiectivă clară, urmărind producerea rezultatului socialmente periculos cerut de textul incriminator, mai ales când elementul material al constrângerii nu este realizat în mod direct decât de către unul dintre participanţi.

S-a susţinut că, în speţă, nu există o legătură de cauzalitate între activitatea inculpatului C. şi urmarea produsă, respectiv temerea persoanei vătămate că, în viitor, ea sau o altă persoană apropiată ei va suporta un rău în cazul în care aceasta nu va remite suma de bani.

În opinia apărării, faptele inculpatului C., descrise în succesiunea actelor de executare, nu susţin concluzia ajutorului nemijlocit, benevol şi asumat acordat de acesta coinculpatei A. pe durata executării actelor ilicite penale de către aceasta şi în contextul activităţii infracţionale a acesteia.

În consecinţă, pentru motivele expuse, apărarea inculpatului C. a solicitat în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen.. raportat la art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., admiterea recursului în casaţie formulat, desfiinţarea hotărârii atacate şi în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., achitarea inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate morală la şantaj faptă prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen.

v

Conform art. 439 alin. (2) din C. proc. pen., instanţa de apel a dispus comunicarea cererilor de recurs în casaţie către procuror şi părţi, conform dovezilor de comunicare aflate la dosar.

La dosar nu au fost depuse concluzii scrise asupra recursurilor în casaţie.

După îndeplinirea procedurii de comunicare, la data de 16.12.2024, dosarul de recurs în casaţie a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, când s-a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilităţii în principiu a cererilor de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) din C. proc. pen., la data de 21.01.2025, dată până la care, de asemenea, a fost depus raportul de către magistratul asistent desemnat în cauză.

Prin încheierea din data de 21 ianuarie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru considerentele arătate în încheierea respectivă, s-au admis, în principiu, cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A., fostă A. şi C. împotriva deciziei penale nr. 804 din data de 24 octombrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021.

S-a trimis cauza completului C5 în vederea judecării recursurilor în casaţie, pentru termenul de judecată din data de 04.03.2025, cu citarea părţilor şi asigurarea apărării pentru recurenţii inculpaţi.

Totodată, a fost respinsă cererea de suspendare a executării deciziei penale atacate, formulată de inculpata A., fostă A..

Pentru a dispune astfel, în procedura de filtru, Înalta Curte, verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererilor de recurs în casaţie formulate în prezenta cauză a constatat că acestea au fost introduse în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen., precum şi faptul că îndeplinesc condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., decizia recurată - nr. 804 din data de 24 octombrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021 - făcând parte din categoria hotărârilor împotriva cărora se poate formula recurs în casaţie şi deopotrivă calea de atac a fost exercitată de către inculpaţi, fiind astfel îndeplinite şi cerinţele prevăzute de 436 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Totodată, cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi C., prin apărători aleşi, îndeplinesc cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele şi prenumele părţii; sediul profesional al avocatului; hotărârea care se atacă; cazul de casare şi motivarea; respectiv semnătura celui care a exercitat calea de atac.

S-a reţinut că, în ceea ce priveşte cerinţa prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., din cuprinsul motivelor de recurs se constată că:

- inculpata A., fostă A. a indicat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 din C. proc. pen. - "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", respectiv "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege").

- inculpatul C. a indicat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală."

Raportat la criteriile de exigenţă ale condiţiei supuse analizei şi la sfera cazurilor de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., astfel cum au fost consacrate în jurisprudenţă, s-a menţionat că, în actualul cadru procesual, verificarea respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora), raportat la art. 438 din C. proc. pen. care stabileşte cazurile în care se poate face recurs în casaţie, presupune examinarea, din punct de vedere formal, a existenţei motivării cererii de recurs în casaţie şi a unei concordanţe aparente a acesteia cu unul dintre cazurile expres prevăzute de lege.

Astfel, în speţă, având în vedere motivele recursurilor în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi, anterior redate, s-a constatat că în ceea ce priveşte criticile invocate de cei doi inculpaţi, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., pot fi analizate prin prisma cazului de casare invocat însă numai în ceea ce priveşte criticile referitoare la neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunilor pentru care aceştia au fost condamnaţi, cu excepţia celor referitoare la examinarea stării de fapt reţinute de instanţele de fond şi apel, a celor vizând probatoriul administrat în cauză, încadrarea juridică sau a criticilor referitoare la nemotivarea hotărârii atacate ori criticile vizând vinovăţia, respectiv latura subiectivă a infracţiunilor.

În ceea ce priveşte celelalte motive întemeiate pe cazul de recurs în casaţie invocat în cauză de inculpata A., fostă A., prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru, a constatat că acestea nu se circumscriu nici măcar formal cazului de casare indicat, astfel că recursul în casaţie sub acest aspect nu este admisibil în principiu, pentru următoarele considerente:

Pct. 12 al art. 438 din C. proc. pen. a fost invocat de către inculpata A., fostă A. cu privire la faptul că, în prezenta cauză, "s-a produs o eroare a instanţei de control judiciar care a respins cererea privind încetarea procesului penal ca efect al prescripţiei răspunderii penale, în temeiul disp. art. 396 alin. (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., (de sub acuzaţia de comitere a infracţiunii de "loviri şi alte violenţe", prev. de art. 193 C. pen.), reţinând greşit că potrivit art. 156 din C. pen. cursul termenului de prescripţie a răspunderii penale a fost suspendat pe durata împiedicării continuării procesului penal ca urmare a Decretelor nr. 195/2020 şi 240/2020 ale Preşedintelui României prin care s-a instituit starea de urgenţă pe teritoriul României, pe un interval de 2 luni, astfel încât, termenul de 5 ani prevăzut de art. 154, alin. (1) lit. d) din C. pen. s-ar fi împlinit la data de 6.11.2024.

În concret, s-a susţinut prin cererea de recurs în casaţie că, având în vedere termenul de prescripţie prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. d), de 5 ani, precum şi pedeapsa pentru infracţiunea prev. de art. 193 din C. pen., închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă, raportat la momentul săvârşirii faptei, actul material reţinut fiind 06.09.2019 şi astfel, apărarea recurentei inculpate a solicitat să se constate că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale de 5 ani, prevăzut de disp. art. 154 (l) lit. d) C. pen., la data de 06.09.2024.

Înalta Curte, judecătorul de filtru, a constatat că aceste aspecte invocate nu se circumscriu, însă, motivului de casare invocat.

Conform art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Potrivit legii şi jurisprudenţei referitoare la incidenţa cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., se constată că pot fi încadrate în dispoziţiile legale menţionate, erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei de către instanţe prin stabilirea unei pedepse neprevăzute de lege sau prin depăşirea limitelor legale.

Aşa cum s-a arătat, în speţă, inculpata A., fostă A., prin apărător, a invocat acest caz de casare în susţinerea solicitării de a se constata că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea de loviri sau alte violenţe prevăzută de art. 193 din C. pen., apreciind apărarea că în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal pentru această faptă, ca efect al prescripţiei răspunderii penale, însă, astfel de critici evident nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

Formularea unor critici care nu se subsumează cazului de casare invocat echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casaţie, fapt ce atrage nerespectarea cerinţei prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.. De altfel, invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilităţii recursului în casaţie, argumentele prezentate de recurentă trebuind să aibă aptitudinea, cel puţin la nivel teoretic, de a pune în discuţie verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate, ceea ce nu este situaţia în speţă.

Prin urmare, observând că motivele recursului în casaţie întemeiat de inculpata A., fostă A. pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. nu se subsumează cazului de casare invocat, Înalta Curte, judecătorul de filtru, a constatat că, sub acest aspect cererea de recurs în casaţie nu respectă cerinţa prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., coroborat cu art. 438 C. proc. pen., nefiind astfel admisibilă în principiu în raport cu motivele invocate în susţinerea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

Referitor la cererea de suspendare a executării deciziei recurate formulată de recurenta inculpată A., fostă A., Înalta Curte a precizat că potrivit art. 441 alin. (1) din C. proc. pen., instanţa care admite în principiu cererea de recurs în casaţie sau completul care judecă recursul în casaţie poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.

Textul de lege invocat nu cuprinde o dispoziţie imperativă care să impună instanţei supreme suspendarea executării odată cu admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie sau imediat subsecvent acestui moment, ci lasă la libera apreciere a instanţei oportunitatea admiterii unei astfel de solicitări.

Înalta Curte a apreciat că, în cauză, nu se impune suspendarea executării hotărârii atacate, nefiind formulate motivele de natură a justifica o astfel de măsură, urmând ca argumentele din recurs în casaţie să fie cenzurate cu prilejul judecării în fond a recursului în casaţie. Astfel, constatând că în cauză nu există motive care să atragă aplicarea măsurii suspendării executării hotărârii recurate, Înalta Curte a apreciat nefondată cererea recurentei inculpate de suspendare a executării deciziei atacate, motiv pentru care a fost respinsă.

În concluzie, pe admisibilitatea cererilor de recurs în casaţie, faţă de cele reţinute în cauză, constatând că prezentele cereri de recurs în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi A. şi C. au fost introduse în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen., dar şi pe cele prevăzute de art. 437 raportat la art. 438 din C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a dispus admiterea în principiu doar în ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., numai în ceea ce priveşte criticile referitoare la neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunilor pentru care aceştia au fost condamnaţi, cu excepţia celor referitoare la examinarea stării de fapt reţinute de instanţele de fond şi apel, a celor vizând probatoriul administrat în cauză, încadrarea juridică sau a criticilor referitoare la nemotivarea hotărârii atacate ori criticile vizând vinovăţia, respectiv latura subiectivă a infracţiunii.

Prin urmare, în aceste limite, s-a dispus trimiterea cauzei Completului 5, în compunere de 3 judecători, pentru soluţionarea pe fond a recursurilor în casaţie, fiind totodată, respinsă cererea de suspendare a executării deciziei penale atacate, formulată de inculpata A., fostă A..

Cu prilejul dezbaterilor asupra recursurilor în casaţie de la termenul din 27.05.2025, s-au luat concluziile apărării recurenţilor şi ale parchetului, acestea fiind redate în partea introductivă a prezentei decizii.

Analizând recursurile în casaţie formulate în cauză de inculpaţii A. şi C., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că sunt nefondate pentru următoarele considerente:

În speţă, în limitele încheierii de admitere în principiu, anterior redate, se constată că analiza motivelor de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi C. se va raporta exclusiv la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., cu referire la infracţiunea de şantaj reţinută în cauză în sarcina inculpaţilor (în forma autoratului în ceea ce o priveşte pe inculpata A., respectiv a complicităţii în ceea ce îl priveşte pe inculpatul C.), criticile concrete aduse prin recursurile în casaţie formulate în cauză fiind admise în principiu relativ la neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale acestei infracţiuni, constatându-se că, pentru infracţiunea de loviri sau alte violenţe reţinută în sarcina inculpatei A., nu au fost formulate critici de nelegalitate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., ci prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. în sensul că nu s-a constatat prescripţia răspunderii penale privind această faptă, caz de casare care însă nu a fost considerat admisibil în cauză prin încheierea de admitere în principiu, aşa cum s-a arătat anterior.

Ca atare, obiectul recursurilor în casaţie de faţă este constituit de criticile aduse deciziei instanţei de apel, care prin respingerea apelurilor, a menţinut soluţia de condamnare a inculpaţilor dispusă de prima instanţă, la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de şantaj şi complicitate la infracţiunea de şantaj, pentru care inculpaţii recurenţi au solicitat achitarea, nefiind întrunite în opinia apărării elementele de tipicitate.

Prealabil analizării motivelor de recurs în casaţie formulate în cauză, Înalta Curte, consecventă unei jurisprudenţe deja consacrate, reiterează unele dintre considerentele teoretice care se circumscriu cazului de recurs în casaţie prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală":

- calea extraordinară de atac a recursului în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile (art. 433 C. proc. pen.);

- controlul judiciar determinat de exercitarea recursului în casaţie se limitează exclusiv la verificarea conformităţii hotărârilor penale definitive cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Este exclusă posibilitatea reevaluării materialului probator sau reaprecierea situaţiei de fapt, acestea fiind stabilite în mod definitiv de către instanţa de apel. De asemenea, nu este posibilă exercitarea controlului judiciar cu privire la încadrarea juridică dată faptelor;

- cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. permite doar verificarea dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc, din punct de vedere obiectiv, elementele de tipicitate ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului. Cu alte cuvinte, analiza instanţei de control judiciar vizează sub un prim aspect, incriminarea în mod generic a faptei şi sub un al doilea aspect, corespondenţa dintre aceasta, astfel cum a fost reţinută în mod definitiv de către instanţa de apel, cu elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare.

Limitarea verificării corespondenţei dintre fapta reţinută prin hotărâre definitivă şi exclusiv elementele de tipicitate obiectivă a infracţiunii rezultă din preluarea prin dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. doar a sintagmei din cuprinsul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., respectiv "fapta nu este prevăzută de legea penală", iar nu şi a tezei a II-a, care se referă la săvârşirea faptei cu vinovăţia prevăzută de lege, element de tipicitate subiectivă a infracţiunii. În consecinţă, pe calea recursului în casaţie circumscris cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. verificarea poartă asupra elementelor obiective din structura normei de incriminare, respectiv obiect, subiect şi latură obiectivă, elementele subiective ale infracţiunii excedând acestui caz de recurs.

În ceea ce priveşte recursul în casaţie formulat de recurenta inculpată A., fostă A.:

În esenţă, potrivit cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în susţinerea criticii potrivit căreia faptele imputate inculpatei A. nu sunt prevăzute de legea penală şi astfel se impune achitarea sa, se reţine că, apărarea recurentei inculpate a făcut referiri la greşita apreciere a instanţelor de fond şi apel în sensul că inculpata se face vinovată de săvârşirea infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din C. pen., constând în aceea că:

"inculpata A., în perioada 07.09.2019 - 19.09.2019, cu complicitatea inculpatului C., a constrâns persoana vătămată B., prin ameninţări cu moartea şi cu acte de violentă asupra sa şi familiei sale, să îi achite o pretinsă datorie de 30.000 euro, totodată încercând, prin aceleaşi ameninţări, să o determine pe aceasta să înceapă practicarea prostituţiei pe teritoriul Marii Britanii pentru a-şi acoperi pretinsa datorie faţă de ea", apărarea solicitând să se constate că această "faptă penală nu există" sau "nu a fost comisă cu vinovăţia prevăzută de lege".

Astfel, s-a arătat că în ceea ce priveşte latura obiectivă, elementul material al infracţiunilor de şantaj constă în ameninţarea persoanei vătămate B. cu scopul de a o intimida şi a o determina să plătească suma de 30.000 euro, reprezentând contravaloarea daunelor civile produse prin accidentul de circulaţie din data de 07.09.2019 de către B., inculpatei A., fostă A., sau să practice prostituţia.

Însă a arătat apărarea recurentei inculpate că din ansamblul materialului probator administrat în cauză nu reiese să fi existat o asemenea ameninţare adresată de către inculpată presupusei parţi vătămate.

Astfel, făcând referire la probatoriul cauzei (declaraţii, convorbiri telefonice interceptate), apărarea a solicitat să se constate că nici acestea nu dovedesc existenţa unei ameninţări cu acte de violenţă şi cu moartea asupra membrilor de familie a presupusei victime. S-a precizat că, dialogul dintre inculpată şi presupusa victima se derulează cu privire la sumele de bani pretinse ca daune, data de plată scadentă a acestora, precum şi varianta alternativă de a achita acele daune prin plecarea împreună a coinculpaţilor din prezenta cauză cu presupusa victimă în Anglia pentru a face rost de bani, cel mai probabil prin comiterea unor infracţiuni de furt (având în vedere antecedenţa penală europeană a celor trei), or, în opinia apărării, această solicitare în lipsa ameninţării cu săvârşirea unei infracţiuni ori a unei fapte păgubitoare nu îmbracă forma infracţiunii de şantaj aşa cum este aceasta dispusă de către legiuitor.

S-a mai arătat că în afara discuţiilor telefonice interceptate nu au mai existat alte comunicări directe între presupusa victimă şi inculpata A. prin care să fi fost transmise ameninţări de vreun fel între cele două părţi, precizând apărarea inculpatei recurente că, potrivit probelor dosarului, scopul inculpatei A., fostă A., în discuţiile telefonice purtate cu pretinsa victima B., era de a primi daunele civile rezultate din accidentul rutier, prin urmare, scopul său a fost de a dobândi în mod just pentru sine suma de 30.000 euro cu titlu de daune civile.

În concluzie, în raport de cele arătate, apărarea recurentei inculpate A. a susţinut că, în condiţiile în care solicitarea daunelor civile de către inculpată nu a fost ilegală, pentru motivele arătate rezultă că nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii de "şantaj", prev. de art. 207 alin. (1) şi alin. (3) din C. pen.

În ceea ce priveşte cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul C.:

În esenţă, prin cererea de recurs în casaţie formulată, apărarea inculpatului C. a susţinut prin prisma cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., că actele pentru care a fost condamnat inculpatul C. nu îndeplinesc condiţiile de tipicitate a infracţiunii de complicitate morală la şantaj prev. de art. 48 rap. la art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen., întrucât nu există acţiunea de constrângere a inculpatului în dauna persoanei vătămate şi nu au fost evidenţiate acte săvârşite de acesta prin care a întărit sau întreţinut intenţia coinculpatei A. de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală.

În opinia apărării, acţiunile ce au fost reţinute în sarcina inculpatului C. şi pentru care a fost condamnat, nu întrunesc elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare a infracţiunii de şantaj, nu există corespondenţă între împrejurările faptice stabilite şi configurarea legală a infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 207 C. pen.

S-a precizat că, faptul că inculpatul C. nu a luat atitudine în momentul când a aflat de conflictul dintre persoana vătămată şi inculpata A., precum şi faptul că inculpatul şi-a exprimat păreri vis-a-vis de acţiunile coinculpatei sau lipsa de reacţie a acestuia la ameninţările care au fost adresate persoanei vătămate de către inculpata A., nu pot constitui acte de ajutor la săvârşirea infracţiunii de şantaj.

A subliniat apărarea că nu pot constitui acte de complicitate morală faptul că inculpatul C. şi-a exprimat opinia atunci când a fost informat de către persoana vătămată despre activităţile inculpatei A., mai ales pentru că niciuna dintre convorbiri nu reliefează faptul că acesta a susţinut demersul infracţional al coinculpatei, nerezultând în niciun mod că a îndrumat sau a susţinut în concret planul infracţional în a o şantaja pe persoana vătămată.

În legătura cu suma de bani pe care inculpata A. a pretins-o de la persoana vătămată, s-a arătat că inculpatul C. a aflat de la persoana vătămată despre faptul că inculpata i-a cerut acesteia o suma de bani, respectiv 30.000 euro.

Imputându-i-se inculpatului C. săvârşirea faptei în varianta complicităţii morale/intelectuale, în opinia apărării rezultă că ar fi trebuit ca prin aceste acte să producă efecte asupra psihicului inculpatei. S-a menţionat că în cuprinsul hotărârii nu este menţionată nicio activitate întreprinsă de către inculpatul C. care să reliefeze faptul că acesta a întărit convingerea coinculpatei în săvârşirea infracţiunii de şantaj.

În concret, s-a susţinut că, acţiunile inculpatului C. nu au fost de aşa natură încât să aibă aptitudinea de a insufla temerea sub imperiul căreia persoana vătămată ar fi cedat presiunii şi nu pot constitui elementul material al infracţiunii de şantaj.

În opinia apărării recurentului, acţiunile inculpatului C. au condus la o presupunere din partea persoanei vătămate că acesta ar fi implicat în demersul infracţional, nu la o temere aptă să o determine sau să o constrângă pe aceasta să se conformeze ameninţărilor inculpatei A.. Presupunerea persoanei vătămate se datorează sentimentelor de frustrare şi gelozie cauzate de inculpatul C. prin atitudinea acestuia de neimplicare în rezolvarea conflictului dintre cele două.

S-a arătat că pe tot parcursul interceptărilor şi înregistrărilor convorbirilor telefonice purtate de la posturile telefonice utilizate de partea vătămată şi inculpatul C., rezultă că aceştia au purtat convorbiri civilizate, fără a se adresa injurii sau ameninţări, persoana vătămată fiind cea care iniţia discuţii referitoare la inculpata A. şi suma de bani pe care trebuia să o restituie.

S-a mai susţinut că, în speţă, nu există o legătură de cauzalitate între activitatea inculpatului C. şi urmarea produsă, respectiv temerea persoanei vătămate că, în viitor, ea sau o altă persoană apropiată ei va suporta un rău în cazul în care aceasta nu va remite suma de bani.

Astfel, în opinia apărării, faptele inculpatului C. nu susţin concluzia ajutorului nemijlocit, benevol şi asumat acordat de acesta coinculpatei A. pe durata executării actelor ilicite penale de către aceasta şi în contextul activităţii infracţionale a acesteia.

Examinând cauza prin prisma criticilor aşa cum au fost formulate de inculpaţii A. şi C. prin recursurile în casaţie de faţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile inculpaţilor sunt nefondate.

Înalta Curte constată că fapta reţinută în sarcina inculpatei A. prin hotărârea de condamnare realizează o corespondenţă deplină cu elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de şantaj prevăzute de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen.

Situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv prin decizia recurată constă, în esenţă, în aceea că, în perioada 07.09.2019 - 19.09.2019, cu complicitatea inculpatului C., inculpata A. a constrâns persoana vătămată B., prin ameninţări cu moartea şi cu acte de violenţă asupra sa şi familiei sale şi prin încercarea de a o determina să plece împreună cu inculpatul C. în Marea Britanie pentru a practica prostituţia pentru a-i achita inculpatei o pretinsă datorie de 30.000 euro.

Astfel, din perspectiva cerinţelor ataşate elementului material al infracţiunii, situaţia de fapt reţinută prin decizia recurată a relevat faptul că inculpata A. a constrâns victima, persoana vătămată B., prin ameninţări cu moartea şi cu acte de violenţă asupra sa şi asupra mamei sale, să îi remită suma de 30.000 euro, încercând prin aceleaşi ameninţări să determine persoana vătămată să meargă în Marea Britanie, împotriva voinţei sale şi să înceapă practicarea prostituţiei pentru a face rost în această manieră de bani, pentru a-şi achita aceeaşi pretinsă datorie faţă de inculpată.

Fapta concret săvârşită de către recurenta inculpată A., astfel cum a fost reţinută prin decizia recurată, a fost de natură să producă persoanei vătămate o evidentă stare de teamă, reţinând instanţele de fond şi apel faptul că probatoriul cauzei a relevat că inculpata a adresat ameninţări directe cu moartea şi cu acte de violenţă asupra părţii vătămate şi asupra mamei sale, iar din interceptarea comunicărilor ce au avut loc între inculpată şi persoana vătămată rezultă faptul că cea dintâi a adresat acesteia şi ameninţări indirecte cu acte de violenţă fizică (în condiţiile în care a existat un episod de agresiune asupra persoanei vătămate din partea inculpatei, ulterior, speculând frica generată acesteia, prin afirmaţii precum: "Îmi dai banii şi nu o să mai am treabă niciodată cu tine", "Treaba ta, ori mă suni, ori o să se întâmple ceva rău", inducând persoanei vătămate ideea că o va agresa în modalitatea în care a mai procedat şi anterior dacă nu îi va remite suma de 30.000 de euro).

Conţinutul concret al ameninţărilor şi al constrângerii în sensul de a pleca în străinătate pentru a practica prostituţia, pentru a face bani şi a-i remite astfel inculpatei suma de 30.000 de euro, au produs persoanei vătămate o evidentă stare de teamă, victima alegând în cele din urmă să sesizeze organele de poliţie.

De asemenea, Înalta Curte constată că fapta reţinută în sarcina inculpatului C. prin hotărârea de condamnare realizează o corespondenţă deplină cu elementele de tipicitate obiectivă ale complicităţii la infracţiunea de şantaj, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 207 alin. (1) şi alin. (3) C. pen.

Situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv prin decizia recurată în esenţă constă în aceea că, în perioada în perioada 07.09.2019-19.09.2019, inculpatul C., cunoscând activitatea de constrângere prin ameninţări cu moartea şi cu acte de violenţă efectuată de inculpata A. asupra persoanei vătămate B., în scopul de a o determina pe aceasta să îi achite o pretinsă datorie de 30.000 euro şi să înceapă practicarea prostituţiei pe teritoriul Marii Britanii pentru a-şi acoperi aceeaşi pretinsă datorie, a înlesnit şi a ajutat-o pe inculpată la săvârşirea faptei.

Instanţele de fond şi apel au statuat sub aspectul stării de fapt în ceea ce priveşte contribuţia inculpatului C. la comiterea infracţiunii, faptul că aceasta a constat în acordarea ajutorului moral şi material inculpatei, inculpatul având rolul de a potenţa starea de teamă în care se afla persoana vătămată, urmare a ameninţărilor primite din partea inculpatei şi de a puncta consecinţele neconformării directivelor venite din partea inculpatei A.. Deopotrivă, inculpatul a fost cel care a făcut rost de maşina cu care cei trei urmau să se deplaseze în străinătate, a condus-o pe inculpată la întâlnirea în urma căreia trebuia să primească o parte din suma de bani de la persoana vătămată, a supravegheat zona în timpul întâlnirii şi a avertizat-o pe inculpată despre faptul că în staţia peco se află persoane care ar putea fi organe de poliţie.

Au mai reţinut instanţele că implicarea inculpatului C. s-a dovedit a fi una disimulată. Interesul inculpatului de a susţine activitatea inculpatei, cu scopul ca acesta să obţină de la persoana vătămată suma de 30.000 de euro, au fost ascunse de acesta, inculpatul, indirect, potenţând şi contribuind la starea de teamă resimţită de victimă în raport de potenţialele acţiuni agresive ale inculpatei A., reamintindu-i victimei în permanenţă ce poate să se întâmple dacă nu se conformează solicitărilor inculpatei.

Prin decizia atacată, s-a mai reţinut că deşi aparent inculpatul C. nu a întreprins o activitate consistentă şi vizibilă în a determina persoana vătămată să remită inculpatei A. suma de 30.000 de euro, se observă că acesta a acţionat disimulat, în conivenţă cu inculpata A.. Astfel cum a precizat persoana vătămată, inculpatul nu a avut vreo reacţie la ameninţările care au fost adresate persoanei vătămate de către inculpată, deşi, formal, şi-a asumat răspunderea de a discuta cu aceasta şi de a o ajuta pe victimă. Totodată, se poate observa că inculpatul îi solicita victimei să acţioneze cum doreşte inculpata, precizându-i, prin mesaje scrise, că în caz contrar o să se întâmple ceva "rău" şi vor fi "repercusiuni". Această modalitate de abordare a situaţiei demonstrează faptul că inculpatul cunoştea intenţiile inculpatei A., respectiv de a obţine suma de 30.000 de euro de la persoana vătămată şi îi susţinea demersul.

Astfel, s-a stabilit că, inculpatul C. a cunoscut planul inculpatei A. şi a sprijinit punerea în aplicare a acestuia, tocmai prin menţinerea stării de teamă resimţite de persoana vătămată, urmare a ameninţărilor venite din partea inculpatei A. şi punctând consecinţele negative ale neîndeplinirii solicitărilor venite din partea inculpatei.

Înalta Curte, analizând criticile recurenţilor cu privire la inexistenţa condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii imputate, subliniază că tiparul normei de incriminare a faptei, astfel cum este configurată în cuprinsul art. 207 alin. (1) şi (3) din C. pen., presupune constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, iar în formă agravată presupune că fapta a fost comisă în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul.

Ca atare, constituie varianta agravantă a infracţiunii de şantaj comiterea faptei în forma tip sau asimilată în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul (art. 207 alin. (3) C. pen.).

Fiind o infracţiune de pericol, obiectul juridic principal al acesteia este constituit din relaţiile sociale referitoare la libertatea psihică a persoanei fizice, iar obiectul juridic secundar este constituit din relaţiile sociale referitoare la integritatea fizică sau sănătatea persoanei, patrimoniul, onoarea, reputaţia sau demnitatea acesteia, etc.

Potrivit jurisprudenţei şi doctrinei în materie, infracţiunea de şantaj în noul C. pen. sancţionează acele fapte care restrâng libertatea psihică a persoanei, în sensul că o determină prin constrângere fizică sau psihică să facă acte pe care nu ar fi dorit să le efectueze, constrângerea fiind făcută în scopul obţinerii în mod injust a unui folos nepatrimonial sau patrimonial de către acela care exercită constrângerea (dacă folosul pe care îl urmăreşte autorul constrângerii este un folos patrimonial fapta este sancţionată mai grav).

Elementul material al laturii obiective se poate realiza în două modalităţi, prima constă într-o acţiune de constrângere fizică (orice act prin care se înfrânge rezistenţa fizică a celui agresat) sau morală (efectuarea unui act de natură să inspire temerea că, pe viitor, ea sau orice persoană care îi este apropiată urmează să suporte un rău) de natură să-i producă celui împotriva căruia se exercită o stare de temere deoarece numai în felul acesta fapta aduce atingere libertăţii morale a persoanei iar constrângerea să aibă ca obiect determinarea victimei să dea (un act de remitere, de autodeposedare), să facă (a acţiona într-un anumit fel la cererea persoanei care exercită constrângerea), să nu facă (să se abţină de la un act sau de la o acţiune) sau să sufere ceva (suportarea unui prejudiciu material sau moral, fiind fără relevanţă dacă pretenţia făptuitorului a fost sau nu satisfăcută de persoana constrânsă).

A doua modalitate de realizare a laturii obiective poate consta într-o ameninţare cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată, sau pentru un membru al familiei acestuia, care să aibă aptitudinea de a aduce atingere onoarei, demnităţii, reputaţiei persoanei la care se referă. (ÎCCJ, secţia penală, decizia nr. 82/A/2020, www.x.ro)

Tot astfel, pentru existenţa infracţiunii de şantaj trebuie analizat dacă ameninţările exprimate aveau aptitudinea, în condiţiile concrete în care au avut loc şi în raport de persoana celui ameninţat, să creeze acestuia din urmă o stare de îngrijorare, de temere. Nu există o obligaţie din partea unei persoane supuse unor ameninţări de a se comporta într-un anumit fel sau de a avea o anumită atitudine. Organele judiciare trebuie să aprecieze dacă în raport de circumstanţele concrete ale cauzei, ameninţările inculpatului aveau aptitudinea de a afecta libertatea psihică a persoanei vătămate. (ÎCCJ, secţia penală, decizia nr. 236/A/2017, www.x.ro)

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 858 din 18 decembrie 2018, referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) şi (3) din C. pen., publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 96 din 06 februarie 2019, s-a reţinut în considerente că, în limbajul curent, prin "constrângere" se înţelege determinarea unei persoane să facă sau să nu facă ceva împotriva voinţei sale. Cum infracţiunea, în a cărei reglementare este folosit termenul analizat, este o infracţiune împotriva libertăţii persoanei, mai exact împotriva libertăţii de ordin moral a persoanei, pentru că aceasta nu presupune o privare de libertate, în sens fizic, constrângerea exercitată împotriva subiectului pasiv al infracţiunii de şantaj trebuie să îi producă acestuia o stare de temere, de natură a-l determina să acţioneze conform conduitei prevăzute în dispoziţia normei de incriminare.

Prin urmare, constrângerea astfel exercitată reprezintă punerea în mişcare a unei forţe exterioare subiectului pasiv al infracţiunii, care poate fi de natură fizică sau morală. În cazul constrângerii fizice, aceasta poate fi exercitată, în mod direct, prin energia fizică a făptuitorului sau prin punerea în mişcare, de către acesta, a unei alte energii de aceeaşi natură, capabilă să înfrângă rezistenţa fizică a subiectului pasiv. Spre deosebire de aceasta, constrângerea psihică se exercită prin efectuarea de către făptuitor a unui act de natură să inspire victimei temerea că, în viitor, ea sau o altă persoană apropiată ei va suporta un rău.

În ambele cazuri, pentru realizarea conţinutului constitutiv al infracţiunii, constrângerea trebuie să fie efectivă. Având în vedere aceste particularităţi ale infracţiunii de şantaj şi, în mod special, obiectul său juridic, care are în vedere libertatea morală a persoanei, legiuitorul nu a prevăzut în cuprinsul normei de incriminare criticate modalităţile concrete de realizare a constrângerii, evitându-se astfel restrângerea, în mod nejustificat, a sferei de aplicare a prevederilor art. 207 alin. (1) din C. pen.. În acest fel intră sub incidenţa dispoziţiei legale analizate toate formele de constrângere, care au ca rezultat determinarea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, săvârşite în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, indiferent de acţiunile sau inacţiunile prin care constrângerea este executată.

În aceste coordonate de principiu şi teoretice, revenind la faptele deduse judecăţii, Înalta Curte având în vedere starea de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv de instanţele de fond şi apel, contrar susţinerilor formulate de apărarea inculpaţilor prin recursurile în casaţie de faţă, constată că faptele recurentei inculpate A., constând în aceea că, în perioada 07.09.2019 - 19.09.2019, cu complicitatea inculpatului C., a constrâns persoana vătămată B., prin ameninţări cu moartea şi cu acte de violenţă asupra sa şi familiei sale şi prin încercarea de a o determina să plece împreună cu inculpatul C. în Marea Britanie pentru a practica prostituţia, pentru a-i achita inculpatei o pretinsă datorie de 30.000 euro, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi alin. (3) C. pen.

Baza factuală stabilită de prima instanţă şi însuşită de instanţa de apel, avută în vedere de instanţa de casaţie în analiza chestiunilor de drept ce fac obiectul recursului în casaţie, relevă o concordanţă deplină între aceasta şi condiţiile de tipicitate obiectivă cu privire la acţiunile comise de inculpata recurentă A., urmarea produsă şi legătura de cauzalitate, pentru infracţiunea de şantaj reţinută în sarcina sa, aşa încât nu se poate susţine lipsa acestora, instanţele de fond şi apel stabilind cu titlu definitiv faptul că inculpata A. a ameninţat-o pe partea vătămată B. cu moartea şi cu faptul că va pune pe cineva să dea cu maşina peste mama ei, spunându-i că, pentru a face rost de suma de 30.000 de euro, pe care i-o datorează deoarece a lovit-o şi pentru a o lăsa în pace atât pe ea cât şi pe mama sa, să îi însoţească pe inculpată şi pe inculpatul C. în Marea Britanie unde să comită furturi şi să se prostitueze.

Astfel, fapta concret săvârşită de către recurenta inculpată A., astfel cum a fost reţinută prin decizia recurată, a fost de natură să producă persoanei vătămate B. o evidentă stare de teamă, în condiţiile în care inculpata A. a constrâns victima, prin ameninţări cu moartea şi cu acte de violenţă asupra sa şi asupra mamei sale, să îi remită suma de 30.000 euro, încercând prin aceleaşi ameninţări să determine persoana vătămată să meargă în Marea Britanie, împotriva voinţei sale şi să înceapă practicarea prostituţiei pentru a face rost în această manieră de bani, pentru a-şi achita pretinsa datorie faţă de inculpată, în scopul obţinerii în mod injust a unui folos patrimonial.

Ca atare, în condiţiile în care ameninţările concrete şi constrângerea exercitate de inculpată asupra persoanei vătămate, în sensul de a pleca în străinătate pentru a practica prostituţia sau furturi, pentru a-i remite inculpatei A. suma de 30.000 de euro, pe care partea vătămată nu i-o datora, fiind vorba de un folos material injust, au produs persoanei vătămate o evidentă stare de teamă, victima alegând în cele din urmă să sesizeze organele de poliţie, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei inculpate A. sunt neîntemeiate, cu referire la fapta reţinută în sarcina acesteia existând o corespondenţă deplină cu toate cerinţele de tipicitate obiectivă a infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea acesteia, respectiv infracţiunea de şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din C. pen.

Deopotrivă, în raport de cele reţinute, în baza situaţiei definitiv stabilite de instanţe şi contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că faptele imputate inculpatului C. constând în aceea că, în perioada 07.09.2019-19.09.2019, cunoscând activitatea de constrângere prin ameninţări cu moartea şi cu acte de violenţă efectuată de inculpata A. asupra persoanei vătămate B., în scopul de a o determina pe aceasta să îi achite o pretinsă datorie de 30.000 euro şi să înceapă practicarea prostituţiei pe teritoriul Marii Britanii pentru a-şi acoperi aceeaşi pretinsă datorie, a înlesnit şi a ajutat-o pe inculpată la săvârşirea faptei, întrunesc elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de şantaj, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 207 alin. (1) şi (3) din C. pen.

Complice este acea persoană care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută, în orice mod, la realizarea unei fapte prevăzute de legea penală. Pentru ca să existe complicitate este necesar să fie îndeplinite trei condiţii, respectiv: să se fi săvârşit în mod nemijlocit de către autor o faptă prevăzută de legea penală (cerinţă esenţială); să se fi efectuat acte de natură să sprijine săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, comisă nemijlocit de un altul (condiţie obiectivă) şi contribuţia celui ce înlesneşte sau ajută la săvârşirea faptei penale să fie dată cu intenţie (cerinţă subiectivă), cu alte cuvinte, cel care realizează actele de înlesnire şi ajutor să fi cunoscut şi să-şi fi dat seama că prin actele sale contribuie la săvârşirea unei fapte penale.

Complicitatea morală sau imaterială se caracterizează prin aceea că efectele sale poartă asupra psihicului făptuitorului prin întărirea sau întreţinerea intenţiei autorului de a săvârşi o faptă prevăzută de legea penală.

Ceea ce caracterizează complicitatea morală este caracterul ei de contribuţie indirectă, de ajutorare sau înlesnire în orice mod la săvârşirea actelor de executare propriu-zisă. (ÎCCJ, secţia penală, decizia nr. 236/A/2017, www.x.ro)

Or, în cauză, Înalta Curte constată că sunt întrunite condiţiile anterior menţionate, reţinându-se în speţă întrunirea tuturor elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de şantaj, în forma complicităţii, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul C., prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 207 alin. (1) şi alin. (3) C. pen.

Punctual notează Înalta Curte, contrar susţinerilor apărării recurentului inculpat C., că înlesnirea şi ajutorul dat inculpatei A. în săvârşirea faptei de şantaj, prin comportamentul şi implicarea inculpatului, aşa cum au fost reţinute de instanţele de fond şi apel, au fost de natură să creeze o stare de temere persoanei vătămate B., producând urmarea imediată specifică infracţiunii în discuţie, reprezentată de o restrângere a libertăţii morale a victimei, care a fost pusă în situaţia de alege între a suporta o consecinţă şi îndeplinirea unor pretenţii cerute de inculpată, legătura de cauzalitate rezultând ex re, fiind vorba de o infracţiune de pericol.

S-a stabilit în cauză faptul că inculpatul C. a cunoscut planul inculpatei A. şi a sprijinit punerea în aplicare a acestuia, tocmai prin menţinerea stării de teamă resimţite de persoana vătămată B., urmare a ameninţărilor venite din partea inculpatei A. şi punctând consecinţele negative ale neîndeplinirii solicitărilor venite din partea inculpatei.

S-a mai reţinut în cauză că metoda folosită de inculpaţi pentru şantajarea persoanei vătămate şi determinarea acesteia să practice prostituţia a fost una complexă şi premeditată. Astfel, inculpaţii au creat contextul prin care persoana vătămată să se considere îndatorată faţă de inculpată, să îi remită o sumă foarte mare de bani, oferindu-i posibilitatea să îşi achite datoria producând aceşti bani din furturi şi prostituţie. În timp ce inculpata era personajul negativ, lovind-o şi ameninţând-o pe persoana vătămată, inculpatul pretindea de a fi de partea persoanei vătămate, încurajând-o să facă ceea ce îi spunea inculpata pentru a nu suporta consecinţele cu care era ameninţată aceasta, activitatea inculpatului fiind ascunsă persoanei vătămate, acesta apărând ca un simplu intermediar împăciutor între cele două, în realitate fiind complicele inculpatei.

Astfel, inculpatul a avut rolul de a potenţa starea de teamă în care se afla persoana vătămată, urmare a ameninţărilor primite din partea inculpatei, contribuţia inculpatului C. la comiterea infracţiunii constând în acordarea ajutorului moral şi material acordat inculpatei A., cunoscând activitatea de constrângere prin ameninţări cu moartea şi cu acte de violenţă efectuată de inculpata A. asupra persoanei vătămate B., în scopul de a o determina pe aceasta să îi achite o pretinsă datorie de 30.000 euro şi să înceapă practicarea prostituţiei pe teritoriul Marii Britanii pentru a-şi acoperi aceeaşi pretinsă datorie, împrejurări care se circumscriu normelor de incriminare prevăzute de art. 207 alin. (1) şi alin. (3) C. pen. rap. la art. 48 alin. (1) C. pen.

Concluzionând, în raport de cele reţinute, în baza situaţiei definitiv stabilite de instanţe şi contrar susţinerilor recurenţilor inculpaţi, Înalta Curte constată că faptele imputate inculpaţilor A. şi C. se circumscriu normelor de incriminare prevăzute de art. 207 alin. (1) şi (3) din C. pen., (în forma autoratului în ceea ce o priveşte pe inculpata A., respectiv a complicităţii în ceea ce îl priveşte pe inculpatul C.), existând o corespondenţă deplină cu toate cerinţele de tipicitate obiectivă a infracţiunilor reţinute în sarcina acestora, pentru care s-a dispus condamnarea lor, instanţa supremă apreciind aşadar susţinerile inculpaţilor recurenţi în sensul că faptele nu sunt prevăzute de legea penală ca fiind nefondate.

De altfel, o parte din criticile inculpatei recurente A. aşa cum au fost formulate prin motivele de recurs în casaţie aflate la dosar, au vizat soluţia de schimbare a încadrării juridice, starea de fapt reţinută în cauză, circumstanţele comiterii faptei şi probatoriul administrat, mai exact s-a solicitat să se aibă în vedere o situaţie de fapt diferită de cea avută în vedere de instanţele de fond şi apel, făcând referire la probele administrate în cauză (declaraţii, convorbiri telefonice, procese-verbale de redare a convorbirilor interceptate etc.) şi susţinând că probele dosarului nu dovedesc existenţa unei ameninţări. De asemenea, şi cu prilejul dezbaterilor apărătorii recurenţilor au făcut referiri la probatoriul cauzei care în opinia acestora conturează o altă stare de fapt. Astfel, în concret se constată că, deşi recurenţii au susţinut că faptele nu se suprapun tiparului de incriminare prevăzut de legiuitor, în concret, ceea ce se contestă este aprecierea instanţelor în sensul că se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor reţinute în cauză.

Sub acest aspect, Înalta Curte reaminteşte că susţinerile vizând starea de fapt reţinută în cauză, pe care recurenta o contestă, criticându-se astfel, pe calea prezentei căi extraordinare de atac, cele statuate de instanţele de fond şi apel relativ la circumstanţele comiterii faptelor şi aprecierile instanţelor asupra stării de fapt şi probatoriului administrat, exced analizei în procedura recursului în casaţie.

Starea de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu pot fi cenzurate de instanţa supremă în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casare.

Analiza conţinutului mijloacelor de probă pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia, a fiabilităţii acestora ori interpretarea probatoriului administrat în cauză, pe de o parte, şi starea de fapt reţinută de instanţă, pe de altă parte, excedează limitelor cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

De asemenea, criticile inculpatei vizând schimbarea încadrării juridice sau modalitatea de executare aleasă de instanţă în procesul de individualizare (în sensul că nu s-a dispus suspendarea executării pedepsei), nu mai pot fi analizate de către instanţa de recurs în casaţie, aceste aspecte fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi apel, care nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în procedura căii extraordinare a recursului în casaţie, după cum nu se poate realiza o reindividualizare a pedepselor.

În concluzie, faţă de cele reţinute în cauză, Înalta Curte constată că faptele recurenţilor inculpaţi, astfel cum au fost reţinute şi descrise pe baza stării de fapt stabilite cu titlu definitiv prin decizia instanţei de apel şi care nu mai poate fi schimbată în actuala procedură, se circumscriu elementelor de tipicitate ale infracţiunii de şantaj prevăzute de art. 207 alin. (1) şi (3) din C. pen., respectiv complicitate la infracţiunea de şantaj prev. de art. 48 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 207 alin. (1) şi (3) din C. pen., instanţa de apel făcând o corectă aplicare a legii, criticile inculpaţilor recurenţi fiind apreciate ca nefondate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondate recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A., fostă A. şi C. împotriva deciziei penale nr. 804 din data de 24 octombrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2021.

În baza dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A., fostă A. şi C. împotriva deciziei penale nr. 804 din data de 24 octombrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2021.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 mai 2025.