Retroactive application of redefined abuse-in-office elements under Article 297(1) Penal Code and double degree of jurisdiction in objection to execution

Şedinţa publică din data de 09 aprilie 2025

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 179/F din data de 06 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 599 rap. la art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de condamnatul A..

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a fost obligat petentul condamnat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat.

S-a făcut menţiunea căii de atac a contestaţiei în termen de 3 zile de la comunicare.

Pentru a decide astfel, s-a reţinut că în data de 30 septembrie 2024 a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, sub nr. x/2024, cererea condamnatului A. cu privire la sentinţa penală nr. 142/F din data de 29.07.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin decizia penală nr. 239/A din data de 11.07.2019 a Î.C.C.J.

În motivarea cererii, în concret, petentul-condamnat A. a solicitat admiterea contestaţiei, prin care a invocat o cauză de încetare a procesului penal, respectiv a solicitat să se constate dezincriminată fapta pentru care a fost condamnat la o pedeapsă de 10 ani închisoare şi 5 ani pedeapsă complementară, întrucât nu mai este prevăzută de legea penală, fiind modificată definiţia infracţiunii de abuz în serviciu, pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului.

În esenţă, a arătat că, potrivit art. I pct. 3 din Legea nr. 200/2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind C. pen., precum şi a altor acte normative, publicată în M. Of. nr. 616 din 6 iulie 2023, s-a statuat că: "La articolul 297, alin. (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act prevăzut de o lege, o ordonanţă a Guvernului, o ordonanţă de urgenţă a Guvernului sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege ori îl îndeplineşte cu încălcarea unei dispoziţii cuprinse într-un astfel de act normativ, cauzând astfel o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică".

Aşadar, legiuitorul a introdus expres obligaţia de a se fi încălcat o normă primară, mai exact o lege, o ordonanţă a Guvernului, o ordonanţă de urgenţă a Guvernului sau un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege.

Or, din modalitatea în care s-a motivat soluţia de condamnare, nu a fost încălcat un astfel de act normativ, deoarece motivarea se referă la operaţiuni administrativ-financiare, la unele ordine ce conţin norme fiscale care nu ar fi fost respectate de personalul Consiliului Judeţean Constanţa (preşedintele semnând doar în calitate de ordonator de credite).

Astfel, nu rezultă ce lege ar fi fost încălcată expres de A. în niciuna dintre faptele şi modalităţile de acţiune descrise de judecătorii apelului, astfel că acestea nu au fost încălcate, nici expres, nici implicit, maniera de acţiune a condamnatului fiind una care s-a circumscris pe deplin normelor legale aplicabile, doar interpretarea diferită a normelor de către judecători fiind de natură a genera un conflict artificial al acestuia cu norma penală incidenţă.

Cererea petentului a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen.

Analizând cererea condamnatului, Curtea a constatat că aceasta este nefondată.

Astfel potrivit art. 598 alin. (1) din C. proc. pen., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: (..) d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.

Instanţa a reţinut că în cauză este incident cazul prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., invocându-se o cauză de stingere a pedepsei, ca urmare a intervenirii unei legi de dezincriminare.

Conform art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., în situaţia în care după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor art. 4 din C. pen.

Potrivit art. 4 din C. pen., legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă, iar executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează de la intrarea în vigoare a legii noi.

Instanţa a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA - Serviciul Teritorial Constanţa nr. 215/P/2013 din 11.11.2014, printre alţii a fost trimis în judecată inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunilor de: abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 77 lit. a) din C. pen. şi art. 5 alin. (1) din C. pen. abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 77 lit. a) din C. pen. şi art. 5 alin. (1) din C. pen. abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 77 lit. a) din C. pen. şi art. 5 alin. (1) din C. pen. abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 77 lit. a) din C. pen. şi art. 5 alin. (1) din C. pen. abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 77 lit. a) din C. pen. şi art. 5 alin. (1) din C. pen. abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 77 lit. a) din C. pen. şi art. 5 alin. (1) din C. pen. spălare a banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. constituirea unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) din C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.

În fapt, în actul de acuzare s-au reţinut următoarele:

1.1. În perioada 2010 - 2012, inculpaţii A. şi B., sprijiniţi de coinculpaţii C. şi D., prin încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 80/2001 raportate la cap. I, lit. B), pct. 2 şi cap. II pct. 4 din Anexa nr. 3 a acestui act normativ, în mai multe rânduri şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, şi-au îndeplinit defectuos atribuţiile de serviciu, efectuând plăţi nelegale către S.C. Domeniul Public şi Privat Judeţean Constanţa S.R.L., în cuantum de 1.650.925,04 RON, reprezentând contravaloarea închirierii a 11 autoturisme în baza Contractului de prestări servicii nr. x/02.12.2004/7050/08.12.2004 şi a actelor adiţionale la acesta.

1.2. În perioada 14.05.2012 - 11.09.2012, inculpaţii A., B., E., F., G., sprijiniţi de coinculpaţii H., I. şi Regia Autonomă Judeţeană Drumuri şi Poduri (R.A.J.D.P.) Constanţa, în mai multe rânduri şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, şi-au îndeplinit defectuos atribuţiile de serviciu, efectuând plăţi nelegale către R.A.J.D.P. Constanţa, în cuantum de 1.239.987,60 RON, în cadrul Proiectului Caravana Estivală a Judeţului Constanţa.

1.3. În perioada 23.07.2012 - 07.11.2012, inculpaţii A., B., E., F., G., sprijiniţi de coinculpaţii H., I. şi Regia Autonomă Judeţeană Drumuri şi Poduri (R.A.J.D.P.) Constanţa, în mai multe rânduri şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, şi-au îndeplinit defectuos atribuţiile de serviciu, efectuând plăţi nelegale către R.A.J.D.P. Constanţa, în cuantum de 773.519,09 RON în cadrul Programului judeţean de cercetare şi refacere a plantaţiilor de pomi fructiferi.

1.4. În perioada 21.04.2011 - 11.09.2012, inculpaţii A., B., E., F., G., sprijiniţi de coinculpaţii H., I., J., K., S.C. L. S.R.L. şi Regia Autonomă Judeţeană Drumuri şi Poduri (R.A.J.D.P.) Constanţa, în mai multe rânduri şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi-au îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu privind legalitatea angajării cheltuielilor de la bugetul Consiliului Judeţean Constanţa, împrejurare care a contribuit la plata nelegală a sumei totale de 1.675.847,95 RON, în legătură cu împăduririle efectuate pe raza com. Independenţa, jud. Constanţa, de la bugetul U.A.T.J. Constanţa către R.A.J.D.P. Constanţa.

1.5. În perioada 10.09.2012 - 24.03.2014, în mai multe rânduri şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpaţii A., B. şi M., sprijiniţi de coinculpaţii N. şi S.C. Stop S.R.L., şi-au îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu şi, încălcând dispoziţiile legale care interzic plata în avans din fonduri publice pentru achiziţia de imobile, H.C.J. nr. 373/2009, precum şi ale prevederilor procesului-verbal de negociere, au modificat natura actului juridic încheiat cu S.C. Stop S.R.L. din contract de vânzare cumpărare în antecontract de vânzare cumpărare şi data la care Consiliul Judeţean Constanţa urma să dobândească dreptul de folosinţă asupra a 25 de apartamente şi au contribuit la efectuarea de plăţi nelegale către societatea comercială amintită în cuantum de 5.187.156,29 RON.

1.6. În perioada 2010 - 2012, inculpaţii A., B., E., F., G., sprijiniţi de coinculpaţii H., I., J., S.C. L. S.R.L. şi Regia Autonomă Judeţeană Drumuri şi Poduri (R.A.J.D.P.) Constanţa, în mai multe rânduri şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, şi-au îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu, efectuând plăţi nelegale în cuantum de 20.254.603,36 RON, reprezentând contravaloarea unor lucrări de împădurire în judeţul Constanţa, fără a fi îndeplinite condiţiile impuse prin H.C.J. Constanţa nr. 310/2009 şi H.C.J. Constanţa nr. 402/2009 şi fără a exista documente justificative întocmite în condiţiile legii.

1.8. Din anul 2010, inculpaţii A., R.A.J.D.P. Constanţa şi H. au constituit un grup infracţional organizat al cărui scop l-a constituit săvârşirea, în principal prin intermediul R.A.J.D.P. Constanţa, a unor infracţiuni de abuz în serviciu, îndreptate împotriva intereselor economice ale Consiliului Judeţean Constanţa.

Prin sentinţa penală nr. 142/F din data de 29.07.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin decizia penală nr. 239/A din data de 11.07.2019 a Î.C.C.J, printre altele, inculpatul A. a fost condamnat astfel:

- 5 ani închisoare şi 5 ani interzicerea, ca pedeapsă complementară, a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere, gestiune sau control în cadrul unei entităţi juridice de drept sau interes public) din C. pen. din 1969, pentru infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 75 lit. a) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen.

- 8 ani închisoare şi 5 ani interzicerea, ca pedeapsă complementară, a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere, gestiune sau control în cadrul unei entităţi juridice de drept sau interes public) C. pen. din 1969, pentru infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 raportat la art. 2481, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 75 lit. a) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen.

- 5 ani închisoare şi 5 ani interzicerea, ca pedeapsă complementară, a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere, gestiune sau control în cadrul unei entităţi juridice de drept sau interes public) C. pen. din 1969, pentru infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 raportat la art. 2481, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 75 lit. a) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 36 alin. (1) din C. pen. din 1969, au fost contopite pedepsele de 5 ani închisoare, 8 ani închisoare şi 5 ani închisoare astfel reduse cu pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 387 din 28.10.2015 a Tribunalului Constanţa, secţia penală, definitivă prin decizia penală nr. 768 din 29.06.2016 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1), cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., şi aplică pedeapsa cea mai grea, de 8 ani închisoare, pe care o sporeşte cu 2 ani închisoare, urmând ca, în final, inculpatul A. să execute pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare.

În baza art. 71 din C. pen. din 1969 s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere, gestiune sau control în cadrul unei entităţi juridice de drept sau interes public) C. pen. din 1969, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 35 alin. (2) şi (3) din C. pen. din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere, gestiune sau control în cadrul unei entităţi juridice de drept sau interes public) C. pen. din 1969, pe o durată de 5 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

Pentru pronunţarea acestei sentinţe, atât instanţa fondului, cât şi instanţa de apel, au avut în vedere cele stabilite prin decizia nr. 405/15 iunie 2016, a CCR, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 din C. pen. din 1969, ale art. 297 alin. (1) din C. pen. şi ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicat în Monitorul Oficial nr. 517 din 8 iulie 2016.

Faptul că petentul din prezenta cauză ar fi fost, în mod eronat, condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu, urmare a pronunţării deciziei 405/15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale a României, a constituit şi unul dintre motivele de apel (a se vedea fila x din decizia 239/A din data de 11.07.2019 a Î.C.C.J.) De asemenea, motivul de apel a fost analizat de instanţa de apel, stabilind că inculpatul a îndeplinit în mod defectuos acte, prin încălcarea legislaţiei primare, astfel că se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu.

Într-adevăr, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, prin Legea nr. 200/2023, a fost modificat art. 297 alin. (1) din C. pen., privind infracţiunea de abuz în serviciu, astfel:

"(1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act prevăzut de o lege, o ordonanţă a Guvernului, o ordonanţă de urgenţă a Guvernului sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege ori îl îndeplineşte cu încălcarea unei dispoziţii cuprinse într-un astfel de act normativ, cauzând astfel o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică."

Prin urmare, contrar celor învederate de contestator, prin Legea nr. 200/2023, doar au fost transpuse în legislaţie cele statuate prin decizia nr. 405/15 iunie 2016 a CCR, decizie care a fost avută în vedere la pronunţarea hotărârii de condamnare contestate, astfel că infracţiunea de abuz în serviciu nu a fost dezincriminată, cum în mod eronat se susţine în contestaţia la executare formulată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat contestaţie, în termen legal, condamnatul A..

La data de 17.02.2025 au fost înaintate motivele de contestaţie formulate în scris de către contestatorul A., prin apărător ales, O..

În temeiul art. I pct. 3 din Legea nr. 200/2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind C. pen., art. 4 din C. pen., art. 595 pct. 1 şi art. 598 lit. d) din C. proc. pen. a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea sentinţei atacate, iar pe cale de consecinţă admiterea contestaţiei la executare şi să se constate că faptele pentru care contestatorul a fost condamnat nu mai sunt prevăzute de legea penală.

În esenţă, apărarea a susţinut că legiuitorul a introdus expres obligaţia de a se fi încălcat o normă primară, mai exact o lege, o ordonanţă a Guvernului, o ordonanţă de urgenţă a Guvernului sau un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege.

Or, din modalitatea în care s-a motivat soluţia instanţelor care au dispus condamnarea, rezultă în mod clar că nu a fost încălcat un astfel de act normativ, deoarece motivarea se referă la operaţiuni administrativ-fiscale, la hotărâri de Guvern şi la unele ordine ce conţin norme fiscale care nu ar fi fost respectate de personalul Consiliului Judeţean (preşedintele Consiliului Judeţean Constanţa semnând doar în calitate de ordonator de credite).

1. Referitor la fapta de efectuare a unor plăţi nelegale pentru închirierea de autoturisme a arătat, în esenţă, următoarele:

Apărarea a susţinut că practic în legătură cu această faptă condamnarea s-a dispus prin recalificarea contractului nr. x/2004 din "contract de prestări servicii de transport persoane cu autoturisme" în "contract de închiriere", deşi natura juridică a celor două tipuri de contracte era diferită şi O.U.G. nr. 34/2009 viza exclusiv contractele de închiriere şi în nicio ocazie această natură nu a fost "recalificată" anterior de Curtea de Conturi, deşi contractul era încheiat încă din anul 2004.

Astfel, legislaţia presupus încălcată interzicea, prin dispoziţiile art. 24 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 34/2009 autorităţilor şi instituţiilor publice să achiziţioneze, preia în leasing sau închirieze, printre altele, şi autoturisme, astfel cum sunt definite la art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002, cu excepţia cazurilor limitativ prevăzute de art. 24 alin. (3) din aceeaşi ordonanţă.

Pe de altă parte, a susţinut că instanţa de apel a extins, de asemenea, atribuţiile unui preşedinte de Consiliu Judeţean la atribuţii care nu îi aparţin şi care ar fi fost înscrise oricum, în opinia instanţei, fără vreo referire expresă la cele reţinute de instanţa de apel, în acte normative secundare, de exemplu, în Ordinul nr. 1792/2002 al Ministrului Finanţelor Publice, care nu prevede ce documente justificative ar trebui să însoţească avizele departamentelor interne şi dacă nu cumva facturile emise ar fi fost suficiente pentru un ordonator de credite care semnează sute de astfel de documente zilnic.

2. Referitor la faptele vizând activităţile de împădurire a arătat, în esenţă, următoarele:

În legătură cu aceste fapte, instanţa de apel a apreciat că inculpatului A., nu i s-a imputat o pretinsă neîndeplinire a unor atribuţii de serviciu referitoare la supravegherea modului de realizare a lucrărilor de împădurire realizate pe raza judeţului, ci nerespectarea obligaţiilor care îi reveneau, în calitate de ordonator de credite, în procesul de ordonanţare şi efectuare a plăţilor aferente facturilor emise de RAJDP. Aceste atribuţii erau prevăzute de legislaţia primară, respectiv art. 22 şi 23 din Legea nr. 273/2006, şi presupuneau, în esenţă, aprobarea cheltuielilor din bugetele proprii cu respectarea dispoziţiilor legale, mai exact a cerinţelor referitoare la ordonanţarea şi plata sumelor din bugetul consiliului judeţean numai în baza unor documente justificative legal întocmite, care să ateste exactitatea sumelor de plată şi executarea lucrărilor conform angajamentului legal încheiat.

Apărarea a susţinut că referitor la aceste fapte nu se indică nici norma primară încălcată şi nici atribuţia prevăzută de norma primară care a fost exercitată cu încălcarea legii.

Aceasta deoarece aşa-zisă plată în avans a fost realizată către o Regie a Consiliului Judeţean Constanţa în baza sumelor aprobate pentru aceste programe de Consiliul Judeţean, prin hotărâre de Consiliu Judeţean, iar absenţa unor "documente justificative" care să ateste realitatea lucrărilor pretins efectuate în cadrul Proiectului Caravana Estivală este, de asemenea, o acuzaţie lipsită de fundament legal.

Totodată, a susţinut că nu rezultă din niciun act normativ (nici măcar secundar/terţiar) ce conţinut şi întindere ar avea "documentele justificative" care ar fi trebuit avute în vedere de ordonatorul de credite la semnarea ordonanţărilor şi ordinelor de plată (cu atât mai mult cu cât factura este un document contabil justificativ).

Faptul că atribuţiile de verificare şi redactare a documentelor ce însoţeau ordonanţările de plată erau în sarcina unor funcţionari, iar că acestea trebuiau verificate faptic (din punct de vedere al realităţii şi conformităţii) îl transformă pe Preşedintele Consiliului Judeţean într-un personaj care trebuia să verifice din perspectivă profesională ingineri, agronomi, silvicultori, economişti, contabili, dar şi fiecare deplasare faptică a acestora în teren în vederea verificării realităţii activităţii consemnate de aceştia în documentele justificative pretins nereale.

Or, o asemenea sarcină juridică, ce depăşeşte exigenţele oricărui observator obiectiv nu este prevăzută de legea penală, simpla participare în alegeri şi asumarea actelor unor subordonaţi cu atribuţii exprese în aceste materii neputând primi o asemenea valenţă juridică prin simpla acceptare a funcţiei şi prin posibilele erori ale acestora, dacă el ar fi existat.

În continuare, a arătat că instanţa de apel a reţinut că atribuţiile pretins neîndeplinite ar fi prevăzute de legislaţia primară, respectiv de art. 22 şi 23 din Legea nr. 273/2006, şi presupuneau, în esenţă, aprobarea efectuării cheltuielilor din bugetele proprii cu respectarea dispoziţiilor legale, mai exact a cerinţelor referitoare la ordonanţarea şi plata sumelor din bugetul Consiliului Judeţean numai în baza unor documente justificative legal întocmite, care să ateste exactitatea sumelor de plată şi executarea lucrărilor conform angajamentului legal încheiat.

Susţinerea instanţei de apel, că nu activitatea de supraveghere ar fi imputată inculpatului, ci activitatea de ordonator de credite, este contradictorie, deoarece "exactitatea" sumelor de plată şi executarea lucrărilor conform celor din documente şi din angajamentul legal presupuneau activităţi faptice, de analiză, de verificare în teren şi de constatare a realităţii şi conformităţii celor consemnate de angajaţii Consiliului Judeţean Constanţa care aveau aceste atribuţii. Ordonatorului de credite care era inculpatul nu i se impută nereguli în documentele fiscale ordonanţate, ci nereguli faptice, care nu ar fi trebuit să conducă la emiterea acelor înscrisuri, mai exact un fals în înscrisurile care i-au fost prezentate spre ordonanţare, care nu ar fi atestat corect cheltuielile semnate.

Or, dacă toate activităţile derulate de instituţia publică ar fi trebuit să fie verificate ex propriis sensibus de conducătorul ei pentru ca acesta să nu răspundă penal, ar însemna ca toţi conducătorii de autorităţi să fie condamnaţi pentru astfel de fapte, dacă ar fi trimişi în judecată, în cazul în care subordonaţii lor încheie şi avizează documente justificative neconforme cu viziunea optimă a instanţei. Mai mult, activitatea imputată recurentului nu are corespondent în legislaţie, deoarece nicăieri nu sunt descrise "documentele justificative" care ar trebui să însoţească ordonanţările de plată de către ordonatorul de credite, toate ordonanţările fiind absolut identice în toate autorităţile publice (referate, facturi, chitanţe).

3. Referitor la fapta privind plăţile nelegale efectuate de Consiliul Judeţean Constanţa către S.C. Stop S.R.L., în legătură cu achiziţia de imobile cu destinaţia de locuinţe de serviciu a arătat, în esenţă, următoarele:

Apărarea a susţinut că nici la reţinerea acestei infracţiuni nu poate fi vorba despre vreo încălcare a legii, nici implicită, cu atât mai puţin explicită, toate presupusele activităţi "necorespunzătoare" fiind deducţii ale instanţei, în afara cadrului legal ce guvernează activitatea de încheiere a contractelor, soluţia instanţelor fiind doar rezultatul necunoaşterii legislaţiei civile specifice.

A subliniat că nu a fost încălcată nicio normă primară expresă (ori implicită) având în vedere că diferenţierea contract/promisiune bilaterală putea fi utilizată ca denumire pentru înţelegerea părţilor, în sens de negotium. Nici în forma iniţială a contractului proprietatea nu era transmisă, iar acest lucru s-a menţinut şi după modificare, astfel că toate speculaţiile ulterioare determinate de efectele netransferului de proprietate (închirieri, plăţi ale impozitului pe proprietate, etc) sunt lipsite de fundament. Neplata impozitului de către S.C STOP S.R.L. decurgea din chiar primul act, căci nefiind transmisă proprietatea, nu se plătea oricum TVA-ul.

Nici închirierea apartamentelor nu putea fi realizată de Consiliul Judeţean Constanţa, deoarece acesta nu le avea în proprietate, riscul rămânând la vânzător, la fel ca şi uzufructul asupra acestora.

Către cumpărător se transmisese încă din prima fază a încheierii tranzacţiei (denumită contract de vânzare-cumpărare) numai dreptul ca, la sfârşitul plăţilor, Consiliul Judeţean să devină de drept proprietar deplin, garanţia pentru acest drept fiind asigurată de ipoteca ce fusese instituită asupra acestora.

Nu există însă niciun argument sau raţionament logic pentru care S.C. STOP S.R.L., deşi nu încasa suma totală, ar fi trebuit totuşi să plătească TVA cu anticipaţie pentru toată această sumă (acesta fiind şi motivul pentru care semnarea contractului s-a făcut sub rezerva transmiterii proprietăţii, care nu era de esenţa încheierii contractului de vânzare-cumpărare) şi de ce Consiliul Judeţean Constanţa trebuia să pună o asemenea clauză la o licitaţie pe care o anulase, organizase alta şi trecuse deja încă din contractul iniţial că proprietate se va transfera numai la plata preţului în totalitate.

Aşadar, raţionamentul anulării primei licitaţii a fost complet invers: licitaţia s-a anulat pentru a se include în documentaţie transferul ulterior al proprietăţii, căci nu era avantajoasă pentru CJ Constanţa o asemenea clauză (fiind obligată să plătească mai mult pe imobile), iar nu pentru că s-ar fi apreciat că această clauză nu ar fi legală (nici nu avea cum să se considere nelegală o clauză expres prevăzută de lege), ci tocmai pentru a se respecta transparenţa şi a se da posibilitatea tuturor competitorilor să participe la licitaţie în condiţii de egalitate şi transparenţă.

Instanţa de apel nu motivează cum ar fi putut plăti S.C STOP S.R.L. fie TVA, fie impozitul pe profit, dacă nu încasase suma şi cum s-a schimbat regimul fiscal prin modificarea denumirii, dacă normele juridice invocate nu condiţionau plata de impozite de denumirea convenţiei, ci de predarea sau nu a bunului.

Or, chiar prin tranzacţia iniţială, denumită contract de vânzare-cumpărare, se amâna transferul de proprietate, potrivit clauzelor de la paragrafele 5 şi 6 din contract unde se arată că:

"subscrisa vânzătoare îmi rezerv proprietatea tuturor imobilelor vândute ce fac obiectul prezentului contract conform art. 1684 din C. civ., până la plata integrală a preţului. Subscrisa vânzătoare sunt de acord ca după achitarea integrală a preţului, transmiterea proprietăţii în favoarea cumpărătorilor să opereze de drept fără a fi necesară declaraţia mea în acest sens ci numai documentele de plată care dovedesc achitarea integrală a preţului, prezentate de cumpărătoare".

Conform clauzelor contractuale vânzătorul se obliga "să predea" imobilele incluse în contract, doar fizic, spre folosinţă, iar nu prin transferarea dreptului de proprietate.

Aşadar, prin schimbarea denumirii contractului nu a fost modificat efectul netranslativ de proprietate al acestui contract, iar normele fiscale nu condiţionau plata/neplata vreunui impozit de denumirea unui contract, ci de transferul sau nu al proprietăţii.

Nici instanţa de apel nu neagă această situaţie de fapt, dar îi dă o altă interpretare juridică.

Aceasta este situaţia normei citate în sentinţă, de judecătorul fondului, preluată de instanţa de apel, art. 128 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în forma în vigoare la data săvârşirii faptelor, (conform cărora "următoarele operaţiuni sunt considerate, de asemenea livrări de bunuri, în sensul alin. (1): a) predarea efectivă a bunurilor către o altă persoană, ca urmare a unui contract care prevede că plata se efectuează în rate sau a oricărui alt tip de contract care prevede că proprietatea este atribuită cel mai târziu în momentul plăţii ultimei rate scadente, cu excepţia contractelor de leasing").

Instanţele apreciază că "în virtutea contractului de vânzare-cumpărare, S.C. Stop S.R.L. avea obligaţia de a constitui, declara şi plăti la bugetul de stat taxa pe valoare adăugată, pentru întreaga valoare a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul x/24.07.2012, respectiv 3.682.245, 20 euro, indiferent de data încasării contravalorii bunurilor. În plus, S.C. Stop avea şi obligaţia de a constitui, declara şi plăti impozitul pe profit aferent întregii sume, şi nu pe măsura încasării ratelor".

Or, prin convenţia ulterioară s-a schimbat exclusiv denumirea contractului iniţial, NU şi împrejurarea că proprietatea era atribuită cel mai târziu în momentul plăţii ultimei rate scadente, aşadar incidenţa acestui text nu depindea de transferul proprietăţii, ci de predarea sau nu efectivă a bunului.

Aşadar, modificarea nu a vizat de fapt transferul de proprietate pentru imobile, ci predarea efectivă sau nu a apartamentelor, ceea ce nu avea legătură cu titlul convenţiei semnate (contract sau promisiune bilaterală). Modificarea nu a contravenit nici primei licitaţii, deoarece scopul urmărit de CJ a fost atins, persoanele care trebuiau să beneficieze de locuinţe au beneficiat, iar taxele pe care statul le încasa anticipat sau în rate nu erau de interes pentru CJ Constanţa.

Nici interdicţia de plata anticipată a maxim 30% din valoarea bunului nu a fost nesocotită (oricum, este vorba despre încălcarea unui act normativ secundar, iar nu a unei norme primare, mai exact H.G. ne. 264/2003) deoarece aceasta se referă la servicii, iar nu la achiziţionarea unor bunuri imobile în rate. Dacă s-ar admite această variantă ar însemna că nu este posibilă niciodată pentru autorităţile publice semnarea unor contracte cu plata în rate cu transferul dreptului de proprietate la finalizarea plăţii, ceea ce nu poate fi admis, neavând nici un suport legal, căci o asemenea interdicţie ar trebui instituită expres de legiuitor (în materie civilă funcţionează principiul: tot ceea ce nu este interzis de lege este permis).

Or, interdicţia ar fi fost eludată oricum prin semnarea contractului iniţial, de vânzare cumpărare, iar NU prin modificările operate, ceea ce nu este cazul, deoarece inculpatul NU a fost trimis în judecată şi nici condamnat în legătură cu organizarea licitaţiei ori semnarea contractului iniţial, astfel că instanţa nu putea schimba obiectul acuzaţiei nici în fond şi nici în apel.

Cu toate acestea, nici acele norme, "găsite" prin analize exhaustive şi fără legătură cu obiectul acuzaţiei (care se referă la încheierea de îndreptate eroare materială, NU la contractul iniţial, care avea acelaşi regim de avans şi rate) nu au fost încălcate.

Aceasta deoarece nu inserează interdicţii de plată a avansului pentru dobândirea de bunuri, iar dacă ar institui o asemenea interdicţie ea ar fi fost "nesocotită" de actul iniţial semnat, iar nu de modificările operate ulterior. Or, acuzaţia nu a vizat forma iniţială a actului, ci numai modificările operate prin încheierile notariale ulterioare.

Or, modalitatea în care se impunea a fi încălcată norma primară pentru a se reţine săvârşirea unei fapte penale, în exercitarea atribuţiei prevăzute de lege, a fost explicată pe larg de Curtea Constituţională, funcţionarul public trebuind să încalce expres norma primară.

La data de 31.03.2025 condamnatul a depus la dosar concluzii scrise, prin apărător ales, avocat O..

Examinând contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva sentinţei penale nr. 179/F din data de 06 decembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, Înalta Curte constată următoarele:

Prin contestaţia la executare formulată prin apărător ales, contestatorul a solicitat, în esenţă, în raport de dispoziţiile art. I pct. 3 din Legea nr. 200/2023, art. 4 din C. pen., art. 595 alin. (1) şi art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. să se constate că faptele pentru care a fost condamnat nu mai sunt prevăzute de legea penală, întrucât a fost modificată definiţia infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului.

Prin sentinţa penală nr. 142/F din data de 29.07.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin decizia penală nr. 239/A din data de 11.07.2019 a Î.C.C.J, printre altele, inculpatul A. a fost condamnat astfel:

- la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 5 ani interzicerea, ca pedeapsă complementară, a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere, gestiune sau control în cadrul unei entităţi juridice de drept sau interes public) din C. pen. din 1969, pentru infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 75 lit. a) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen.

- la pedeapsa de 8 ani închisoare şi 5 ani interzicerea, ca pedeapsă complementară, a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere, gestiune sau control în cadrul unei entităţi juridice de drept sau interes public) C. pen. din 1969, pentru infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 raportat la art. 2481, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 75 lit. a) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen.

- 5 ani închisoare şi 5 ani interzicerea, ca pedeapsă complementară, a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere, gestiune sau control în cadrul unei entităţi juridice de drept sau interes public) C. pen. din 1969, pentru infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 raportat la art. 2481, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 75 lit. a) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 36 alin. (1) din C. pen. din 1969, au fost contopite pedepsele de 5 ani închisoare, 8 ani închisoare şi 5 ani închisoare astfel reduse cu pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 387 din 28.10.2015 a Tribunalului Constanţa, secţia penală, definitivă prin decizia penală nr. 768 din 29.06.2016 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1), cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., şi aplică pedeapsa cea mai grea, de 8 ani închisoare, pe care o sporeşte cu 2 ani închisoare, urmând ca, în final, inculpatul A. să execute pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare.

În baza art. 71 din C. pen. din 1969 s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere, gestiune sau control în cadrul unei entităţi juridice de drept sau interes public) C. pen. din 1969, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 35 alin. (2) şi (3) din C. pen. din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere, gestiune sau control în cadrul unei entităţi juridice de drept sau interes public) C. pen. din 1969, pe o durată de 5 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

Analizând calea de atac a prezentei contestaţii în funcţie de motivele susţinute de condamnatul A., Înalta Curte constată că prin Legea nr. 200/2023 a fost reconfigurat elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu, norma de incriminare prevăzând că fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act prevăzut de o lege, o ordonanţă a Guvernului, o ordonanţă de urgenţă a Guvernului sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege ori îl îndeplineşte cu încălcarea unei dispoziţii cuprinse într-un astfel de act normativ, cauzând astfel o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.

Astfel, comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie, precum şi ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie, respectiv, ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului) neputând fi dedus, eventual, din raţionamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice.

Înalta Curte constată că prin Legea nr. 200/2023 a fost înlăturat orice element de echivocitate constate în jurisprudenţă în legătură cu interpretarea conţinutului constitutiv al abuzului în serviciu în lumina deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016:

a. în legătură cu neîndeplinirea unui act de serviciu - de exemplu, în practica judiciară s-a analizat dacă într-o lege trebuia să se regăsească atribuţia de serviciu a funcţionarului, precum şi condiţiile de fond şi formă ori procedura de emitere a actului pe care funcţionarul îl îndeplinea în exercitarea oricărei atribuţii de serviciu. Echivocitatea rezulta din considerentele Deciziei nr. 405/2016 care, deşi porneau de la regula generală, potrivit căreia atribuţia de serviciu trebuia prevăzută de lege, se refereau în final doar la modalitatea îndeplinirea unui act cu încălcarea legii, explicând sensul constituţional al noţiunii de "lege", ce trebuie conţinută în mod obligatoriu într-o aplicare constituţională a abuzului în serviciu; sau

b. în ceea ce priveşte îndeplinirea cu încălcarea legii a unui act de serviciu, relativ la înţelegerea sintagmei "cu încălcarea legii" - de pildă, în practica judiciară s-a analizat dacă intră în elementele de tipicitate încălcarea legii ce reglementa atribuţia de serviciu sau a legii ce reglementa condiţiile de fond şi formă ori procedura de emitere a actului pe care funcţionarul îl îndeplinea. De asemenea, în practica judiciară au fost identificate neclarităţi cu privire la sfera atribuţiilor de serviciu ce trebuiau reglementate de lege, conform considerentelor decizorii ale hotărârii Curţii Constituţionale. Astfel, unele instanţe au apreciat că legea poate conţine referiri cu caracter general la obligaţia funcţionarului de a administra cu bună-credinţă activitatea pe care trebuie să o desfăşoare conform atribuţiilor reglementate prin acte cu caracter normativ ori cu caracter individual, în timp ce alte instanţe au apreciat că legea trebuie să reglementeze punctual fiecare atribuţie de serviciu pe care funcţionarul a încălcat-o în emiterea actelor ce au produs o pagubă unei persoane.

Înalta Curte mai reţine că prin decizia nr. 283/2023, Curtea Constituţională a arătat următoarele:

a. Parag. 54:

"caracterul serios al pagubei materiale/intensităţii vătămării intereselor legitime (ce poate fi determinat pe cale interpretativă de la caz la caz), coroborat cu poziţia subiectivă a funcţionarului public/funcţionarului constând în acţiunea sa care are drept scop producerea urmării socialmente periculoase (element de diferenţă faţă de forma de vinovăţie specifică răspunderii disciplinare/contravenţionale), reprezintă aspecte de tipicitate obiectivă şi subiectivă care delimitează forma de răspundere penală de formele de răspundere nonpenale."

b. Parag. 58:

"neîndeplinirea unui act şi îndeplinirea defectuoasă a unui act reprezintă modalităţi de realizare a elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu. Curtea apreciază că acestea sunt elemente care contribuie la configurarea infracţiunii de abuz în serviciu. Din această perspectivă, privitor la îndatoririle legate de o anumită funcţie sau de un anumit loc de muncă, există un complex de norme, unele cuprinse în acte normative cu caracter general, privind îndatoririle angajaţilor în genere, altele, în acte normative cu caracter special. Îndeplinirea unei atribuţii de serviciu implică manifestarea de voinţă din partea persoanei în cauză, care se concretizează în acţiunile efective ale acesteia şi care are ca scop ducerea la bun sfârşit/realizarea obligaţiei prescrise. Realizarea acestui demers se raportează atât la un standard subiectiv/intern al persoanei care exercită atribuţia de serviciu, cât şi la un standard obiectiv. Standardul subiectiv ţine de forul intern al persoanei respective, iar măsura în care acesta este atins ţine de autoevaluarea acţiunilor întreprinse. Standardul obiectiv are ca element de referinţă principal normativul actului care reglementează atribuţia de serviciu respectivă [Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, paragraful 50]. Întrucât standardul obiectiv este determinat şi circumscris prescripţiei normative, reglementarea atribuţiilor de serviciu şi a modalităţii de exercitare a acestora determină sfera de cuprindere a acestui standard. Acesta nu poate, fără a încălca principiul previzibilităţii, să aibă o sferă de cuprindere mai largă decât prescripţia normativă în domeniu. În consecinţă, unei persoane nu i se poate imputa încălcarea standardului obiectiv prin constatarea neîndeplinirii de către aceasta a unor prescripţii implicite, nedeterminabile la nivel normativ [Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, paragraful 50]".

Procedura prevăzută la art. 595 din C. proc. pen. are ca obiect stabilirea unui cadru procesual pentru a dezbate, în faza punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti, a legilor prin care intervine dezincriminarea uneia/unora dintre infracţiunile pentru care s-a dispus anterior condamnarea.

Autoritatea de lucru judecat a hotărârii ce se pune în executare nu este înfrântă în această procedură, instanţa de executare fiind obligată să pornească analiza de la situaţia de fapt reţinută anterior, care constituia în mod cert infracţiune, conform hotărârii definitive de condamnare, urmând să stabilească dacă, în noul context normativ, acea stare de fapt mai poate fi încadrată în noul fond al legislaţiei active în materie penală.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 187/2012, potrivit cărora dispoziţiile art. 4 din C. pen. sunt aplicabile dacă "o faptă determinată" (prin hotărârea definitivă de condamnare) nu mai este infracţiune în legea nouă, datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie.

Aplicarea dispoziţiilor art. 595 din C. proc. pen. trebuie realizată ori de câte ori, pe parcursul executării unei hotărâri penale definitive, intervine o lege penală ce modifică conţinutul constitutiv ori limitele de pedeapsă pentru cel puţin una dintre infracţiunile cu privire la care s-a dispus condamnarea. Modalitatea în care se vor aplica dispoziţiile art. 4 sau 6 din C. pen., prin raportare la art. 3 din Legea nr. 187/2012, reprezintă fondul procedurii prevăzute de art. 595 din C. proc. pen., putând determina respingerea cererii condamnatului, ca neîntemeiată, dacă instanţa de executare apreciază că, şi în noul context normativ, fapta determinată, pentru care s-a dispus condamnarea, se încadrează în conţinutul constitutiv al unei infracţiuni prevăzute în fondul activ al legislaţiei penale.

Prin urmare, instanţa de executare era obligată a analiza cererea condamnatului în două etape:

1. mai întâi admisibilitatea cererii în raport cu situaţia premisă reglementată de normă - dacă, pe parcursul executării, a intervenit o nouă lege penală, aptă a determina aplicarea art. 4 sau 6 din C. pen. în cauză. În caz afirmativ, instanţa de executare avea obligaţia de a trece la cea de-a doua etapă de analiză.

2. ulterior, analiza elementelor constitutive ori a limitelor de pedeapsă prevăzute în noua lege penală, în raport cu care va stabili temeinicia cererii formulată de condamnat, aplicând, după caz, art. 4 sau 6 din C. pen., prin raportare la "o faptă determinată" sau la limitele de pedeapsă prevăzute de lege.

Înalta Curte constată că, deşi prin Legea nr. 200/2023 a intervenit o modificare a conţinutului constitutiv al abuzului în serviciu, judecătorul fondului nu a analizat in concreto situaţia fiecărei fapte determinate pentru care s-a dispus soluţia de condamnare definitivă, ci doar a reţinut că instanţa de apel a avut în vedere decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale la pronunţarea soluţiei, fără a indica fiecare faptă şi dispoziţiile primare încălcate în concret de condamnat. În aceste condiţii, Înalta Curte consideră că prima instanţă nu a analizat fondul contestaţiei la executare formulate de condamnat.

Or, o asemenea analiză nu se poate face direct în calea de atac a contestaţiei, întrucât s-ar încălca dreptul la dublul grad de jurisdicţie, decizia pronunţată în contestaţie fiind una definitivă.

Inexistenţa unui al doilea grad de jurisdicţie (drept recunoscut în materie penală prin Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului) ar aduce atingere dreptului la un proces echitabil, acest drept fiind în strânsă legătură cu dreptul la dublul grad de jurisdicţie în materie penală. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cauza Grecu contra România din 30 noiembrie 2006, în care instanţa de contencios european a constatat că recurentul a fost lipsit de dreptul de a i se examina cauza penală în două grade de jurisdicţie, ceea ce a atras încălcarea art. 2 al Protocolului nr. 7 la Convenţie.

Potrivit art. 4251 alin. (1) din C. proc. pen., calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel, iar conform alin. (7) pct. 2 lit. b) al aceluiaşi articol, are loc admiterea contestaţiei, desfiinţarea hotărârii atacate şi dispunerea rejudecării cauzei de către judecătorul sau completul care a pronunţat-o, atunci când se constată că nu au fost respectate dispoziţiile privind citarea.

Însă, Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 16 din Constituţie care prevăd că cetăţenii sunt egali în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, precum şi ale art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în conformitate cu care "dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile". Astfel, se apreciază că au prioritate dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că, pe de-o parte, trebuie să existe o judecată efectivă în raport de obiectul judecăţii indicat de contestator în cererea formulată, iar, pe de altă parte, trebuie respectat în mod real principiul dublului grad de jurisdicţie.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 597 rap. la art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., va admite contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva sentinţei penale nr. 179/F din data de 06 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2024.

Va desfiinţa sentinţa penală menţionată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Se vor menţine actele efectuate în cauză până la data 29 noiembrie 2024.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva sentinţei penale nr. 179/F din data de 06 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2024.

Desfiinţează sentinţa penală menţionată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Menţine actele efectuate în cauză până la data 29 noiembrie 2024.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 09 aprilie 2025.