Abuse of office: Satisfaction of the "injury to legitimate interests" requirement by a fraudulent civil judgment despite subsequent reparation

Şedinţa publică din data de 21 mai 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 56 din data de 13 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2014, cu privire la inculpatul A., s-au hotărât următoarele:

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen.. a fost condamnat inculpatul A. pentru comiterea infracţiunii de luare de mită, faptă descrisă la pct. 1.5 din actul de sesizare al instanţei. prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. rap la art. 7 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. la pedeapsa de 4 ani închisoare cu executare în regim de detenţie.

I-a fost aplicată inculpatului A. pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a exercita profesia de judecător prev. de art. 66 lit. g) şi art. 289 alin. (1) C. pen. pe o durată de 3 ani.

I-a fost aplicată inculpatului A. şi pedeapsa accesorie a interzicerii dreptului de a exercita profesia de judecător prev. de art. 66 lit. g) şi art. 289 alin. (1) C. pen.

S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii, arestului preventiv şi arestului la domiciliu din 22 iunie 2014 până la 2 iulie 2015.

În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. a fost achitat inculpatul A. pentru comiterea infracţiunilor de:

- abuz în serviciu în formă continuată prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 şi art. 5 C. pen., 2 infracţiuni -fapte descrise la pct. 1.1 din rechizitoriu, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen..;

- complicitate la şantaj prev. de art. 48 rap. la art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen. cu referire la art. 131 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. - faptă descrisă la pct. 1.2 din rechizitoriu, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen..;

- complicitate la luare de mită prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. art. 289 alin. (1) C. pen. rap la art. 7 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. - faptă descrisă la pct. 1.3 din rechizitoriu, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen..;

- trafic de influenţă prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. - faptă descrisă la pct. 1.4 din rechizitoriu, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen..;

- trafic de influenţă prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. - faptă descrisă la pct. 1.5 din rechizitoriu, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen..;

- trafic de influenţă prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. - faptă descrisă la pct. 1.6 din rechizitoriu, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen..;

- abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.- faptă descrisă la pct. 1.7 din rechizitoriu, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Împotriva sentinţei penale nr. 56 din data de 13 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2014, au declarat apel, printre alţii, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 197/A din data de 17 iulie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, s-a decis, printre altele, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admiterea apelurilor declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 56 din 13 aprilie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2014.

S-a desfiinţat, în parte, sentinţa apelată, şi, în rejudecare:

În majoritate:

S-au menţinut soluţiile de achitare dispuse, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., printre alţii şi faţă de inculpatul A. pentru complicitate la infracţiunea de luare de mită, prev. de art. 48 C. pen. rap. la 289 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000 (fapte în legătură cu sejurul la Hotel B., Mamaia, descrisă după caz, la pct. 5.2, 1.3, pct. 4.4 din rechizitoriu).

În unanimitate:

În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru infracţiunea de luare de mită prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. (faptă în legătură cu inculpata C., descrisă la pct. 1.5 rechizitoriu).

În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. - intervenirea prescripţiei răspunderii penale, s-a încetat procesul penal faţă de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. (faptă vizând imobilul din str. x 67, Rădăuţi, descrisă la pct. 1.1 din rechizitoriu).

Împotriva deciziei penale nr. 197/A din data de 17 iulie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 22 august 2024 .

Prin cererea de recurs în casaţie formulată, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

A solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea în parte a hotărârii atacate şi dispunerea unei soluţii de achitare, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., motivat de faptul că, în cauză, nu este îndeplinită tipicitatea obiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. (faptă vizând imobilul din str. x, Rădăuţi, descrisă la pct. 1.1 din rechizitoriu).

În esenţă, s-a precizat că fapta care face obiectul acuzaţiei o reprezintă modul în care acesta a judecat cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2006 al Judecătoriei Rădăuţi, finalizat prin pronunţarea sentinţei civile nr. 1683/20.06.2006 a aceleaşi instanţe şi că acest aspect nu a cauzat nici un prejudiciu, astfel încât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii mai sus menţionate, impunându-se pronunţarea soluţiei de achitare conform art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

În acest sens, s-a apreciat că hotărârea judecătorească de condamnare, prin care inculpatul este condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni de abuz în serviciu fără să fie întrunită urmarea imediată cerută expres de art. 297 alin. (1) din C. pen., în sensul că prin fapta dedusă judecăţii nu s-a cauzat "o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice", poate fi cenzurată în cadrul procesual al căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, pentru motivul prevăzut la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Sub acest aspect, inculpatul a susţinut, în concret, că prin decizia instanţei de apel:

- nu s-a indicat în ce anume a constat prejudiciul;

- nu s-a indicat în care din modalităţile normative prevăzute la art. 297 alin. (1) din C. pen. s-ar încadra ("pagubă" ori "vătămare a drepturilor sau intereselor legitime");

- nu a fost cuantificat prejudiciul;

- nu s-a indicat cine a suportat prejudiciul;

- nu s-a menţionat dacă este vorba de o persoană fizică sau o persoană juridică.

Aşadar s-a apreciat că instanţa de apel nu a făcut analiza legăturii de cauzalitate care ar fi trebuit să existe între fapta imputată inculpatului şi eventualul prejudiciu.

A mai susţinut inculpatul că deşi nu stabileşte în ce constă prejudiciul şi cine l-a suportat, instanţa de apel a precizat că " . . . . . . . . . .prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu a fost reparat date fiind procesele civile vizând imobilul de referinţă, care au debutat înainte de pronunţarea sentinţei civile nr. 1683/2006 de inculpatul A..

În esenţă, se reţine că prin decizia civilă nr. 2165 din 17.06.2008 pronunţată în dosarul nr. x/2007 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Comercială, a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Rădăuţi, reprezentat de secretar D. împotriva deciziei nr. 91/01.10.2007 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu S.C. OBCINA S.A. Rădăuţi, reprezentată de E.."

În acest context, inculpatul a precizat că este imposibil de stabilit despre ce prejudiciu face referire instanţa de apel, deoarece:

1. Litigiul civil la care face trimitere instanţa de apel a fost reprezentat de o acţiune în revendicare formulată de reclamanta S.C. "OBCINA" S.A. împotriva pârâtului Municipiul Rădăuţi în anul 2002.

Pentru prima dată acest litigiu a fost soluţionat pe fond prin sentinţa civilă nr. 3778/22.12.2003 a Judecătoriei Rădăuţi (pronunţată chiar de către inculpat) în baza unui probatoriu administrat în perioada 2002 - 2003 iar ulterior, această sentinţă a fost anulată pentru necompetenţa instanţei, ciclul procesual fiind reluat în anul 2006, exclusiv în baza probatoriului administrat în faţa Judecătoriei Rădăuti.

Cauza a fost soluţionată din nou pe fond prin sentinţa civilă nr. 2975/25.10.2006 a Tribunalului Suceava (dosar nr. x/2006), fiind respinse apoi toate căile de atac iar soluţiile pe fond au fost identice, de admitere a acţiunii în revendicare.

Raportat la acest aspecte inculpatul a apreciat ca nu putea cauza un prejudiciu printr-o hotărâre judecătorească pronunţată în anul 2006, dar care să fi fost reparat încă din anul 2003.

2. În cadrul acţiunii în revendicare sus-menţionate ambele părţi litigante (reclamanta S.C. "OBCINA" S.A. şi pârâtul Municipiul Rădăuţi) pretindeau dreptul de proprietate asupra bunurilor care făceau obiectul litigiului.

În acest sens, inculpatul a precizat că în cauza de faţă, la instanţa de fond, pentru termenul de judecată din 05.11.2021, a fost depusă la dosar adresa nr. x/26.10.2021 a Primăriei mun. Rădăuţi, în care - cu referire la bunurile care au făcut obiectul dosarului nr. x/2006 al Judecătoriei Rădăuţi - se arată că:

"s-a înregistrat în evidenţe în 21.02.2005 ca proprietar S.C. F. S.RL.

Aşadar, s-a menţionat că în anul 2005, în legătură cu bunurile care făceau obiectul procesului cu S.C. "OBCINA" S.A., Municipiul Rădăuţi îşi afirma categoric dreptul de proprietate, în timp ce referitor la bunurile care au făcut obiectul dosarului nr. x/2006 al Judecătoriei Rădăuţi, Municipiul Rădăuţi afirma că din evidenţele sale a rezultat că proprietar ar fi S.C. "F." S.R.L. - fiind astfel vorba de bunuri diferite.

Sub acest aspect inculpatul a susţinut că în această situaţie era absolut imposibil ca, în procesul în revendicare dintre două subiecte de drept, având ca obiect anumite bunuri, să se repare un prejudiciu cauzat prin hotărârea judecătorească pronunţată într-un alt proces, în constatarea dreptului de proprietate, vizând alte subiecte de drept şi alte bunuri.

Prin încheierea din data de 9 aprilie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen.., s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 197/A din data de 17 iulie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2023.

S-a dispus trimiterea cauzei Completului nr. 1, în compunere de 3 judecători, fiind acordat termen la data de 21 mai 2025, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie, a constatat că decizia penală nr. 197/A din data de 17 iulie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, recurată în prezenta cauză, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie şi că cererea de recurs în casaţie a fost formulată în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel, fiind aşadar respectate dispoziţiile art. 434-436 C. proc. pen.

S-a apreciat că, din examinarea cererii de recurs în casaţie a rezultat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) C. proc. pen.., fiind menţionate: numele şi prenumele părţii care a exercitat recursul în casaţie, semnătura inculpatului, hotărârea care se atacă, cazul de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestuia.

Înalta Curte, a constatat că motivele expuse de către inculpatul A. prin cererea de recurs în casaţie se circumscriu în conţinut cazului de casare invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., doar în ceea ce priveşte analizarea tipicităţii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. (faptă vizând imobilul din str. x, Rădăuţi, descrisă la pct. 1.1 din rechizitoriu).

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 197/A din data de 17 iulie 2024 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2023., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate.

Potrivit art. 447 C. proc. pen.., pe această cale instanţa de casaţie examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi, respectiv, cea de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se arată că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizând acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Jurisprudenţa Înaltei Curţi a relevat în mod constant că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator, precum şi stabilirea unei situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în niciun fel.

Aşadar, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reţinute prin decizia recurată, corespund tiparului obiectiv de incriminare a faptelor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situaţiei de fapt reţinute.

Evaluând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., în aceste coordonate de principiu, Înalta Curte constată că aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., invocat de acesta, prin care a susţinut că, în esenţă, deşi prin decizia recurată s-a decis încetarea procesul penal sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. (faptă vizând imobilul din str. x, Rădăuţi, descrisă la pct. 1.1 din rechizitoriu), ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, în cauză, nu este îndeplinită tipicitatea obiectivă a acestei infracţiuni din prisma lipsei urmării imediate impuse de norma de incriminare, în sensul că prin fapta dedusă judecăţii nu s-a cauzat "o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice".

În acest context, inculpatul a susţinut că infracţiunea de abuz în serviciu, anterior menţionată, constă în modul în care acesta a judecat cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2006 al Judecătoriei Rădăuţi, finalizată prin pronunţarea sentinţei civile nr. 1683/20.06.2006 a aceleaşi instanţe şi că acest aspect nu a cauzat nici un prejudiciu.

Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menţionate şi în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. (faptă vizând imobilul din str. x 67, Rădăuţi, descrisă la pct. 1.1 din rechizitoriu) corespund faptei reţinute în concret în sarcina inculpatului.

În concret, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esenţă, în aceea că, inculpatul A., în cursul anului 2006, a emis o hotărâre judecătorească (sentinţa civilă nr. 1683/2006), în baza unui contract de vânzare-cumpărare falsificat, cunoscând natura ilicită a acestui contract, cu nerespectarea, cu bună ştiinţă, a normelor procedural civile privind citarea şi comunicarea actelor de procedură, în baza unei acţiuni în instanţă nesemnate, a unei cereri de preschimbare a termenului de judecată, neînregistrată, prin care a urmărit şi obţinut aducerea în patrimoniul inculpatului G. a unui imobil, evaluat ulterior la suma de 150.000 euro, faptă prin care s-au adus prejudicii grave de ordin pecuniar, atât persoanei vătămate E., cât şi Primăriei Municipiului Rădăuţi, aspect ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

Inclusă în categoria infracţiunilor de serviciu, abuzul în serviciu prevăzut de art. 297 alin. (1) C. pen. constă în "fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act prevăzut de o lege, o ordonanţă a Guvernului, o ordonanţă de urgenţă a Guvernului sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege ori îl îndeplineşte cu încălcarea unei dispoziţii cuprinse într-un astfel de act normativ, cauzând astfel o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

Prin producerea unei pagube se înţelege înregistrarea unui prejudiciu material în dauna unei persoane fizice sau juridice, subiect pasiv al infracţiunii, generată de exercitarea abuzivă a îndatoririlor de serviciu de către funcţionar, în timp ce vătămarea presupune orice încălcare, atingere, lezare, fie fizică, fie morală sau materială, adusă drepturilor ori intereselor legitime ale unei asemenea persoane, realizată în orice mod - prin neacordarea acestora, împiedicarea valorificării lor etc. - de funcţionarul care are atribuţii în ceea ce priveşte asigurarea respectării şi apărarea acelor drepturi şi interese. Cauzarea vătămării constituie expresia materială a atingerii aduse bunului mers al serviciului în exercitarea căruia s-a comis actul abuziv.

Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, noţiunea de "interes", la care se referă definiţia legală a infracţiunii de abuz în serviciu, semnifică "dorinţa de a satisface anumite nevoi", "preocuparea pentru a obţine un avantaj", un folos sau un profit, acţiunea îndreptată spre acoperirea unei trebuinţe sau pentru apărarea unor drepturi, pe când "interesul legitim" desemnează "acel interes care este ocrotit sau garantat printr-o dispoziţie normativă" (Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane şi colaboratorii, "Explicaţii teoretice ale C. pen. român", Partea specială, Vol. IV, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1972, pag. 82; George Antoniu, Tudorel Toader şi colaboratorii, "Explicaţiile Noului C. pen..", Vol. IV Articolele 257-366, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016, pag. 326).

De altfel, semnificaţia sintagmei "vătămare a drepturilor sau intereselor legitime" a fost analizată, cu prilejul examinării conformităţii cu legea fundamentală a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. pen., şi de instanţa de contencios constituţional, care a reţinut că prin aceasta se înţelege "afectarea, lezarea unei persoane fizice sau juridice în dorinţa/preocuparea acesteia de a-şi satisface un drept/interes ocrotit de lege. (…) vătămarea intereselor legale ale unei persoane presupune orice atingere, fie ea fizică, morală sau materială, adusă intereselor protejate de Constituţie şi de legile în vigoare, potrivit Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Aşadar, gama intereselor (dorinţa de a satisface anumite nevoi, de preocupare de a obţine un avantaj etc.) la care face referire textul legal este foarte largă, ea incluzând toate posibilităţile de manifestare ale persoanei potrivit cu interesele generale ale societăţii pe care legea i le recunoaşte şi garantează" (decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 517 din 08 iulie 2016, paragr. 85; decizia nr. 670 din 24 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 335 din 17 aprilie 2018, paragr. 16).

Raportat la consideraţiile teoretice expuse, dar şi la împrejurările factuale reţinute în mod definitiv de instanţa de apel, Înalta Curte constată, în acord cu judecătorii din apel şi contrar susţinerii recurentului, că fapta acestuia, astfel cum a fost stabilită cu titlu definitiv, este de natură să genereze urmarea specifică a infracţiunii de abuz în serviciu, reglementată de art. 297 alin. (1) C. pen., fiind, astfel, îndeplinită această cerinţă de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut în par. 2 pag. 210 al deciziei atacate că:"Din probele administrate, anterior prezentate în detaliu, rezultă că inculpatul A. (autor) şi G. (complice) au acţionat pe baza unui plan prestabilit, constând în formularea şi înregistrarea unei acţiuni fictive în justiţie şi soluţionarea acesteia în absenţa părţilor, fără ca acestea să fie citate, ce a avut ca finalitate pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a produs o pagubă unor persoane care ar fi putut pretinde drepturi legitime cu privire la imobilul în legătură cu care s-a pronunţat hotărârea judecătorească", precum şi în ultimul paragraf al pag. 212 -" Prin judecarea fictivă în dosarul nr. x/2006 al Judecătoriei Rădăuţi, în care s-a atestat dreptul de proprietate al numitei H. cu privire la imobilul de referinţă, inculpatul A. a prevăzut afectarea intereselor legitime ale oricărei altei persoane care putea pretinde un drept în legătură cu respectivul imobil."

Astfel, în speţă, s-a produs urmarea corespunzătoare obiectului juridic special al infracţiunii, constând, în producerea unei vătămări a intereselor legitime ale oricărei altei persoane care putea pretinde un drept în legătură cu imobilul din mun. Rădăuţi nr. 67, respectiv a numitului E. ce promovase anterior pronunţării sentinţei civile nr. 1683/2006, respectiv încă din anul 2002, o acţiune în revendicare a acestui imobilul.

Înalta Curte precizează că, în cauză, s-a reţinut cu titlu definitiv că fapta de abuz în serviciu dedusă judecăţii a avut ca urmare nu producerea unei pagube, ci o vătămare a dreptului şi a intereselor legitime ale oricărei altei persoane care putea pretinde un drept în legătură cu respectivul imobil, astfel încât, din această perspectivă, susţinerile recurentului privind lipsa unui prejudiciu cert, efectiv şi bine determinat produs prin fapta de abuz în serviciu nu se raportează pertinent la particularităţile factuale ale cauzei şi, în mod particular, la configuraţia - concret şi definitiv stabilită - a urmării produse prin încălcarea atribuţiilor de serviciu ce îi reveneau în calitatea sa judecător.

De asemenea, concluzia producerii urmării specifice infracţiunii de abuz în serviciu nu poate fi înlăturată de împrejurarea că, aşa cum rezultă din circumstanţele faptice reţinute de instanţa de control judiciar, prin decizia civilă nr. 2165 din 17.06.2008 pronunţată în dosarul nr. x/2007 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Comercială, a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Rădăuţi împotriva deciziei nr. 91/01.10.2007 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal prin care se constatase dreptul de proprietate al S.C. OBCINA S.A. reprezentată de E. asupra imobilului respectiv, fiind vorba de un aspect intervenit ulterior consumării infracţiunii şi independent de voinţa recurentului.

Sub acest aspect, Înalta Curte precizează faptul că infracţiunea de abuz în serviciu, fiind o infracţiune de rezultat, aceasta este consumată în momentul în care acţiunea ilicită a funcţionarului produce efecte negative asupra dreptului sau interesului persoanei, chiar dacă ulterior aceste efecte sunt înlăturate.

Prin urmare, pronunţarea de către Înalta Curte Casaţie şi Justiţie, secţia Comercială, în anul 2008, a unei hotărâri judecătoreşti prin care era recunoscut dreptul de proprietate al unei alte persoane, asupra imobilului din mun. Rădăuţi nr. 67, este lipsită de orice semnificaţie în privinţa faptei de abuz în serviciu imputate inculpatului A., de vreme ce consumarea infracţiunii săvârşite de acesta intervenise anterior acestui moment, respectiv în anul 2006, la data pronunţării sentinţei civile nr. 1683.

Totodată, relativitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea acţiunilor în revendicare imobiliară, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât şi al lucrului judecat, nu este de natură a conduce la concluzia lipsei oricăror efecte a unei astfel de hotărâri. În mod tradiţional, în doctrină se admite că hotărârea judecătorească produce două categorii de efecte: substanţiale şi procesuale. Efectul substanţial este rezultatul aplicării normei de drept la situaţia de fapt concretă, iar efectele procesuale sunt, într-o enunţare sumară: dezinvestirea instanţei, autoritatea de lucru judecat, puterea executorie şi valoarea probantă de înscris autentic.

La nivel substanţial, prin hotărârea pronunţată de recurent s-a constatat că reclamanta H. este proprietara imobilului şi s-a dispus intabularea dreptului de proprietate al reclamantei în cartea funciară, operaţiune care a fost realizată, astfel cum rezultă din extrasul de carte funciară nr. x/04.08.2006, înscrierea fiind făcută în baza sentinţei civile nr. 1683/20.06.2006 a Judecătoriei Rădăuţi. În baza acestei înscrieri, reclamantei i s-a recunoscut un drept opozabil erga omnes şi care i-a permis înstrăinarea imobilului, astfel că adevăratul proprietar al imobilului a fost în imposibilitatea de a-şi exercita dreptul de proprietate anterior exercitării acţiunii în instanţă în contradictoriu cu subdobânditorul subsecvent.

Toate aceste considerente fundamentează concluzia instanţei de recurs în casaţie în sensul corectitudinii reţinerii de către Înalta Curte, în apel, a existenţei urmării imediate specifică abuzului în serviciu, fiind, aşadar, îndeplinită şi această condiţie de tipicitate a laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 197/A din data de 17 iulie 2024 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen.., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 753 de RON, va rămâne în sarcina statului şi se va suporta din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 197/A din data de 17 iulie 2024 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 753 de RON, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 mai 2025.