Cassation of criminal conviction: typicity of insult via threats and physical resistance during police restraint
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the defendant's cassation appeal as unfounded, upholding the appeal court's rejection of the initial appeal and leaving the conviction and sentence of 2 years and 10 months imprisonment (aggravated to 3 years 6 months by accessory and complementary penalties) fully enforceable. The case involved the defendant's conviction for seven counts of insult (ultraj) against police officers, comprising three counts of insult via physical violence and four counts of insult via threats, arising from an incident where the defendant attacked and threatened multiple officers. The defendant challenged the conviction under the grounds that the acts did not constitute a crime, specifically arguing that the verbal threats lacked the element of causing fear and that the physical contact was merely a result of being restrained rather than an intentional act of violence. The Court held that the factual findings of the lower courts were res judicata and that the specific wording and context of the threats objectively satisfied the element of intimidation required for the crime of insult, while the resistance to lawful police procedures constituted the actus reus for insult via violence; the decision is based on Article 438(1)(7) of the Code of Criminal Procedure, Article 257(1) and (4) of the Penal Code, and Articles 193(2) and 206(1) of the Penal Code.
Legislator headnote
AI generatedart. 193 alin. (2) C. pen, art. 206 alin. (1) C. pen, art. 67 alin. (1) C. pen, art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen, art. 65 alin. (1) C. pen, art. 65 alin. (3) C. pen; Cassation of criminal conviction: typicity of insult via threats and physical resistance during police restraint: Prin sentinţa penală nr. 618 din 15.04.2024, pronunţată de Judecătoria Piteşti, în baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de un an şi 5 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1) şi (4) C. pen. rap. la art. 193 alin. (2) C. pen. (în dauna persoanei vătămate B.).
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 29 aprilie 2025
Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 80/A din 06 februarie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2023, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 618 din 15.04.2024, pronunţată de Judecătoria Piteşti, în baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de un an şi 5 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1) şi (4) C. pen. rap. la art. 193 alin. (2) C. pen. (în dauna persoanei vătămate B.).
În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de un an închisoare pentru comiterea infracţiunii de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1) şi (4) C. pen. rap. la art. 193 alin. (2) C. pen. (în dauna persoanei vătămate C.).
În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de un an închisoare pentru comiterea infracţiunii de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1) şi (4) C. pen. rap. la art. 193 alin. (2) C. pen. (în dauna persoanei vătămate D.).
În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1) şi (4) C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) C. pen. (în dauna persoanei vătămate B.).
În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1) şi (4) C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) C. pen. (în dauna persoanei vătămate C.).
În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1) şi (4) C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) C. pen. (în dauna persoanei vătămate D.).
În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1) şi (4) C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) C. pen. (în dauna persoanei vătămate E.).
În baza art. 67 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, pe lângă fiecare pedeapsă principală stabilită pentru infracţiunile anterior menţionate ce fac obiectul prezentei cauze pe o perioadă de 3 ani, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., şi anume, dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat. Executarea pedepsei complementare se va face în conformitate cu prevederile art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., şi anume, dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat cu titlu de pedeapsă accesorie, care va fi executată în condiţiile art. 65 alin. (3) C. pen.
S-a constatat că faptele deduse judecăţii au fost comise în condiţiile art. 38 alin. (1) C. pen.
În baza art. 38 alin. (1) raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele de un an şi 5 luni, un an, un an, 9 luni, 6 luni, 6 luni, 6 luni, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de un an şi 5 luni închisoare la care s-a adăugat un spor obligatoriu de 1/3 din celelalte pedepse (un an, un an, 9 luni, 6 luni, 6 luni, 6 luni), în final inculpatul A. urmând să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 10 luni închisoare, în condiţiile art. 60 C. pen., respectiv în stare de detenţie.
În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. s-a contopit şi aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., respectiv a dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o perioadă de 3 ani. Pedeapsa complementară se va executa, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.
În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. s-a contopit şi aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi, prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., care se va executa, potrivit art. 65 alin. (3) C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei rezultante.
S-a constatat că inculpatul a fost supus măsurilor preventive în cauză, faţă de acesta dispunându-se reţinerea pe o perioadă de 24 ore, începând cu data de 19.12.2022, ora 14:30 până la data de 20.12.2022, ora 14:30.
În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsă rezultantă aplicată durata reţinerii.
În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19, art. 25 alin. (1) C. proc. pen. coroborat cu art. 1349, 1357, 1381 C. civ., s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de părţile civile B., D. şi C. şi a fost obligat inculpatul A., la plata sumei de 8000 RON către partea civilă B., la plata sumei de 5000 RON către partea civilă D. şi la plata sumei de 5000 RON către partea civilă C..
Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel inculpatul A..
Prin decizia nr. 80/A din 06 februarie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2023, a fost respins apelul formulat de inculpatul A..
Curtea de Apel Piteşti a reţinut ca fapta inculpatului A., care în data de 15.12.2022, în jurul orei 20:45, în imobilul situat în Piteşti, a exercitat acte de violenţă asupra agenţilor de poliţie B. (acesta suferind leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 7-8 zile de îngrijiri medicale), C. (aceasta suferind leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 3-4 zile de îngrijiri medicale) şi D. (acesta suferind leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 1-2 zile de îngrijiri medicale), iar în incinta secţiei 2 de Poliţie, i-a ameninţat cu moartea şi cu acte de violenţă pe agenţii de poliţie B., C., D. şi E., întruneşte elementele constitutive a trei infracţiuni de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1) şi (4) C. pen. rap. la art. 193 alin. (2) C. pen. şi patru infracţiuni de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1) şi alin. (4) C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) C. pen., în condiţiile art. 38 alin. (1) C. pen.
Hotărârea din apel a fost comunicată inculpatului la data de 22.02.2025, la Penitenciarul Mioveni, astfel că data până la care inculpatul avea posibilitatea să declare recurs în casaţie este 25 martie 2025, inclusiv.
Împotriva deciziei instanţei de apel, inculpatul A. a declarat recurs în casaţie la data de 06.03.2025, prin apărător ales, avocat F., cu împuternicire avocaţială depusă la dosarul instanţei de apel .
În esenţă, prin motivele de recurs în casaţie, invocând cazul de casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., s-a arătat de recurentul-inculpat faptul că a fost condamnat pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală, întrucât nu sunt îndeplinite elementele de tipicitate ale infracţiunilor de ultraj, nici sub aspectul laturii obiective, dar nici subiective.
Din punct de vedere al laturii obiective, s-a arătat că întreaga conduită a inculpatului ar contura o persoană agresivă verbal, fără respect faţă de organele de poliţie, folosind un limbaj asociat cu expresii şi cuvinte jignitoare, însă nu se poate concluziona că fapta săvârşită este prevăzută de legea penală, neconstituind o faptă de ameninţare cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva persoanelor vătămate, aşa cum prevede art. 206 alin. (1) C. pen.
Totodată, din punct de vedere al laturii subiective, recurentul-inculpat a înţeles să conteste situaţia de fapt stabilită, probele administrate, cu consecinţa reţinerii unei cauze justificative sau de neimputabilitate, în raport cu faptul că poliţiştii nu ar fi avut dreptul de a pătrunde în imobil, iar faptele acestuia nu au fost intenţionate.
De asemenea, recurentul inculpat a formulat şi o cerere de suspendare a executării hotărârii.
Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată tuturor participanţilor, iar până la expirarea termenul de 10 zile, prevăzut de art. 439 alin. (2) C. proc. pen., nu au fost depuse concluzii scrise.
Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 02.04.2025, procedura de comunicare a recursurilor în casaţie fiind îndeplinită.
La data 09.04.2025 a fost întocmit raportul de magistratul-asistent.
Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie formulate de inculpat, Înalta Curte, prin încheierea din 15 aprilie 2025 a dispus admiterea în principiu şi judecarea recursului în casaţie cu privire la cazul de casaţie prevăzut de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., doar din perspectiva solicitării recurentului inculpat de a se dispune achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală, nu şi cu privire la teza a II-a a acestui text (fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege).
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul în casaţie declarat de inculpatul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.
Se constată, aşadar, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.
Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.
Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi care se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.
Pentru a verifica dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere situaţia de fapt deja stabilită de instanţa de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv.
Astfel, starea de fapt valorificată prin decizia recurată cu privire la trei infracţiuni de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1) şi (4) C. pen. rap. la art. 193 alin. (2) C. pen. şi patru infracţiuni de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1) şi alin. (4) C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) C. pen., în condiţiile art. 38 alin. (1) C. pen. a constat în aceea că inculpatul A., în data de 15.12.2022, în jurul orei 20:45, în imobilul situat în Piteşti, judeţ Argeş, a exercitat acte de violenţă asupra agenţilor de poliţie B. (acesta suferind leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 7-8 zile de îngrijiri medicale), C. (aceasta suferind leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 3-4 zile de îngrijiri medicale) şi D. (acesta suferind leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 1-2 zile de îngrijiri medicale), iar în incinta secţiei 2 de Poliţie, i-a ameninţat cu moartea şi cu acte de violenţă pe agenţii de poliţie B., C., D. şi E..
Infracţiunea de ultraj în varianta prevăzută de art. 257 alin. (4) C. pen. are subiect pasiv special, tipicitatea fiind condiţionată, la momentul comiterii faptei, de săvârşirea asupra unei persoane ce are calitatea de poliţist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, în speţa de faţă nefiind contestată, din această perspectivă, calitatea de agenţi de poliţie a persoanelor vătămate şi nici că fapta nu ar fi fost săvârşită în legătură cu evenimentul la care au fost direcţionaţi să se deplaseze, în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Sub un prim aspect, ceea ce se critică de către recurentul-inculpat, în esenţă, vizează elementul material al infracţiunii de ameninţare prevăzut la art. 206 alin. (1) C. pen., respectiv "Fapta de a ameninţa o persoană cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere", din perspectiva faptului că simpla utilizare a unor cuvinte şi expresii care, aparent, gramatical, ar prezenta gravitate nu poate constitui de plano a acţiune care să antreneze răspunderea penală, având în vedere că aceste cuvinte trebuie să producă temere, să se materializeze într-o acţiune care pune în pericol libertatea psihică, să aibă convingerea exercitării unor presiuni.
În acest context, instanţa supremă identifică trei condiţii ataşate acestui element material, necesar a fi realizate pentru a se reţine că inculpatul a comis infracţiunea de ameninţare, respectiv ameninţarea să se refere la comiterea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare, infracţiunea sau fapta păgubitoare cu care se ameninţă să se îndrepte, fie direct împotriva persoanei vătămate, fie împotriva altei persoane, ameninţarea să fie serioasă, să aibă un potenţial intimidant, să fie de aşa natură încât să poată produce o stare de temere.
Înalta Curte constată că inculpatul a realizat elementul material prin ameninţările proferate la adresa persoanelor vătămate B., C., D. şi E., având în vedere următoarele argumente:
În primul rând, se observă că instanţa de apel, efectuând propria analiză a particularităţilor cauzei, a constatat în totalitate temeinice statuările primei instanţe, referitoare la circumstanţele temporale şi spaţiale în care au fost comise faptele deduse judecăţii, la conduita adoptată de inculpat şi la efectele acestei conduite în planul relaţiilor sociale protejate de legea penală.
Aşadar, se observă că persoanele vătămate menţionate mai sus au fost ameninţate de către inculpat cu exercitarea unor acte de violenţă şi cu moartea.
O altă cerinţă esenţială ataşată elementului material se referă la faptul ca ameninţarea să fi fost săvârşită în mod direct, aspect care rezultă fără echivoc şi este necontestat de către recurentul-inculpat din perspectiva adresării de cuvinte şi expresii celor patru persoane vătămate.
În ceea ce priveşte ultima condiţie, aceasta se referă la acţiunea de ameninţare, care trebuie să fie susceptibilă să producă o stare de temere.
Instanţa supremă reţine, sub acest aspect, că nu este necesar ca această stare de temere să se producă efectiv, aşa cum susţine recurentul inculpat, ci trebuie să aibă un potenţial intimidant, respectiv să fie de aşa natură încât să poată produce o stare de temere. Or, este de observat faptul că adresarea de către inculpat a expresiilor "bă prostule, te bat, vă bat", "ia să vezi ce le fac eu. Eu am fost la puşcărie 13 ani . . . . . . . . . .eu ştiu ce înseamnă...şi pârnaie şi şmecherie...Dacă mă pun cu tine faţă-n faţă, să moară familia mea, dacă nu ai haina de servici pe tine, te bat de te . . . . . . . . . .Dar pe tine, când ies afară, uită-te la camerele astea, te bat de te..." şi afirmaţia martorei G. "are cuţit, are cuţit, luaţi-i cuţitul că dă în băiat. Luaţi-i cuţitul, doamnă, că omoară om nevinovat", exprima un comportament foarte agresiv, explicit, care constituie ameninţare cu acte de violenţă fizică la adresa persoanelor vătămate în legătură cu modul în care acestea din urmă şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu, motiv pentru care se constată că este îndeplinită şi condiţia ca ameninţările proferate de inculpat să fie de natură să producă o stare de temere.
Referitor la cele trei infracţiuni de ultraj prin raportare la cea de lovire prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen., instanţa supremă constată că toată apărarea recurentului-inculpat se bazează pe faptul că nu există acţiuni de lovire a agenţilor de poliţie, fiind vorba doar despre rezultatul opunerii unei proceduri de imobilizare.
În acest context, al negării acţiunilor de lovire, instanţa supremă constată că, în realitate, se contestă situaţia de fapt deja stabilită de instanţa de apel care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv, solicitându-se din partea acestuia, implicit, o reevaluare a materialului probator, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.
Pe de altă parte, negarea acţiunilor de lovire este justificată de recurentul inculpat prin aceea că ar fi fost rezultatul opunerii unei proceduri de imobilizare. Atâta vreme cât acţiunea de lovire a persoanelor vătămate de către recurentul inculpat cu ocazia acestei proceduri de imobilizare este rezultatul unui comportament extrem de agresiv, de împotrivire faţă de acţiunea legitimă a poliţiştilor, nu se poate vorbi de inexistenţa elementului material al infracţiunii de lovire sau alte violenţe.
Prin urmare, analizând faptele pentru care a fost condamnat inculpatul, Înalta Curte constată că acestea întrunesc elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.
Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 80/A din 06 februarie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2023.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 80/A din 06 februarie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2023.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 de RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 aprilie 2025.