Negligent homicide via medical malpractice: causal link between breach of professional duties and death, and statute of limitations suspension

Şedinţa publică din data de 13 mai 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 36 din 05 martie 2024, pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, s-au dispus:

I. În temeiul art. 396 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) din C. pen.

În temeiul art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei de 3 ani închisoare sub supraveghere şi s-a stabilit în condiţiile art. 92 alin. (1) şi alin. (2) din C. pen., un termen de supraveghere de 3 ani şi 6 luni, care va curge de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., s-a pus în vedere inculpatului A. ca pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., s-a impus inculpatului să execute obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 94 alin. (1) din C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c)-e) din C. pen. să fie comunicate Serviciului de probaţiune Bucureşti.

În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen., s-a dispus obligarea inculpatului A. ca pe parcursul termenului de supraveghere să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Sector 6 sau Sector 5 Bucureşti, pe o perioadă de 80 de zile lucrătoare

În baza art. 57 din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, s-a dispus ca punerea în executare a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite de instanţă să se realizeze de către Serviciul de probaţiune Bucureşti.

În baza art. 404 alin. (2) din C. proc. pen. coroborat cu art. 91 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen., respectiv asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor impuse, dar şi cu privire la consecinţele săvârşirii unei noi infracţiuni în termenul de supraveghere, constând în posibilitatea revocării suspendării sub supraveghere a executării pedepsei şi consecutiv, executarea pedepsei iniţial suspendate.

II. În baza art. 396 alin. (1) şi (5) rap. la art. 16 lit. b) teza a I-a C. proc. pen. a fost achitat inculpatul B., pentru săvârşirea infracţiunii de uciderea din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) din C. pen.

În baza art. 19, 20 şi 25 alin. (5) C. proc. pen. s-a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, formulată de părţile civile C. şi D., parte responsabilă civilmente fiind E.- prin lichidator judiciar CITR-Filiala Cluj, pentru inculpatul B..

În temeiul art. 397 din C. proc. pen. raportat la art. 19 alin. (1), alin. (2) şi alin. (5) şi art. 25 din C. proc. pen., cu aplicarea art. 1349, art. 1357, art. 1381, art. 1385 şi art. 1391 din C. civ., s-a admis în parte acţiunea civilă exercitată în cauză de către părţile civile C. şi D. şi a fost obligat inculpatul A. în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. E. S.A. prin lichidatorul judiciar CITR Filiala Cluj S.P.R.L., în limita contractului de asigurare (poliţa de asigurare seria x nr. x emisă pentru perioada 13.01.2015-12.01.2016), la plata sumei de câte 150.000 de euro pentru fiecare parte civilă cu titlu de daune morale, respingând ca neîntemeiate restul pretenţiilor solicitate.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş, părţile civile C. şi D., inculpatul A. şi de partea responsabilă civilmente E.

Prin decizia penală nr. 801 din data de 13 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş, părţile civile C. şi D., inculpatul A. şi de partea responsabilă civilmente E.- prin lichidator judiciar CITR-FILIALA CLUJ, împotriva sentinţei penale nr. 36 din 05 martie 2024 pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş în dosarul nr. x/2020, intimat fiind inculpatul B..

A desfiinţat, în parte sentinţa penală şi rejudecând:

A înlăturat obligarea inculpatului A. la plata sumei de 1000 de RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat (din care suma de 600 de RON reprezintă cheltuieli efectuate în faza de urmărire penală şi 400 RON sunt aferente fazei de judecată în primă instanţă)

A înlocuit serviciul de probaţiune căruia i-a fost încredinţată supravegherea executării măsurilor şi obligaţiilor pe durata termenului de supraveghere instituit în cazul inculpatului A., în sensul că acesta va fi Serviciul de probaţiune Argeş, nu Serviciul de probaţiune Bucureşti.

A înlăturat dispoziţia privind obligarea inculpatului A. la prestarea unei munci neremunerate în folosul Primăriei municipiului Bucureşti Sector 6 ori Primăriei municipiului Bucureşti Sector 5, urmând ca aceeaşi obligaţie să fie executată în folosul Primăriei municipiului Curtea de Argeş ori Primăriei comunei Albeştii de Argeş, entităţi din comunitate ce figurează în baza de date a serviciului de probaţiune la data pronunţării prezentei.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. rap. la art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. a interzis inculpatului A., ca pedepse complementare, dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 2 ani, care se vor executa, conform art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., de la data pronunţării prezentei decizii.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b), art. 67 C. pen. a interzis inculpatului A., ca pedepse accesorii: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, care se vor executa, conform art. 65 alin. (3) C. pen.

În baza art. 274 alin. (3) C. proc. pen., a obligat în solidar pe inculpatul A. cu partea responsabilă civilmente E.. S.A .- prin lichidator judiciar CITR-FILIALA CLUJ la plata sumei de 1000 de RON către stat cu titlul de cheltuieli judiciare (din care suma de 600 de RON reprezintă cheltuieli efectuate în faza de urmărire penală şi 400 RON sunt aferente fazei de judecată în primă instanţă) .

A înlăturat din sentinţă soluţia de achitare dispusă faţă de inculpatul B., dispoziţiile art. 19, art. 20 şi 25 alin. (5) C. proc. pen. privind lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile promovate faţă de acesta precum şi dispoziţiile art. 275 alin. (3) C. proc. pen. privind cheltuielile judiciare avansate în faza de urmărire penală.

În baza art. 192 alin. (2) din C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen. a condamnat pe inculpatul B., la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de ucidere din culpă.

În baza art. 91 din C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 92 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen. a obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Argeş, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 94 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute de art. 93 alin. (1) lit. c)-e) se comunică Serviciului de Probaţiune Argeş.

În baza art. 93 alin. (2) din C. pen. a impus inculpatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat de serviciul de probaţiune în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul Primăriei municipiului Curtea de Argeş ori Primăriei comunei Albeştii de Argeş, entităţi din comunitate ce figurează în baza de date a serviciului de probaţiune la data pronunţării prezentei, pentru o perioadă de 60 de zile.

În baza art. 91 alin. (4) din C. pen. a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen. referitoare la revocarea beneficiului suspendării executării pedepsei în cazul nerespectării măsurilor impuse, neexecutării obligaţiilor ce îi revin sau a săvârşirii unei noi infracţiuni în termenul de supraveghere.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. rap. la art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. a interzis inculpatului B., ca pedepse complementare, dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 2 ani, care se vor executa, conform art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., de la data pronunţării prezentei decizii.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b), art. 67 C. pen. a interzis inculpatului B., ca pedepse accesorii: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, care se vor executa, conform art. 65 alin. (3) C. pen.

În baza art. 274 alin. (3) C. proc. pen., a obligat în solidar pe inculpatul B. cu partea responsabilă civilmente E.. S.A .- prin lichidator judiciar CITR-FILIALA CLUJ la plata sumei de 1000 de RON către stat cu titlul de cheltuieli judiciare (din care suma de 600 de RON reprezintă cheltuieli efectuate în faza de urmărire penală şi 400 RON sunt aferente fazei de judecată în primă instanţă) .

A înlăturat dispoziţia de obligare a inculpatului A. în solidar cu partea responsabilă civilmente E. - prin lichidator judiciar CITR-FILIALA CLUJ, în limita contractului de asigurare (poliţa de asigurare seria x nr. x emisă pentru perioada 13.01.2015-12.01.2016), la plata de daune morale în cuntum de câte 150.000 euro faţă de fiecare parte civilă.

A reţinut o culpă de 70 % pentru inculpatul A. şi o culpă de 30 % pentru inculpatul B. în cauzarea decesului victimei F..

A admis în parte acţiunile civile promovate de părţile civile D. şi C. şi obligă în solidar pe inculpatul A., pe inculpatul B. şi pe partea responsabilă civilmente E.. S.A .- prin lichidator judiciar CITR-FILIALA CLUJ la plata a câte 40.000 euro daune morale către fiecare parte civilă.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu contravin prezentei.

Împotriva deciziei penale nr. 801/A din 13 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 08 octombrie 2024 (data plicului) şi inculpatul B., la data de 17 octombrie 2024 (data plicului).

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală la data de 18 decembrie 2025, când s-a stabilit termen la data de 04 februarie 2025, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.

În susţinerea cererii de recurs în casaţie formulată, inculpatul A. a invocat cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală."

În esenţă, a solicitat admiterea recursului în casaţie formulat, casarea deciziei penale atacate şi, pe cale de consecinţă, achitarea inculpatului în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., precum şi înlăturarea obligaţiei de plată a daunelor morale către părţile civile.

Aspectele invocate de recurentul inculpat A. în cuprinsul cererii de recurs în casaţie, se circumscriu următoarelor chestiuni:

1. Sub aspectul laturii obiective, neîndeplinirea condiţiilor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de ucidere din culpă;

2. Sub aspectul laturii subiective, fapta reţinută în sarcina recurentului inculpat a fost săvârşită fără vinovăţie;

3. Inexistenţa unui raport de cauzalitate între activitatea inculpatului A., în calitate de medic ginecolog şi decesul nou-născutului;

4. Din perspectiva laturii civile a cauzei, nu se impunea obligarea la plata despăgubirilor civile, ca urmare a inexistenţei unei forme de vinovăţie reţinută inculpatului în săvârşirea faptei.

1. Sub aspectul laturii obiective, comiterea infracţiunii de ucidere din culpă săvârşită în condiţiile art. 192 alin. (2) C. pen. presupune constatarea nerespectării unor dispoziţii legale ori măsuri de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi, rezultatul fiind moartea unei persoane.

În cauză, a învederat că un prim aspect imputat incupatului A., medic ginecolog, constă în faptul că acesta nu ar fi efectuat o monitorizare continuă şi eficientă a gravidei pe întreaga durată a sarcinii şi nu i-ar fi dat indicaţii cu privire la efectuarea unor analize detaliate de sânge şi a oricăror alte investigaţii, de natură să stabilească cu certitudine atât starea mamei cât şi a bebeluşului, cu atât mai mult cu cât între prima şi a doua sarcină, partea civilă D. s-a infectat cu virusul hepatic B.

Or, în opinia inculpatului, neîndeplinirea acestei obligaţii este infirmată de documentele medicale prezentate organelor de urmărire penală şi din care rezultă că a preluat pacienta în evidenţă încă din luna ianuarie 2016, atunci când aceasta s-a prezentat la Cabinetul Medical Individual din Piteşti, comunicând medicului că este însărcinată, iar data ultimei menstruaţii ar fi fost 16.11.2015.

De asemenea, a arătat că raportat la examinarea cronologiei investigaţiilor medicale efectuate, rezultă că medicul ginecolog a fost constant preocupat de evoluţia sarcinii, dar şi de starea generală a pacientei, iar numeroasele buletine de analiză pe care le-a prezentat organelor judiciare infirmă acuzaţia că acesta ar fi acţionat în mod neglijent, omiţând să dea gravidei indicaţia de a efectua analize medicale periodice.

În ceea ce priveşte reţinerea faptului că în ziua de 20.07.2016, cu ocazia efectuării operaţiei de cezariană, pacientei nu i-au mai fost efectuate analize de sânge şi nici nu a fost examinată ecografic, a precizat că analizele de sânge recoltate din deget şi din ureche sunt singurele investigaţii care se efectuează în ziua intervenţiei chirurgicale, iar cu privire la realizarea unei ecografii transvaginale la o femeie aflată în travaliu, aceasta nu doar că nu este utilă, dar este complet contraindicată.

Aşadar, a susţinut că raportat la conduita inculpatului A., în calitate de medic, începând cu data de 05.01.2016 şi până la 20.07.2016, atunci când a efectuat intervenţia de cezariană, inculpatul şi-a îndeplinit în mod ireproşabil îndatoririle profesionale, a realizat o monitorizare continuă a pacientei sale, a îndrumat-o şi către alt centru de imagistică, apreciat ca fiind dotat cu aparatură performantă şi cu specialişti şi a solicitat buletine de analiză lunar.

Un alt aspect imputat inculpatului constă în incapacitatea acestuia de a evalua în mod corect vârsta sarcinii, atât pe parcursul monitorizării pacientei, cât şi data intervenţiei chirurgicale pentru extragerea fătului.

În acest context, a subliniat că din declaraţiile tuturor medicilor audiaţi, precum şi din ghidurile în raport de care se poate stabili starea de prematuritate, există două modalităţi de stabilire a vârstei unui produs de concepţie, respectiv vârsta stabilită cronologic şi vârsta stabilită biometric.

Vârsta cronologică se stabileşte în raport de declaraţia gravidei, atunci când aceasta poate menţiona data ultimei menstruaţii şi este considerată ca având un caracter destul de relativ, întrucât criteriul este subiectiv, ţine de memoria femeii însărcinate şi de acurateţea datelor pe care aceasta le poate reţine, la care se adaugă şi faptul că este posibil ca un ciclu menstrual să apară şi după momentul la care aceasta a rămas însărcinată.

Vârsta sarcinii stabilită biometric, este întotdeauna considerată ca având mai mare acurateţe, întrucât ea se bazează pe măsurători efectuate asupra fătului, respectiv lungime, greutate, circumferinţa craniului, lungimea oaselor femurale, indicatori obţinuţi cu ocazia examenelor ecografice.

Martorii audiaţi în cauză au precizat că în primele luni de sarcină, diferenţa dintre vârsta sarcinii stabilită cronologic şi cea stabilită biometric este de 1-2 săptămâni, datorită dimensiunilor mici ale fătului. În lunile mari de sarcină, respectiv luna a 8-a şi a 9-a, diferenţa dintre vârsta sarcinii stablită cronologic şi cea stabilită biometric, creşte în mod semnificativ, aceasta putând ajunge până la 4 săptămâni.

Referitor la modul în care a fost realizată această evaluare de către inculpatul A., a apreciat că aceasta a fost una corectă, iar data aproximativă a naşterii stabilită la începutul lunii august, respectiv 01.08-08.08.2016 era cea mai apropiată de vârsta biometrică a sarcinii.

Consemnările din foaia de observaţie clinică reprezintă un alt motiv de imputabilitate identificat de instanţe, întrucât în acest document este menţionată vârsta sarcinii 39 săptămâni, fapt pe care inculpatul - medic ginecolog l-a comunicat şi doctorului G., medic primar obstetrică ginecologie, dar şi medicului neonatolog, B..

În ceea ce priveşte acuzaţia reţinută în sarcina recurentului inculpat referitoare la faptul că ar fi procedat la efectuarea intervenţiei de cezariană asupra unei gravide care urma să nască în această modalitate un copil prematur, a învederat că prematuritatea nou născutului este descrisă în Ordinul Ministerului Sănătăţii (OMS) nr. 359/2012 la art. 2, dar şi în ghidurile americane de obstetrică şi ginecologie din 2011 şi 2012.

Or, în speţă, prematuritatea a fost menţionată pentru prima dată de medicul anatomo-patolog, dr H., cu ocazia eliberării certificatului constatator al decesului copilului F.. Niciunul dintre medicii care au examinat copilul la Spitalul Municipal Curtea de Argeş şi la Spitalul Judeţean Piteşti nu a pus în discuţie această situaţie, întrucât băieţelul era normoponderal, avea o conformaţie corespunzătoare unui copil născut la termen sub aspectul lungimii şi greutăţii, o circumferinţă a craniului şi a bustului, în acord cu aceea a unui copil născut la termen.

Medicul anatomo-patolog, potrivit menţiunilor din raportul de necropsie, a discutat cu părinţii copilului din declaraţiile cărora a ajuns la concluzia gestaţională era de sub 37 săptămâni.

Constatările medicului anatomo-patolog sunt contrazise însă de cele ale medicilor neonatologi, dr. B., I. şi J., care au susţinut că micuţul era normal conformat pentru un nou-născut la termen, avea ţesut adipos normal reprezentat, avea testiculele coborâte în scrot, prin urmare niciun moment nu s-a discutat cu ocazia preluării micuţului, că acesta s-ar afla în situaţia de prematuritate.

Concluzia ce se desprinde din analiza coroborată a declaraţiilor martorilor, dar şi a rezultatelor examenului anatomo-patologic realizat de dr. H., este aceea că nou-născutul nu era prematur, iar această concluzie a fost desprinsă din relatările subiective ale părinţilor şi pe baza constatării unor situaţii care nu prezintă relevanţă pentru stabilirea vârstei intrauterine a unui nou născut.

Un alt aspect imputat inculpatului este aceea că a recurs la efectuarea unei intervenţii de cezariană care nu prezenta caracter de urgenţă, într-o unitate medicală de tip I B şi care nu dispunea de dotările necesare care să garanteze cel mai ridicat standard de îngrijire al mamei şi nou născutului.

Cele două rapoarte de expertiză medico-legale efectuate, primul dintre acestea la Laboratorul Interjudeţean Argeş, cel de-al doilea la INML şi contrazise de Comisia Superioară Medico-Legală, au stabilit că intervenţia chirurgicală de cezariană trebuie făcută doar în situaţii extreme, atunci când există un risc vital pentru mamă sau nou născut, acordul mamei pentru realizarea acestei intervenţii nu trebuie să reprezinte un îndemn pentru medicul ginecolog pentru a efectua această intervenţie, iar naşterea normală trebuie să reprezinte regula, mai ales când este vorba de gravide tinere şi care nu prezintă risc pentru astfel de naştere.

În acest sens, a arătat cu privire la decizia de a efectua intervenţia de cezariană, recurentul inculpat a declarat atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa celor două instanţe că aceasta era absolut necesară pentru evitarea riscului infectării nou născutului cu virusul hepatic B.

A precizat că, monitorizând gravida, a constatat că analizele sale de sânge erau modificate, că avea valori crescute ale eritrocitelor şi trombocitelor, prin urmare recomandarea ca naşterea să fie realizată prin cezariană a venit mult anterior datei de 20.07.2016 atunci când a efectuat intervenţia.

Aşadar, a subliniat că în cauză nu a fost vorba de o cezariană de urgenţă, ci de o cezariană de necesitate în interes fetal, iar hepatomegalia constatată la fătul decedat s-a datorat infectării în viaţa intrauterină cu virusul hepatic B, fapt pe care medicul ginecolog nu-l putea cunoaşte, dar în reprezentarea sa, operaţia de cezariană reprezenta o modalitate de diminuare a riscului transmiterii, chiar dacă nu şi de completă evitare a unei astfel de posibilităţi.

De asemenea, a mai precizat că instanţele de fond au reţinut, sub aspectul acuzaţiei, că inculpatul a efectuat intervenţia cu încălcarea OMS nr. 310/2002, privind criteriile de ierarhizare a secţiilor de spital în specialitatea obstetrică ginecologie şi neonatologie.

Potrivit acestui Ordin, există mai multe standarde de ierarhizare a secţiilor cu această specializare, spitalele municipale având capacitatea de a efectua operaţii cezariene in timpul programului obişnuit de lucru, pentru următoarele situaţii: uter cicatricial pe sarcină cu evoluţia normală, bazine distocice, fără alte complicaţii asociate, prolabare de cordon ombilical, probă de travaliu negativă la gravidele cu distocii osoase, distocie de dilataţie, fără alte complicaţii, asocierea unor factori de risc.

Or, intervenţia de cezariană a fost efectuată în timpul programului de lucru şi chiar dacă sarcina prezenta risc, nu era vorba de o situaţia clinică atât de complicată încât să fie necesar transferul gravidei la un spital judeţean sau la un spital clinic de urgenţă de tip universitar. Cezariana a fost realizată în condiţii de perfectă siguranţă, pacienta a cunoscut o refacere rapidă şi toate comisiile medicale chemate să se pronunţe cu privire la modalitatea de efectuare a acestei operaţii, respectiv deschiderea abdomenului şi a uterului, extragerea fătului, închiderea operaţiei, suturarea şi pansamentele, au concluzionat că toate acestea au fost realizate în mod ireproşabil.

În opinia recurentului inculpat, nu operaţia de cezariană în sine realizată la o unitate de tip I b a fost cauza decesului băieţelului, ci complicaţiile post natale pe care le-a prezentat bebeluşul. Medicul ginecolog nu avea niciun fel de motive să presupună că nou născutul ar putea prezenta disfuncţii morfofuncţionale, malformaţii ale unor organe interne, sindrom hemoragipar, deteresă respiratorie sau orice alte dificultăţi de adaptare.

Concluzionând în legătură cu latura obiectivă a infracţiunii de ucidere din culpă, a arătat că pe seama inculpatului nu pot fi puse acţiuni sau inacţiuni de natură să genereze rezultatul letal, respectiv pierderea vieţii nou-născutului.

Atributul principal al medicului ginecolog îl reprezintă monitorizarea gravidei pe durata sarcinii sau din momentul în care aceasta se prezintă pentru a fi luată în evidenţă, constatarea şi evaluarea eventualelor riscuri care pot apărea pe durata sarcinii, indicarea efectuării unor analize de specialitate pentru a se constata posibile malformaţii ale fătului sau riscuri vitale privind pe acesta, cu decizii care aparţin în esenţă mamei gravide.

Sub aspectul laturii obiective a infracţiunii, astfel cum este descrisă la art. 192 alin. (2) C. pen., a evidenţiat că a respectat toate dispoziţiile legale şi măsurile de prevedere pentru exercitarea profesiei de medic în specialitatea obstetrică ginecologie.

2. Sub aspectul laturii subiective, a apreciat că, în cauză, culpa trebuie analizată în raport de rezultatul survenit, şi anume moartea bebeluşului, dacă inculpatul A., în calitate de medic ginecolog avea temeiuri să presupună că prin efectuarea operaţiei de cezariană la o gravidă care nu a ajuns cu sarcina la termen se poate produce un astfel de rezultat.

A arătat că niciuna dintre cele două instanţe nu a stabilit tipul culpei în care poate fi încadrată activitatea inculpatului, respectiv a unei culpe cu prevedere, având reprezentarea că nou născutul va deceda din diverse cauze, ori a unei simple neglijenţe, în sensul în care medicul ar fi avut motive să presupună că bebeluşul va muri, dar cu toate acestea nu şi-a prefigurat niciun moment o astfel de eventualitate.

Chiar şi omisiunea instanţei de a preciza în ce constă concret latura subiectivă a infracţiunii, limitându-se la reluarea unor acţiuni care fac parte din latura obiectivă a faptei, conduce, în opinia recurentului inculpat la concluzia că medicul nu se află în situaţia reglementată de art. 192 alin. (2) C. pen. şi a acţionat fără nicio vinovăţie.

Cu privire la acuzaţia că "nu a efectuat minimul de investigaţii înainte de a efectua operaţia de cezariană, iar evaluarea materno-fetală a fost sumară", a precizat că instanţa nu stabileşte în ce anume ar fi trebuit să constea examinarea mai riguroasă a gravidei în dimineaţa internării acesteia la Spitalul Municipal Curtea de Argeş şi parametrii care s-ar fi putut modifica în raport de data de 12.07.2016 când investigaţiile au fost realizate la o clinică specializată şi cu un laborator evident mai bine dotat decât cel din cadrul Spitalului Curtea de Argeş.

Aşadar, sub aspectul laturii subiective a infracţiunii de ucidere din culpă a subliniat că instanţele, pe lângă faptul că nu au putut determina tipul culpei atribuite inculpatului, respectiv culpa cu prevedere sau neglijenţă, nu au indicat nici elementele de fapt pe baza cărora acesta ar fi trebuit să-şi reprezinte rezultatul final al acţiunilor sale, respectiv moartea copilului.

Referitor la eventuale greşeli de tehnică şi conduită medicală cu ocazia efectuări operaţiei de cezariană, INML a răspuns că nu au existat astfel de greşeli, operaţia de cezariană nu era contraindicată la o pacientă cu infecţie hepatică conform Ghidului clinic pentru obstetrică ginecologie aprobat prin OMS nr. 1524/2009, operaţia se recomandă potrivit aceluiaşi ordin pentru a reduce riscul de transmitere materno-fetală a virusului hepatic B, iar datele antropometrice ale copilului indicau o sarcină ajunsă la termen.

3. Cu privire la legătura de cauzalitate dintre operaţia de cezariană efectuată de inculpatul A. şi decesul nou-născutului, a solicitat a se observa că instanţele au făcut aprecieri destul de vagi, Judecătoria Curtea de Argeş stabilind culpa exclusivă a medicului ginecolog, iar Curtea de Apel Piteşti identificând o culpă concurentă, în proporţii diferite, între activitatea profesională a inculpatului A., în calitate de medic ginecolog şi cea a inculpatului B., medic neonatolog.

Or, examenele anatomo-patologice efectuate, precum şi constatările medicilor neonatologi din cadrul Spitalului Judeţean Piteşti, consolidate de datele de laborator obţinute de la cele două unităţi medicale indică leucocitoza în cazul nou născutului, valoarea leucocitelor fiind de 21.000. Leucocitoza se datorează unei infecţii intrauterine, dovadă fiind şi analizele de laborator ale mamei efectuate pe întreaga durata a sarcinii, care au arătat un nivel crescut al leucocitelor, trombocitelor şi eritrocitelor.

Această situaţie nu putea fi anticipată de medicul ginecolog, fiind doar constatată ulterior momentului naşterii prin investigaţii paraclinice.

Cel mai probabil infecţia dobândită intrauterin a afectat majoritatea organelor interne, fiind de natură multiplă, respectiv pulmonară, cardiacă şi meningo cerebrală, conform constatărilor la reexaminarea lamelor histopatologice realizate la Laboratorul de anatomie patologice Piteşti. Cauza decesului nou-născutului a fost meningo-encefalita virală, posibil pneumonie interstiţială şi miocardită limfocitară.

Problemele fătului înainte de naştere fie pe cale naturală, fie prin operaţie cezariană nu puteau fi depistate nici în cadrul Spitalului Municipal Curtea de Argeş şi nici în cadrul Spitalului Judeţean Piteşti, în situaţia în care naşterea s-ar fi produs acolo, prin urmare rezultatul letal era inevitabil.

Cu privire la cauzele detresei respiratorii, martorii audiaţi au declarat că aceasta este de etiologie multiplă, că apare în situaţii destul de rare, că nu este o stare specifică nou născuţilor prematuri, ci poate surveni şi la copii născuţi la termen şi cu greutate corporală mare, reprezentând o incapacitate a pulmonului de a se adapta la mediul de viaţa exterior.

Or, în cazul de faţă detresa respiratorie nu a fost cauza, ci efectul infecţiei generalizate pe care copilul a prezentat-o la naştere, s-a exteriorizat prima, dar ulterior, bacteria sau virusul cu care băieţelul s-a infectat în viaţa intrauterină a afectat în decurs de numai câteva ore toate organele interne şi sistemele, cauza principală a morţii fiind insufienţa multiplă de organe si sisteme stabilită chiar de medicul anatomo-patolog de la Serviciul de Medicină Legală Argeş.

În ceea ce priveşte posibila legătură de cauzalitate între intervenţia chirurgicală efectuată de medicul ginecolog la 20.07.2016 şi decesul nou-născutului la 22.07.2016, prima expertiză medico legală a stabilit că o asemenea legătură ar exista, în timp ce raportul realizat la INML Mina Minovici infirmă o, astfel de legătură cauzală, constatând că bebeluşul avea o pneumonie interstiţială, meningo-encefalită virală, hepatomegalie, prin urmare o infecţie dobândită în viaţa intrauterină. Cu ocazia efectuării examenului anatomo-patologic s-a costatat de asemenea insuficienţă renală acută, stază sangvină capilară şi miocardită limfocitară, toate acestea fiind consecinţa unei infecţii virale sau bacteriene acute dobândite pe cale placentară.

Concluzionând în legătură cu posibilitatea identificării unui raport de cauzalitate între decesul nou născutului şi operaţia de cezariană efectuată de recurentul inculpat A., a susţinut că se poate constata pe baza aprecierilor formulate de toate cadrele medicale solicitate să exprime un punct de vedere, că o asemenea legătură nu există, iar decesul nou-născutului era iminent şi s-a datorat unor cauze preexistente naşterii şi fără nicio legătură cu intervenţia de cezariană.

4. Un alt motiv de recurs în casaţie invocat de către recurentul inculpat A. vizează modul defectuos în care a fost soluţionată latura civilă a cauzei, dispunându-se în final obligarea în solidar a inculpaţilor, la plata sumei de 40.000 euro către fiecare dintre cele două părţi civile C. şi D., cu titlu de daune morale.

A apreciat că criteriile de individualizare a răspunderii civile sunt formale, întrucât culpa nu trebuie să aibă în vedere limita de asigurare pentru malpraxis ci, în cazul culpelor concurente, persoana căreia îi revine în cel mai înalt grad responsabilitatea producerii rezultatului socialmente negativ.

În opinia recurentului inculpat, se impune constatarea că întreaga stare de fapt nu este imputabilă medicului obstetrician, iar obligarea recurentului inculpat la plata despăgubirilor civile este total nejustificată.

În susţinerea cererii de recurs în casaţie formulată, inculpatul B. a invocat cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală."

De asemenea, a susţinut că în cauză s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, situaţie pentru care, prin încălcarea dispoziţiilor constituţionale, art. 438 C. proc. pen. omite să o prevadă între cazurile de recurs în casaţie.

Cu privire la acest aspect, a înţeles să formuleze cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 C. proc. pen., cerere ce face obiectul dosarului nr. x/2020, cu termen la data de 04 februarie 2025.

În esenţă, a solicitat admiterea recursului în casaţie formulat, casarea deciziei penale atacate şi,

- În principal, achitarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., cu consecinţa respingerii acţiunii civile;

- În subsidiar, încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. raportat la art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

1. Instanţa de apel a dat o semnificaţie juridică greşită conduitei profesionale a inculpatului B., respectiv:

1.1.în speţă lipseşte situaţia premisă a infracţiunii de ucidere din culpă;

1.2.elementul material descris de instanţa de apel nu poate conduce la reţinerea unei infracţiuni potrivit C. pen. român;

1.3.instanţa de apel a acordat o semnificaţie juridică greşită chestiunii de fapt privind legătura de cauzalitate.

- În ceea ce priveşte lipsa situaţiei premisă din conţinutul constitutiv al infracţiunii derivată din greşita stabilire a obligaţiilor profesionale care îi reveneau inculpatului B..

A arătat că în cazul infracţiunilor care ridică problema răspunderii profesionale, existenţa unor anumite obligaţii cu caracter profesional are valoarea de situaţie premisă a infracţiunii.

Încălcarea unei obligaţii profesionale nu este, în cazul acestor infracţiuni doar element circumstanţial agravant din conţinutul constitutiv al infracţiunii (care atrage doar reţinerea formei calificate a infracţiunii), ci constituie şi însăşi situaţia premisă a infracţiunii, întrucât în lipsa unei atare obligaţii infracţiunea nu subzistă nici în forma ei simplă, neagravată; or, în cazul incriminărilor privind conduita profesională dacă se constată lipsa oricărei obligaţii profesionale care să fi fost încălcată se va reţine că nu doar lipsa elementului de agravare, ci că fapta nu constituie infracţiune.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. pen., infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului B. are ca situaţie premisă existenţa unor obligaţii cu caracter profesional, cuprinse în dispoziţii legale sau în vreun alt set de reguli aplicabile profesiei, elementul material al infracţiunii fiind reprezentat de neconcordanţa dintre conduita reclamată de caz şi cea identificată în concret - în esenţă, între ceea ce cazul reclama a se face şi ceea ce inculpatul a făcut sau nu a făcut.

În acest context, a precizat că pentru a verifica dacă actul medical pe care l-a prestat constituie o faptă comisă cu încălcarea normelor de conduită profesională trebuie procedat întâi la stabilirea acelui standard profesional ideal care ar fi trebuit respectat în cauză şi, ulterior, trebuie verificat dacă conduita inculpatului în concret a fost contrară unui atare standard.

Identificarea acelui set de reguli care constituie situaţia premisă a infracţiunii înseamnă a stabili obligaţiile profesionale ale inculpatului, respectiv dacă este sau nu subiect al unei anume obligaţii juridice, ceea ce reprezintă o chestiune de drept, nu de fapt.

A precizat că existenţa sau inexistenţa unei astfel de obligaţii se stabileşte prin raportare la datele faptice ale cauzei, astfel că a solicitat instanţei de recurs în casaţie ca, pornind de la cele reţinute în fapt de primele instanţe, să stabilească că nu îi reveneau acele obligaţii a căror neîndeplinire i se impută, că situaţia de fapt nu configura în privinţa sa acel raport juridic obligaţional al cărui subiect de drept l-a considerat instanţa.

În speţă, instanţa de apel a considerat (pag. 64 din decizie) că îi reveneau următoarele obligaţii:

• de a nu considera că detresa respiratorie poate fi tratată într-o unitate sanitară de nivel I, necompetentă,

• de a nu minimiza gravitatea evoluţiei stării de sănătate a pacientului,

• de a transfera mai devreme pacientul către o unitate sanitară de nivel superior.

În opinia recurentului inculpat, aceste trei obligaţii trebuie analizate împreună, întrucât de stabilirea diagnosticului depindea indicaţia de transfer al pacientului la unitatea medicală superioară.

În acest sens, a învederat că potrivit celor reţinute cu caracter definitiv de Curtea de Apel Piteşti, medicul ginecolog A. nu a stabilit în mod corect vârsta gestaţională (pag. 63 din decizie), comunicând deci recurentul inculpat B., medic neonatolog o vârstă a sarcinii de 39 de săptămâni, ceea ce corespunde unui nou-născut la termen (potrivit art. 5.2 al Ghidului intitulat Determinarea vârstei de gestaţie la nou-născut - Ghidul 05/Revizia 1, Anexa nr. 1 la Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.232/2011 privind aprobarea ghidurilor de practică medicală pentru specialitatea neonatologie). De asemenea, nici greutatea pacientului la naştere (3200gr.) şi nici vreun alt aspect nu erau de natură să sugereze vreunui medic neonatolog că nou-născutul ar fi prematur; de altfel, nici instanţa de fond, nici cea de apel, nu au reţinut în sarcina inculpatului că ar fi trebuit să îşi dea seama că pacientul a fost născut prematur.

În continuare, a apreciat că se impune a lămuri ce este detresa respiratorie a nou-născutului, pentru a stabili care este momentul la care ar fi trebuit realizat transferul în cauza de faţă, luându-se deci în considerare apariţia acesteia la un copil născut la termen.

Potrivit Ghidului intitulat Determinarea vârstei de gestaţie la nou-născut - Ghidul 01/Revizia 1 (Anexa nr. 1 la Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.232/2011 privind aprobarea ghidurilor de practică medicală pentru specialitatea neonatologie), detresa respiratorie neonatală reprezintă "orice dificultate respiratorie întâlnită sub vârsta de 28 zile postnatal şi care se exprimă clinic prin asocierea tahipnee, cianoză şi semne de efort respirator".

Astfel, pentru a fi în prezenţa unui diagnostic de detresa respiratorie, se impune îndeplinirea cumulativă a acestor trei elemente.

Potrivit aceluiaşi ghid, tahipneea este "frecvenţa respiratorie mai mare de 60 respiraţii/minut", or, aşa cum rezultă din fişa de observaţie a pacientului, nu a existat tahipnee la niciun moment, frecvenţa respiratorie (FR) fiind 40 în toată perioada în care pacientul a fost în grija recurentului inculpat B., respectiv la orele 9:45, 9,55, 12.05, 14-15» 1445 (momentul preluării pacientului pentru transport). Aceasta coincide unei frecvenţe respiratorii normale, aşa cum rezultă din Ghidul intitulat Reanimarea neonatală - Ghidul 05/Revizia 1 (Anexa nr. 5 la Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.232/2011 privind aprobarea ghidurilor de practică medicală pentru specialitatea neonatologie):

"la nou-născut respiraţia eficientă trebuie sa fie amplă, fără efort al musculaturii toracice, cu frecvenţă constantă de 40-60 respiraţii/minut". Prin urmare, nu a existat tahipnee, ci frecvenţa respiratorie a fost normală pe toată durata internării la Spitalul Curtea de Argeş.

În ceea ce priveşte cianoza, fişa de observaţie a pacientului menţionează la 12.05 şi 14-15 "tentă cianotică". Această noţiune (care ar putea fi tradusă prin termenul "nuanţă albăstruie") nu există în ghidurile medicale şi nu poate avea valoarea unei veritabile cianoze, astfel cum este definită în Ghidul intitulat Alimentaţia enterală a nou-născutului la termen bolnav -Ghidul 09/Revizia 1 (Anexa nr. 9 la Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.232/2011 privind aprobarea ghidurilor de practică medicală pentru specialitatea neonatologie) . Această tentă cianotică nu mai apare de altfel în fişa medicală de transfer interclinic (ora 14:45) şi nici în foaia de observaţie clinică generală nr. 19119 a Spitalului judeţean Argeş (orele 17.01-21.00}. În mod evident, dacă ar fi fost vorba de o cianoză în sens medical, aceasta ar fi figurat în cele notate de spitalul care a preluat pacientul, unde starea acestuia s-a agravat. Prin urmare, nu a existat cianoză în sens medical, ci o uşoară nuanţă albăstruie, sesizată de medicul neonatolog.

Cu privire la eventualele semne de efort respirator, a precizat că acestea au constat, în cazul de faţă, într-un geamăt apărut după naştere, definit ca respiraţia cu glota parţial închisă, are o semnificaţie clinică în cazul copiilor prematuri, astfel cum rezultă din Ghidul intitulat Managementul sindromului de detresă respiratorie prin deficit de surfactant - Ghidul 05/Revizia 1 (Anexa nr. 5 la Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.232/2011 privind aprobarea ghidurilor de practică medicală pentru specialitatea neonatologie), fiind relevant pentru stabilirea sindromului de detresă respiratorie.

Acest sindrom de detresă respiratorie este definit în acelaşi Ghid în felul următor:

"Sindromul de detresă respiratorie prin deficit de surfactant (SDRDS) este o insuficienţă pulmonară care debutează la sau imediat după naştere, fiind caracterizată clinic prin tahipnee (frecvenţă respiratorie peste 60 respiraţii/minut), dipnee (tiraj intercostaî, subcostal şi retracţii sternaîe), geamăt expirator şi cianoză centrală cu debut în primele 4-6 ore de viaţă, cu atingerea maximă a severităţii până la 48 de ore de la naştere şi rezoluţie la supravieţuitori la 48-96 ore de viaţă" (în alte locuri din Ordin se face vorbire doar de sindrom de detresă respiratorie, manifestat prin tahipnee -frecvenţă respiratorie peste 60 respiraţii/minut).

În concluzie, a arătat că:

•a existat un semn de efort respirator, manifestat prin geamăt;

• geamătul nu are o semnificaţie particulară în cazul copiilor născuţi la termen (aşa cum recurentul inculpat a ştiut tot timpul că este pacientul F.);

· nu a existat, pe parcursul internării la Spitalul Curtea de Argeş, sindrom de detresă respiratorie, neexistând nici tahipnee, nici dipnee şi nici cianoză centrală.

Aşadar, a opinat în sensul că nu au existat cel puţin două dintre cele trei criterii cumulative pentru existenţa acesteia în sens medical (tahipnee şi cianoză).

În continuare, a analizat situaţiile în care se impune efectuarea transferului dintr-o maternitate de nivel Ib (cum era Spitalul Curtea de Argeş) către o unitate de nivel superior, observ ca în Tabelul 2. Criterii de transfer şi categorii de nou-născuţi care necesită transfer din Anexa 3. Regionalizarea asistenţei neonatale şi competenţele unităţilor neonatale la Ghidul intitulat Echilibrarea nou-născutului pentru transport şi transportul neonatal - Ghidul 06/Revizia 1 (Anexa nr. 6 la Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.232/2011 privind aprobarea ghidurilor de practică medicală pentru specialitatea neonatologie), în situaţii de insuficienţă respiratorie, transferul se efectuează în caz de:

a. sindrom de detresă respiratorie şi complicaţii

b. aspiraţie de meconiu şi complicaţii

c. pneumonie congenitală

d. alte cauze de detresă respiratorie necesitând ventilaţie mecanică

e. detresă respiratorie care nu răspunde la tratamentul efectuat, asociată cu una din următoarele condiţii: cianoză, retracţii musculare, apnee, stridor, respiraţii patologice

- gaspuri, respiraţie acidotică.

Or, în cauză, niciuna dintre aceste patologii nu a existat în cauza de faţă. Chiar dacă ar fi fost vorba de o detresă respiratorie, nu erau, până la momentul luării deciziei de transfer, indicaţii privind necesitatea ventilaţiei mecanice, şi nici vreuna dintre condiţiile sus menţionate. Mai mult decât atât, de la 12.05 până la 14.15, detresa respiratorie a fost uşor diminuată, ceea ce indica faptul că a răspuns la tratamentul efectuat.

A subliniat că nu orice detresă respiratorie trebuie tratată într-un spital de categoria II sau III, ci doar acelea care conduc la sindrom de detresă respiratorie, care necesită ventilaţie mecanică ori care nu răspunde la tratamentul efectuat, asociată cu una din condiţiile de mai sus.

În acest context, a apreciat că nu avea obligaţia profesională de a iniţia transferul în condiţiile date şi pe baza informaţiilor pe care le-a avut la dispoziţie. A învederat că situaţia ar fi fost alta, dacă ar fi ştiut că asistă la o naştere prematură, caz în care asocierea geamăt-prematuritate ar fi putut conduce la altă decizie medicală.

Toate aceste aspecte sunt legate de semnificaţia juridică a primelor două omisiuni reţinute de instanţa de apel privind faptul că a considerat că detresa respiratorie poate fi tratată într-un spital de nivel Ib şi că a minimizat gravitatea evoluţiei cazului. Acestea au, desigur, efect şi în ceea ce priveşte momentul la care s-a realizat transferul.

În ceea ce priveşte tardivitatea transferului, după cum se reţine în decizia instanţei de apel, potrivit art. 8.1. din Ghidul intitulat Echilibrarea nou-născutului pentru transport şi transportul neonatal - Ghidul 06/Revizia 1 (Anexa nr. 6 la Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.232/2011 privind aprobarea ghidurilor de practică medicală pentru specialitatea neonatologie), în cazul unui diagnostic care necesită un potenţial transfer, spitalul solicitant trebuie să anunţe echipa de transport şi spitalul solicitat în cel mai scurt timp posibil.

Or, a apreciat că în cauză nu se afla în prezenţa unui diagnostic care necesită un potenţial transfer, aceasta fiind situaţia premisă a anunţării în cel mai scurt timp posibil. Detresă respiratorie indicată în foaia de observaţie nu era cea avută în vedere în sens medical de ghidurile sus indicate, nu condusese la sindrom de detresă respiratorie, nu necesita ventilaţie mecanică şi răspunsese la tratamentul efectuat, nefiind asociată cu una din condiţiile de mai sus.

Sub un alt aspect, dar tot cu referire la sintagma "în cel mai scurt timp posibil", înainte de realizarea efectivă a transferului (respectiv între orele 12:05-14:35 când a fost solicitat transferul), s-a asigurat că pacientul este pregătit pentru transport, a obţinut acordul familiei şi a pregătit documentele necesare. Aceasta era, la acel moment, practica medicală acceptată în toate maternităţile - întâi are loc pregătirea pacientului şi completarea fişelor şi apoi se realizează apelul pentru transfer. În caz contrar, ambulanţa ar veni şi ar aştepta 1-2 ore, fiind astfel mobilizate resurse importante care ar putea fi alocate altui caz urgent.

De asemenea, tardivitatea transferului se apreciază prin raportare la un interval de 12-24 ore potrivit Ghidul intitulat Echilibrarea nou-născutului pentru transport şi transportul neonatal- Ghidul 06/Revizia 1 (Anexa nr. 6 îa Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.232/2011 privind aprobarea ghidurilor de practică medicală pentru specialitatea neonatologie).

Aşadar, în opinia recurentului inculpat B. nu îi reveneau obligaţiile profesionale descrise de instanţa de apel faţă de datele cunoscute (nou-născut la termen) şi de simptomele pacientului.

În acest context, a subliniat că asupra acestor împrejurări de fapt lipsesc, de altfel, cu desăvârşire din decizia definitivă orice evaluări, orice considerente proprii ale instanţei de apel. Astfel, instanţa de apel s-a mărginit la unele aprecieri cu caracter general, de forma "detresă respiratorie, indiferent că apare la un prematur sau nu, este o afecţiune gravă, care necesită îngrijiri speciale".(pag. 62 din decizie) ori "cu referire la situaţia inculpatului B., curtea reţine, pe baza rapoartelor de expertiză şi a actelor medicale aflate la dosarul cauzei că, începând cu ora 09:55 acesta a descris în foaia de observaţie elemente sugestive pentru o suferinţă neonatală potenţial severă - detresă respiratorie, care nu poate fi tratată într-o unitate sanitară de nivel Ib, cum este cazul Spitalului Municipal Curtea de Argeş (pag. 60 din decizie). Instanţa de apel nu a analizat în vreun fel dacă a existat detresă respiratorie în sens medical şi care erau situaţiile în care exista indicaţia de transfer chiar în cazul existenţei acesteia, întrucât, aşa cum am văzut, nu orice detresă respiratorie necesită transfer.

1.2. Elementul material descris de instanţa de apel nu poate conduce la reţinerea unei infracţiuni potrivit C. pen. român - caz de achitare prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Sub un prim aspect, a susţinut că şi în prezenţa unor simptome care să justifice transferul, acesta a fost făcut în cel mai scurt timp posibil, având în vedere necesitatea de pregătire-pre-transfer. Chiar în ipoteza unei patologii grave, care impune transfer, recomandarea de transfer este clar prevăzută în art. 1 alin. (3) din Ordinul nr. 1881/2006 privind ierarhizarea unităţilor spitaliceşti, a secţiilor şi compartimentelor de obstetrică-ginecologie şi neonatologie, potrivit căruia:

"(...) Pentru nou-născuţii cu stare gravă la naştere, pentru care se impune transferul către o altă unitate sanitară spitalicească, se recomandă organizarea transferului în primele 24 de ore de viaţă."

În acelaşi sens, în art. 8.2.2 din Ghidul intitulat Echilibrarea nou-născutului pentru transport şi transportul neonatal- Ghidul 06/Revizia 1 (Anexa nr. 6 la Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.232/2011 privind aprobarea ghidurilor de practică medicală pentru specialitatea neonatologie), transferul tardiv este cel realizat "după 12-24 de ore de la diagnosticul pentru care este necesar transferul".

A precizat că acestea sunt prevederile legale (lato sensu) aplicabile, fiind aşadar neprevăzută de legea penală fapta de a organiza un transfer la mai puţin de 5 ore după naştere.

Sub un al doilea aspect, situaţia de fapt reţinuta de instanţa de apel se referă la aceea că a "considerat că detresa respiratorie poate fi tratată într-o unitate sanitară de nivel I, necompetentă, a minimalizat gravitatea evoluţiei stării de sănătate şi a decis tardiv transferul nou-născutului către o unitate sanitară de nivel superior, a creat un pericol cu relevanţă penală pentru valoarea socială ocrotită (viaţa), iar apoi, rezultatul produs (decesul victimei) este o consecinţă a stării de pericol create prin acţiunile şi inacţiunile acestuia." (pag. 64 din decizie).

Or, în opinia recurentului inculpat, fapta astfel descrisă nu poate constitui o infracţiune, potrivit prevederilor C. pen. român, instanţa de apel referindu-se la o infracţiune comisivă prin omisiune, prevăzută la art. 17 lit. b) C. pen. - autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului.

În decizia instanţei de apel, acţiunile/inacţiunile anterioare par a se referi la cele trei aspecte ("a considerat", "a minimizat", "a decis tardiv"), care au creat starea de pericol pentru viaţa pacientului, fără a descrie în vreun mod omisiunea ulterioară, care ar fi condus la rezultat, aşadar nu poate fi vorba despre o infracţiune comisivă prin omisiune descrisă la art. 17 lit. b) C. pen.

1.3. Greşita semnificaţie juridică acordată chestiunii de fapt privind cauzalitatea -inexistenţa legăturii de cauzalitate, caz de achitare prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

În acest sens, recurentul inculpat a arătat că pentru a dispune condamnarea sa, instanţa de apel a avut în vedere faptul că în cauză au fost efectuate două rapoarte de expertiză medico-legală, unul fiind avizat de Institutul National de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti, iar celălalt nu.

Raportul neavizat menţiona că există legătură de cauzalitate între conduita inculpatului şi rezultatul produs, pe când raportul de nouă expertiză medico-legală, cel avizat, preciza:

"Moartea nou-născutului s-a datorat unui sindrom de hemoragie pulmonară neonatală, ce a dus terminal la insuficienţă cardio-respiratorie acută. Cauza hemoragiei neonatale nu poate fi determinată pe baza datelor medicale avute la dispoziţie; în acest sens ar fi fost utilă o autopsie medico-legală, care ar fi permis un management corespunzător al cazului din punct de vedere medico-legal. (...) Din datele medicale avute la dispoziţie nu reies greşeli de tehnică medicală a nou născutului, după naştere, la Spitalul Municipal Curtea de Argeş, care să aibă rol determinant în tanatogeneză. Având în vedere severitatea patologiei respiratorii, opinăm că un transfer mai rapid, către un centru având competenţe superioare în managementul nou-născuţilor, ar fi fost util...".

A precizat că un raport neavizat de Comisia de avizare şi control al actelor medico-legale şi de Comisia superioară medico-legală nu are valoarea unui raport de expertiză prevăzut de art. 178 C. pen. Astfel, potrivit art. 21 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală din 07.09.2000 (aprobat prin H.G. nr. 774/2000), "în cazul în care concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate, comisia de avizare şi control recomandă fie refacerea parţială sau totală a acestora, fie efectuarea unei noi expertize."

Prin urmare, din actele medicale avute la dosarul cauzei nu rezultă în niciun fel legătura de cauzalitate dintre conduita inculpatului şi rezultatul produs.

Deopotrivă, a arătat că în cuprinsul hotărârii atacate, în analiza legăturii de cauzalitate se arată:

"Curtea concluzionează că ambele conduite medicale au reprezentat condiţii în cadrul legăturii de cauzalitate şi au avut un rol în producerea rezultatului. Potrivit teoriei imputării obiective a rezultatului la determinarea cauzalităţii mai întâi se verifică dacă acţiunea a creat un pericol relevant din punct de vedere juridic pentru valoarea socială ocrotită, iar apoi se examinează dacă rezultatul produs este o consecinţă a stării de pericol create prin acţiune". (pag. 63 din decizie - subl. ns.).

În acest sens, inculpatul a subliniat că faptele sale, astfel cum au fost reţinute în rechizitoriu, se referă doar la inacţiuni.

Un alt aspect invocat în susţinerea inexistenţei legăturii de cauzalitate, vizează împrejurarea că instanţa de apel a reţinut că nu şi-a îndeplinit anumite obligaţii profesionale şi că doar prin aceasta se cuvine să răspundă penal, fiind fără relevanţă care ar fi fost situaţia dacă aş fi adoptat conduita contrară, aceea considerată corectă de către instanţe. Altfel spus, a arătat că deşi rezultatul ar fi fost acelaşi, singurul aspect care ar conta - pentru a atrage răspunderea sa penală - ar fi că a încălcat anumite obligaţii profesionale, chiar dacă decesul s-ar fi produs şi în situaţia în care ar fi respectat acele obligaţii.

Or, identificarea unui anume standard profesional şi a unei conduite contrare acestui standard echivalează doar cu stabilirea a două dintre elementele de conţinut obiective ale infracţiunii, şi anume: situaţia premisă [obligaţiile reclamate de caz) şi elementul material al faptei (conduita în concret, nerespectarea obligaţiilor profesionale).

Legătura de cauzalitate dintre faptă (elementul material) şi deces este o componentă separată a laturii obiective a infracţiunii, ea nu se poate confunda cu elementul material al infracţiunii.

Pentru determinarea cauzalităţii în speţă ambele instanţe se raportează la o chestiune de fapt pe care atât doctrina, cât şi jurisprudenţa o clasifică în categoria de situaţii a riscului egal. Prin risc egal se desemnează, în cadrul teoriilor privind cauzalitatea, acea situaţie în care rezultatul s-ar fi produs chiar şi în ipoteza în care conduita făptuitorului ar fi fost cea corectă (sau chiar şi în lipsa acţiunii sau inacţiunii greşite). Identificarea unei astfel de situaţii de fapt echivalează cu identificarea unei cauze în afara conduitei cercetate, independentă de aceasta.

Or, în opinia recurentului inculpat, instanţa de apel nu recurge la această categorie (a riscului egal), mărginindu-se doar să arate că nu ne aflăm în ipoteza unui risc permis.

În analiza privind legătura de cauzalitate, ceea ce este relevant cu adevărat în cauza de faţă, este dacă, în situaţia în care pacientul ar fi fost transferat mai devreme la Spitalul Judeţean Argeş, rezultatul nu s-ar fi produs. Acest aspect, pentru a justifica condamnarea, trebuie stabilit dincolo de orice îndoială rezonabilă. În acest sens, în doctrină s-a arătat că "este suficient să se demonstreze, pentru a se imputa rezultatul, că intervenţia ar fi înlăturat, cel mai probabil, rezultatul".

În aceste condiţii, raţionamentul greşit al instanţei de apel în sensul că legătura de cauzalitate cu decesul există doar pentru că inculpatul nu şi-a îndeplinit corespunzător obligaţiile profesionale semnifică în realitate că instanţa de apel nu a analizat şi nu a identificat în concret un element de conţinut al infracţiunii, adică legătura de cauzalitate dintre fapta inculpatului şi decesul pacientului.

Pentru aceste aspecte, a considerat că nu s-a dovedit existenţa legăturii de cauzalitate cu privire la infracţiunea pentru care a fost condamnat, fiind incident cazul de achitare prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

2. Instanţa de apel nu putea pronunţa cu privire la faptele pentru care a fost trimis în judecată o altă soluţie decât aceea pronunţată de prima instanţă - respectiv achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Astfel, a precizat că la data la care s-a pronunţat instanţa de apel în cauză se împlinise termenul de prescripţie a răspunderii penale, iar instanţa de apel nu putea proceda la examenul în fond al acţiunii penale decât în condiţiile art. 18 C. proc. pen.. şi, în limitele acestui text de lege, nu putea pronunţa pe fondul cauzei o soluţie de condamnare.

În practica instanţei supreme în evaluarea cazurilor de casare ce ţin de dreptul substanţial (cum este şi cazul prevăzut la art. 438 alin. (1) pct. 7, pe care şi-a întemeiat recursul) s-a constatat încălcarea dispoziţiilor relevante din dreptul substanţial şi în acele situaţii în care o regulă de ordin procedural (şi nu de drept substanţial) ar fi împiedicat instanţele ordinare să dea o anumită rezolvare vreuneia dintre componentele acţiunii penale, mai exact şi atunci când soluţia corespunde aparent dreptului substanţial, dar o regulă procedurală ar fi reclamat o altă rezolvare.

Aşadar, la data pronunţării în apel exista un impediment procedural la soluţionarea prin condamnare a acţiunii penale. Singurele soluţii ale acţiunii penale pe care le-ar fi putut pronunţa în mod legal instanţa de apel ar fi fost fie aceea de încetare a procesului penal Casa cum am solicitat), fie, dacă proceda totuşi la analiza pe fond a cauzei, aceea de achitare.

A opinat în sensul că se impunea achitarea sa în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

3. În subsidiar, greşita condamnare a inculpatului, deşi în cauză se împlinise termenul de prescripţie a răspunderii penale - situaţie pe care, prin încălcarea dispoziţiilor constituţionale, art. 438 C. proc. pen. omite să o prevadă între cazurile de recurs în casaţie.

În cauză, acţiunea penală s-a exercitat pentru o faptă ce s-ar fi comis în data de 20.07.2016, sub o încadrare juridică ce prevede o pedeapsă cu închisoarea între 2 şi 7 ani. Conform art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru această faptă este de 8 ani, care, calculat de la data faptei, s-a împlinit la data de 19.07.2024. Instanţa de apel a soluţionat cauza după împlinirea acestui termen, la data de 13.09.2024.

În cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 155 C. pen. privind prescripţia specială a răspunderii penale, faţă de efectul de mitior lex al Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 197/2018 şi nr. 358/2022, astfel cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu caracter obligatoriu prin Decizia nr. 67/2022 pronunţată de Completul de pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

În cauză nu a operat suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale Potrivit art. 156 alin. (1) C. pen., cursul termenului de prescripţie a răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală împiedică continuarea procesului penal.

Or, în cauză, instanţa de apel, care a rămas în pronunţare anterior împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale (dezbaterile au avut loc la data de 4.09.2024), deci fără a fi pus în discuţie acest aspect, a considerat că în cauză ar fi operat suspendarea cursului prescripţiei ca urmare a suspendării de drept a cauzei în temeiul art. 43 alin. (2) din Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020 şi al art. 64 alin. (5) Decretul Preşedintelui României nr. 240/2020 privind instituirea, respectiv prelungirea stării de urgenţă.

A opinat, că hotărârea este nelegală, întrucât:

- Decretele nu au forţa juridică a legii şi nu au aptitudinea de a institui cauze de suspendare a cursului prescripţiei răspunderii penale;

- în cauză nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 156 alin. (1) teza a doua C. pen., neexistând vreo împrejurare de neînlăturat care să fi împiedicat continuarea procesului penal.

Decretele Preşedintelui României nr. 195/2020 şi nr. 240/2020 nu sunt acte cu putere de lege şi nu au aptitudinea de a produce vreun efect suspensiv asupra cursului prescripţiei răspunderii penale

Obligaţia instanţei de a examina temeinicia motivului de recurs în casaţie privind prescripţia răspunderii penale - ca remediul procesual reclamat de art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie, când reglementarea naţională contravine pactelor sau tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte au prioritate reglementările internaţionale.

Ridicând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 C. proc. pen.. întrucât acestea nu permit decât remedierea erorii de drept constând în încetarea în mod nelegal a procesului când instanţa a apreciat în mod greşit că a intervenit prescripţia răspunderii penale, lăsând însă fără orice posibilitate de remediere aceeaşi greşeală produsă în sens invers, adică prin condamnarea în mod greşit în ciuda prescrierii răspunderii penale, a arătat în memoriul conţinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, că o atare omisiune contravine nu doar dispoziţiilor Constituţiei, ci şi art. 6 şi art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Astfel, instanţa de recurs în casaţie, constatând că omisiunea legiuitorului naţional de a prevedea acest caz de recurs în casaţie contravine dispoziţiilor art. 6 şi art. 14 din C.E.D.O., ar trebui să soluţioneze cererea de recurs în casaţie acordând prioritate acestor din urmă dispoziţii de drept internaţional, adică procedând la examinarea, pe fond, a temeiniciei motivului meu de recurs în casaţie privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor de drept substanţial privind prescripţia răspunderii penale.

Mai mult, potrivit art. 13 din C.E.D.O., "orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale".

Aşadar, a considerat că instanţa de recurs în casaţie, pe de o parte, este obligată de art. 13 C.E.D.O. să identifice un atare remediu în raport de omisiunea legislativă identificată, şi, pe de altă parte, are posibilitatea (ce îi este conferită de dreptul intern la nivel constituţional) să aplice în mod direct art. 6 şi art. 14 C.E.D.O., respectiv să examineze motivul de recurs în casaţie, fără a aştepta soluţia Curţii Constituţionale asupra excepţiei pe care a ridicat-o.

Prin încheierea din data de 04 februarie 2025, Înalta Curte a admis, în principiu, cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B., numai în ceea ce priveşte aspectele subsumate elementelor de tipicitate obiectivă a infracţiunii de ucidere din culpă.

Prin încheierea din data de 04 februarie 2025, pronunţată în dosarul nr. x/2020, s-a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., invocată de recurentul inculpat B..

Analizând cererile de recurs în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi B. şi A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază, cu majoritate, că acestea sunt neîntemeiate, urmând a le respinge, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În speţă, ambii inculpaţi au invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", iar în ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal", se reţine că acesta a fost invocat, în etapa admisibilităţii în principiu de către inculpatul B. şi ulterior procedurii de filtru de către inculpatul A., însă aplicabilitatea acestui caz de casare va face obiectul unei analize separate referitoare la incidenţa prescripţiei răspunderii penale.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte reţine că acesta vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Ca atare, motivele de casare invocate de recurenţii inculpaţi trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

În considerarea aspectelor teoretice relevate, în susţinerea cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recurenţii inculpaţi au formulat critici subsumate, în esenţă, neîndeplinirii condiţiilor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de ucidere din culpă, grefată pe:

- inexistenţa unui raport de cauzalitate între activitatea inculpaţilor, în calitate de medici, (ginecolog, respectiv neonatolog) şi decesul nou-născutului;

- lipsa unei situaţii premisă din conţinutul constitutiv al infracţiunii derivată din greşita stabilire a obligaţiilor profesionale care îi reveneau inculpatului B..

Preliminar, Înalta Curte reţine că situaţia de fapt valorificată cu titlu definitiv de instanţele de fond constă în aceea că recurenţii inculpaţi, "în calitate de medici ginecolog, respectiv neonatolog, nu au respectat normele de conduită medicală, în sensul că inculpatul A. nu a efectuat minimul de investigaţii înainte de a efectua operaţia de cezariană, respectiv evaluarea materno-fetală a fost sumară, a decis intervenţia chirurgicală constând într-o operaţie de cezariană contraindicată, nu a stabilit în mod corect vârsta gestaţională a fătului, a extras, fără motiv, prin operaţie cezariană, un prematur, la o unitate spitalicească de grad I, iar inculpatul B. a minimalizat gravitatea evoluţiei stării de sănătate a nou-născutului, a considerat că detresa respiratorie poate fi tratată într-o unitate sanitară de nivel I şi a decis tardiv transferul nou-născutului, în data de 20.07.2016 către o unitate sanitară de nivel superior, fapte aflate în legătură de cauzalitate cu producerea decesului nou născutului F..

În şi pe aceste coordonate, Înalta Curte va analiza succesiv susţinerile recurenţilor inculpaţi referitoare la neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă a infracţiunii de ucidere din culpă, întrucât lipseşte certitudinea unei legături de cauzalitate între acţiunile/inacţiunile inculpaţilor şi decesul victimei, cauza producerii rezultatului nefiind încălcarea obligaţiilor profesionale, ci afecţiunile grave preexistente ale nou născutului.

Potrivit art. 192 alin. (2) din C. pen., infracţiunea de ucidere din culpă în formă agravată presupune "uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi".

Particularitatea variantei agravate a acestei infracţiuni este aceea că acţiunea sau inacţiunea ce constituie elementul său material are loc în contextul exercitării, de către un subiect activ calificat, a unei profesii sau meserii ori al desfăşurării unei activităţi cărora le sunt aplicabile anumite dispoziţii legale sau măsuri de prevedere şi ca o consecinţă a nerespectării acestor dispoziţii sau măsuri.

Încălcarea cadrului normativ sau a măsurilor de prevedere incidente în privinţa profesiei, meseriei sau activităţii în desfăşurarea cărora intervine uciderea unei persoane reprezintă, aşadar, o cerinţă esenţială ataşată elementului material al infracţiunii, a cărei îndeplinire este absolut necesară pentru realizarea conţinutului tipic obiectiv al formei agravate analizate.

Deopotrivă, între conduita subiectului activ care, în exerciţiul profesiei sau meseriei ori în desfăşurarea unei anumite activităţi, nesocoteşte dispoziţiile legale sau măsurile de prevedere şi decesul victimei trebuie să existe legătură de cauzalitate.

Sintagma "unei anumite activităţi" se referă, aşadar, la acele activităţi pentru a căror desfăşurare există dispoziţii legale sau măsuri de prevedere tocmai în considerarea faptului că orice neatenţie în efectuarea acestora poate avea consecinţe grave, constând chiar în pierderea vieţii uneia sau a mai multor persoane. (CCR, decizia nr. 772 din 15 decembrie 2016 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 315 din 3 mai 2017, par. 16).

În acest context, se constată că "uciderea din culpă profesională" se poate reţine atunci când rezultatul este produs ca urmare a nesocotirii unor norme, reguli ori măsuri specifice exerciţiului unei activităţi, meserii sau profesii.

Aplicând aceste consideraţii teoretice speţei de faţă, în limitele controlului de legalitate permis de recursul în casaţie, faţă de împrejurarea că în sarcina inculpaţilor s-a reţinut comiterea infracţiunii de ucidere din culpă în varianta infracţiunii comisive săvârşită prin omisiune, respectiv neefectuarea unor activităţi impuse de calitatea lor de medici (inacţiune ce constituie elementul material) şi care a condus la producerea unei urmări imediate constând în decesul victimei, Înalta Curte constată că este necesară examinarea atât a situaţiei premisă constând în existenţa obligaţiilor legale sau a măsurilor de prevedere care le reveneau acestora în exercitarea profesiei, cât şi a legăturii de cauzalitate între acţiunile/inacţiunile imputate inculpaţilor şi producerea rezultatului.

Sub aspectul situaţiei premisă pentru reţinerea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., reţine Înalta Curte că obligaţiile profesionale ce reveneau inculpaţilor trebuie examinate prin prisma sursei acestora (chestiune de drept), care nu se raportează exclusiv la dispoziţii legale (în sens larg), ci trebuie circumscrise şi măsurilor de prevedere cuprinse în documentelor interne care vizează organizarea activităţii medicale, precum şi obligaţiilor generale de diligenţă prevăzute de art. 5 şi art. 25 (în prezent art. 26) din Codul de deontologie medicală al Colegiului Medicilor din România, potrivit cărora "Medicul trebuie să depună toate diligenţele şi să se asigure că decizia profesională pe care o ia sau intervenţia cu caracter medical respectă normele şi obligaţiile profesionale şi regulile de conduită specifice cazului respectiv" şi "Dacă medicul nu are suficiente cunoştinţe ori experienţa necesară pentru a asigura o asistenţă medicală corespunzătoare, acesta va solicita un consult adecvat situaţiei sau va îndruma bolnavul către un astfel de consult la o altă unitate medicală. Aceleaşi dispoziţii se vor aplica şi în cazul în care dotarea tehnică şi materială a unităţii în care are loc consultul sau intervenţia medicală nu este adecvată consultului, stabilirii diagnosticului sau intervenţiei medicale".

Reţine astfel Înalta Curte că, în cauză, în conduita medicală a inculpatului A., prin raportare concretă la situaţia medicală a nou născutului care a decedat la scurt timp de la naştere se regăsesc ca şi cauze determinante generatoare sub aspectul urmărilor produse în exercitarea profesiei de medic ginecolog următoarele activităţi:

- nesupravegherea şi nemonitorizarea sarcinei părţii civile, prin realizarea unei activităţi superficiale de observare, de urmărire a evoluţiei acesteia, deşi cunoştea că pacienta avea virusul hepatic C şi ar fi impus o examinare mai riguroasă;

- neefectuarea minimului de investigaţii înainte de a efectua operaţia de cezariană, pentru determinarea unui diagnostic de travaliu prematur, în contextul în care cu o zi înainte a trimis acasă persoana vătămată tocmai pentru că fusese o alarmă falsă de naştere prematură;

- nu a depus un minim de diligenţă pentru a reevalua în mod corespunzător vârsta gestaţională a fătului în contextul în care a fost în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la acest aspect şi cu atât mai mult cu cât el însuşi stabilise iniţial că mai sunt necesare trei săptămâni până la naşterea fătului;

- deşi era medicul curant al persoanei vătămate, i-a monitorizat acesteia sarcina pe toată durata gestaţională şi cunoştea dosarul medical al acesteia, ba chiar a trimis-o pe aceasta pentru o a doua opinie, la momentul naşterii a ignorat cu uşurinţă toate aceste aspecte medicale;

- nu a putut explicat în nici un mod cum de şi-a schimbat opinia cu privire la vârsta iniţială a fătului, în condiţiile în care el însuşi i-a comunicat la ultimul control data de 08.08.2016 ca dată a naşterii la termen şi nici nu a putut justifica din punct de vedere medical devansarea termenului de naştere;

- a decis în acest context medical în condiţii de minimă siguranţă efectuarea operaţiei cezariană, fără un motiv întemeiat, a unui făt prematur, la o unitate spitalicească de grad Ib, necompetentă,

- a încălcat normele enunţate prin Ordinul nr. 910/18.11.2002 privind criteriile de ierarhizare a secţiilor de spital de specialitate obstetrică, ginecologie şi neonatologie, Ghidului Clinic pentru Obstetrică Ginecologie nr. 15/12.12.2010 aprobat de Ministerul Sănătăţii prin ordinul nr. 1524/2009, ale Ghidului care reglementează conduita în naşterea prematură:

"Unităţile de nivelul Ib, (cum este cazul compartimentului de obstetrică-ginecologie din cadrul Spitalului Municipal Curtea de Argeş), are ca atribuţii:

"diagnosticul şi urmărirea sarcinii, stabilirea factorului de risc obstetrical şi dirijarea în timp a gravidei către unitatea care poate acorda asistenţa cea mai calificată, stabilirea factorului de risc fetal şi transferul "in utero" către unitatea care poate acorda asistenţa cea mai calificată, asistenţa naşterii fiziologice (fără risc obstetrical crescut)."

Nu s-a încadrat în niciuna dintre excepţiile de la cazurile enumerate, respectiv că se afla în situaţiile de urgenţe sau în cazurile în care gravida este nedeplasabilă din motive medicale sau legate de condiţiile meteo astfel cum prevăd dispoziţiile legale.

- a încălcat dispoziţiile din Ghidul care reglementează conduita în naşterea prematură, care prevăd "că diagnosticul de travaliu prematur presupunea apariţia contracţiilor uterine regulate după 26 şi înainte de 37 săptămâni complete de amenoree împreună cu ştergerea şi/sau dilataţia colului uterin sau/şi ruptura prematură a membranelor amniocoriale.

În cazul pacientei la debut de travaliu, se va face o supraveghere simplă, scopul obstetricianului fiind de a respecta fiziologia şi a surprinde din timp situaţii care pot induce suferinţă maternă şi sau fetală. Supravegherea simplă însemnă examinarea stării mamei şi a fătului din două în două ore cu analizarea tuturor parametrilor materni şi fetali şi notarea acestora pe o fişă.

Supravegherea sau monitorizarea sarcinii presupune o activitate de observare, de urmărire cu atenţie şi în mod continuu, în timp a sarcinii, a evoluţiei acesteia."

Ghidul Clinic pentru Obstetrică Ginecologie nr. 15/12.12.2010 aprobat de Ministerul Sănătăţii prin ordinul nr. 1524/2009 (în varianta de la data comiterii faptei) precizează că "medicul nu trebuie să indice de rutină operaţia cezariană ca modalitate de terminare a sarcinii la gravidele infectate cu virus hepatic B în cazul în care nou-născutul va primi imunoglobuline specifice şi vaccinare", "nu există dovezi suficiente care să demonstreze că operaţia cezariană în această situaţie reduce riscul de transmitere materno-fetală a virusului hepatic B".

Aşadar, decizia profesională a inculpatului A., de a efectua operaţia de cezariană, fără a efectua prealabil un minim de investigaţii, fără a stabili în mod corect vârsta gestaţională a fătului şi de a extrage un făt prematur, la o unitate spitalicească de grad I, a avut o contribuţie esenţială pentru producerea rezultatului, ceea ce înseamnă că aceasta se situează în antecedenţa cauzală a urmării produse, fiind realizată cerinţa de tipicitate echivalentă, proprie infracţiunii prevăzute de art. 192 alin. (2) din C. pen.

Toate celelalte afecţiuni de care se prezumă că suferea nou născutul şi care au fost asumate de mama fătului în timpul sarcinii, nu demonstrează că prin ele însele şi independent de culpa dovedită pe deplin a medicului ar fi produs acest rezultat soldat cu decesul nou născutului.

În acelaşi sens, reţine Înalta Curte că şi în cazul inculpatului B., răspunderea penală se fundamentează pe conduita sa medicală, respectiv:

- nu a determinat vârsta gestaţională a nou-născutului prin mijloace proprii şi potrivit propriilor cunoştinţe medicale;

- a acceptat cu uşurinţă fără o analiză proprie, declaraţia medicului ginecolog în conformitate cu care fătul s-a născut la termen;

- a apreciat pe o situaţie medicală din start eronată ca efect al neîndeplinirii obligaţiilor de diligenţă de a verifica vârsta fătului, că poate ţine sub control şi trata starea medicală a fătului;

- a minimalizat gravitatea evoluţiei stării de sănătate a fătului, deşi a constatat că nou-născutul prezintă probleme de sănătate, şi a scăzut nota generală de la 9 la 7;

- a considerat că detresa respiratorie poate fi tratată într-o unitate sanitară de nivel I, deşi avea cunoştinţă despre faptul că unitatea în care îşi desfăşura activitatea nu avea în dotare paturi de terapie neonatală şi nici dispozitivele medicale necesare;

- a decis tardiv transferul nou-născutului, în data de 20.07.2016 către o unitate sanitară de nivel superior, după o durată de 4 ore şi 40 minute de la apariţia primelor dificultăţi de adaptare în viaţa extrauterină şi la 2 ore şi 30 minute de la apariţia cianozei.

Prin inacţiunile sale, inculpatul B. a încălcat normele care reglementează activitatea medicului neonatolog atât la momentul efectuării operaţiei de cezariană, cât şi ulterior, precum şi a metodologiei de identificare a grupelor de nou-născuţi care necesită transfer şi care prevăd:

Potrivit Ghidului 01/07.12.2009 de determinare a vârstei de gestaţie la nou-născut medicul neonatolog trebuie să determine VG a fiecărui nou născut, după naştere - pct. 6

Potrivit Ghidului 06/Revizia 1 referitor la echilibrarea nou-născutului pentru transport şi transportul neonatal,

Pct. 1 În prima săptămână de viaţă unul din 10 copii necesită internare într-o secţie de terapie intensivă neonatală.

pct. 5.1 transportul optim neonatal reprezintă transportul în timp util al nou-născutului bolnav de la un spital de rang inferior la unul de rang superior, cu facilităţi medicale necesare îngrijirii acestuia ...detresa respiratorie neonatală reprezintă orice dificultate respiratorie întâlnită sub vârsta de 28 zile postnatal şi care se exprimă clinic prin asociere tahipnee, cianoză şi semne de efort respirator . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .insuficienţa respiratorie rapid progresivă este creşterea rapidă a necesarului de oxigen asociată cu accentuarea detresei respiratorii şi deteriorarea gazelor sangvine.

pct. 5.2 - Evaluare pre -transport

Se recomandă ca medicul care solicită transportul să încadreze solicitarea pe grade de urgenţă (în funcţie de priorităţi) - încadrarea corectă a urgenţei medicale duce la reducerea morbidităţii şi moralităţii neonatale.

Medicul solicitant trebuie să includă în evaluarea pre-transport a nou-născutului: istoricul perinatal şi a naşterii, examenul clinic la naştere, metodele de resuscitare folosite, rezultatul explorărilor paraclinice efectuate de spitalul solicitant.

Medicul solicitant trebuie să evalueze starea nou-născutului permanent până la sosirea echipei de transport.

pct. 6.6 - Stabilizarea respiratorie

Se recomandă ca medicul solicitant de la unităţile de nivel Ib şi II să ventileze nou-născutul cu detresă respiratorie în sistem CPAP sau ventilaţie asistată imediat după naştere până la sosirea echipei de transport.

8.2 Aspecte administrative instituţionale

Pct. 8.2.1 Spitalul solicitant

Standard B În cazul unui diagnostic care necesită un potenţial transfer, spitalul solicitant trebuie să anunţe echipa de transport şi spitalul solicitat în cel mai scurt timp posibil."

În aceste coordonate, constată Înalta Curte că, în realitate conduita medicală a inculpatului B., care a minimalizat gravitatea evoluţiei stării de sănătate a nou născutului şi a decis tardiv transferul acestuia către o unitate sanitară de nivel superior, prin care a creat un pericol cu relevanţă penală pentru valoarea socială ocrotită (viaţa), iar apoi, rezultatul produs (decesul victimei) a fost consecinţa stării de pericol create prin acţiunile şi inacţiunile sale, întrunesc sub aspect obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunilor de ucidere din culpă, fapte prevăzute de art. 192 alin. (2) din C. pen.

În acest context faptic statuat cu titlu definitiv de către instanţe şi cu privire la care nu se mai poate reveni, apreciază Înalta Curte că susţinerile recurenţilor inculpaţi referitoare la:

- existenţa unor afecţiuni medicale grave ale fătului preexistente naşterii, care oricum ar fi condus la decesul acestuia,

- omisiunea instanţelor de fond şi de apel de a evalua complet materialul probator relevant sub acest aspect,

- redarea in extenso a reglementărilor privind definirea unor termeni medicali (detresă respiratorie, tahipneea, cianoza, precum şi simptomatologia acestora),

- tardivitatea transferului se apreciază prin raportare la un interval de 12-24 de ore,

- analiza concluziilor din cuprinsul rapoartelor de expertiză, avute în vedere de instanţa de apel şi pe care s-a fundamentat soluţia de condamnare, cu motivarea că acestea ar susţine probator ipoteza altei cauze a decesului decât propria conduită, nu pot fi reevaluate de instanţa de recurs în casaţie, deoarece antamează chestiuni esenţialmente de fapt, cenzurate critic de către instanţele de fond şi de apel, pe baza probatoriului administrat şi care nu pot fi reinterpretate într-o cale de atac esenţialmente de drept cum este recursul în casaţie.

Practic, recurenţii inculpaţi solicită o reinterpretare a ansamblului probator administrat în faţa instanţelor de fond şi respectiv, valorificarea unor probe în detrimentul altora, cu scopul de a se reţine o altă situaţie de fapt, favorabilă acestora.

Or, în raport de specificul recursului în casaţie, cale extraordinară de atac ce vizează aspecte esenţialmente de drept, Înalta Curte nu poate atribui forţă juridică unor anumite probe, invocate şi apreciate de recurenţii inculpaţi ca fiind relevante sub aspectul concluziilor formulate, şi pe care instanţele de fond nu le-au avut în vedere în stabilirea situaţiei de fapt şi, mai mult, nu poate să procedeze la valorificarea acestora în sensul solicitat de aceştia fără să încalce ceea ce instanţele au statuat cu titlu definitiv prin situaţia de fapt reţinută.

În şi pe aceste coordonate, apreciază Înalta Curte că din perspectiva elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii reţinute, singurele care prezintă relevanţă în cauză în această etapă procesuală eminamente de drept, baza factuală astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel, constând în devansarea datei naşterii şi extragerea nejustificată din punct de vedere medical a fătului la o vârstă gestaţională de 35 săptămâni şi 5 zile prin operaţie cezariană, la care s-a adăugat decizia de transfer a nou-născutului la o unitate sanitară de tip III după un interval de 4 ore şi 40 minute de la apariţia primelor dificultăţi de adaptare în viaţa extrauterină şi la 2 ore şi 30 minute de la apariţia cianozei, susţin fără putinţă de tăgadă, existenţa legăturii de cauzalitate între greşelile de conduită medicală exercitate în mod defectuos de către inculpaţii şi urmarea imediată produsă, moartea nou-născutului F. la data de 20.07.2016.

Chiar şi din perspectiva teoriei echivalenţei condiţiilor, astfel cum este dezvoltată de doctrina juridică în analiza legăturii de cauzalitate (element de conţinut obiectiv al infracţiunilor de rezultat), contribuţiile obiective ale ambilor recurenţi inculpaţi au reprezentat condiţii sine qua non pentru agravarea stării nou născutului şi, implicit, cauze ale producerii decesului.

Aşadar, reţine Înalta Curte că între acţiunile conjugate ale celor doi inculpaţi medici şi decesul victimei există legătură de cauzalitate, iar circumstanţele concrete ale săvârşirii faptei se pliază pe situaţia premisă a infracţiunii de ucidere din culpă, astfel că, în raport de criticile formulate, recursurile în casaţie sunt nefondate.

· Incidenţa prescripţiei răspunderii penale a inculpaţilor

În cauză, inculpatul B. a invocat în cuprinsul cererii de recurs în casaţie cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal", şi de asemenea, în procedura de filtru a formulat şi o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a aceluiaşi articol.

Prin încheierea din data de 04 februarie 2025 pronunţată în dosarul nr. x/2020, s-a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Prin Decizia nr. 50 din 18 februarie 2025, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor antereferite şi a constatat că soluţia legislativă care exclude inculpatul de la dreptul de a formula recurs în casaţie în ipoteza în care în mod greşit nu a fost dispusă încetarea procesului penal este neconstituţională.

Ulterior pronunţării acestei decizii de către instanţa de control constituţional, dar după admiterea în principiu a cererilor de recurs în casaţie formulate de cei doi inculpaţi, numai sub aspectele circumscrise tipicităţii obiective a infracţiunii de ucidere din culpă, recurentul inculpat A. a completat motivele de recurs în casaţie, invocând şi cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

În acest context, astfel cum reiese din cuprinsul încheierii de amânare a pronunţării din data de 29 aprilie 2025, Înalta Curte a dispus, faţă de dispoziţiile tranzitorii din cuprinsul Deciziei nr. 50/2025 a CCR, însă cu referire expresă şi directă la Decizia nr. 220/2022 a Curţii Constituţionale a României, mutatis mutandis în speţa de faţă, că se impune şi analiza acestui caz de recurs în casaţie, cu menţiunea expresă că unul dintre recurenţii inculpaţi se încadrează pe limitele expres prevăzute de textul de lege, respectiv a invocat o excepţie de neconstituţionalitate în faţa Înaltei Curţi, iar cauza se află pendinte pe rolul instanţei supreme.

Analizând în aceste coordonate prescripţia răspunderii penale, Înalta Curte constată că inculpaţii B. şi A. au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., "uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani."

În ceea ce priveşte durata termenului general de prescripţie a răspunderii penale, se constată că infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Potrivit art. 154 din C. pen. - (1) Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt:

a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;

b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani;

c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;

d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;

e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda.

Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (2) din C. pen., "Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii."

Aşadar, referitor la momentul săvârşirii infracţiunii, momentul cu relevanţă penală în raport cu care se stabileşte legea penală aplicabilă activităţii ilicite şi se calculează termenul de prescripţie a răspunderii penale, în cauză, este data săvârşirii faptei, respectiv data de 20 iulie 2016.

În acest context, constată Înalta Curte că termenul general de prescripţie pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, de 8 ani, calculat potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., s-ar fi împlinit la data de 20 iulie 2024, anterior pronunţării deciziei instanţei de apel nr. 801 din data de 13 septembrie 2024.

Însă, apreciază Înalta Curte că termenul prescripţiei generale a răspunderii penale a fost prelungit în cauză pe durata celor 60 de zile, de stare de urgenţă din perioada 16 martie 2020 - 14 mai 2020, împlinindu-se la data de 20 septembrie 2024.

Problema de drept referitoare la efectele Decretelor Preşedintelui României nr. 195/2020 şi nr. 240/2020 asupra cursului prescripţiei răspunderii penale se încadrează, în considerarea situaţiei de fapt care a determinat emiterea decretelor, pandemia, şi în considerarea dispoziţiilor din decrete care afectau procesul penal, în conceptul de împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului, conform art. 156 C. pen., iar nu în cea de dispoziţie legală care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului.

Conform art. 156 din C. pen., cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. Decretele Preşedintelui României nr. 195/2020 şi nr. 240/2020 au produs efecte juridice, în considerarea asimilării acestora cu o "împrejurare de neînlăturat" din cuprinsul art. 156 C. pen.

Astfel, cele două decrete prezidenţiale (Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020 şi Decretul Preşedintelui României nr. 240/2020), având în vedere baza lor factuală (pandemia de coronavirus), se încadrează în art. 156 C. pen., respectiv o "împrejurare de neînlăturat" care suspendă cursul prescripţiei răspunderii penale.

Totodată, prin Hotărârile nr. 257/17.03.2020 şi nr. 417/24.03.2020, Consiliul Superior al Magistraturii a procedat la punerea în aplicare a Decretului nr. 195/2020, stabilind categoriile de cauze penale care pot fi soluţionate pe durata stării de urgenţă.

Or, împrejurarea de neînlăturat la care se referă Decretele Preşedintelui României nr. 195/2020 şi nr. 240/2020 a fost reprezentată de pandemia de coronavirus. Această împrejurare a decurs dintr-un eveniment neprevăzut care a produs consecinţe notorii, mai largi decât cele referitoare la activitatea instanţelor: în lunile martie-mai 2020 au fost suspendate cauze aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, dar au fost luate şi măsuri de izolare şi carantină a persoanelor provenite din zonele de risc, precum şi a celor care luau contact cu acestea, măsuri de carantinare asupra unor clădiri, localităţi sau zone geografice; închiderea graduală a punctelor de trecere a frontierei de stat, limitarea sau interzicerea circulaţiei vehiculelor sau a persoanelor în/spre anumite zone ori între anumite ore, precum şi ieşirea din zonele respective, închiderea temporară a unor restaurante, hoteluri, cafenele, cluburi, cazinouri, sediile ale asociaţiilor şi ale altor localuri publice, limitarea activităţii spitalelor publice la internarea şi rezolvarea cazurilor urgente.

Aşadar, raportat la specificul măsurilor luate pentru prevenirea infectărilor şi la efectele concrete ale pandemiei (de exemplu, îmbolnăvirea a numeroase persoane care îşi desfăşurau activitatea în instanţe), pe perioada stării de urgenţă, în unele dosare, nu a fost posibilă desfăşurarea normală a activităţii instanţelor şi parchetelor.

Totodată, prin Decizia nr. 59/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, deşi sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă, secţiile civilă şi de contencios administrativ ale instanţei supreme au precizat că "... decretele prezidenţiale nr. 195/2020 şi nr. 240/2020 au fost încuviinţate de Parlamentul României prin Hotărârea nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind instituirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020, şi, respectiv, Hotărârea nr. 4 din 16 aprilie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind prelungirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 16 aprilie 2020, în conformitate cu art. 93 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile instituite de acestea se impun atât pentru autorităţile statului, însărcinate cu ducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, cât şi pentru persoanele fizice şi juridice cărora le revine obligaţia de a respecta regulile statuate în cuprinsul lor."

În aceste coordonate, Înalta Curte constată că în cauză, termenul prescripţiei răspunderii penale a fost prelungit cu 60 de zile, împlinindu-se la data de 20 septembrie 2024, ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, astfel că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., prin raportare la Decizia nr. 50 din 18 februarie 2025 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, nr. 328 din 11 aprilie 2025.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte cu majoritate, va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii B. şi A. împotriva deciziei penale nr. 801/A din data de 13 septembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2020.

Va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumei de 1699,77 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 1500 RON reprezentând onorariu avocat şi suma de 199,77 RON reprezentând cheltuieli de transport, către intimaţii părţi civile D. şi C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii B. şi A. împotriva deciziei penale nr. 801/A din data de 13 septembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2020.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de 1699,77 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 1500 RON reprezentând onorariu avocat şi suma de 199,77 RON reprezentând cheltuieli de transport, către intimaţii părţi civile D. şi C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 mai 2025.

OPINIE SEPARATĂ

În opinie separată a completului de recurs în casaţie, se apreciază că în cauză se impunea achitarea inculpaţilor A. şi B., pe motiv că fapta acestora nu este prevăzută de legea penală, nefiind realizată tipicitatea obiectivă a faptei, sub una din componentele sale esenţiale, şi anume, legătura de cauzalitate.

Prealabil analizării motivelor de recurs în casaţie formulate în cauză, Înalta Curte, consecventă unei jurisprudenţe deja consacrate, reiterează unele dintre considerentele teoretice care se circumscriu cazului de recurs în casaţie prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală":

- calea extraordinară de atac a recursului în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile (art. 433 C. proc. pen.);

- controlul judiciar determinat de exercitarea recursului în casaţie se limitează exclusiv la verificarea conformităţii hotărârilor penale definitive cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Este exclusă posibilitatea reevaluării materialului probator sau reaprecierea situaţiei de fapt, acestea fiind stabilite în mod definitiv de către instanţa de apel. De asemenea, nu este posibilă exercitarea controlului judiciar cu privire la încadrarea juridică dată faptelor;

- cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. permite doar verificarea dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc, din punct de vedere obiectiv, elementele de tipicitate ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului. Cu alte cuvinte, analiza instanţei de control judiciar vizează sub un prim aspect, incriminarea în mod generic a faptei şi sub un al doilea aspect, corespondenţa dintre aceasta, astfel cum a fost reţinută în mod definitiv de către instanţa de apel, cu elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare.

Limitarea verificării corespondenţei dintre fapta reţinută prin hotărâre definitivă şi exclusiv elementele de tipicitate obiectivă a infracţiunii rezultă din preluarea prin dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. doar a sintagmei din cuprinsul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., respectiv "fapta nu este prevăzută de legea penală", iar nu şi a tezei a II-a, care se referă la săvârşirea faptei cu vinovăţia prevăzută de lege, element de tipicitate subiectivă a infracţiunii. În consecinţă, pe calea recursului în casaţie circumscris cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. verificarea poartă asupra elementelor obiective din structura normei de incriminare, respectiv obiect, subiect şi latură obiectivă, elementele subiective ale infracţiunii excedând acestui caz de recurs.

Se constată că prin hotărâre definitivă cei doi inculpaţi au fost condamnaţi pentru infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., instanţa de apel reţinând că faptele inculpaţilor constau, în esenţă, în următoarele:

Inculpatul A., în exercitarea profesiei de medic ginecolog, prin inacţiunile sale (nu a efectuat minimul de investigaţii înainte de a efectua operaţia de cezariană, respectiv, evaluarea materno-fetală a fost sumară) şi prin acţiunile sale (a decis intervenţie chirurgicală, respectiv operaţie de cezariană contraindicată, nu a stabilit în mod corect vârsta gestaţională a fătului şi a extras, fără motiv, prin operaţie de cezariană un prematur, la o unitate spitalicească de grad I), din culpă, a săvârşit greşeli de conduită medicală, care au condus la moartea nou-născutului F., la data de 20.07.2016.

Inculpatul B., în calitate de medic neonatolog, prin inacţiunile sale, a minimalizat gravitatea evoluţiei stării de sănătate a nou-născutului, a considerat că detresa respiratorie care s-a instalat la nou-născut după naştere poate fi tratată într-o unitate sanitară de nivel I şi a decis tardiv transferul nou-născutului, în data de 20.07.2016 către o unitate sanitară de nivel superior, greşelile de conduită medicală conducând la moartea nou-născutului F., la data de 20.07.2016.

În sarcina inculpaţilor s-a reţinut, aşadar, că aceştia în calitate de medici nu au respectat dispoziţiile legale care le reglementează activitatea, iar modalitatea în care au acţionat şi respectiv, nu au acţionat, cu prilejul naşterii şi după naşterea nou-născutului, au cauzat, din culpă, decesul acestuia.

În opinie minoritară se subliniază că aprecierea instanţei de recurs în casaţie asupra laturii obiective a infracţiunii de ucidere din culpă, în toate componentele sale, deci şi asupra legăturii de cauzalitate, componentă esenţială, de altfel, a laturii obiective, reprezintă o statuare în drept, iar nu o statuare în fapt, neimplicând sub nicio formă reinterpretarea probatoriului sau modificarea situaţiei de fapt, ci doar, o analiză proprie, permisă de lege, a corectei aplicări a legii la situaţia de fapt reţinută.

În continuare, reţine că baza factuală stabilită definitiv, pe baza probelor administrate, este aceea că:

Începând cu luna ianuarie a anului 2016, persoana vătămată D. a fost luată în evidenţele medicului ginecolog ca persoană gravidă cu sarcină în 7 săptămâni. Ulterior, partea civilă D. s-a prezentat periodic la control, examinări şi investigaţii, la cabinetul particular al medicului A., din municipiul Piteşti, efectuând toate analizele şi ecografiile solicitate de acesta. Sarcina a avut o evoluţie normală, fără complicaţii din punct de vedere medical, medicul cunoscând faptul că gravida prezenta virusul hepatic B încă de la începutul sarcinii. Ultima ecografie fetală a fost efectuată de inculpatul A., la cabinetul acestuia, la data de 08.07.2016, ocazie cu care s-a stabilit că sarcina părţii civile avea 35 de săptămâni, data probabilă a naşterii fiind 13.08.2016, că fătul este de sex bărbătesc, sănătos, fără malformaţii, sarcina evoluând în mod normal. În seara zilei de 18.07.2016, partea civilă D. a simţit dureri în zona abdominală, astfel că s-a prezentat la 19.07.1016 la un control, la cabinetul inculpatului A.. Acesta a examinat-o, a constatat că are contracţii de travaliu şi a luat decizia de a efectua o naştere prin operaţie de cezariană, programând această operaţie în data de 20.07.2016, la Spitalul Municipal Curtea de Argeş. Din seara aceleiaşi zile, 19.07.2016, partea civilă D. nu a mai prezentat dureri, nu a mai simţit contracţii şi nu a avut scurgeri, dar s-a prezentat în dimineaţa zilei de 20.07.2016 la Spitalul Municipal Curtea de Argeş, conform recomandării medicului, pentru a naşte prin operaţie de cezariană.

În dimineaţa zilei de 20.07.2016 partea civilă a fost internată pe secţia de ginecologie a Spitalului Municipal Curtea de Argeş, unde i-au fost luate probe de sânge, de la ureche şi din deget, fără a fi efectuate alte investigaţii medicale. La scurt timp, a fost preluată de medicul curant, inculpatul A., care a stabilit împreună cu aceasta, ce anestezie i se va face, luându-se decizia de a fi efectuată antestezie locală.

Inculpatul A. a menţionat în toate actele medicale întocmite la 20.07.2016 inclusiv în biletul de internare, că sarcina gravidei D. are 39 de săptămâni. La ora 9:40 medicii A. şi G. au efectuat operaţia de cezariană asupra gravidei D. şi au extras un nou născut viu, având greutatea de 3200 de grame, 50 cm lungime, obţinând nota 9 la naştere. La 15 minute după naştere, nou-născutul F. a prezentat complicaţii respiratorii, în cadrul Compartimentului Neonatologie din cadrul Spitalului Municipal Curtea de Argeş, unde se afla sub supravegherea medicului neonatolog B.. Acesta i-a acordat primele îngrijiri medicale, dar starea nou-născutului nu s-a ameliorat, astfel că în aceeaşi zi, în jurul orelor 14:35, inculpatul B. a solicitat transferul acestuia la Spitalul Judeţean de Urgenţă Piteşti, transfer ce a fost avizat la ora 14:40. La ora 15:45, F. a fost preluat de o ambulanţă din cadrul Serviciului de Ambulanţă Argeş, în biletul de ieşire din spital inculpatul menţionând ca diagnostic principal "insuficienţă respiratorie a nou-născutului", stare, staţionar", la ora 16:08 nou-născutul fiind predat medicilor din cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă Piteşti, fiind internat la secţia Neonatologie, cu diagnosticul "sindrom hemoragic; hipotermie moderată".

La internarea în Spitalul Judeţean de Urgenţă Piteşti, starea nou-născutului era foarte gravă, având tegumente palide, infiltrate, reci. S-au efectuat analize, tratamente şi investigaţii de specialitate, care nu au avut rezultat, starea nou-născutului agravându-se şi conducând la decesul acestuia, la ora 21:00. În foaia de observaţie clinică generală a nou-născutului F. emisă de Spitalul Judeţean de Urgenţă Piteşti, a fost menţionat ca diagnostic la externare "Insuficienţă respiratorie acută, sindrom hemoragie, echivalenţe convulsive, normoponderal, hipotermie moderată".

Aceasta este starea de fapt cu care au fost învestite instanţele, de fond şi apel, iar concluziile la care acestea au ajuns, în evaluarea actelor medico-legale, privind cauza decesului nou-născutului reprezintă statuarea în drept cu privire la legătura de cauzalitate, statuare pe care instanţa supremă este chemată să o cenzureze potrivit competenţelor legale.

Din acest punct de vedere, în opinie minoritară, Înalta Curte apreciază că legătura de cauzalitate a fost stabilită greşit, cu ignorarea documentelor medico-legale.

Astfel, reţine că în cauză a fost efectuată o primă expertiză medico-legală de către Serviciul de Medicină Legală Argeş, fiind întocmit raportul de expertiză medico-legală nr. x din care au rezultat, în esenţă, următoarele concluzii cu relevanţă pentru cauză:

- Moartea nou-născutului s-a datorat insuficienţei acute multiorganice generate de detresa respiratorie acută, apărută la un nou născut a cărui naştere a fost declanşată prematur, prin operaţie cezariană, ce a determinat apariţia de multiple complicaţii hipoxice şi hemoragice. La decesul nou-născutului a contribuit şi transferul tardiv al nou-născutului către o unitate sanitară cu competenţă superioară.

- La Spitalul Municipal Curtea de Argeş s-au constatat greşeli de conduită medicală, în sensul inoportunităţii indicaţiei de operaţie cezariană, de către medicul obstetrician, înainte de declanşarea travaliului şi fără a se aduce justificări certe. În foaia de observaţie clinică nu au fost menţionaţi factorii care au condus la luarea deciziei de operaţie cezariană.

- Pe parcursul evoluţiei sarcinii nu a fost identificată o patologie asociată sarcinii şi factorii de risc materni ce ar fi făcut nesigură naşterea pe cale vaginală. Conform Ghidului Clinic pentru Obstetrică - Ginecologie nr. 15/12.12.2010 aprobat prin OMS nr. 1524/2009, medicul trebuie să nu indice de rutină operaţia cezariană ca modalitate de terminare a sarcinii la gravidele infectate cu virus hepatic B, în cazul în care nou-născutul va primi imunoglobuline specifice şi vaccinare.

- Cu ocazia internării, anterior intervenţiei chirurgicale, nu a fost consemnată starea fătului, prin investigaţii minimale (bătăi cardiace fetale, ritmul cardiac fetal), gradul de maturitate pulmonară, ecografie fetală. Nu s-a ţinut seama de complicaţiile operaţiei chirurgicale la un nou-născut cu naştere prematură, cu imaturitate pulmonară, operaţia de cezariană crescând riscul complicaţiilor respiratorii. S-a apreciat că deşi nou-născutul era normal dezvoltat staturoponderal, acesta nu atinsese gradul maxim de maturitate care să îi asigure adaptarea la viaţa extrauterină, în absenţa unor îngrijiri speciale.

- S-au menţionat greşeli medicale şi din partea medicului specialist neonatolog, în sensul că acesta a decis tardiv transferul nou-născutului, către o unitate de nivel II sau către un centru regional de nivel III. În absenţa dotărilor necesare - posibilitatea efectuării de investigaţii radioimagistice, existenţa paturilor de terapie intensivă neonatologice, lipsa unui personal specializat în terapie intensivă neonatală, starea de sănătate a nou-născutului s-a agravat, conducând în final la decesul acestuia.

- S-a concluzionat că între greşelile de conduită medicală cu ocazia naşterii prin cezariană a nou născutului F. şi decesul acestuia există legătură de cauzalitate.

Această expertiză nu a fost avizată de Comisia de avizare şi control de pe lângă INML Mina Minovici Bucureşti, care a recomandat prin adresa din 15.10.2018 efectuarea unei noi expertize de către experţii din cadrul INML Mina Minovici.

În cauză a fost efectuată o a doua expertiză medico-legală, de către INML Mina Minovici, din raportul de expertiză medico-legală nr. x avizat de Comisia de Avizare şi Control rezultând următoarele concluzii cu relevanţă pentru cauză ale experţilor medici legişti:

- Moartea nou-născutului F. s-a datorat unui sindrom de hemoragie pulmonară neonatală, ce a dus terminal la insuficienţă cardio - respiratorie acută. Cauza hemoragiei neonatale nu poate fi determinată pe baza datelor medicale existente, sens în care ar fi fost utilă o autopsie medico-legală care ar fi permis un management corespunzător al cazului din punct de vedere medico-legal.

- Diagnosticul stabilit nou - născutului la Spitalul Municipal Curtea de Argeş a fost corect, de asemenea, tratamentul efectuat a fost corect indicat şi aplicat, raportat la simptomatologia descrisă în actele medicale.

- Din actele medicale nu reies motivele pentru justificarea operaţiei prin cezariană. Nici prezenţa de contracţii uterine dureroase şi nici infecţia mamei cu virus hepatic B nu constituie criterii de recomandare certă a operaţiei de cezariană, cu precădere la vârsta gestaţională reală a fătului. Din datele medicale avute la dispoziţie nu reies greşeli de tehnică medico-chirurgicală cu ocazia naşterii prin operaţie cezariană, care să poată fi puse în legătură de cauzalitate cu decesul nou-născutului F., deşi prematuritatea creşte riscul de hemoragie pulmonară neonatală, creşterea este semnificativă doar la vârste gestaţionale mici, ceea ce nu este cazul aici.

- La data de 20.07.2016, vârsta intrauterină a nou-născutului era de 35 de săptămâni şi 5 zile, raportat la data ultimei menstruaţii. Având în vedere severitatea patologiei respiratorii, un transfer mai rapid către un centru având competenţe superioare în managementul nou-născuţilor ar fi fost util, în acest sens fiind esenţială o stabilire corectă a vârstei gestaţionale, cu toate acestea, mortalitatea sindromului hemoragic pulmonar neonatal este mai mare chiar şi în condiţiile unui management terapeutic optimal, în centre de înaltă performanţă.

- Nu s-au putut obiectiva pe baza datelor avute la dispoziţie greşeli de tehnică şi conduită medicală postpartum, care să fie implicate în tanatogeneză şi prin urmare, nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între acestea şi decesul nou-născutului.

- Din datele existente nu reies motivele pentru justificarea intervenţiei prin operaţie de cezariană, nici prezenţa de contracţii uterine dureroase şi nici infecţia mamei cu virusul hepatic B nefiind criterii de recomandare a operaţiei de cezariană. Intervenţia chirurgicală per se nu a dus la decesul nou-născutului, ea fiind realizată corect. Din datele avute la dispoziţie nu reies elemente care să sugereze greşeli de tehnică medicală în cursul supravegherii sarcinii şi prin urmare nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între acestea şi decesul nou-născutului.

- Terminarea cursului sarcinii prin operaţie de cezariană anterior săptămânii 37 de sarcină, în absenţa unei indicaţii absolute/relative, se poate repercuta negativ asupra capacităţior de adaptare la viaţa extrauterină a nou-născutului. Cu toate acestea, efectele negative sunt mai pregnante în cazul în care greutatea este mică, raportat la vârsta gestaţională, ceea ce nu este cazul aici. De asemenea, gradul de prematuritate al sarcinii în speţă (35 de săptămâni şi 5 zile) este asociat cu riscuri minim crescute. Aceste repercusiuni nu au fost obiectivate în cursul autopsiei.

Raportul de expertiză întocmit de INML Mina Minovici a fost completat cu opinia expertală a expertului medic legist K. care, în faţa instanţei de fond de arătat, în esenţă, următoarele aspecte relevante pentru cauză:

- Medicul A. a efectuat supravegherea sarcinii în mod corespunzător (examene clinice, imagistice şi de laborator). Vârsta gestaţională a fătului era la data de 20.07.2016, de 35 de săptămâni şi 5 zile iar raportat la indicii antropometrici se poate considera că nou-născutul nu mai era prematur.

- Decizia medicului A. de a efectua operaţia de cezariană la data de 20.06.2017 este o greşeală de conduită medicală, însă cu privire la legătura de cauzalitate a acestei greşeli cu decesul nou-născutului F., nu există elemente care să o susţină. Teoretic, decizia de a se efectua operaţia de cezariană putea avea legătură de cauzalitate cu decesul, însă această legătură nu poate fi susţinută pe baza datelor medicale avute la dispoziţie. Nu poate face legătura de cauzalitate dintre prematuritatea nou-născutului şi deces, însă prematuritatea poate fi considerată o altă stare morbidă importantă.

- Nu au fost identificate manifestări clinice ale cauzei ce a dus la hemoragia pulmonară neonatală. Nu cunoaşte cauza declanşării hemoragiei pulmonare neonatale.

- A identificat o eroare de conduită medicală în sarcina medicului neonatolog, constând în aceea că nu a luat decizia de a transfera nou-născutul mai devreme la o unitate spitalicească de rang superior. Cu toate acestea, nu se poate pronunţa cu certitudine cu privire la rolul acestei greşeli de conduită. Având în vedere că nou - născutul era mare, pentru vârsta gestaţională, nu ar fi avut criterii pe baza cărora să spună, post- partum, că nu este născut la termen.

Se reţine în continuare că Institutul Naţional de Medicină Legală Mina Minovici - Comisia Superioară Medico-Legală a avizat numai Raportul de nouă expertiză medico-legală nr. x, întocmit de INML şi nu a avizat Raportul de expertiză medico-legală nr. x/30.03.2017.

Cu toate acestea, instanţele de fond şi apel şi-au întemeiat soluţiile pronunţate pe constatările şi concluziile primului raport de expertiză, al celui neavizat, înlăturând constatările şi concluziile singurului raport de expertiză medico-legală avizat, acela întocmit de INML Mina Minovici.

Potrivit dispoziţiilor art. 23 din Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, aprobat prin H.G. nr. 774/2000, Comisia superioară medico-legală funcţionează pe lângă Institutul Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti, reprezentând autoritatea ştiinţifică supremă în domeniul medicinei legale, care verifică, evaluează, analizează şi avizează din punct de vedere ştiinţific, la cererea organelor judiciare, conţinutul şi concluziile diverselor acte medico-legale. Potrivit art. 21 alin. (2) din acelaşi act normativ, în cazul în care concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate, comisia de avizare şi control recomandă fie refacerea parţială sau totală a acestora, fie efectuarea unei noi expertize.

Principiul liberei aprecieri a probelor prevăzut de art. 103 alin. (1) C. proc. pen.. potrivit cu care probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege, ci organele judiciare apreciază valoarea lor, presupune că organele judiciare au dreptul să aprecieze în mod liber, valoarea fiecărei probe legal administrate.

În cauză, singura expertiză care a primit avizul Comisiei superioare medico-legale a fost aceea întocmită de INML Bucureşti, iar instanţele aveau obligaţia, în măsura în care considerau că motivarea avizului este necorespunzătoare sau neconvingătoare, să solicite clarificări acestei comisii, ceea ce nu s-a întâmplat. În acest fel, s-a ajuns la fundamentarea raţionamentului judiciar pe o probă ştiinţifică nevalidată şi contrazisă de o altă probă ştiinţifică, într-o cauză în care, deşi aceste probe nu au o valoare stabilită aprioric prin lege, cu toate acestea, înclină decisiv în procesul formării convingerii instanţei.

În opinie minoritară, având în vedere situaţia de fapt reţinută definitiv de instanţa de apel şi reiterând aspectul că situaţia de fapt nu are în vedere şi nu include şi cauza decesului nou-născutului, stabilirea acestei cauze ţinând de aprecierea în drept asupra cauzalităţii între conduită medicală şi deces, se constată că speţă, nu există această legătură de cauzalitate.

Reţine că, deşi medicii legişti din cadrul INML Bucureşti au constatat acţiuni şi inacţiuni ale celor doi medici care nu au fost în acord cu dispoziţiile legale şi cu protocoalele medicale, cu toate acestea, au concluzionat că nu se poate stabili că acestea ar putea fi puse în legătură de cauzalitate cu decesul nou-născutului.

Medicii legişti din cadrul INML Mina Minovici Bucureşti au stabilit că moartea nou-născutului F. s-a datorat unui sindrom de hemoragie pulmonară neonatală, ce a dus terminal la insuficienţă cardio - respiratorie acută, iar cauza hemoragiei neonatale nu poate fi determinată pe baza datelor medicale existente, atâta vreme cât nu a fost efectuată o autopsie medico-legală.

În ceea ce priveşte conduita medicală a inculpaţilor, deşi s-a arătat, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul A., că nu ar fi fost motive justificate obiectiv pentru a efectua naşterea prin cezariană, iar în ceea-l priveşte pe inculpatul B., că ar fi trebuit să decidă transferul mai devreme (acestea au fost erorile medicale imputate de medicii legişti din cadrul INML Mina Minovici), cu toate acestea, s-a arătat în raportul de expertiză efectuat că aceste conduite medicale nu pot fi puse în mod necesar în legătură de cauzalitate cu decesul. Din raportul de expertiză medico-legală rezultă că deşi prematuritatea creşte riscul de hemoragie pulmonară neonatală, aceste riscuri sunt crescute doar la vârste gestaţionale mici, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă. Această concluzie a fost întărită de opinia expertală a medicului legist K. din cadrul INML Mina Minovici, care a arătat în faţa instanţei de judecată că raportat la indicii antropometrici, nou-născutul nu mai era prematur şi că, nu poate fi stabilită o legătură de cauzalitate între extragerea nou-născutului prin cezariană şi decesul acestuia. În acelaşi timp, s-a arătat că din datele medicale existente nu rezultă greşeli de tehnică medicală a nou-născutului după naştere care să aibă un rol determinant în tanatogeneză, şi că, având în vedere severitatea patologiei respiratorii, se impunea un transfer mai rapid, care ar fi fost util, dar cu toate acestea, mortalitatea sindromului hemoragic neonatal este mare chiar şi în condiţiile unui management terapeutic optimal, în centre de înaltă performanţă. Prin urmare, nu s-au putut obiectiva greşeli de tehnică şi conduită medicală postpartum care să fie implicată în tanatogeneză.

În raport de aceste constatări şi concluzii, în opinia separată se apreciază că în cauză lipseşte un element important din structura laturii obiective şi anume legătura de cauzalitate dintre acţiunile şi/sau inacţiunile inculpaţilor şi urmarea produsă, respectiv decesul nou-născutului.

Pentru întrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., se cer a fi întrunite următoarele condiţii: făptuitorul trebuie să fie un profesionist sau să desfăşoare o anumită meserie sau ocupaţie; pentru exercitarea profesiei/meseriei/ocupaţiei/activităţii să existe anumite dispoziţii legale sau măsuri de prevedere edictate prin acte normative, iar acestea să fi fost încălcate; să existe o legătură de cauzalitate între încălcarea dispoziţiilor legale şi a măsurilor de prevedere şi decesul victimei. Împrejurarea că au existat anumite încălcări ale dispoziţiilor legale sau ale măsurilor de prevedere edictate pentru desfăşurarea unei activităţi sau exercitarea unei profesii, nu este prin sine însăşi suficientă pentru angajarea răspunderii penale, ci, este necesar în acelaşi timp, să se constate că urmarea produsă se află în legătură cauzală cu aceste încălcări. Or, în cauză, această legătură nu a fost atestată prin probe ştiinţifice certe, aşa cum s-a arătat mai sus.

Prin urmare, soluţia care se impunea în cauză era aceea a achitării inculpaţilor pentru lipsa tipicităţii faptelor în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Sub aspectul laturii civile se impunea lăsarea ca nesoluţionată a acţiunii civile, în raport de dispoziţiile art. 25 alin. (5) C. proc. pen.