Criminal complaint against judge for abuse of office and unjust reproach: lack of bad faith in judicial discretion and civil action disjunction precludes penal liability

Şedinţa publică din data de 16 aprilie 2024

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin ordonanţa nr. 681/P/2022 din 06 septembrie 2023, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică a dispus, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., clasarea cauzei pentru săvârşirea a două infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. referitoare la modul de instituire a măsurilor asigurătorii în dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală şi la modalitatea concretă de motivare a sentinţei penale nr. 267/F din 28.12.2018 pronunţată în acelaşi dosar, precum şi pentru comiterea infracţiunii de represiune nedreaptă, prevăzută de art. 283 alin. (2) C. pen. cu privire la soluţia de condamnare dispusă faţă de petentul A., în dosarul nr. x/2012 al aceleiaşi instanţe, prin sentinţa penală nr. 115/23.06.2016, întrucât faptele sesizate nu există.

În cuprinsul ordonanţei s-a reţinut, în esenţă, că, prin plângerea formulată la data de 26.02.2019, care a fost completată la data de 01.07 2020, petentul A. a solicitat tragerea la răspundere penală a judecătorului B. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de represiune nedreaptă şi de abuz în serviciu (2 fapte), întrucât magistratul, deşi ştia că este nevinovat, l-a condamnat, prin sentinţa penală nr. 115/23.06.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2012 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, la o pedeapsă privativă de libertate şi a lăsat nesoluţionată latura civilă, dispunând, totodată, disjungerea cauzei sub acest aspect şi formarea unui nou dosar (ds. nr. x/2016), în care, la termenul din 13.12.2017, fără a-i da posibilitatea avocatului său ales să formuleze concluzii, apreciind că se impune instituirea popririi asupra sumelor ce se cuveneau inculpaţilor şi părţilor responsabile civilmente a stabilit ca aceste sume să fie consemnate la dispoziţia instanţei în termen de cinci zile de la scadenţa lor, iar recipisele să fie predate in termen de 24 de ore de la consemnare, fapt ce i-a determinat pe avocaţi să invoce încălcarea dreptului la apărare, context în care judecătorul a arătat că nu a dispus luarea măsurii asiguratorie, ci doar a pus-o în discuţie, ulterior, amânând succesiv, în perioada 08.01.2018 - 16.03.2018, prin exercitarea funcţiei cu rea-credinţă, pronunţarea asupra instituirii popririi pentru a împiedica părţile să-şi exercite drepturile prevăzute de art. 2501 C. proc. pen., dispunând, abia prin sentinţa penală nr. 267/28.12.2018, poprirea asupra conturilor sale.

După ce a prezentat istoricul măsurilor procesuale dispuse în cauză, procurorul a constatat că aspectele sesizate de petent cu privire la presupusele infracţiuni comise de magistrat reprezentau în realitate nemulţumirile sale în legătură cu actele de dispoziţie emise în cele două dosare menţionate, sens în care a reţinut că eventualele erori apărute în procesul de interpretare şi aplicare a legii cu ocazia soluţionării acestora nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu în înţelesul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege şi nu prin intermediul plângerilor penale, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca principiul independenţei judecătorului şi s-ar ajunge ca magistratul să fie tras la răspundere pentru raţionamentul logico-juridic pe care şi-a întemeiat hotărârile adoptate.

Ca atare, făcându-se trimitere la jurisprudenţa constantă a instanţei supreme în materie, precum şi la cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a arătat că faptele pentru care s-a început urmărirea penală nu există, fiind incident temeiul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., chiar dacă, aşa cum de altfel s-a reţinut şi în doctrină, există o anumită conduită, care însă nu este prevăzută ca element material al infracţiunilor de abuz în serviciu şi de represiune nedreaptă reclamate, cu atât mai mult cu cât soluţia pronunţată asupra acţiunii civile, inclusiv cu privire la instituirea măsurii asiguratorie, a fost anulată de către instanţa de control judiciar, ca urmare a admiterii căilor de atac exercitate de părţile interesate, printre acestea aflându-se şi petentul însuşi.

În acest context, s-a reţinut că orice altă încercare de a reforma hotărârile pronunţate de magistraţi, prin declanşarea unei anchete penale pe considerentul că soluţiile sunt abuzive, întrucât nu sunt conforme cu opinia celui care le reclamă, în lipsa oricăror elemente care să contureze existenta unui raport juridic de drept penal, nu reprezentă altceva decât o imixtiune în actului de justiţie, care este interzisă de lege.

Deopotrivă, s-a mai constatat că, în raport cu modul de soluţionare a acţiunii penale şi cu dispoziţiile art. 25 alin. (5) C. proc. pen., măsura de disjungere a cauzei cu consecinţa formării unui nou dosar pentru judecarea laturii civile este conformă cu legea, care permite ca acţiunea civilă alăturată procesului penal să facă obiectul unei cauze distincte în cazul în care s-ar ajunge la depăşirea unei durate rezonabile a acestuia, urmând să fie judecată tot de instanţa penală [art. 19 alin. (4) C. proc. pen. art. 26 alin. (1), (2) şi (5) C. proc. pen..], context în care menţiunea privind lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile din hotărârea de condamnare nu reprezintă decât o eroare materială care nu poate angaja răspunderea penală a magistratului pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în timp ce rămânerea definitivă a soluţie de condamnare, ca urmare a respingerii căilor de atac exercitate, dovedeşte că nu există nici infracţiunea de represiune nedreaptă imputată judecătorului.

Împotriva acestei ordonanţe de clasare a formulat plângere, la data de 25.09.2023, petentul A., manifestându-şi, în esenţă, nemulţumirea faţă de modalitatea în care procurorul de caz a cercetat faptele reclamate.

Prin ordonanţa nr. 298/II/2/2020 din 02 octombrie 2023, procurorul şef adjunct al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 339 alin. (1) C. proc. pen. coroborat cu art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petent, întrucât probatoriul administrat nu confirmă faptele sesizate, în contextul în care răspunderea penală a magistraţilor poate fi angajată în legătură cu modul de instrumentare al cauzelor cu care au fost învestiţi numai dacă şi-au îndeplinit funcţia cu rea-credinţă, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acţiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane, având în vedere că legalitatea şi temeinicia soluţiilor pronunţate de aceştia pot fi cenzurate de instanţa de control judiciar numai în limitele căilor de atac promovate, prin intermediul cărora sunt înlăturate eventualele erori apărute în procesul de interpretare şi aplicare a legii, erori care însă nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu.

De asemenea, procurorul şef, constatând că nu există niciun indiciu de natură a întrezări necesitatea unei suplimentări a probaţiunii, a subliniat că persoana împotriva căreia s-a formulat plângerea nu au făcut altceva decât să-­şi exercite atribuţiile cu care legea a învestit-o, dispunând efectuarea actelor potrivit convingerii obiective şi nepărtinitoare, în acord cu principiile care guvernează desfăşurarea procesului penal, neexistând nicio premisă care să conducă la presupunerea rezonabilă a comiterii vreunei fapte de natură penală, cu atât mai mult cu cât specificul activităţii judiciare care presupune stabilirea situaţiei de fapt, identificarea, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale pentru fiecare dosar în parte, implică şi riscul anumitor erori de interpretare şi de aplicare a legii, motiv pentru care s-a instituit un sistem de control ierarhizat, ca o garanţie pentru justiţiabili faţă de asemenea erori, în afara căruia nu este permisă punerea în discuţie a hotărârilor judecătoreşti, nici măcar ca urmare a formulării unei plângerii penale, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la a se crea o cale suplimentară de atac, în paralel cu cele prevăzute de lege, ceea ce este inadmisibil.

Împotriva ordonanţei nr. 681/P/2022 din 06 septembrie 2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică a formulat plângere petentul A., care a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi, secţia Penală la 27 octombrie 2023, sub nr. x/2023, solicitând admiterea acesteia, întrucât procurorul a încălcat principiului anchetei efective prin faptul că nu a administrat mijloace de probă relevante care să clarifice existenţa sau nu a faptelor, soluţia de clasare fiind motivată pe considerente de ordin teoretic referitoare la dispoziţiile legale care reglementează activitatea judiciară, fără însă a fi argumentată prin raportare la aspectele reclamate şi circumstanţele cauzei.

În susţinerea plângerii petentul a arătat că judecătorul B., contrar jurisprudenţei instanţei supreme, l-a condamnat fără să stabilească dacă există pagubă ca element constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu, întrucât a disjuns acţiunea civilă şi a dispus formarea unui nou dosar pe care l-a soluţionat, deşi era obligat să formuleze cerere de abţinere, iar, în final, a transmis motivarea hotărârii pe un stick la sediul Curţii de Apel Bucureşti, fără să o semneze, aspect constatat de Înalta Curte, secţia Penală, prin decizia penală nr. 145/A/12.06.2020, prin care s-a dispus desfiinţarea sentinţei penale şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În acest context, s-a arătat că procurorul nu a făcut o minimă investigaţie, în sensul audierii grefierului de şedinţă şi a persoanelor care au adus, respectiv, au primit stikul la instanţă. De altfel, în legătură cu soluţionarea acţiunii civile a fost invocată şi modalitatea defectuoasă în care s-au instituit măsurile asigurătorii în cauză prin încălcarea principiului contradictorialităţii judecăţii şi antepronunţare, prin tergiversarea emiterii actului de dispoziţie de instituire a popririi timp de un an şi dispunerea acestei măsuri doar prin sentinţa penală, în scopul de a-l împiedica să o conteste separat, prin motivarea cu întârziere a hotărârii, atitudini ale judecătorului care au condus în final la imposibilitatea petentului de a dispune de sumele indisponibilizate.

În ceea ce priveşte infracţiunea de represiune nedreaptă s-a reclamat pasivitatea procurorului de caz care nu a verificat constatările făcute în procedura de predare de instanţele din Marea Britanie în legătură cu o posibilă relaţie între magistratul care a judecat acţiunea penală şi denunţătorul din respectiva cauză, împrejurare care ridică suficiente suspiciuni rezonabile de natură a impune audierea persoanelor menţionate în decizia statului englez, declaraţiile acestora fiind relevate pentru dovedirea faptului că a fost condamnat de judecător, deşi era nevinovat.

Concluzionând, petentul a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. b) C. proc. pen., admiterea plângeri, desfiinţarea soluţiei de clasare şi trimiterea cauzei la procuror pentru a completa urmărirea penală în dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică.

Premergător analizării pe fond a plângerii formulate de petentul A., judecătorul de cameră preliminară apreciază că este necesară efectuarea unei prezentări a parcursului cauzei.

În acest sens, se constată că prin sentinţa penală nr. 115/23.06.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, l-a fost condamnat pe petentul A. la o pedeapsă rezultantă de 7 ani închisoare [7 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 C. pen. (1968) raportat la art. 248 C. pen. cu referire la art. 2481 C. pen. (1968), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1968) şi art. 5 C. pen. şi 7 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. (1968) cu referire la art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen..], la care a fost adăugat un spor de 2 ani, acesta având, în final, de executat pedeapsa de 9 ani închisoare, dispunând, totodată, în temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 397 alin. (5) C. proc. pen., lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile, cu consecinţa disjungerii cauzei sub acest aspect. Ulterior, prin decizia penală nr. 266/02.08.2017, Înalta Curte, secţia penală a admis apelul formulat de petent, a menţinut pedepsele ce i-au fost aplicate de judecătorul fondului şi l-a condamnat la o pedeapsă rezultantă de 7 ani închisoare, reţinând ca lege penală mai favorabilă vechea codificare.

Urmare a dispoziţiei de disjungere a laturii civile, s-a format dosarul nr. x/2016, în care judecătorul B., care a judecat şi acţiunea penală, a apreciat din oficiu, la termenul de judecată din 13.12.2017, că "este necesară şi utilă luarea măsurii asiguratorie a popririi, în temeiul art. 256 C. proc. pen. raportat la art. 254 C. proc. pen. şi art. 251 C. proc. pen., modificat prin O.U.G. nr. 18/2016, pe toate sumele de bani care se cuvin inculpaţilor şi părţilor responsabile civilmente din respectiva cauză, dispunând ca aceste sume "să fie consemnate de debitori la dispoziţia instanţei, în termen de cinci zile de la scadenţa lor, iar recipisele să fie predate instanţei în termen de 24 de ore de la consemnare", motiv pentru care avocatul ales al petentului a invocat încălcarea dreptului la apărare, întrucât a fost nesocotit principiul contradictorialităţii, sens în care a solicitat comunicarea încheierii în vederea exercitării căi de atac prevăzute de art. 2501 C. proc. pen., împrejurare în care magistratul a arătat că nu a dispus instituirea popririi, ci doar a pus în discuţie luarea acestei măsuri. Împotriva acestei încheieri, cu privire la măsura asiguratorie a popririi s-a formulat contestaţie, cale de atac respinsă ca inadmisibilă de instanţa de control judiciar, aşa cum rezultă din susţinerile parchetului consemnate în încheierea de şedinţă din data de 08.01.2018 (pagina 7) .

La termenul din 08.01.2018, instanţa de judecată a pus, din oficiu, în discuţie necesitatea şi utilitatea înfiinţării popririi, prorogând succesiv pronunţarea asupra instituirii măsurii asiguratorie pentru datele din 12.01.2018, 26.01.2018, 23.02.2018, 05.03.2018, 09.03.2018, 16,03.2018, 23.03.2018, întru-un final judecătorul dispunând, prin sentinţa penală nr. 267/F/28.12.2018, înfiinţarea popririi asupra conturilor aparţinând mai multor persoane, printre care şi ale petentului A., până la restituirea integrală a terenului în suprafaţă de 224,6 hectare, evaluat prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică la suma de 6.194.722.180.586,5 RON (echivalent a 180.821.091 dolari USA, la nivelul anului 2006), precum şi a sumei de 1.418.646,6 RON (contravaloarea construcţiilor demolate), precum şi poprirea sumelor de bani datorate cu orice titlu de către terţii cu care petentul a încheiat acte juridice, în limitele prevăzute de lege, de la data primirii acestei hotărâri, urmând ca aceste sume să fie consemnate de către debitori, la dispoziţia organului judiciar care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la scadenţă, recipisele urmând a fi predate instanţei de judecată, în termen de 24 de ore de la consemnare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, printre alţii, petentul, cale de atac admisă de Înalta Curte, secţia Penală, care, prin decizia nr. 145/A/12.06.2020, a desfiinţat sentinţa penală nr. 267/F/28.12.2018 şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, desfiinţând, totodată, formele de executare asigurătorii luate prin această sentinţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că "judecătorul fondului a fost eliberat din funcţie, ca urmare a demisiei, prin decretul Preşedintelui României nr. 704, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 764, din 20 septembrie 2019, dată la care motivarea hotărârii nu era redactată, împrejurare constatată prin hotărârea nr. 318/30.10.2019 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti. Or, atâta timp cât hotărârea judecătorească nu a fost redactată de judecătorul fondului până la încetarea calităţii de magistrat, în evaluarea temeiniciei criticilor formulate, orice altă statuare asupra persoanei care a motivat sau a predat documentul cuprinzând motivarea este lipsită de relevanţă. Lipsa semnăturilor de pe încheierile de dezbateri, de amânare succesivă a pronunţării, cât şi de pe hotărârea judecătorească aflată la dosar nu poate fi complinită în contextul în care judecătorul fondului s-a pensionat mai înainte de redactarea acestora, împrejurare care echivalează cu lipsa acestora. Astfel că lipsa motivării constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil care nu poate fi remediată în alt mod decât prin trimiterea cauzei spre rejudecare în considerarea dublului grad de jurisdicţie în materie penală, garantat de art. 2 Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale."

La data de 26.02.2019, petentul A. a depus plângere la

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia pentru investigarea infracţiunilor în justiţie (SIIJ), înregistrată sub nr. x/2019, solicitând tragerea la răspundere penală a judecătorului B. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., întrucât l-a condamnat, prin sentinţa penală nr. 115/23.06.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2012 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, la o pedeapsă rezultantă de 9 ani închisoare, iar pe latură civilă, deşi a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, în temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 397 alin. (5) C. proc. pen., a dispus disjungerii cauzei şi formarea unui nou dosar. Urmare a dispoziţiei de disjungere, s-a format dosarul nr. x/2016, în care acelaşi judecător a pus în discuţie, din oficiu, la termenul de judecată din 13.12.2017, necesitatea luării măsurii asiguratorie a popririi asupra sumelor ce se cuveneau inculpaţilor şi părţilor responsabile civilmente din cauză, impunând ca aceste sume "să fie consemnate de debitori la dispoziţia instanţei, în termen de cinci zile de la scadenţa lor, iar recipisele să fie predate instanţei in termen de 24 de ore de la consemnare", fără a le da posibilitatea să formuleze concluzii sub acest aspect, context în care a fost invocată încălcarea dreptului la apărare, împrejurare în care magistratul a arătat că nu a dispus instituirea popririi, ci doar a pus în discuţie luarea acestei măsuri, iar, când apărătorii i-au adus la cunoştinţă că intenţionează să formuleze contestaţie în condiţiile art. 2501 C. proc. pen., acesta, prin exercitarea funcţiei cu rea-credinţă, a împiedicat părţile interesate să-şi exercite drepturile procesuale, amânând succesiv, la termenele din perioada 08.01.2018 - 16.03.2018, pronunţarea asupra instituirii popririi.

S-a mai arătat că asupra luării măsurii asiguratorie judecătorul s-a pronunţat abia prin sentinţa penală nr. 267/28.12.2018, prin care a soluţionat latura civilă, după ce în prealabil a amânat succesiv pronunţarea pentru datele din 12.11.2018, 26.11.2018. 03.12.2018. 11.12.2018 şi 18.12.2018, dispunând "poprirea asupra conturilor ce aparţin inculpaţilor A., C.. D. şi E. şi a părţilor responsabile civilmente S.C. F. S.C. G. S.A. şi S.C. H. S.R.L. până la restituirea integrală a terenului în suprafaţă de 224,6 ha evaluat prin raportul de constatare tehnico - ştiinţifică efectuat în cauză cu suma de 6.194.722.180.586.5 ROI. (echivalentul a 180.821.091 dolari USA la nivelul anului 2006), precum şi a sumei de 1.418.646.6 RON (contravaloarea construcţiilor demolate)."

Prin ordonanţa nr. 521/P/2019 din data de 9.06.2020 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, SIIJ, s-a dispus începerea urmăririi penale in rem sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz in serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen.

La data de 01.07.2020, petentul a depus o completare la plângerea penală solicitând efectuarea de cercetări şi sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de represiune nedreaptă şi abuz în serviciu prevăzute de art. 283 alin. (2) C. pen. şi art. 297 alin. (1) C. pen., întrucât judecătorul B., cu ştiinţă, l-a condamnat, prin sentinţa penală nr. 115/23.062016 pronunţată în dosarul nr. x/2012 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, deşi ştia că este nevinovat, fiind, totodată, invocate şi nereguli în legătură cu motivarea sentinţei penale nr. 267/28.12.2018, pronunţată de acelaşi judecător.

Drept urmare, la data de 16.07.2020, s-a extins urmărirea penală sub aspectul comiterii infracţiunilor de represiune nedreaptă prevăzută de art. 283 alin. (2) C. pen. şi de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. în legătură cu condamnarea petentului în dosarul nr. x/2012 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală şi cu modalitatea în care a fost motivată sentinţa penală nr. 267/28.12.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016 al aceleaşi instanţe.

Ulterior, la data de 18.12.2020, prin ordonanţa nr. 521/P/2019, s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspectul B., sub aspectul acestor infracţiuni, măsură care a fost infirmată de procurorul şef adjunct al SIIJ, prin ordonanţa nr. 6/II-2/2021 din data de 18.01.2021, ca fiind neîntemeiată şi nelegală, întrucât sentinţa penală nr. 267/28.12.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, a fost apelată de petentul A. şi desfiinţată prin decizia penală nr. 145/A/12.06.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, motiv pentru care nu i-au fost îngrădite drepturile şi nici nu i-a fost cauzată o vătămare prin neexercitarea căilor de atac, aşa cum a reţinut procurorul semnatar al ordonanţei de continuare a urmăririi penale in personam, iar raţionamentul logico-juridic folosit de judecător atât în motivarea soluţiei ce i-a fost desfiinţată cât şi a celei de condamnare nu poate face obiectul cercetărilor penale.

La data de 02.02.2021, petentul A. a formulat plângere împotriva ordonanţei nr. 6/II-2/2021 din data de 18.01.2021 a procurorului-şef adjunct al SIIJ, invocând aspecte de nelegalitate în legătură cu vădita stare de incompatibilitate a semnatarului ordonanţei atacate care în opinia sa ar fi interesat să stopeze cercetările, întrucât a efectuat urmărirea penală în dosarul în care a fost condamnat, ba mai mult a demarat cercetări pentru o posibilă influenţare a unor părţi sau subiecţi procesuali din acest dosar şi a făcut demersuri pentru punerea în executare a mandatului european de arestare emis pe numele său, precum şi chestiuni de netemeinicie a ordonanţei.

Prin ordonanţa nr. 304/C/2021 din data de 17.02.2021, procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins plângerea, reţinând, în esenţă, că raporturile juridice investigate în dosarul în care a fost condamnat petentul şi cele din cauza ce are ca obiect plângerea penală formulată de acesta sunt diferite, iar pentru acuzaţiile ce i-au fost aduse prin rechizitorul întocmit de procurorul şef adjunct al SIIJ nu sunt necesare "demersuri retroactive de consolidare", în condiţiile în care vinovăţia sa a fost confirmată în mod definitiv de soluţia de condamnare pronunţată de instanţe în fond şi în apel.

De asemenea, s-a mai arătat că efectuarea de cercetării in rem de către acelaşi procuror, sub aspectul unor infracţiuni de şantaj, abuz în serviciu, trafic de influenţă cu privire la fapte săvârşite de către sau în legătură cu părţile şi participanţii procesuali din dosarele în care au fost judecate infracţiunile imputate petiţionarului, nu vădesc lipsa de imparţialitate a procurorului, cu atât mai mult cu cât soluţiile dispuse cu privire la aceste fapte au fost unele de clasare, iar corespondenţa purtată de Ministerul Justiţiei cu secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, în cadrul procedurii de predare în baza mandatului european de arestare a lui A., a fost generată de demersurile efectuate de autorităţile de executare ale Regatului Unit în vederea obţinerii unor informaţii în legătură cu cercetările efectuate în dosarul ce are ca obiect plângerea penală formulată de persoana solicitată şi despre care au aflat de la avocatul acesteia, motiv pentru care nu se poate reţine existenţa unui interes direct şi personal al procurorul-şef adjunct al SIIJ, în calitatea sa de procuror care a efectuat ancheta şi a dispus trimiterea în judecată a petentului în cadrul dosarului Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Cu privire la cele două infracţiuni de abuz în serviciu pentru care se dispusese prin ordonanţa infirmată efectuarea în continuare a urmăririi penale s-a reţinut că vizează raţionamentul logico-juridic folosit de judecător în contextul soluţionării cauzei deduse judecăţii, aspect ce nu poate face obiectul cercetărilor în cadrul unui dosar penal, aşa cum a apreciat în unanimitate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia eventualele erori strecurate în procesul de interpretare şi aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu, putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac, aşa cum de altfel s-a întâmplat prin decizia penală nr. 145/A/12.06.2020 a secţiei Penale din cadrul instanţei supreme, prin care s-au admis apelurile formulate, inclusiv de petentul A., dispunându-se ca urmare a constatării motivării defectuoase a hotărârii atacate desfiinţarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Referitor la instituirea măsurilor asigurătorii s-a constatat că nu a fost încălcat niciunul dintre textele legale care reglementează materia, în condiţiile în care aceste măsuri pot fi luate în cursul judecăţii [art. 249 alin. (1) C. proc. pen..] sau la finalizarea cercetării judecătoreşti, prin sentinţă, odată cu soluţionarea acţiunii civile [art. 397 alin. (2) C. proc. pen..], necesitatea luării lor fiind lăsată la aprecierea judecătorului şi subsumată doar condiţiei de a se evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot servi la garantarea reparării pagubei produse prin infracţiune şi ca atare, punerea în discuţie a popririi sumelor de bani ce aparţin persoanelor trimise în judecată, fără ca judecătorul să instituie această măsură la termenele de judecată ce au urmat, nu a fost contrară legii şi nici de natură să-i creeze o vătămare, nefiindu-i încălcate drepturile patrimoniale şi nici cel de a formula contestaţie împotriva unei măsuri nedispuse.

În final, s-a mai reţinut că modul în care a fost soluţionată acţiunea civilă de către judecător nu se subsumează conţinutului constitutiv al infracţiunii de represiune nedreaptă, întrucât prin hotărârea de condamnare, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 266/2.08.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat cu autoritate de lucru judecată asupra existenţei faptei, inclusiv din perspectiva urmării imediate produsă, adică a pagubei produse prin acţiunea sau inacţiunea funcţionarului public, precum şi asupra persoanei care a săvârşit-o.

Împotriva ordonanţei nr. 6/II-2/2021 din data de 18.01.2021 a procurorului şef adjunct al SIIJ, menţinută prin ordonanţa nr. 304/C/2021 din 17.02.2021 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, petentul A. a formulat plângere la Curtea de Apel Bucureşti, care, prin încheierea F/CP din data de 20.04.2021, a respins-o ca inadmisibilă.

La data de 08.04.2022, ca urmare a desfiinţării secţiei pentru investigarea infracţiunilor în justiţie, dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2022 la secţia de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin ordonanţa nr. 681/P/2022 din 06 septembrie 2023, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică a dispus, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., clasarea cauzei pentru săvârşirea a două infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. referitoare la modul de instituire a măsurilor asigurătorii în dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală şi la modalitatea concretă de motivare a sentinţei penale nr. 267/F din 28.12.2018 pronunţată în acest dosar, precum şi pentru comiterea infracţiunii de represiune nedreaptă, prevăzută de art. 283 alin. (2) C. pen. cu privire la soluţia de condamnare dispusă faţă de petentul A., în dosarul nr. x/2012 al aceleiaşi instanţe, prin sentinţa penală nr. 115/23.06.2016, întrucât faptele sesizate nu există.

Plângerea formulată de petent împotriva soluţiei de clasare a fost respinsă, în temeiul art. 339 alin. (1) C. proc. pen. coroborat cu art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, de procurorul şef adjunct al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca neîntemeiată, prin ordonanţa nr. 298/II/2/2020 din 02 octombrie 2023, întrucât s-a constatat că probatoriul administrat nu confirmă faptele sesizate.

Analizând ordonanţa de clasare emisă de procurorul de caz pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 341 alin. (51) C. proc. pen., precum şi prin prisma criticilor concrete aduse acesteia, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că plângerea formulată de petentul A. este nefondată, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 340 alin. (1) C. proc. pen., persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.

Cu alte cuvinte, judecătorul de cameră preliminară învestit în conformitate cu prevederile art. 340 alin. (1) C. proc. pen., poate verifica sub aspectul legalităţii şi temeiniciei doar soluţia de clasare, neputând examina pe această cale nici ordonanţa conducătorului parchetului sau a procurorului ierarhic superior prin care s-a respins, în condiţiile art. 339 C. proc. pen., plângerea formulată împotriva respectivului act procesual de către persoana ale cărei interese legitime au fost vătămate, jurisprudenţa instanţei supreme fiind constantă sub acest aspect, dar nici măsurile luate sau actele de urmărire efectuate în cauză de către procurorul de caz.

Ca atare, constată că plângerea formulată de petent îndeplineşte condiţiile de admisibilitatea reglementate de art. 340 C. proc. pen., fiind exercitată în termenul de 20 zile de la comunicarea actului prin care s-a respins plângerea adresată procurorului ierarhic superior de către o persoană care justifică un interes legitim prin prisma calităţii procesuale avută în cauzele în care reclamă comiterea presupuselor infracţiuni de către intimat şi, nu în ultimul rând, vizează soluţia de clasare dispusă prin ordonanţa nr. 681/P/2022 din 06 septembrie 2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, a cărei legalitate şi temeinicie se examinează prin prisma actelor de urmărire penală efectuate şi a probelor administrate în cauza

Pe fondul plângerii formulate se constată că fundamentul acuzaţiilor aduse intimatului B. de către petentul A. este reprezentat, în esenţă, de modul de instituire a măsurilor asigurătorii în dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală şi de modalitatea concretă în care a fost motivată hotărârea pronunţată în acest dosar, precum şi de faptul că a fost condamnat în dosarul nr. x/2012 al aceleiaşi instanţe, deşi judecătorul cunoştea prin prisma relaţiilor pe care le avea cu denunţătorul său că este nevinovat.

În concret, petentul reclamă faptul că prin luarea măsurii asiguratorie de către intimat, cu încălcarea atribuţiilor de serviciu, prin sentinţă penală, după ce în prealabil a prorogat pentru mai mult termene de judecată pronunţarea asupra instituirii acestei măsuri, împiedicându-l, astfel, să o conteste în condiţiile art. 2501 C. proc. pen., precum şi prin predarea motivării hotărârii pe stick, fără să şi-o însuşească prin semnătură, în contextul în care anterior îl condamnase pentru infracţiunea de abuz în serviciu de esenţa căreia este existenţa unei pagube care nu fusese dovedită la acel moment, întrucât acţiunea civilă a fost disjunsă, magistratul i-ar fi creat un prejudiciu, fiind în imposibilitate să dispună de sumele de bani indisponibilizate până la data desfiinţării soluţiei şi trimiterea spre rejudecare a acţiunii civile, cu atât mai mult cu cât acesta l-a condamnat ştiind că este nevinovat.

Prioritar, judecătorul de cameră preliminară, contrar susţinerilor petentului care a invocat încălcarea principiului anchetei efective de către procurorul de caz, constată caracterul complet al urmăririi penale efectuate în cauză, în condiţiile în care au fost administrate mijloacele de probă necesare clarificării faptelor şi conduitelor sesizate.

Având în vedere obiectul plângeri penale, respectiv contextul formării dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală şi conduita magistratului cauzei în legătură cu modul de instituire a măsurii asiguratorie a popririi şi de realizare a motivării hotărârii prin care a fost dezlegată latura civilă, precum şi cel al pronunţării unei condamnări în ciuda faptului că intimatul ar fi ştiut că petentul este nevinovat, la dosarul de urmărire penală au fost ataşate: sentinţa penală nr. 115/23.06.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2012 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală; decizia penală nr. 266/02.08.2017 a Înaltei Curţi, secţia Penală, încheierile de şedinţă din datele de 13.12.2017, 08.10.2018, 12.01.2018, 26.01.2018, 23.02.2018, 05.03.2018, 09.03.2018, 16,03.2018, 23.03.2018, încheierile de amânare pronunţării asupra acţiunii civile din datele de 12.11.2018, 26.11.2018, 03.12.2018, 11.12.2018, 18.12.2018 şi sentinţa penală nr. 267/F din 28.12.2018 emise în dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, fişa dosarului din aplicaţia Ecris care reprezintă oglinda măsurilor dispuse pe parcursul judecării cauzei, decizia penală nr. 145/A/12.06.2020 a secţiei Penale din cadrul Înaltei Curţi, declaraţiile martorelor I. (grefier şef, secţia I Penală, Curtea de Apel Bucureşti) şi J. (grefier de şedinţă al completului care a pronunţat sentinţa penală nr. 267/F din 28.12.2018), ambele fiind audiate în legătură cu modalitatea în care motivarea sentinţei penale a fost transmisă de judecător după încheierea, prin demisie, a raporturilor de serviciu; ale martorilor K. (audiată în calitate de martor, în faţa instanţei, în dosarul în care a fost judecat petentul), L., M., N. şi O., ascultaţi cu privire la eventuala relaţie dintre intimat şi denunţătorul petentului.

Ca atare, se constată că pe parcursul urmăririi penale s-a administrat atât proba cu înscrisuri cât şi proba testimonială, fiind verificate prin prisma acestor mijloace de probă susţinerile petentului în legătură cu activitatea de judecată desfăşurată de magistrat în cele două cauze penale care l-au vizat, soluţia de clasare având ca fundament constatările rezultate din coroborarea acestora, aşa cum rezultă din cele reţinute de procuror, chiar dacă în cuprinsul ordonanţei adoptate magistratul a făcut referire de o manieră generică la ansamblul probator administrat în cursul urmăririi penale efectuate in rem, fără a fi indicat în concret fiecare mijloc de probă pe care şi-a întemeiat măsura procesuală dispusă în cauză. Pentru aceste motive, nu poate fi primită critica petentului cu privire la lipsa unei anchete efective şi complete în cauză în ceea ce priveşte faptele reclamate împotriva intimatului, proba cu înscrisuri şi declaraţiile testimoniale administrate în cauză fiind suficiente pentru lămurirea tuturor împrejurărilor relevante pentru speţă, aşa încât nu este necesară administrarea unor mijloace de probă suplimentare.

În ceea ce priveşte criticile care vizează modalitatea de soluţionare a acţiunii civile, prin raportare la jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a stabilit că activitatea magistraţilor poate fi analizată din perspectiva infracţiunilor de serviciu, judecătorul de cameră preliminară constată că, deşi motivarea procurorului sub acest aspect nu este una completă, această împrejurare nu este aptă, prin ea însăşi, să atragă desfiinţarea actului procesual emis.

Chiar dacă activitatea judiciară, realizată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei, este guvernată de principiul independenţei, care îşi găseşte consacrare atât în dispoziţiile constituţionale [art. 124 alin. (3)], cât şi în cele ale legii organice ce reglementează statutul magistraţilor [art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2022], reprezentând o condiţie indispensabilă a statului de drept şi, deopotrivă, o garanţie fundamentală a corectitudinii desfăşurării procedurilor judiciare şi a respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; independenţa, astfel cum este consacrată ca principiu constituţional, nu constituie, însă, doar o garanţie a statului pentru înfăptuirea justiţiei, ci este un drept şi, deopotrivă, o obligaţie a magistratului, în sensul că nimeni nu poate interveni în activitatea de judecată sau în modul de gestionare/de instrumentare a unei cauze cu a cărei soluţionare acesta este învestit, iar judecătorul, la rândul său, are îndatorirea de a adopta decizii liber de orice influenţă, presiune sau amestec, directe sau indirecte, din partea oricărei persoane fizice ori persoane juridice sau a vreunei autorităţi, astfel încât măsurile procesuale dispuse şi hotărârile pronunţate să fie expresia propriei lui convingeri, formată în urma evaluării, cu bună-credinţă şi cu stricta respectare a legii, a împrejurărilor de fapt ale cauzei, a probatoriului administrat în vederea aflării adevărului şi a dispoziţiilor normative incidente.

Aşadar, independenţa judecătorului nu poate fi absolutizată, căci aceasta nu priveşte raporturile cu dreptul pozitiv, limita incidenţei principiului consacrat la nivel constituţional de dispoziţiile art. 124 alin. (3) fiind dată, astfel cum rezultă din cuprinsul acestui articol ["Justiţia se înfăptuieşte în numele legii" (alin. (1); "judecătorii … se supun numai legii" (alin. (3)], dar şi din cel al art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2022 ("judecătorii … se supun numai legii"), chiar de normele legale, ce trebuie interpretate şi aplicate de magistrat cu bună-credinţă, la baza factuală dedusă judecăţii, stabilită în conformitate cu adevărul judiciar ce rezultă din probele dosarului. Judecătorul nu poate refuza aplicarea legii nici direct şi nici indirect, prin maniera de interpretare, în mod voit, a dispoziţiilor normative contrar voinţei legiuitorului, după cum nu îi este permis să constate deliberat incidenţa acesteia la situaţii factuale străine cauzei sau vădit contrare adevărului judiciar pentru a facilita adoptarea unei anumite soluţii, căci, într-o atare situaţie, s-ar îndepărta de la scopul pronunţării dreptului în condiţii de independenţă şi imparţialitate.

Altfel spus, independenţa judecătorului nu exclude responsabilitatea acestuia în exercitarea funcţiei pe care o deţine, ambele stând, alături de alte elemente, la baza calităţii actului de justiţie, prin asigurarea transparenţei, imparţialităţii şi corectitudinii înfăptuirii lui. În legătură cu acest aspect, instanţa de contencios constituţional a arătat, în jurisprudenţa sa, că "(…) principiul constituţional al independenţei judecătorilor implică, în mod necesar, un alt principiu, cel al responsabilităţii. Independenţa judecătorului nu constituie şi nu poate fi interpretată ca o putere discreţionară a acestuia sau o piedică în calea angajării răspunderii sale în condiţiile legii, indiferent că este vorba despre răspunderea penală, civilă sau disciplinară" (deciziile nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 131 din 23 februarie 2012, pct. IV; nr. 54 din 07 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 683 din 06 august 2018, paragr. 23).

Sintetizând, judecătorul de cameră preliminară reţine că magistraţii nu se bucură de o imunitate absolută, în sensul imposibilităţii tragerii lor la răspundere penală pentru fapte comise în exercitarea funcţiei specifice, căci, în caz contrar, s-ar nesocoti dispoziţiile constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, prin excluderea de la aplicarea legii penale tocmai a categoriei profesionale căreia îi revine obligaţia de a o interpreta şi aplica în cazurile concrete deduse judecăţii, aducându-se, astfel, atingere însuşi principiului independenţei justiţiei şi înfăptuirii ei în numele legii. Ca atare, judecătorii care, în mod intenţionat, respectiv cu rea-credinţă, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, îndeplinesc, cu încălcarea legii, un act ce se circumscrie funcţiei pe care o deţin şi prin aceasta cauzează o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau a intereselor legitime ale unei persoane fizice sau persoane juridice pot răspunde pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în forma simplă [art. 297 alin. (1) C. pen..] sau în varianta specială prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 (când au obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit), dacă sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii lor penale.

Aşa fiind şi având în vedere dispoziţiile legilor speciale ce reglementează statutul magistraţilor şi organizarea judiciară, din a căror economie rezultă că atribuţia inerentă şi principală a judecătorilor o reprezintă desfăşurarea activităţii de judecată, judecătorul de cameră preliminară consideră că pronunţarea unei soluţii, a unei hotărâri judecătoreşti, ce reprezintă actul de dispoziţie final şi cel mai important al judecăţii, prin care instanţa pune capăt litigiului sau raportului juridic penal de conflict supus dezlegării, nu poate fi exclusă, de plano, de la incidenţa răspunderii penale a magistratului, putând fi circumscrisă, în anumite situaţii (este adevărat, de excepţie), elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu.

Aşa cum s-a arătat, pronunţarea hotărârii judecătoreşti constituie actul (operaţiunea) cu cea mai mare relevanţă îndeplinit de judecător în desfăşurarea activităţii de judecată, în vederea realizării căruia se derulează întreaga procedură judiciară şi care produce cele mai importante efecte nu doar pentru participanţii la procesul respectiv, ci, în general, pentru societate, ca mijloc eficient de restabilire a ordinii de drept, de menţinere a prestigiului justiţiei, dar şi a încrederii justiţiabililor în autoritatea acesteia. Ca atare, soluţia finală a procesului trebuie să reprezinte o reflexie a legii şi a aplicării ei la situaţia factuală concretă, stabilită, cu bună-credinţă, în baza probatoriului administrat, fiind excluse interpretările ce relevă o atitudine subiectivă faţă de cauză sau părţile sale, precum şi orice alte elemente străine de un act de judecată imparţial şi obiectiv sau contrare adevărului judiciar. Cu alte cuvinte, hotărârea prin care instanţa dezleagă litigiul dintre părţi supus judecăţii sau raportul juridic penal de conflict trebuie să fie expresia propriei convingeri a judecătorului, formată în urma evaluării, cu bună-credinţă şi cu stricta respectare a legii, a împrejurărilor de fapt ale cauzei, a probatoriului administrat în vederea aflării adevărului şi a dispoziţiilor normative incidente.

Aşadar, hotărârea judecătorească este rezultatul unui întreg proces de apreciere a probatoriului în vederea configurării împrejurărilor faptice ale cauzei, dar şi de interpretare a dispoziţiilor legale şi de transpunere a acestora la situaţia de fapt stabilită, toate aceste demersuri circumscriindu-se raţionamentului logico-judiciar care stă la baza pronunţării soluţiei şi neputând fi disociate de cea din urmă.

Dat fiind specificul activităţii judiciare, în mecanismul de evaluare a probelor, de stabilire a situaţiei de fapt şi de interpretare şi aplicare a normelor legale pot apărea anumite erori, chiar şi atunci când magistratul şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu cu bună-credinţă, erori care, în cea mai mare parte, pot fi îndreptate de instanţele de control judiciar, în căile de atac exercitate în condiţiile legii.

Or, răspunderea penală pentru infracţiunea de abuz în serviciu nu poate interveni atunci când faptele imputate judecătorului reprezintă simple erori, constând în evaluarea incorectă a probatoriului şi/sau interpretarea şi aplicarea greşită a legii cu caracter pur întâmplător şi neintenţionat - situaţii care, aşa cum s-a arătat anterior, se pot regăsi în desfăşurarea normală a activităţii de judecată, prin prisma particularităţilor acesteia, şi pot fi remediate pe calea controlului judiciar - ci doar atunci când efectuarea unor asemenea demersuri, cu consecinţa adoptării unei soluţii nelegale, este rezultatul unei atitudini conştiente şi voite care se circumscrie noţiunii de rea-credinţă.

Cu alte cuvinte, atunci când este vorba despre acte de esenţa activităţii de judecată, constând în aprecierea asupra materialului probator şi a bazei factuale sau în determinarea, interpretarea şi transpunerea legii la cazul concret dedus judecăţii, operaţiuni ce reprezintă, de altfel, premisele pronunţării hotărârii judecătoreşti, răspunderea penală a magistratului judecător nu poate fi angajată decât dacă se identifică o încălcare cu rea-credinţă a dispoziţiilor legale, o conduită de nerespectare flagrantă a normelor juridice, evidentă şi neîndoielnică, lipsită de orice justificare obiectivă, cu consecinţe grave asupra actului de justiţie (în acelaşi sens, sentinţa penală nr. 1055 din 29 noiembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia penală nr. 80 din 03 mai 2018 a Completului de 5 Judecători, pronunţată în dosarul nr. x/2017). Aprecierea, în acest caz, a elementelor de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu trebuie să fie rezultatul examinării tuturor împrejurărilor în care a fost concepută şi desfăşurată activitatea imputată, apte să evidenţieze satisfacerea unor interese personale sau crearea unei beneficiu pentru o altă persoană, în schimbul îndeplinirii defectuoase a atribuţiilor de serviciu (a se vedea sentinţa penală nr. 1057 din 29 noiembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia penală nr. 284 din 27 noiembrie 2019 a Completului de 5 Judecători, pronunţată în dosarul nr. x/2018).

Noţiunea de rea-credinţă a fost definită în literatura de specialitate şi conturată şi în practica judiciară, reţinându-se că aceasta presupune distorsionarea conştientă şi evidentă a dreptului, aplicarea greşită a legii cu ştiinţă, pronunţarea de către magistrat, conştient că greşeşte, a unei hotărâri vădit nelegale, cu scopul de a vătăma interesele uneia dintre părţile implicate în raportul juridic dedus judecăţii. Cu toate acestea, s-a apreciat că nu întotdeauna este suficient ca soluţia respectivă să fie evident eronată, ci trebuie să existe şi alte indicii, elemente exterioare, care să conducă la convingerea că magistratul a acţionat cu intenţie directă şi că a încălcat legea în deplină cunoştinţă de cauză. În ceea ce priveşte proba relei-credinţe, s-a arătat ca aceasta presupune tocmai dovedirea caracterului evident al distorsionării legii, în sensul că raţionamentul juridic al magistratului este în contradicţie vădită cu principiile de drept care guvernează o anumită instituţie, iar o explicaţie scuzabilă nu poate fi găsită. Tot sub aspect probator, s-a mai reţinut că elementele se pot găsi doar în motivarea hotărârii şi doar dacă există indicii că argumentele invocate sunt străine cauzei. De altfel, aceleaşi aspecte au fost redate, în esenţă, prin preluarea lor dintr-o hotărâre de speţă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, şi în cuprinsul deciziei Curţii Constituţionale nr. 54 din 07 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 683 din 06 august 2018 (paragr. 42).

În aceeaşi hotărâre, instanţa de contencios constituţional a reţinut că "potrivit standardelor constituţionale şi a celor europene, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti nu este exclusă de plano de la incidenţa răspunderii penale a judecătorului, ci, în anumite cazuri, pronunţarea unei hotărâri se poate concretiza, în fapt, în săvârşirea unei infracţiuni. (…) regula ce se impune este că pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate atrage răspunderea penală, excepţia - tragerea la răspundere penală - intervenind ca urmare a stabilirii modului în care judecătorul a acţionat - cu intenţie, rea-credinţă, fără însă a putea fi enumerate exhaustiv şi concret cazurile care determină incidenţa răspunderii penale în cazul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti" (paragr. 25). A mai arătat, totodată, că "(…) reaua-credinţă presupune intenţia de a produce un prejudiciu, dublată de un element imoral, judecătorul fiind conştient că acţionează împotriva propriei sale convingeri şi că manipulează legea" (paragr. 43).

Aşadar, având în vedere toate aspectele expuse, judecătorul de cameră preliminară constată că pronunţarea hotărârii judecătoreşti, dar şi îndeplinirea activităţilor de judecată premergătoare, anterioare, adoptării soluţiei, însă aflate într-o legătură indisolubilă cu aceasta întrucât determină în mod direct, prin maniera în care sunt realizate, decizia ce va fi luată, activităţi care se concretizează în evaluarea probatoriului administrat, în stabilirea situaţiei de fapt în temeiul acestuia, în identificarea textelor de lege incidente şi analiza conţinutului lor raportat la baza factuală reţinută, precum şi în aplicarea concretă a respectivelor norme la cauza dedusă judecăţii - operaţiuni ce se subsumează raţionamentului logico-juridic al judecătorului, pot constitui element material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, putând atrage răspunderea penală a magistratului pentru comiterea acesteia, dar numai dacă se dovedeşte că subiectul activ a acţionat voit împotriva propriei sale convingeri, manipulând în mod conştient legea, pe care a încălcat-o cu bună-ştiinţă, că demersurile sale au reprezentat o distorsionare deliberată şi evidentă a dreptului printr-o aplicare neîndoielnic, incontestabil, greşită a normelor juridice cu intenţie, în scopul de a produce o pagubă ori de a vătăma drepturile sau interesele legitime ale uneia dintre părţile implicate în raportul juridic dedus judecăţii.

Ca urmare, toate operaţiunile menţionate, ce ţin de însăşi esenţa activităţii de judecată, a cărei desfăşurare constituie principala atribuţie de serviciu a magistratului judecător, se pot circumscrie elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu când au fost îndeplinite prin încălcarea legii, în accepţiunea dată prin decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 517 din 08 iulie 2016, însă, pentru a interveni răspunderea penală a acestuia, pe lângă elementele de tipicitate ce ţin de latura obiectivă a infracţiunii, trebuie dovedită şi reaua-credinţă a subiectului activ în realizarea îndatoririlor specifice funcţiei deţinute, prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută şi derulată activitatea imputată, astfel cum rezultă din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare.

În concret, se constată, contrar celor invocate de petentul A., că ansamblul probator administrat în cauză, în cea mai mare parte, la solicitarea acestuia, nu probează că intimatul a acţionat cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei, cu prilejul soluţionării dosarelor nr. x/2012 şi nr. y/2016 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală. De altfel, aşa cum s-a reţinut anterior, cercetarea penală a magistratului pentru eventuale infracţiuni de abuz în serviciu se realizează exclusiv pentru acele acte cu aparente conotaţii ilicite pe care acesta le-a adoptat distinct şi suplimentar hotărârilor pronunţate în cauzele cu care a fost învestit.

Astfel, reţinerea dispoziţiilor art. 25 alin. (5) C. proc. pen., ca temei al disjungerii cauzei pe latură civilă, cu consecinţa formării unui nou dosar, reprezintă o simplă eroare materială, în raport cu argumentele dezvoltate în considerentele sentinţei penale nr. 115/23/06/2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, din care rezultă, fără putinţă de tăgadă, că intenţia judecătorului a fost aceea de a soluţiona separat acţiunea civilă care fusese alăturată acţiunii penale în cadrul dosarului nr. x/2012, în contextul în care a reţinut că "Acţiunea civilă introdusă în cadrul procesului penal trebuie rezolvată de instanţa penală. Dacă instanţa penală lasă nerezolvată acţiunea civilă, în momentul pronunţării asupra acţiunii penale, nu înseamnă că aceasta se dezinvesteşte, întrucât cele două persoane vătămate constituite părţi civile nu au părăsit calea penală pentru a-şi realiza acţiunea civilă în cadrul unui alt proces, ci acţiunea penală fiind epuizată, se continuă acţiunea civilă, pentru ca aceste persoane să aibă posibilitatea de a obţine despăgubirile solicitate. (...) Prin urmare, Curtea înţelege să separe soluţionarea celor două acţiuni, pentru a da posibilitatea ca părţile să-şi formuleze toate apărările în acţiunea civilă conexă acţiunii penale."

Suplimentar, pentru a-şi motiva dispoziţia de disjungere, magistratul a mai arătat că "după cum se poate observa din hotărârea pronunţată (...), prin care s-a soluţionat latura penală, menţiunea lasă nesoluţionată latura civilă şi disjunge cauza sub acest aspect nu semnifică o dezinvestire a instanţei. De altfel, nesoluţionarea laturii civile ar fi nelegală deoarece, potrivit art. 16 alin. (1), lit. b), teza I, e), f), g), i) şi j) C. proc. pen., ori, potrivit art. 24 şi art. 486 C. proc. pen., instanţa penală lasă nerezolvată acţiunea civilă în următoarele situaţii: fapta nu este prevăzută de legea penală art. 16 alin. (1), lit.

b) teza I C. proc. pen. se constată că lipeşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent, ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale (art. 16 alin. (1) lit.

e) C. proc. pen. a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică art. 16 alin. (1) lit.

f) C. proc. pen. a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspundere penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii (art. 16 alin. (1) lit.

g) C. proc. pen. există autoritate de lucru judecat (art. 16 alin. (1) lit.

i) C. proc. pen.); a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat potrivit legii (art. 16 alin. (1) lit.

j) C. proc. pen.); în caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii civile, moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii civile nu îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile şi se împlineşte termenul de două luni (art. 24 alin. (1) C. proc. pen.); partea civilă nu indică moştenitorii, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii responsabile civilmente, iar termenul de două luni s-a împlinit (art. 24 alin. (2) C. proc. pen.); instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat o tranzacţie sau un acord de mediere cu privire la acţiunea civilă (art. 486 alin. (2) C. proc. pen.).

În cazul de faţă, nu se regăseşte niciuna din situaţiile enunţate mai sus prezentate. (...) Date fiind aceste consideraţii, rezultă fără echivoc că instanţa penală a disjuns soluţionarea laturii civile, separând-o de acţiunea penală, având ca argument fundamental realizarea celerităţii procedurilor penale şi, nicidecum, să se dezinvestească asupra soluţionării laturii civile."

Totodată, dispoziţia de "a lasă nesoluţionată latura civilă a procesului penal şi a disjunge cauza sub acest aspect" a făcut obiectul controlului jurisdicţional exercitat de instanţa supremă învestită cu soluţionarea apelurilor exercitate, inclusiv de petent, împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă de către intimat, intrând, astfel, în puterea autorităţii lucrului judecat cele statuate cu caracter definitiv de instanţa de apel; instanţa de control judiciar a constatat, prin decizia penală nr. 266/02.08/2017, că "în cauza penală, soluţionată în fond prin sentinţa penală nr. 115/23.06.2016, niciunul dintre inculpaţii implicaţi în activitatea infracţională nu a fost achitat, astfel că inserarea, în dispozitivul hotărârii, a textului art. 25 alin. (5) C. proc. pen. este o simplă eroare materială, dovadă fiind şi faptul că latura civilă a cauzei de faţă, disjunsă, este în curs de cercetare judecătorească la instanţa de fond competentă (dosarul nr. x/2016), situaţie în care menţionarea în dispozitiv a menţinerii măsurilor asiguratorii s-a întreprins pentru a se evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul, printre altele, a reparării pagubei (art. 249 C. proc. pen.)." De asemenea, Înalta Curte a mai reţinut "referitor la critica inculpaţilor în legătură cu greşita opţiune a disjungerii laturii civile, având în vedere că acuzaţiile de abuz în serviciu (autorat, complicitate) au avut ca urmare imediată o vătămare materială, producerea unui prejudiciu, chiar potrivit raportului de expertiză privind evaluarea terenului şi construcţiilor edificate pe acesta, administrate de USAMV Bucureşti, realizat în exclusivitate la solicitarea lui A. şi C., însuşit ca atare de D. şi E., realizat în vederea cooptării universităţii printre acţionarii S.C. P. S.A., întocmit în iulie 2000, chiar pentru terenul Q. a stabilit valoarea de 4.391.147 RON, deci peste limita prevăzută de art. 146 C. pen. din 1969 (pagubă mai mare de 200.000 RON) sau de cea prevăzută de art. 183 C. pen. din 2009 (peste 2.000.000 RON), ceea ce reprezintă consecinţele deosebit de grave (în actul de sesizare s-a reţinut că imobilele au fost subevaluate)."

Ca atare, aspectele invocate de petent în legătură cu disjungerea cauzei, cu consecinţa judecării laturii civile într-o cauză distinctă de cea prin care s-a soluţionat acţiunea penală, dispoziţie care în opinia acestuia este nelegală, întrucât de esenţa infracţiunii de abuz în serviciu este existenţa pagubei, motiv pentru care acţiunea civilă nu poate forma obiectul unui dosar separat, au fost examinate de Înalta Curte în apelul acestuia, astfel că judecătorul de cameră preliminară nu îi este permis să cenzureze modalitatea de soluţionare a dosarului nr. x/2012 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală şi nici acurateţea raţionamentului juridic ori a sustenabilităţii argumentelor pe care s-a bazat magistratul care a pronunţat sentinţa penală nr. 115/23.06.2016, prin intermediul plângerii formulate, în temeiul art. 340 C. proc. pen., neputându-se institui o cale paralelă de atac, în caz contrar, fiind încălcat principiul independenţei judecătorului care guvernează activitatea de judecată, având în vedere că eventualele erori survenite în soluţionarea unui dosar penal pot fi remediate numai în căile de atac prevăzute de lege. Or, instanţa de control judiciar a constatat că măsurile dispuse cu privire la acţiunea civilă exercitată în cauză în legătură cu acuzaţia de abuz în serviciu sunt legale şi, în consecinţă, a apreciat ca nefondate criticile formulate de apelanţi sub acest aspect.

Sesizarea cu o plângere penală îndreptată împotriva unui judecător nu este de natură a învesti organul judiciar cu atribuţii de control al soluţiei pronunţate atunci când circumstanţele adoptării acesteia nu relevă existenţa unui ilicit penal, întrucât scopul cercetării penale nu îl constituie analiza legalităţii şi temeiniciei hotărârii date de judecător, ci identificarea, dincolo de respectiva soluţie, a unui act de conduită a magistratului care să se înscrie în verbum regens indicat în norma de incriminare şi care, uneori, poate avea influenţe asupra acelei hotărâri, situaţie care nu se regăseşte în această cauză.

Astfel, pentru a interveni răspunderea penală sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu, în primul rând, trebuie să se constate că judecătorul, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a făcut o interpretare şi aplicare greşită a legii; or, în cauză, instituirea popririi s-a dispus într-una din modalităţii permise de norma procesual penală, în condiţiile în care măsurile asigurătorii pot fi luate atât în cursul judecăţii de către instanţa de judecată din oficiu, prin încheiere motivată, conform art. 249 alin. (1), cât şi prin hotărâre când se admite acţiunea civilă şi se apreciază ca fiind necesară luarea acestora pentru repararea prejudiciului, potrivit art. 397 alin. (2).

Împrejurarea că judecătorul a prorogat, începând cu data de 08.01.2018, pronunţarea asupra luării măsurii asiguratorie, instituind-o abia la data 28.12.2018, prin sentinţa penală nr. 267/F, pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, nu reprezintă o exercitare defectuoasă a unui act de serviciu, în contextul în care instituirea popririi s-a dispus cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile în materie, susţinerile petentului conform cărora intimatul ar fi urmărit prin această modalitate să-i împiedice accesul la justiţie fiind nefondate, în condiţiile în care într-o atare ipoteză legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii luate prin hotărâre putea fi examinată, la acel moment, prin exercitarea căii de atac a apelului, cum de altfel s-a şi întâmplat.

Deci ceea ce comportă relevanţă în caracterizarea conduitei magistratului ca fiind circumscrisă ilicitului penal este instituirea măsurii asiguratorie fără a fi respectate condiţiile prevăzute de lege şi printr-o modalitate procesuală nereglementată de o norma legală, motiv pentru care modalitatea prin care intimatul a dispus poprirea sumelor de bani datorate cu orice titlu petentului de către terţii cu care acesta a încheiat acte juridice, respectiv prin sentinţă penală, nu se circumscrie elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, astfel cum a fost reconfigurat prin decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale (transpusă în norma de incriminare prin Legea nr. 200/2023), având în vedere că dispoziţiile procesual penale nu stabilesc un termen limită pentru situaţia în care, în cursul judecăţii, s-a pus în discuţie din oficiu luarea unei măsuri asiguratorie, până la care poate fi prorogată pronunţarea, împrejurare în care amânarea acestui moment până la data soluţionării cauzei pe fond nu conduce la încălcarea legii.

În ceea ce priveşte susţinerea petentului A. că intimatul, în mod nelegal, a judecat dosarul care a avut ca obiect latura civilă, deşi era incompatibil, întrucât pronunţase hotărârea sa de condamnare, motiv pentru care era obligat să formuleze cerere de abţinere, judecătorul de cameră preliminară constată că, în dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, au fost formulate mai multe cereri de recuzare a magistratului B., inclusiv de petent, stabilindu-se cu caracter definitiv că acesta nu se află în niciunul din cazurile de incompatibilitate invocate.

Astfel, la data de 27.09.2016, s-a respins ca neîntemeiată cererea de recuzare formulată de părţile civile S.C. H. S.R.L. şi S.C. G. S.R.L.; la data de 17.03.2017, s-a respins ca neîntemeiată cererea de recuzare formulată de inculpatul C.; la data de 27.10.2017, s-a respins ca neîntemeiată cererea de recuzare formulată de inculpaţii D., A., şi E.; la data de 20.12.2017, s-a respins ca neîntemeiată cererea de recuzare a formulată de părţile responsabile civilmente S.C. F. S.A., S.C. H. S.R.L. şi S.C. G. S.A. La rândul său, judecătorul cauzei a formulat cerere de abţinere la termenul de judecată din 05.10.2018, care i-a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin încheierea de şedinţă din data de 08.10.2018.

Ca atare, starea de incompatibilitate a intimatului, invocată ca fiind expresia unei conduite potenţial infracţionale, nu se confirmă, în contextul în care au fost respinse ca neîntemeiate toate cererile de recuzare, precum şi cererea de abţinere formulată de acesta, iar încheierile prin care s-a dispus asupra lor nu pot face obiectul prezentei proceduri, întrucât judecătorului de cameră preliminară îi este permis să examineze cauza în limitele prescrise de art. 341 C. proc. pen., respectiv să verifice doar legalitatea şi temeinicia soluţiei de clasare atacată, fără să poată pună în discuţie modalitatea de soluţionare a unor incidente procedurale ivite în legătură cu magistratul împotriva căruia s-a formulată plângerea penală şi nici corectitudinea raţionamentului logico-juridic al judecătorilor care s-au pronunţat asupra acestora, întrucât, aşa cum s-a precizat anterior, plângerea formulată în condiţiile art. 340 C. proc. pen., nu reprezintă o calele paralelă de atac împotriva măsurilor luate şi a hotărârilor pronunţate de către instanţe.

De asemenea, contrar susţinerilor petentului, rezultă, din probatoriul administrat în cauză, respectiv declaraţiile martorelor I. (grefier şef, secţia I Penală, Curtea de Apel Bucureşti) şi J. (grefier de şedinţă al completului care a pronunţat sentinţa penală nr. 267/F din 28.12.2018), că stikul care conţinea motivarea sentinţei penale nr. 267/F din 28.12.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală a fost adus de fiul judecătorului, la o dată ulterioară eliberării acestuia din funcţie prin demisie, motiv pentru care nu a fost semnată de redactor. De altfel, instanţa supremă, prin decizia nr. 145/A/12.06.2020, a desfiinţat această sentinţa penală şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că, întrucât redactarea hotărârii atacate s-a realizat după încetarea calităţii de magistrat a judecătorului fondului, lipsa semnăturii de pe acest act procesual nu poate fi complinită, împrejurare care echivalează cu însăşi lipsa motivării.

Este adevărat că instanţa de control judiciar a constatat că au fost încălcate dispoziţiile art. 370 alin. (5) C. proc. pen. şi ale art. 406 alin. (2) C. proc. pen., întrucât atât încheierile de amânare a pronunţării cât şi sentinţa apelată nu au fost semnate de către judecător şi grefier, însă activitatea desfăşurată de magistrat în exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei se poate circumscrie elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, atrăgând răspunderea penală a acestuia, doar dacă se dovedeşte că a acţionat cu reaua-credinţă în realizarea îndatoririlor ce-i incumbă, prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută şi derulată activitatea imputată, astfel cum rezultă din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare.

Or, în cauză, omisiunea semnării actelor menţionate şi redactarea hotărârii de către intimat după eliberarea din funcţie prin demisie, date fiind împrejurările concrete, nu sunt rezultatul unor acţiuni intenţionate realizate de magistrat în mod voit pentru a produce o vătămare intereselor petentului, în sensul împiedicării acestuia de a contesta măsura asiguratorie a poprii instituită prin sentinţă penală, aşa cum s-a susţinut, cu atât mai mult cu cât nerespectarea termenelor reglementate de textele legale anterior menţionate nu atrage decăderea, cu consecinţa nulităţii actului făcut peste termen, în contextul în care acestea sunt termene de recomandare. De altfel, desfiinţarea sentinţei penale şi trimiterea cauzei spre rejudecare a fost determinată, aşa cum s-a arătat deja, de faptul că hotărârea de condamnare nu era semnată de judecător, întrucât la momentul transmiterii motivării încetase calitatea de magistrat al intimatului, lipsa semnăturii fiind echivalată de instanţa de control judiciar cu o lipsă a hotărârii.

Sub acest aspect este de menţionat că prin hotărârea nr. 1183 din 02.07.2019, Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători a propus eliberarea din funcţie, prin pensionare, începând cu data de 15.10.2019 a judecătorului B., hotărâre ce a fost înaintată Administraţiei Prezidenţiale la data de 17.07.2019. Înainte de publicarea decretului de eliberare din funcţie, la data de 23.08.2019, a fost înaintată Consiliului Superior al Magistraturii de către Curtea de Apel Bucureşti cererea magistratului de eliberare din funcţie prin demisie, fără preaviz, începând cu data formulării, respectiv 22.08.2019. La data de 03.09.2019, prin hotărârea nr. 1271, secţia pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a dispus revocarea hotărârii nr. 1183 din 02.07.2019 şi a propus preşedintelui României eliberarea din funcţie prin demisie a intimatului, care, prin Decretul nr. 709 din 19.09.2019, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din data de 20.09.2019, a dispus eliberarea acestuia din funcţie prin demisie . Astfel, din modul în care s-au succedat evenimentele rezultă că decizia de a pleca din magistratură a fost determinată de motive independente de activitatea de judecată, fără să se poată reţine, în lipsa oricăror dovezi, că scopul urmărit de intimat prin demisie sa a fost acela de a-l prejudicia pe petent. Oricum, prin soluţia de trimitere a cauzei spre rejudecare, instanţa de control judiciar a remediat încălcarea dreptului la unu proces echitabil generată de lipsa motivării, asigurând părţilor din dosar, inclusiv petentului, dublu grad de jurisdicţie în materie penală garantat de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dispunând, totodată, desfiinţarea formelor de executare a măsurilor asiguratorii luate prin sentinţa penală apelată.

Referitor la infracţiunea de represiune nedreaptă săvârşită, în opinia petentului A., când a fost condamnat de magistrat, deşi acesta ştia că este nevinovat, împrejurare care ar rezulta din presupusa relaţie de amiciţie avută de denunţătorul său cu intimatul, judecătorul de cameră preliminară constată, în antiteză cu cele susţinute de petent, că la propunerea acestuia a fost administrată proba testimonială, fiind audiate în calitate de martori şi unele dintre persoanele la care face referire decizia nr. 2021 EWHC 1584 a Înalte Curţi de Justiţie - Divizia Queen"s Bench - Curtea Administrativă din Regatul Unit al Marii Britanii, respectiv numiţii M., N. şi O..

În acest context, se reţine că existenţa unei posibile relaţii între judecătorul cauzei şi unul dintre denunţători nu poate conduce la concluzia că magistratul a dispus o soluţie de condamnare cunoscând că fie fapta nu există fie nu a fost comisă de către petent, cu atât mai mult cu cât hotărârea pronunţată s-a întemeiat pe un vast material probator administrat în cursul cercetări judecătoreşti.

Astfel, în consideratele sentinţei penale nr. 115/23.06.2016, s-a reţinut că "toţi cei 11 inculpaţi au fost audiaţi, după ce li s-a adus la cunoştinţă actul de inculpare şi li s-a pus în vedere că au dreptul de a da declaraţie, precizându-se că orice declară poate fi folosit ca mijloc de probă, atât în apărarea, cât şi în acuzarea lor. Pe parcursul a 27 de termene, au fost audiaţi 91 de martori, în perioada 27.10.2014 -25.05.2016, pe parcursul unui an şi 7 luni, rezultând o medie de 4 martori pe şedinţă. Toţi martorii audiaţi au fost propuşi în apărare de către inculpaţi, dispunându-se, totodată, reaudierea martorilor de la urmărirea penală.

Pentru administrarea probei testimoniale, s-au luat măsuri procesuale cum ar fi atenţionarea cu amendă sau citarea cu mandat, au fost audiaţi martorii denunţători, precum şi specialiştii din cadrul D.N.A. S-au audiat în şedinţă publică înregistrările convorbirilor telefonice şi a înregistrărilor ambientale şi având în vedere că între transcrierile înregistrărilor şi înregistrările propriu zise audiate nu există niciun fel de neconcordanţe, inadvertenţe sau deosebiri, a fost respinsă proba cu expertiză tehnică. Avându-se în vedere că înregistrările convorbirilor telefonice, precum şi a celor ambientale au fost efectuate ca urmare a unor autorizări legale, dar şi că acestea s-au făcut sub imperiul vechiul C. proc. pen., Curtea reţine că aceste probe sunt legale, urmând a fi avute în vedere la pronunţarea hotărârii.

Curtea a prorogat pronunţarea asupra admisibilităţii şi administrării probei cu expertize tehnice de evaluare terenuri, construcţii şi întreprinderi şi expertiza topocadastrală, expertiza tehnică judiciară specialitatea agricultură, expertiza tehnică judiciară specialitatea geologie, expertiza tehnică judiciară specialitatea construcţii evaluare imobile şi expertiza financiar bancară - la data de 16.10.2014, iar la terminarea cercetării judecătoreşti, după administrarea celorlalte probe încuviinţate, au fost respinse, ca nerelevante în cauză.

Au fost audiate, în calitate de martori, următoarele persoane: R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., K., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT., UUUU., VVVV., WWWW., XXXX., YYYY., ZZZZ., AAAAA., BBBBB., CCCCC., DDDDD., EEEEE., FFFFF., GGGGG., HHHHH., IIIII., JJJJJ., KKKKK., LLLLL.

şi MMMMM.. În cadrul probei cu acte, la dosarul cauzei, s-au depus contracte, înscrisuri, adrese, relaţii, puncte de vedere asupra problemelor de drept legate de speţa în cauză."

De asemenea, soluţia de condamnare a petentului a fost menţinută de instanţa de control judiciar, care şi-a fundamentat hotărârea pe ansamblul mijloacelor de probă administrate în cele două cicluri procesuale; în apel "la termenul de judecată din 23 mai 2017, au fost ascultaţi, potrivit opţiunii personale, inculpata NNNNN. (...), inculpatul OOOOO. (...), inculpatul PPPPP. (...), optând pentru "dreptul la tăcere", inculpaţii C. (...), D. (...), QQQQQ. (acelaşi volum, fila x), RRRRR. (...), E. (...), A. (...)", iar "prin încheierea menţionată, instanţa de apel a încuviinţat, pentru inculpaţi, înscrisuri în circumstanţiere şi proba testimonială privind audierea martorilor CC. şi HH. (audiaţi şi în faza judecării fondului)."

Aşadar, soluţia pronunţată de către judecătorul fondului cu privire la petent, care, de altfel a fost menţinută, aşa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, de instanţa de control judiciar a fost rezultatul coroborării şi interpretării ansamblului probator administrat în cauză, respectiv a depoziţiilor testimoniale (97 de martori), a declaraţiilor celor 11 inculpaţi, a proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice şi cele din mediul ambiental, precum şi a probei cu înscrisuri, reflectând raţionamentul juridic al intimatului.

Ca atare, atât hotărârea primei instanţe cât şi cea dată de instanţa de apel sunt rezultatul unui întreg proces de apreciere a probatoriului în vederea configurării împrejurărilor faptice ale cauzei, dar şi de interpretare a dispoziţiilor legale şi de transpunere a acestora la situaţia de fapt stabilită, toate aceste demersuri circumscriindu-se raţionamentului logico-judiciar care stă la baza pronunţării soluţiei şi neputând fi disociate de cea din urmă, astfel că o eventuală relaţie între unul dintre denunţători şi judecătorul de la prima instanţă nu a cântărit în procesul deliberativ, dat fiind şi consistenţa probaţiunii.

Concluzionând, judecătorul de cameră preliminară reţine că sesizarea cu o plângere penală îndreptată împotriva unui magistrat judecător nu este de natură a învesti organul judiciar cu atribuţii de control al soluţiei pronunţate atunci când circumstanţele adoptării acesteia nu relevă existenţa unui ilicit penal, întrucât scopul cercetării penale nu îl constituie analiza legalităţii şi temeiniciei hotărârii date de judecător, ci identificarea, dincolo de respectiva soluţie, a unui act de conduită a magistratului care să se înscrie în verbum regens indicat în norma de incriminare şi care, uneori, poate avea influenţe asupra acelei hotărâri, situaţie care, aşa cum deja s-a arătat, nu se regăseşte în speţă cu privire la niciuna dintre faptele reclamate cu privire la activitatea de judecată desfăşurată de intimatul B. în dosarele nr. x/2012 şi nr. y/2016 ale în dosarele Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală.

Prin urmare, în mod corect, prin ordonanţa nr. 681/P/2022 din 06 septembrie 2023a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. (2 fapte) şi de represiune nedreaptă, prevăzută de art. 283 alin. (2) C. pen., presupus a fi săvârşite de către intimatul B., reţinându-se că faptele nu există.

Pentru considerentele expuse, având în vedere că, în raport cu ansamblul faptic prezentat de petent şi cercetările efectuate de organul de urmărire penală, nu rezultă existenţa vreunor fapte penale imputabile intimatului, judecătorul de cameră preliminară, în temeiul art. 341 alin. (6) lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanţei de clasare nr. 681/P/2022 din 06 septembrie 2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, menţinută prin ordonanţa nr. 298/II/2/2023 din 02 octombrie 2023 a procurorului şef al aceleiaşi unităţi de parchet.

Totodată, în baza art. 275 alin. (2) şi (5) C. proc. pen., faţă de culpa sa procesuală, petentul va fi obligat la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, precum şi la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimat, în cuantum de 25.000 RON, în condiţiile art. 276 C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A.

SSSSS. împotriva ordonanţei de clasare nr. 681/P/2022 din 06 septembrie 2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, menţinută prin ordonanţa nr. 298/II/2/2023 din 02 octombrie 2023 a procurorului şef al aceleiaşi unităţi de parchet.

Obligă petentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, şi la plata sumei de 25.000 RON către intimatul B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în camera de consiliu, astăzi, 16 aprilie 2024.