Inadmissibility of cassation for failing to distinguish legal error from factual re-evaluation in tax evasion and penalty termination

Şedinţa publică din data de 07 mai 2025

Deliberând asupra admisibilităţii cererii de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi S.C. B. S.R.L., constată următoarele:

I. Prin sentinţa penală nr. 88/P din 21 mai 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Bihor a hotărât, printre altele:

În temeiul art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. sub aspectul comiterii infracţiunii de evaziune fiscal, faptă prevăzută de art. 9 alin. (1), lit. c) din Legea 241 din 2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 din C. pen. (relaţia S.C. B. S.R.L. cu S.C. C. S.R.L. din perioada iunie 2012 - decembrie 2013, punctul 1 din rechizitoriu), 9 acte materiale, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În temeiul art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. sub aspectul comiterii infracţiunii de evaziune fiscală, faptă prevăzută de art. 9 alin. (1), lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. (relaţia S.C. B. S.R.L. cu S.C. D. S.R.L. din perioada anului 2011, punctul 2 din rechizitoriu), ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În temeiul art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. sub aspectul comiterii infracţiunii de evaziune fiscală, faptă prevăzută de art. 9 alin. (1), lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen., 2 acte materiale (relaţia S.C. B. S.R.L. cu S.C. E. S.R.L., punctul 7 din rechizitoriu), ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În temeiul art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. sub aspectul comiterii infracţiunii de evaziune fiscală, faptă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen., 9 acte materiale (relaţia S.C. B. S.R.L. S.C. F. S.R.L, punctul 8 din rechizitoriu), ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În temeiul art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul S.C B. S.R.L sub aspectul comiterii infracţiunii de evaziune fiscală, faptă prevăzută de art. 9 alin. (1), lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. (relaţia S.C. B. S.R.L. cu S.C. C. S.R.L. din perioada iunie 2012 - decembrie 2013, punctul 1 din rechizitoriu), 9 acte materiale, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În temeiul art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul S.C B. S.R.L sub aspectul comiterii infracţiunii de evaziune fiscală, faptă prevăzută de art. 9 alin. (1), lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. (relaţia S.C. B. S.R.L. cu S.C. D. S.R.L. din perioada anului 2011, punctul 2 din rechizitoriu), ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În temeiul art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal faţă de de inculpatul S.C B. S.R.L sub aspectul comiterii infracţiunii de evaziune fiscală, faptă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen., 2 acte materiale (relaţia S.C. B. S.R.L. cu S.C. E. S.R.L., punctul 7 din rechizitoriu), ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În temeiul art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal faţă de de inculpatul S.C B. S.R.L sub aspectul comiterii infracţiunii de evaziune fiscală, faptă prevăzută de art. 9 alin. (1), lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen., 9 acte materiale (relaţia S.C. B. S.R.L. S.C. F. S.R.L, punctul 8 din rechizitoriu), ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În temeiul art. 397 alin. (1), art. 19 alin. (1) şi art. 25 din C. proc. pen., raportat la art. 1357 din C. civ. s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de statul român prin A.N.A.F şi, în consecinţă, s-a dispus obligarea:

a. inculpaţilor A., G. şi S.C B. S.RL la plata, în solidar, a prejudiciului în cuantum de 2.150.824 RON din care 1.079.372 RON din relaţie directă S.C. B. S.R.L. cu S.C. C. S.R.L. (431.749 RON impozit pe profit şi TVA 647.623 RON) şi 1.071.452 RON din relaţia S.C. B. cu S.C. C. S.R.L., prin intermediul S.C. H. S.R.L. (428.581 impozit pe profit şi 642.871 TVA), precum şi a obligaţiilor fiscale accesorii aferente, datorate potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, de la data scadenţei debitelor principale până la achitarea efectivă pentru inculpatul A. şi G. şi până la data intrării în insolvenţă pentru inculpata S.C B. S.RL. respectiv 14.05.2014

b. inculpaţilor A., G. şi S.C B. S.RL la plata, în solidar, a prejudiciului în cuantum de 404.762 RON (din care 161.905 RON impozitul pe profit şi 242.854 RON TVA, relaţia S.C. B. S.R.L. cu S.C. D. SRL), precum şi a obligaţiilor fiscale accesorii aferente, datorate potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, de la data scadenţei debitelor principale până la achitarea efectivă pentru inculpatul A. şi G. şi până la data intrării în insolvenţă pentru inculpata S.C B. S.RL. respectiv 14.05.2014

c. inculpaţilor A. şi S.C B. S.RL la plata, în solidar, a prejudiciului în cuantum de 342.628 RON (din care 185.998 RON TVA şi 156.630 RON impozit pe profit, relaţia S.C. B. S.R.L. cu S.C E. S.R.L) precum şi a obligaţiilor fiscale accesorii aferente, datorate potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, de la data scadenţei debitelor principale până la achitarea efectivă pentru inculpatul A. şi până la data intrării în insolvenţă pentru inculpata S.C B. S.RL. respectiv 14.05.2014

d. inculpaţilor A. şi S.C B. S.RL la plata, în solidar, a prejudiciului în cuantum de 383.284 RON (din care 229.971 RON TVA şi 153.313 RON impozit pe profit, relaţia S.C. B. S.R.L. cu S.C F. S.R.L), precum şi a obligaţiilor fiscale accesorii aferente, datorate potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, de la data scadenţei debitelor principale până la achitarea efectivă pentru inculpatul A. şi până la data intrării în insolvenţă pentru inculpata S.C B. S.RL. respectiv 14.05.2014.

S-a dispus restituirea de către A.N.A.F către inculpatul A. a sumei de 69.616 RON reprezentând procentul de 20% calculat la prejudiciul de 348.076 RON.

În temeiul art. 112 alin. (1) lit. d) din C. pen., s-a dispus confiscarea sumei de 110.036 RON (150.000 - 39.964 RON) şi a sumei de 1.135.440 RON (reprezentând facturile emis în baza contractului nr. x/17.05.2012) de la inculpata S.C B. S.R.L.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen. raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005, art. 397 alin. (1) şi (2) şi art. 249 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., au fost menţinute măsurile asiguratorii dispuse prin: ordonanţele Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor emise în dosarul nr. x/2014 la data de 07.07.2014 şi aplicate asupra bunurilor imobile proprietatea inculpaţilor I. (identificate în procesul-verbal de aplicare a sechestrului asigurator din 08.07.2014), respectiv în proprietatea inculpatului A. (identificate în procesul-verbal de aplicare a sechestrului asigurator din 08.07.2014) şi ordonanţele Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor emise în dosarul nr. x/2014 la data de 07.07.2014 şi în dosarul x/2015 la data de 02.05.2017 şi aplicate asupra bunurilor imobile proprietatea inculpatei şi persoanei responsabile civilmente S.C J. S.R.L., identificate în procesul-verbal de aplicare a sechestrului asigurator din 07.07.2014, respectiv 04.05.2017, cu excepţia imobilelor înscrise în CF x Oradea, nr. top. x, respectiv în CF nr. x Girişu de Criş, până la concurenţa sumei de 1.814.172 RON şi a obligaţiilor fiscale accesorii pentru inculpaţii I. şi S.C J. S.R.L şi până la concurenţa sumei de 4.186.394 RON(4.534.470,18 RON-348.067 RON) şi a obligaţiilor fiscale accesorii pentru inculpaţii A..

În temeiul art. 25 alin. (3) din C. proc. pen. au fost desfiinţate ca fiind false facturile: nr. x/29.06.2012 în valoare de 378.480 RON (aflată la fila x u.p.), nr. 4/22.06.2012 în valoare de 756.960 RON (aflată la fila x u. p.), nr. 32/28.09.2012 în valoare de 335.832,92 RON (aflată la fila x u. p.), nr. 231/31.10.2013 în valoare de 449.500 RON (aflată la fila x u. p.), nr. 288/28.11.2013 în valoare de 207.000 RON (aflată la fila x u. p.), nr. 220/23.09.2013 în valoare de 1.103.100 RON (aflată la fila x u. p.), nr. 134/28.06.2013 în valoare de 75.000 RON (aflată la fila x vo. XI u. p.), nr. 06/30.08.2012 în valoare de 2.758.000 RON (aflată la fila x u.p.) şi facturii x/29.11.2012 în valoare de 563.500 RON (aflată la fila x u.p.), nr. 8/30.06.2011 în valoare de 1.254.764 RON (aflată în original la dosarul u.p. vol. 1 pag 26), nr. x/28.09.2009 şi nr x/27.11.2009, nr. 1799/27.10.2012 în valoare de 121.815 RON, 1799/27.12.2010 în valoare de 80.645 RON, 1796/24.12.2010 în valoare de 121.250 RON(f.342 vol VI d.u.p), factura nr. x/23.12.2010 în valoare de 149.800 RON(f.343 vol VI d.u.p), factura nr. x/17.12.2010 în valoare de 121.744 RON, factura nr. x/13.12.2010 în valoare de 120.887 RON(f.345 vol VI d.u.p), factura nr. x/09.12.2010 în valoare de 121.210 RON(f.346 vol VI d.u.p), factura nr. x/06.12.2010 în valoare de 121.209 RON, factura nr. x/02.12.2010 în valoare de 120.871 RON(f.348 vol VI d.u.p), nr. 275/25.10.2013 în valoare de 372.000 RON (aflată la fila x u.p.), nr. 329 A/20.12.2013 în valoare de 2.767.533,65 RON (aflată la fila x u.p.), nr. 314 A/04.12.2013 în valoare de 372.000 RON (aflată la fila x vo. XXXVI u. p.) şi factura nr. x/09.08.2012 în valoare de 550.000 RON emisă de S.C K. S.R.L.

S-a constatat că inculpaţii A. şi I. au fost reţinuţi, arestaţi preventiv şi la domiciliu în perioada 01.07.2014-02.12.2014.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe Lângă Tribunalul Bihor, inculpaţii A., S.C. B. S.R.L, I., S.C. J. S.R.L şi G. şi persoana vătămată Primăria Comunei Lăzăreni.

II. Prin decizia penală nr. 78/A din 30 ianuarie 2025, pronunţată în dosarul nr. x/2024, Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori a decis:

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor şi inculpaţii A. şi S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei penale nr. 88/P/2024 din data de 21 mai 2024 pronunţate de Tribunalul Bihor, pe care a desfiinţat-o în parte şi în rejudecare:

A înlăturat dispoziţia de restituire de către A.N.A.F către inculpatul A. a sumei de 69.616 RON reprezentând procentul de 20% calculat la prejudiciul de 348.076 RON.

A constatat că inculpatul A. a achitat suma de 348.076 RON potrivit ordinelor de plată nr. x/23.03.2022, y/12.04.2022, z/13.05.2022, w/24.05.2022, t/16.06.2022, reprezentând prejudiciu cauzat statului român.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor care nu contravin prezentei decizii.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de către persoana vătămată Primăria Comunei Lăzăreni şi inculpaţii I., S.C. J. S.R.L. şi G. împotriva aceleeaşi sentinţe penale.

Conform art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. au fost obligaţi persoana vătămată Primăria Comunei Lăzăreni şi inculpaţii I., S.C. J. S.R.L. şi G. la plata sumei de câte 1.000 RON, fiecare, reprezentând cheltuieli judiciare în favoarea statului, iar potrivit art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. restul cheltuielilor rămânând în sarcina acestuia.

În temeiul art. 272 raportat la art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu, avocat L., delegaţia nr. 2397/2024, în cuantum de 1440 RON, avocat M., delegaţia nr. 2402/2024, în cuantum de 1440 RON, precum şi onorariile parţiale ale apărătorilor din oficiu, avocat N., delegaţia nr. 2400/2024, în cuantum de 720 RON, avocat O., delegaţia nr. 2403/2024, în cuantum de 1000 RON, avocat P., delegaţia nr. 2399/2024, în cuantum de 720 RON, avocat Q., delegaţia nr. 2401/2024, în cuantum de 720 RON, avocat R., delegaţia nr. 2398/2024, în cuantum de 720 RON, s-a dispus avansarea din fondurile Ministerului Justiţiei.

III. Împotriva deciziei penale nr. 78/A din 30 ianuarie 2025 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. x/2024, au declarat recurs în casaţie inculpaţii A. şi S.C. B. S.R.L., prin apărător ales, avocat S., la data de 03.03.2025, prin e-mail, invocând cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), inculpaţii l-au invocat cu referire la infracţiunile de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, întrucât lipseşte tipicitatea obiectivă a infracţiunii.

Astfel, apărarea a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei atacate, şi:

- în principal, achitarea inculpaţilor pentru fiecare infracţiune de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. prin raportare la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din acelaşi cod, cu consecinţa lăsării ca nesoluţionată a acţiunii civile.

- în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen.

Apărarea a apreciat, în ciuda faptului că instanţa nu a dispus o soluţie de condamnare, ca fiind admisibil cazul de recurs în casaţie, sens în care a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

A arătat că atât Tribunalul Bihor, cât şi Curtea de Apel Oradea au reţinut tipicitatea obiectivă a faptei, antrenând în consecinţă răspunderea civilă delictuală în cauză, deşi elementele constitutive ale infracţiunii nu sunt îndeplinite în raport de starea de fapt reţinută cu titlu definitiv.

În acest sens, cu titlu definitiv, instanţa de apel a reţinut că prejudiciul în cauză este fundamentat pe baza raporturilor de constatare întocmite în cauză.

De asemenea, instanţa de apel nu a ţinut cont de concluziile raportului de expertiză administrat în cauză, în baza unei motivări eronate, în opinia apărării, întemeiată pe faptul că la data întocmirii rapoartelor de constatare, legea procesual penală nu cuprindea o prevedere privind determinarea prejudiciului în temeiul unei expertize de specialitate (art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, modificată prin Legea nr. 126/2024), iar inculpaţii nu s-au oferit să achite integral prejudiciul cauzat pentru a beneficia de cauza de reducere a pedepsei sau de un caz de nepedepsire, acestea constituind mijloace de probă .

A apreciat apărarea că s-a reţinut în mod eronat şi faptul că nu numai că nu au fost înlăturate prin probe concludente cauzei concluziile rapoartelor de constatare, ci nici nu au fost contestate efectiv prin trimiterea la anumite calcule eronate, concluzii care se coroborează cu celelalte probe descrise mai sus

Pe de altă parte, în măsura în care inclusiv instanţa de apel a apreciat că lucrările au fost realizate finalmente, în opinia apărării apare ca fiind incidentă în cauză "teoria părţii inocente", care se transpune astfel:

Faptul că în amonte, ceilalţi participanţi la raporturile comerciale nu şi-au evidenţiat veniturile ori şi-au evidenţiat în mod corespunzător toate operaţiunile financiare în care au fost implicaţi, nu poate fi opozabil inculpaţilor din prezenta cauză, fiecare trebuind să fie răspunzător de faptele sale.

Raportat la datele speţei, apărarea a susţinut că din moment ce lucrările au fost executate/realizate nu are nicio importanţă faptul că facturile/contractele au din punct de vedere formal neajunsuri, atât timp cât există elemente factuale (redate atât prin conţinutul raportului de expertiză în construcţii, cât şi cel de specialitate fiscală), care dovedesc existenţa lucrărilor şi faptul că toate cheltuielile au justificare economică, iar cheltuielile nu pot fi considerate "fictive" dacă provin de la o societate cu comportament fiscal suspicios, însă serviciul a fost prestat efectiv.

În motivele scrise, apărarea a făcut referire la relaţiile comerciale dintre societatea S.C. B. S.R.L. cu societăţile S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L. şi S.C. F. S.R.L., prin prisma rapoartelor de expertiză întocmite în cauză.

Referitor la facturi, a susţinut că menţiunile instanţei de apel se circumscriu unor aspecte ce ţin de formalitatea înscrisurilor contabile, şi nu de justificarea lor economică, respectiv dacă serviciul a fost prestat sau nu.

Or, în opinia apărării chiar în măsura în care instanţa de apel a constatat că facturile sunt fictive şi că serviciile nu ar putea fi onorate de societăţile comerciale menţionate, acest aspect nu implică automat constatarea întrunirii elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de evaziune fiscală, în condiţiile în care serviciul finalmente a fost prestat, iar realitatea este redată în cadrul rapoartelor de expertiză (cel în construcţii atestă realitatea lucrărilor, iar cel fiscal justificarea economică a cheltuielilor).

Pe de altă parte, apărarea a arătat că prin intermediul recursului în casaţie critică modalitatea în care instanţa de apel a reţinut o normă de procedură cu impact asupra tipicităţii faptei, în condiţiile în care prejudiciul aferent infracţiunii de evaziune fiscală (chiar împărtăşind opinia potrivit căreia este o infracţiune de pericol, şi nu de rezultat) este un element intrinsec laturii obiective, ajustând chiar încadrarea juridică în funcţie de cuantumul acestuia.

În continuare, a susţinut că are nu nicio importanţă faptul că la momentul efectuării rapoartelor de constatare nu erau în vigoare dispoziţiile care impun efectuarea unei expertize în determinarea prejudiciului ca urmare a săvârşirii unei astfel de infracţiuni prev. în Legea nr. 241/2005, norma aplicându-se de la momentul intrării sale în vigoare, fiind de aplicare imediată în cauzele pendinte, făcând trimitere la disp. art. 13 din C. proc. pen.

Ca atare, legea procesual penală în vigoare la momentul pronunţării asupra apelului era legea care impunea stabilirea prejudiciului în baza unei expertize, neputând fi reţinută argumentaţia instanţei de control judiciar referitoare la faptul că la momentul întocmirii rapoartelor de constatare nu era în vigoare o astfel de lege.

Totodată, trebuie observat că legea nouă care impune expertiza nu înlocuieşte dispoziţiile generale din C. proc. pen. care reglementează doar posibilitatea organelor de urmărire penală de a apela la procedeul probatoriu al constatării, ci le completează în materia evaziunii fiscale prin impunerea unei obligaţii în sarcina organului judiciar pe rolul căruia se află cauza (pendinte) să administreze procedeul probatoriu al expertizei.

Pentru aflarea adevărului în cauză, instanţa a dispus două expertize, una tehnică si una financiar contabilă. A considerat că prejudiciul reţinut de parchet în rechizitoriu are la bază doar un raport de constatare, iar cauza se impunea a fi lămurită din două aspecte. Un prim motiv al necesităţii expertizei a fost acela că, din punct de vedere pur matematic (înmulţiri şi adunări de sume), calculele nu erau corecte iar, un al doilea motiv, a avut în vedere determinarea corectitudinii circuitului economic în relaţiile dintre firme.

Spre deosebire de analiza lapidară şi subiectivă din raportul de constatare, în cadrul acestor rapoarte de expertiză s-au luat în calcul în mod obiectiv toate elementele care trebuiau analizate cu privire la operaţiunile economice în discuţie, expertul fiscal judiciar calculând, în final, un prejudiciu în sumă de 348.078 RON din care 49.385 RON impozit pe profit şi 298.691 RON TVA (a se vedea răspunsul expertului la obiectivul X).

Acest prejudiciu a fost acoperit de inculpat în condiţiile art. 10 alin. (1)1 din Legea nr. 241/2005.

A arătat apărarea că promovarea recursului în casaţie nu este avansată în considerarea reevaluării laturii civile a cauzei (acest demers fiind inadmisibil), ci strict în considerarea faptului că infracţiunile de evaziune fiscală au fost constatate ca fiind tipice în modalitatea în care s-a reţinut şi în rechizitoriu (deşi chiar în cadrul deciziei instanţei de apel se reţine că lucrarea/serviciul/bunul final a fost realizat), iar fără a se ţine cont de concluziile expertizei s-a constatat un prejudiciu de 10 ori mai mare.

Or, tipicitatea infracţiunii de evaziune fiscală, converge cel mult până la limita unui prejudiciu stabilit prin expertiză si nu prin rapoartele de constatare întocmite de specialiştii din cadrul ANAF detaşaţi la unitatea de parchet. Trebuie avut în vedere faptul că nu poate fi considerat ca fiind îndeplinită condiţia tipicităţii obiective a faptei în condiţiile în care chiar Curtea de Apel Oradea a reţinut în cadrul deciziei faptul că lucrările au fost executate, cheltuielile au justificare economică, însă facturile şi contractele ca documente justificative, sunt problematice din punct de vedere formal.

Argumentaţia instanţei de apel se îndepărtează cu atât mai mult de principiul legalităţii efectuării actelor, în condiţiile în care se reţine în mod eronat faptul că inculpaţii nu au contestat mijloacele de probe identificate ca fiind rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifice întocmite de specialiştii ANAF delegaţi la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.

Aşa cum rezultă chiar din cuprinsul încheierilor, aceste rapoarte de constatare au fost contestate la momentul la care s-au solicitat şi încuviinţat expertizele în cauză, fiind de neconceput ipoteza administrării expertizelor fără contestarea rapoartelor de constatare care în esenţă vizau aceleaşi rapoarte comerciale şi urmăreau identificarea unui prejudiciu în cauză, precum şi natura şi întinderea acestuia.

Mai mult, apărarea a invocat faptul că raportul de constatare încheiat la data de 22.07.2024 de către inspectorul antifraudă detaşat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor este o copie fidelă a procesului-verbal nr. x din 16.04.2014 întocmit de DRAF Oradea şi care conform deciziei CCR nr. 72/2019 nu poate fi folosit în procesul penal.

Recurenţii-inculpaţi au invocat şi cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. (în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal) în sensul că temeiul încetării procesului penal este greşit reţinut de instanţa de apel, întrucât, în loc de constatarea intervenirii prescripţiei răspunderii penale, s-ar fi impus constatarea incidenţei cauzei de nepedepsire prev. de art. 10 alin. (1)1 din Legea nr. 241/2005, ca urmare a achitării prejudiciului calculat de expertul judiciar.

Cum în cauză s-a dispus efectuarea unei expertize având obiectivul cel mai important stabilirea cuantumului prejudiciului, acesta fiind calculat de către expertul desemnat (rezultatul nefiind contestat de niciuna dintre părţi sau instanţă), apărarea a arătat că cel puţin după intrarea în vigoare a legii noi care consacra obligativitatea acestui procedeu probatoriu, nu mai exista posibilitatea de a fi reţinut un alt cuantum al prejudiciului (cum eronat s-a procedat în cazul celor doi inculpaţi).

În acest context, a apreciat că se impune admiterea recursului în casaţie în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. cu consecinţa dispunerii încetării procesului penal în acord cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. h) din C. proc. pen. prin raportare la art. 10 alin. (1)1 din Legea nr. 241/2005.

În temeiul art. 441 din C. proc. pen. a solicitat suspendarea executării hotărârii atacate, având în vedere consecinţele fiscale dezastruoase care se produc în dauna inculpaţilor, ca urmare a punerii în executare a acestei hotărâri.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 07.04.2025, sub nr. x/2014, fiind repartizată aleatoriu, cu prim termen de judecată pentru examinarea admisibilităţii în principiu la data de 07.05.2025.

La înaintarea dosarului în calea de atac, procedura de comunicare a recursului în casaţie a fost legal îndeplinită.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată inculpaţilor I. la datele de 10.03.2025 şi 06.03.2025 la sediul avocatului, S.C. J. la data de 06.03.2025, G. la 06.03.2025 prin afişarea înştiinţării, 05.03.2025 prin afişarea înştiinţării la sediul instanţei, 06.03.2025 prin afişarea înştiinţării, T. la data de 07.03.2025, U. S.R.L. prin afişare la sediul instanţei la data de 05.03.2025, părţilor civile Primăria Oradea la 05.03.2025, Primăria Comunei Avram Iancu la data de 06.03.2025, Statul Român prin ANAF la 07.03.2025 şi 11.03.2025, persoanei vătămate Primăria Comunei Lăzăreni la 06.03.2025, precum şi Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea .

La data de 05.05.2025, a fost depus la dosarul cauzei raportul întocmit de magistratul-asistent raportor, acesta apreciind că cererea de recurs în casaţie nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 434-438 din C. proc. pen.

În termenul de 10 zile, prevăzut de art. 439 alin. (2) din C. proc. pen., nu au fost depuse concluzii scrise.

IV. Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi S.C. B. S.R.L., conform dispoziţiilor art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac care are ca scop asigurarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept în cazurile şi condiţiile limitativ prevăzute de lege.

Însă, pentru a proceda efectiv la analiza pe fond a chestiunilor de drept invocate, este necesar ca cererea de recurs în casaţie să îndeplinească condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 434-438 din C. proc. pen.

Examinând aceste condiţii în raport cu actele dosarului, Înalta Curte constată că cererea de recurs în casaţie a fost formulată în termen, însă nu îndeplineşte cumulativ condiţiile de formă prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 alin. (1) lit. a)-d) şi art. 438 C. proc. pen., referitoare la cerinţele prevăzute de lege pentru admiterea în principiu.

În ceea ce priveşte decizia penală recurată, aceasta se încadrează în categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, în sensul dispoziţiilor art. 434 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. pen., fiind pronunţată de o curte de apel, ca instanţă de apel.

În raport cu actele dosarului, se constată că cererea de recurs în casaţie a fost formulată cu respectarea termenului legal de 30 zile, fiind îndeplinită condiţia prevăzută la art. 435 din C. proc. pen.

Astfel, hotărârea instanţei de apel a fost comunicată inculpatului A. la data de 05.02.2025, atât la domiciliul său, cât şi la sediul avocatului şi inculpatei S.C. B. S.R.L. la data de 05.02.2025, la sediul avocatului, cât şi la data de 03.02.2025 prin afişarea înştiinţării la sediul societăţii, iar aceştia au declarat recurs în casaţie la data de 03.03.2025, prin e-mail, cu respectarea termenului prevăzut de art. 435 din C. proc. pen.

De asemenea, în cauză au fost respectate dispoziţiile art. 436 alin. (1) din C. proc. pen., inculpaţii A. şi S.C. B. S.R.L. având calitatea procesuală prevăzută de lege pentru a declara recurs în casaţie şi nu sunt incidente prevederile alin. (6) ale aceluiaşi articol, inculpaţii declarând apel în cauză.

Pe de altă parte, se constată că cererea de recurs în casaţie formulată inculpaţii A. şi S.C. B. S.R.L. întruneşte cerinţele prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele şi prenumele părţii/denumirea, domiciliul acesteia/sediul, hotărârea care se atacă, iar cererea a fost semnată de persoana care a exercitat calea extraordinară de atac (avocat S. cu împuternicire avocaţială depusă la dosar).

Însă, în ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta nu este îndeplinită.

Potrivit art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.: Cererea de recurs în casaţie se formulează în scris şi va cuprinde: (…) c) indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora. Totodată, conform art. 440 alin. (2) C. proc. pen.: Dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Aşadar, se constată că legiuitorul a instituit în sarcina titularului cererii de recurs în casaţie obligaţia de a indica cazul de casare pe care se întemeiază cererea şi motivele de recurs în casaţie (motivarea în fapt şi în drept) prin însăşi cererea de recurs în casaţie, sub sancţiunea respingerii cererii ca inadmisibilă, în baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen.

În acest sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care prin încheierea nr. 396/RC din data de 08.12.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2014, a reţinut că: simpla indicare a unui caz de casare dintre cele prevăzute de lege în cererea de recurs în casaţie nu conduce la constatarea de iure a admisibilităţii recursului, ci este necesar ca motivele expuse cu privire la cazul de casare invocat să corespundă acestuia.

Inculpaţii au invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. pen., argumentând, în esenţă, că:

- deşi instanţa de apel a constatat că facturile sunt fictive şi că serviciile nu ar putea fi onorate de societăţile comerciale menţionate, acest aspect nu implică automat constatarea întrunirii elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de evaziune fiscală, în condiţiile în care serviciul finalmente a fost prestat, iar realitatea este redată în cadrul rapoartelor de expertiză, pe de o parte, iar pe de altă parte, tipicitatea infracţiunii de evaziune fiscală converge cel mult până la limita unui prejudiciu stabilit prin expertiză (pct. 7)

- având în vedere că inculpaţii au achitat prejudiciul se impunea să se constate incidenţa cauzei de nepedepsire prev. de art. 10 alin. (1)1 din Legea nr. 241/2005, iar pe cale de consecinţă să se dispună încetarea procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. h) din C. proc. pen. (pct. 8)

Cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. se referă la situaţia când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Cu prioritate, se notează că sintagma "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune, putând deveni incident un alt tip de răspundere, după caz civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.

Din motivele de recurs în casaţie formulate se observă că se solicită a se da întâietate rapoartelor de expertiză întocmite în cauză în detrimentul rapoartelor de constatare, inculpaţii susţinând că realitatea este redată în cadrul celor dintâi, iar tipicitatea infracţiunii de evaziune fiscală converge cel mult până la limita unui prejudiciu stabilit prin expertiză, şi nu prin rapoartele de constatare. Cu alte cuvinte, se solicită o reapreciere a probatoriului cu consecinţa modificării situaţiei de fapt, inculpaţii nefiind mulţumiţi de cuantumul prejudiciului stabilit în cauză, cu privire la care precizează că este de 10 ori mai mare decât cel stabilit în raportul de expertiză.

Totodată, recurenţii-inculpaţi au susţinut că din moment ce lucrările au fost executate/realizate nu are nicio importanţă faptul că facturile/contractele au din punct de vedere formal neajunsuri, atât timp cât există elemente factuale (redate atât prin conţinutul raportului de expertiză în construcţii, cât şi cel de specialitate fiscală), care dovedesc existenţa lucrărilor şi faptul că toate cheltuielile au justificare economică, iar cheltuielile nu pot fi considerate "fictive" dacă provin de la o societate cu comportament fiscal suspicios, însă seriviciul a fost prestat efectiv, atfel nefiind îndeplinită condiţia tipicităţii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală.

Instanţa de apel a reţinut că apărările inculpaţilor, în sensul că facturile fiscale în discuţie îndeplineau condiţiile formale nu poate fi reţinută, de vreme ce nu este dovedită realitatea operaţiunilor comerciale, cu atât mai mult cu cât şi acestea nu au fost înregistrate în contabilitatea societăţilor furnizoare.

Or, Înalta Curte constată că recurenţii-inculpaţi critică în realitate situaţia de fapt, aspect nepermis în calea de atac a recursului în casaţie, în cadrul căruia are loc o verificare a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, şi nu o rejudecare a cauzei pentru a treia oară.

În acest context, susţinerile inculpaţilor referitoare la condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de evaziune fiscală sunt expuse în cererea de recurs în casaţie doar din punct de vedere teoretic, aspectele invocate vizând modificarea situaţiei de fapt şi reaprecierea probatoriului.

Aceeaşi condiţie de admisibilitate nu este îndeplinită nici în ceea ce priveşte cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., potrivit căruia în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, recurenţii apreciind că se impune încetarea procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. h) din C. proc. pen., şi nu în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., având în vedere că inculpaţii au achitat prejudiciul şi se impunea aplicarea cauzei de nepedepsire reglementate de art. 10 alin. (1)1 din Legea nr. 241/2005.

Recursul în casaţie nu poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată în hotărârea atacată.

Or, în ceea ce priveşte cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., recurenţii-inculpaţi apreciază că sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1)1 din Legea nr. 241/2005, ca urmare a achitării prejudiciului stabilit prin raportul de expertiză. Cu alte cuvinte, se solicită instanţei de recurs în casaţie să facă aprecieri asupra cuantumului prejudiciului, aspect nepermis în calea de atac a recursului în casaţie.

Referitor la acest aspect, instanţa de apel a reţinut că soluţia de încetare a procesului penal solicitată de către inculpatul A. ca urmare a aplicării cauzei de nepedepsire prevăzute de art. 10 alin. (1)1 din Legea nr. 241/2005 introdus prin Legea nr. 55/2021 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 332 din 01 aprilie 2021 (achitarea integrală a prejudiciului la care se adaugă o sumă egala cu procentul de 20% din bază) nu se justifică, întrucât, pe de o parte, prejudiciul real care a fost stabilit prin rapoartele de constatare nu a fost achitat, iar pe de altă parte accesoriile debitului principal nu au fost plătite, respectiv aplicarea facilităţilor fiscale prevăzute de art. IX din O.U.G. nr. 69/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 393 din data de 14.05.2020, se face de către organele administrative ale căror decizii pot fi contestate la instanţele de contencios adminstrativ.

În acest context, formularea unor critici care nu se subsumează cazurilor de casare invocate, echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casaţie, ce atrage nerespectarea cerinţei prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

Cât priveşte cererea de suspendare a executării hotărârii recurate, se observă că potrivit art. 441 alin. (1) din C. proc. pen., instanţa care admite în principiu cererea de recurs în casaţie sau completul care judecă recursul în casaţie poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii.

Aşadar, textul de lege invocat prevede posibilitatea suspendării executării hotărârii atacate numai în situaţia în care se admite în principiu cererea de recurs în casaţie.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că cererea de recurs în casaţie nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 434-438 din C. proc. pen., motiv pentru care, va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpaţii A. şi S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei penale nr. 78/A din data de 30 ianuarie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2014.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenţii-inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În temeiul art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpaţii A. şi S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei penale nr. 78/A din data de 30 ianuarie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2014.

Obligă recurenţii-inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 07 mai 2025.