Illegal deprivation of liberty: typicity of short-duration restraint and absence of minimum duration requirement in the penal code.

Şedinţa publică din data de 27 martie 2025

Asupra recursul în casaţie de faţă:

În baza lucrărilor din dosarul cauzei, constată următoarele:

I. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa penală nr. 198 din data de 12.02.2024 a Judecătoriei Bacău, pronunţată în dosarul nr. x/2021, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului A. cu privire la săvârşirea infracţiunii de tulburarea ordinii şi liniştii publice, prev. de art. 371 din C. pen. (faptă din 28.07.2020), întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. g) din C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal având ca obiect săvârşirea de către inculpatul A. a infracţiunii de lovire sau alte violenţe, în formă continuată, faptă prev. de art. 193 alin. (2) din C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. (3 acte materiale din 28.07.2022, persoană vătămată B.), ca urmare a retragerii plângerii prealabile de către persoana vătămată B., cu încuviinţarea reprezentanţilor legali C. şi D..

În temeiul art. 205 alin. (1) şi (3) lit. b) din C. pen., cu reţinerea art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., cu aplic. art. 43 alin. (5) din C. pen., art. 396 alin. (1) şi (2) din C. pen. s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 3 (trei) ani şi 6 (şase) luni închisoare cu executare în regim de detenţie, pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, variantă agravată, în recidivă postexecutorie (faptă din 28.07.2020, persoană vătămată B.).

În baza art. 67 alin. (1) din C. pen. s-a interzis inculpatului A., cu titlu de pedeapsă complementară, pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei închisorii, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), art. 66 alin. (1) lit. b) din C. pen. (dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat) şi art. 66 alin. (1) lit. n) din C. pen. (dreptul de a comunica cu victima B. ori cu membrii familiei sale C., E. şi D., ori de a se apropia de aceştia).

În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen. s-a interzis inculpatului A., cu titlu de pedeapsă accesorie drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) din C. pen., în condiţiile prevăzute de art. 65 alin. (1) şi alin. (3) din C. pen.

În baza art. 3, art. 4 alin. (1) lit. b) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare (văzând şi Anexa nr. 1, pct. 12 la această lege) s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul A., după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

S-a luat act că persoana vătămată B., personal sau prin reprezentant legal, nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.

Pentru a se pronunţa în sensul celor anterior menţionate, prima instanţă a reţinut că, fapta inculpatului A. care, la data de 28.07.2020, pe fondul unui conflict preexistent, după ce în prealabil exercitase violenţe asupra victimei B., în vârstă de 15 ani, l-a urmărit pe acesta până în curtea imobilului unde locuia (situat în sat/com. Ungureni, jud. Bacău) unde, după ce din nou i-a aplicat mai multe lovituri cu palma, prin folosirea forţei, a condus victima la autoturismul inculpatului şi a introdus persoana vătămată în portbagajul autoturismului său, pentru aproximativ un minut, acţiune întreruptă doar de intervenţia martorei C., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, variantă agravată, prev. de art. 205 alin. (1) şi (3) lit. b) din C. pen.

Instanţa a reţinut varianta agravată a infracţiunii, prev. de art. 205 alin. (3) lit. b) din C. pen., victima fiind în vârstă de 15 ani la data faptelor, aspect pe care inculpatul în vârstă de 26 de ani îl cunoştea şi de care a profitat pentru a-l duce cu forţa pe B. spre maşină şi a-l introduce în portbagaj, lipsindu-l în acest mod de libertate în mod ilegal.

Din perspectiva antecedentelor penale ale inculpatului, instanţa fondului a reţinut că A. a fost condamnat la pedeapsa principală rezultantă de 1 an şi 5 luni închisoare (compusă numai din infracţiuni intenţionate şi care satisfac condiţia termenului I a recidivei), cu aplic. art. 91 din C. pen., prin sentinţa penală nr. 35/16.01.2015 a Judecătoriei Bacău definitivă prin decizia penală nr. 395/21.04.2015 a Curţii de Apel Bacău, executarea pedepsei fiind suspendată pe un termen de supraveghere de 3 ani care a curs de la 21.04.2015 la 20.04.2018, din 21.04.2018 începând să curgă termenul de 3 ani de reabilitare de drept care, la data faptelor din 28.07.2020 nu era îndeplinit. Faţă de acestea, instanţa a reţinut că fapta pendinte a fost săvârşită în stare de recidivă postexecutorie.

Împotriva sentinţei penale nr. 198 din 12.02.2024 a Judecătoriei Bacău au declarat apeluri Parchetul de pe Judecătoria Bacău şi inculpatul A..

II. Prin decizia penală nr. 1201 din 19.12.2024 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 198 din data de 12.02.2024 a Judecătoriei Bacău.

În baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe Judecătoria Bacău împotriva sentinţei penale nr. 198 din data de 12.02.2024 a Judecătoriei Bacău în dosarul nr. x/2021, pe care a desfiinţat-o, în ceea ce priveşte reţinerea în favoarea inculpatului a prevederilor art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. şi cuantumul pedepsei principale.

Rejudecând în aceste limite, a fost înlăturată circumstanţa atenuantă judiciară prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. din încadrarea juridică a infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului A..

S-a majorat cuantumul pedepsei la care a fost condamnat inculpatul, de la pedeapsa de 3 (trei) ani şi 6 (şase) luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, variantă agravată, în recidivă postexecutorie, prev. de art. 205 alin. (1) şi (3) lit. b) din C. pen., cu aplic. art. 43 alin. (5) din C. pen., la 5 (cinci) ani închisoare, în regim de detenţie.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei penale apelate, care nu contravin prezentei decizii.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Bacău a reţinut, că Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău a criticat sentinţa penală sub aspectul netemeiniciei reţinerii dispoziţiilor art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. şi art. 76 din C. pen., precum şi sub aspectul cuantumului pedepsei principale aplicate inculpatului, iar apelantul inculpat A. a susţinut că sentinţa criticată este nelegală şi netemeinică, fiind dată în contradicţie flagrantă cu probele administrate la fondul cauzei.

Examinând probele administrate în cauză, instanţa de apel a reţinut că inculpatul, în data de 28 iulie 2020, pe fondul unui conflict preexistent, după ce, în prealabil, exercitase violenţe asupra victimei B., în vârstă de 15 ani, l-a urmărit pe acesta până în curtea imobilului unde locuia (situat în sat/com. Ungureni, jud. Bacău) unde, după ce din nou i-a aplicat mai multe lovituri cu palma, prin folosirea forţei, a condus victima la autoturismul inculpatului şi a introdus persoana vătămată în portbagajul autoturismului său, pentru aproximativ 1 minut, acţiune întreruptă doar de intervenţia martorei C..

A mai reţinut că situaţia de fapt rezultă din declaraţia persoanei vătămate, declaraţiile martorilor, raportul de expertiză medico-legală privind examinarea fizică a persoanei, înscrisuri şi declaraţii de suspect/inculpat.

Totodată, cu privire la soluţiile dispuse de către instanţa de fond în legătură cu infracţiunile de lovire sau alte violenţe, în formă continuată, faptă prev. de art. 193 alin. (2) din C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prev. de art. 371 din C. pen., curtea a constatat că acestea nu au fost contestate în vreun fel de către apelanţii din prezenta cauză, probatoriile confirmând mai presus de orice îndoială rezonabilă că faptele deduse judecăţii există în materialitatea lor, sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală şi au fost comise cu vinovăţie de inculpat.

Cu privire la apărările inculpatului A., în sensul că declaraţiile persoanei vătămate şi a martorilor, date iniţial în faţa organelor de cercetare penală, ar fi fost consemnate în mod neloial de către organele de cercetare penală cu scopul de a-l incrimina pe nedrept pe inculpat, contrar celor declarate de către persoanele audiate, curtea a reţinut că apelantul inculpat nu a adus un minim de probatoriu în susţinea acestor veritabile acuzaţii la adresa organelor de poliţie din cadrul Postului de Poliţie Ungureni.

În acest sens, instanţa de apel a mai reţinut a fi relevante, declaraţiile martorei F. (depoziţie din 28.07.2020 - f. x ds. UP) şi a persoanei vătămate (depoziţie din 28.07.2020 - f. x par. 3 ds. UP), din care rezultă că la data de 28.07.2020, în jurul orei 12:00, în timp ce persoana vătămată B. se deplasa pe o uliţă sătească din satul Ungureni, în apropierea locuinţei martorei F., s-a intersectat cu inculpatul, care, motivat de faptul că persoana vătămată a refuzat să mai muncească în gospodăria sa, i-a aplicat acesteia mai multe lovituri cu pumnii şi picioarele, cauzatoare de suferinţe fizice în plină stradă. După terminarea agresiunii din stradă, persoana vătămată s-a deplasat la locuinţa sa fiind urmată de către inculpat, care a pătruns în imobilul de domiciliu al victimei (imobil proprietate a mamei sale C.), unde, din nou a lovit persoana vătămată cu palma, în zona feţei (aspecte relatate chiar şi de inculpat cu ocazia audierii sale la 19.11.2020 - f. x verso par. 2).

În continuare, inculpatul, prin folosirea forţei (prinderea de ceafă sau de gât), a condus persoana vătămată minoră până în drumul public, unde a deschis portbagajul autoturismului său, introducând victima în interiorul acestuia, fapt ce s-a şi produs pentru o perioadă scurtă de timp, acţiune întreruptă doar de intervenţia promptă a martorei C., mama persoanei vătămate, astfel conflictul fiind aplanat.

Curtea a apreciat ca fiind nesinceră afirmaţia apelantului inculpat din cuprinsul declaraţiei date la termenul de judecată din data de 14 noiembrie 2024, în sensul că "eu l-am luat de după umăr şi i-am spus acum e momentul şi l-am dus spre maşină, iar el nu s-a opus deloc", în condiţiile în care inculpatul, în declaraţia sa din cursul urmăririi penale a precizat că l-am prins de haine şi l-am condus către autoturismul meu ce era parcat pe drumul public în faţa locuinţei acestuia, spunându-i că-l duc eu la poliţie. Dacă persoana vătămată nu s-ar fi opus deloc, atunci inculpatul nu ar fi avut vreun motiv să o prindă de haine pentru a o conduce la autoturismul său.

Totodată, curtea a constatat ca fiind nesinceră şi afirmaţia apelantului inculpat din cuprinsul declaraţiei date la termenul de judecată din data de 14 noiembrie 2024, în sensul că "după care el singur s-a aşezat în fund pe bara de la portbagaj", în condiţiile în care inculpatul, în declaraţia sa din cursul urmăririi penale a precizat i-am spus lui B. să intre în portbagaj iar acesta s-a aşezat cu fundul în portbagaj ce era parcat pe drumul public în faţa locuinţei acestuia, spunându-i că-l duc eu la poliţie. Dacă persoana vătămată ar fi intrat din proprie iniţiativă în portbagajul autoturismului inculpatului, atunci inculpatul nu ar fi avut vreun motiv să-i mai spună acesteia să facă tocmai acest lucru.

Cu privire la circumstanţele în care persoana vătămată B. a ajuns să intre în portbagajul autoturismului inculpatului, curtea a reţinut că martora C., mama victimei, în cuprinsul declaraţiei din 28 iulie 2020, respectiv la câteva ore distanţă de epuizarea activităţii infracţionale a inculpatului a declarat că A. l-a prins cu mâinile de gât pe fiul B. şi l-a scos din curte afară, a deschis portbagajul maşinii sale şi l-a băgat forţat pe fiul meu, declarând că îl duce la poliţie. Am intervenit şi l-am scos din portbagaj şi am plecat în curte, în timp ce în cuprinsul declaraţiei din 28 octombrie 2020 a declarat că (...) l-a prins pe fiul meu de mână, l-a condus la autoturismul său şi l-a băgat pe fiul meu în portbagaj. Eu am intervenit imediat pentru stoparea conflictului şi fiul a ieşit din portbagaj, după care a fugit. Arăt că această acţiune nu a durat niciun minut, respectiv când fiul meu a intrat portbagaj eu l-am şi tras afară, portbagajul nefiind închis niciun moment. Consider că acţiunea lui A. a fost doar de a-l speria pe fiul meu.

În continuare, instanţa de apel a apreciat ca fiind nesinceră declaraţia dată de C. în faţa instanţei de fond, în cuprinsul căreia a menţionat că fiul ei doar a fost aşezat pe bara din spate, în condiţiile în care în cuprinsul primelor două declaraţii date în faza de urmărire penală aceasta a precizat că fiul ei a fost băgat în portbagaj, aşadar nu aşezat cu fundul pe bara spate a autoturismului inculpatului, aspect de altfel recunoscut chiar de către inculpat în cuprinsul declaraţiei sale din cursul urmăririi penale, unde a precizat i-am spus lui B. să intre în portbagaj, iar acesta s-a aşezat cu fundul în portbagaj.

Cu privire la apărările inculpatului, în sensul că a dorit doar să dea o lecţie persoanei vătămate, astfel încât aceasta să-şi corijeze comportamentul antisocial, fiind rugat şi chiar având un mandat tacit în acest sens din partea mamei victimei, curtea a reţinut că, indiferent de motivele care ar fi stat la baza deciziei inculpatului de a acţiona de această manieră, acesta nu avea vreun drept să lovească şi să priveze de libertate persoana vătămată minoră, presupusul comportament necorespunzător anterior al acesteia şi despre care s-a făcut vorbire pe larg inclusiv în cuprinsul memoriului depus la dosar la data de 06.12.2024, neprezentând relevanţă din punct de vedere juridic în prezenta cauză.

Cu privire la motivele de apel ale Ministerului Public, curtea a constatat că infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal reţinută în sarcina inculpatului nu este nicidecum de o gravitate redusă, inculpatul exercitând anterior, în mod repetat, acte de violenţă fizică asupra persoanei vătămate minore, în vârstă de 15 ani, pe care a lipsit-o de libertate prin introducerea acesteia în portbagajul unui autoturism, scopul fiind acela de a o pedepsi, de "a-i da o lecţie".

Astfel, a apreciat că, în mod nefondat, prima instanţă a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., cu motivarea că lipsirea de libertate a persoanei vătămate a fost de scurtă durată, în condiţiile în care, cel mai probabil, privarea de libertate s-ar fi prelungit în absenţa intervenţiei prompte a mamei victimei.

În ceea ce priveşte cuantumul pedepsei aplicate inculpatului, curtea a constatat că, urmare a înlăturării circumstanţei atenuante prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, ţinând cont şi de starea de recidivă postexecutorie în care se află inculpatul A., sunt cuprinse între 4 ani şi 6 luni şi 15 ani închisoare.

Având în vedere că inculpatul nu a recunoscut fapta, a încercat zădărnicirea aflării adevărului, a săvârşit infracţiunile deduse judecăţii în stare de recidivă postexecutorie, fiind condamnat anterior pentru fapte similare de violenţă, ameninţare şi şantaj, curtea a dispus majorarea pedepsei pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, variantă agravată, în stare de recidivă postexecutorie, prev. de art. 205 alin. (1) şi (3) lit. b) din C. pen., cu aplic. art. 43 alin. (5) din C. pen., de la 3 ani şi 6 luni la 5 ani închisoare.

Decizia instanţei de apel, a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, persoanei vătămate B. şi reprezentantului legal D. la data de 23 decembrie 2024, reprezentantului legal C. la data de 31 decembrie 2024 şi inculpatului A. la data de 31 decembrie 2024.

În raport cu data comunicării hotărârii din apel, termenul legal de declarare a recursului în casaţie s-a împlinit pentru inculpatul A. la data de 02 februarie 2025.

Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs în casaţie A..

În dezvoltarea considerentelor recursului în casaţie, aflate la dosar al Înaltei Curţi s-au invocat motivele de recurs în casaţie prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 din C. proc. pen.

Cu referire la cazul de recurs în casaţie prev. de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" a susţinut că acuzaţia ce i-a fost adusă a constat în aceea că "(...) în cursul lunii iulie 2020, persoana vătămata B. a scris pe praful depus pe autoturismul inculpatului A., mai multe injurii, fapt ce ar fi determinat deteriorarea vopselei unor elemente de caroserie. În urma acestor manifestări nepotrivite ale victimei, inculpatul A. (în vârstă de 26 de ani la data respectivă - recidivist) s-a înţeles cu victima ca aceasta să efectueze diferite activităţi în gospodăria primului, pentru a-i acoperi prejudiciul cauzat prin deteriorarea vopselei autoturismului. Persoana vătămată a desfăşurat iniţial diferite munci în gospodăria inculpatului, după care a refuzat să mai facă acest lucru (aspecte extrase din declaraţia victimei din 29.07.2020 -filele x DUP). În continuare, inculpatul, prin folosirea forţei (prinderea de ceafă sau de gât), a condus persoana vătămată minoră până în drumul public, unde a deschis portbagajul autoturismului său, introducând victima în interiorul acestuia, fapt ce s-a şi produs pentru o perioadă scurtă de timp, acţiune întreruptă doar de intervenţia promptă a martorei C., mama persoanei vătămate, astfel conflictul fiind aplanat."

În continuare, a arătat că situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel a constat în aceea că, "în data de 28.07.2020, pe fondul unui conflict preexistent, după ce în prealabil exercitase violenţe asupra victimei B., în vârstă de 15 ani, l-a urmărit pe acesta până în curtea imobilului unde locuia (situat in sat/com. Ungureni, jud. Bacău) unde, după ce din nou i-a aplicat mai multe lovituri cu palma, prin folosirea forţei, a condus victima la autoturismul inculpatului şi a introdus persoana vătămată în portbagajul autoturismului său, pentru aproximativ 1 minut, acţiune întreruptă doar de intervenţia martorei C. (...)"

(...) Cu privire la circumstanţele în care persoana vătămată B. a ajuns să intre în portbagajul autoturismului inculpatului, curtea a reţinut că martora C., mama victimei, în cuprinsul declaraţiei din 28.07.2020, respectiv la câteva ore distanţă de epuizarea activităţii infracţionale a inculpatului a declarat că A. l-a prins cu mâinile de gât pe fiul B. şi l-a scos din curte afară, "a deschis portbagajul maşinii sale şi l-a băgat forţat pe fiul meu, declarând că îl duce la poliţie. Am intervenit şi l-am scos din portbagaj şi am plecat în curte", în timp ce în cuprinsul declaraţiei din 28.10.2020 a declarat că (...) "l-a prins pe fiul meu de mână, l-a condus la autoturismul său şi l-a băgat pe fiul meu în portbagaj. Eu am intervenit imediat pentru stoparea conflictului şi fiul a ieşit din portbagaj, după care a fugit. Arăt că această acţiune nu a durat niciun minut, respectiv când fiul meu a intrat în portbagaj eu l-am şi tras afară, portbagajul nefiind închis niciun moment. Consider ca acţiunea lui A. a fost doar de a-l speria pe fiul meu. (...)"

Raportat la această expunere, recurentul inculpat a arătat că, potrivit motivării instanţelor, s-ar fi stabilit că a introdus în maşina personală persoana vătămată, pe care intenţiona să o conducă la sediul poliţiei. Cu toate acestea, durata reţinerii în vehicul a fost extrem de redusă (sub un minut), iar persoana vătămată a intrat şi a ieşit sau a fost scoasă imediat, în prezenţa mamei sale.

În aceste condiţii, a considerat că fapta imputată nu îndeplineşte condiţia esenţială a tipicităţii infracţiunii şi, prin urmare, nu este prevăzută de legea penală.

Cu referire la lipsa tipicităţii obiective a infracţiunii reţinute în sarcina sa, a susţinut că o condiţie esenţială este durata minimă a reţinerii, pentru existenţa infracţiunii de libertate în mod ilegal fiind necesară o îngrădire efectivă a libertăţii de mişcare pentru o perioadă de timp suficient de semnificativă încât să genereze o vătămare sau o atingere reală a drepturilor persoanei vătămate.

În acest sens a arătat că, în speţă, persoana vătămată s-a aflat în interiorul maşinii - tranzitoriu (a intrat şi a ieşit) pentru o durată extrem de scurtă - sub un minut - ceea ce este insuficient pentru a se reţine că i-a fost efectiv îngrădit dreptul la liberă mişcare, aceasta ieşind sau fiind scoasă din maşină fără a fi restricţionată în continuare.

A mai susţinut că, infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal nu poate fi reţinută în cazul unor situaţii tranzitorii sau de scurtă durată, unde nu există o intenţie clară de a limita libertatea de mişcare a persoanei, în jurisprudenţă, reţinându-se că durata scurtă şi absenţa unei restrângeri efective a libertăţii exclud existenţa infracţiunii (decizia nr. 28/2025 a Curţii de Apel Ploieşti).

În continuare, a arătat că elementul material al infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal poate consta într-o acţiune sau inacţiune, neinteresând mijloacele folosite de autor, acestea putând consta în violenţă, ameninţare, inducere în eroare, etc, iar legea nu conţine nicio precizare în ceea ce priveşte durata perioadei de timp în care victima trebuie să fie lipsită de libertate, ceea ce înseamnă că această perioadă poate varia între limite foarte largi. În ceea ce priveşte limita inferioară a duratei lipsirii de libertate, este unanim acceptată opinia conform căreia lipsirea de libertate trebuie să dureze atât cât victima să fie împiedicată în mod efectiv de a acţiona în conformitate cu voinţa sa .

În acest sens a susţinut că sunt şi hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului (Storck vs. Germania), în cuprinsul cărora se arată că reţinerea libertăţii trebuie să fie efectivă, semnificativă şi de natură să producă consecinţe juridice pentru a se considera o atingere a drepturilor fundamentale.

În continuarea argumentaţiei a invocat principiul minimei intervenţii, potrivit căruia, dreptul penal trebuie să fie o soluţie de ultim resort şi să fie aplicat doar atunci când alte măsuri nu sunt suficiente pentru protejarea valorilor sociale.

A arătat că, în cauză, fapta se află la limita ilicitului penal, întrucât scopul acţiunii nu a fost lipsirea de libertate propriu-zisă, ci conducerea persoanei vătămate la poliţie, pentru rezolvarea unei situaţii, iar contextul marginal: durata scurtă, prezenţa martorilor (mama persoanei vătămate) şi lipsa unor consecinţe reale asupra drepturilor victimei indică faptul că acest comportament nu ar trebui să fie sancţionat penal.

A mai invocat lipsa intenţiei directe de lipsire de libertate, inculpatul susţinând că scopul acţiunii sale nu a fost de a priva persoana vătămată de libertatea sa, ci de a o conduce la organele de poliţie, acest scop fiind unul legitim, astfel că nu se poate interpreta ca având o intenţie infracţională, lipsind astfel un alt element esenţial al infracţiunii- intenţia de a restricţiona libertatea persoanei.

Având în vedere toate argumentele expuse, inculpatul A. a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate şi achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Cu referire la cazul de recurs în casaţie prev de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.." s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", a susţinut că în mod nelegal s-a reţinut recidiva post executorie.

A arătat că legea prevede în mod clar că reabilitarea de drept operează pentru pedepse mai mici de 2 ani, în cuprinsul art. 165 din C. pen., în acest caz neexistând o condiţionare explicită legată de împlinirea termenului de supraveghere, ci doar de împlinirea termenului de reabilitare, care curge de la data rămânerii definitive a hotărârii sau de la executarea pedepsei.

A mai considerat că, legiuitorul distinge între pedepsele suspendate sub supraveghere şi pedepsele mai mici de 2 ani, cu privire la care, termenul de reabilitare ar trebui să curgă independent de supraveghere, chiar dacă pedeapsa a fost suspendată.

În susţinerea argumentaţiei anterioare a invocat principiul favro libertatis, ce impune interpretarea care să permită restabilirea cât mai rapidă a drepturilor persoanelor condamnate, dacă legea prevede condiţii vagi sau restrictive pentru reabilitare.

În acest sens, a invocat şi Decizia nr. 505 din 02.11.2022 a Curţii Constituţionale, care statuează, în ceea ce priveşte termenul de reabilitare şi conduita condamnatului, atât în cazul condamnării la pedeapsa amenzii şi la pedeapsa închisorii (care nu depăşeşte 2 ani) cât şi în cazul pedepsei închisorii a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, legiuitorul reglementând, însă soluţii legislative diferite în ceea ce priveşte data de la care se calculează termenul de reabilitare pentru fiecare dintre ipotezele menţionate anterior.

Concluzionând, a susţinut că, în situaţia în care pedeapsa aplicată este sub doi ani şi legea nu impune împlinirea termenului de supraveghere pentru reabiliarea de drept, atunci termenul de reabilitare ar trebui să curgă de la momentul executării pedepsei sau de la rămânerea definitivă a hotărârii, fără alte condiţionări.

Faţă de cele învederate, în baza dispoziţiilor art. 448 alin. (2) lit. b) din C. proc. pen. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei penale nr. 1201 din data de 19 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea discutării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., până la data de 13 martie 2025.

În raportul întocmit s-a concluzionat că sunt îndeplinite parţial condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., numai în ceea ce priveşte cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (8) pct. 7 din C. proc. pen., doar sub aspectul tipicităţii obiective a infracţiunii de lipsire de libertate prev. de art. 205 alin. (1) şi (3) lit. b) din C. pen.

Prin încheierea din şedinţa din Camera de Consiliul din data de 13 martie 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen. s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1201 din data de 19 decembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a trimis cauza Completului C10, în vederea judecării cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., s-a fixat termen la data de 27 martie 2025 pentru când se vor cita părţile.

Totodată, s-a respins cererea de suspendare a executării deciziei penale nr. 1201 din data de 19 decembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În esenţă, judecătorul de filtru din cadrul Înaltei Curţi a reţinut că doar analiza aspectelor antamate de recurentul inculpat A. sub aspectul neîntrunirii conţinutului constitutiv al infracţiunii de lipsire de libertate prevăzută de art. 205 alin. (1) şi (3) lit. b) din C. pen., cu reţinerea art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., cu aplic. art. 43 alin. (5) din C. pen., art. 396 alin. (1) şi (2) din C. pen. pentru care acesta a fost condamnat din perspectiva realizării unei corespondenţe depline între faptele săvârşite şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, datorită împrejurării că faptele pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a recurentului inculpat nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de normele de incriminare, se circumscriu în mod formal cazului de casare invocat, care vizează exclusiv ipoteza lipsei incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară) şi situaţia în care lipsesc anumite elemente constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

Cu referire la criticile vizând latura subiectivă a infracţiunii de lipsire de libertate, respectiv la lipsa intenţiei directe de a restricţiona libertatea victimei B., prin încheierea din 13 martie 2025 s-a apreciat că aceste susţineri excedează cazului de recurs în casaţie invocat, neputând fi valorificate în cadrul prezentei căi extraordinare de atac.

În acest sens s-a mai reţinut că, în ceea ce priveşte lipsa vinovăţiei prevăzute de lege, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., aceasta reprezintă o cauză de împiedicare a punerii în mişcare şi de exercitare a acţiunii penale distinctă de neprevederea în legea penală, cuprinsă în teza I a articolului menţionat.

În ceea ce priveşte cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., cu argumentarea că inculpatului i-au fost aplicate pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, s-a reţinut că inculpatul A. a adus critici referitoare la faptul că s-a reţinut în mod greşit starea de recidivă post executorie, vizând condamnarea la pedeapsa principală rezultantă de 1 an şi 5 luni închisoare, stabilită în baza sentinţei penale nr. 35 din 16 ianuarie 2015 a Judecătoriei Bacău, definitivă prin decizia penală nr. 395 din 21 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bacău, se apreciază că acestea se circumscriu cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. când se analizează acele nelegalităţi care au determinat ca pedeapsa aplicată să se situeze în afara limitei (minime sau maxime) pe care instanţa ar fi putut să o aplice, în raport, cu infracţiunea dedusă judecăţii, dar şi cu situaţia juridică a condamnatului, rezultată din elemente obiective reţinute deja de instanţa de apel.

La termenul din data de 27 martie 2025, au avut loc dezbaterile asupra fondului cererii de recurs în casaţie, susţinerile apărătorului ales al recurentului inculpat, respectiv ale reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel că nu vor mai fi reluate.

Analizând recursul în casaţie declarat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se reţine că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În fine, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de faţă, recursul în casaţie exercitat de inculpatul A. a fost admis în principiu sub aspectul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Înalta Curte reţine că, în principiu, sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă cazului de casare invocat, priveşte situaţiile în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea, fie se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privinţa lor a operat dezincriminarea, indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv. În calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna şi exclusiv, la starea de fapt reţinută cu titlu definitiv în decizia instanţei de apel, instanţa supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reţinute ori suportul lor probator.

Înalta Curte subliniază de asemenea că, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., instanţa de recurs este îndrituită să examineze cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie.

Analizând, în aceste coordonate, criticile formulate de recurentul inculpat cu privire la latura obiectivă a infracţiunii de lipsire de libertate, prev. de art. 205 alin. (1) şi (3) lit. b) din C. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că situaţia de fapt valorificată prin decizia recurată cu privire la infracţiunea analizată, constă, în esenţă, în aceea că, la data de 28 iulie 2020, subsecvent exercitării de violenţe asupra persoanei vătămate B. în vârstă de 15 ani, inculpatul A. l-a urmărit până în curtea locuinţei, unde i-a aplicat mai multe lovituri cu palma în zona feţei după care, prin folosirea forţei, respectiv prin prinderea de ceafă sau de gât, l-a condus la autoturismul său, unde a deschis portbagajul şi a introdus victima în interiorul acestuia. S-a reţinut că minorul a stat în portbagaj un interval scurt de timp, aproximativ un minut, până la intervenţia martorei C., mama victimei.

Invocând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul a susţinut, în esenţă, că fapta subsumată infracţiunii de lipsire de libertate, în modalitatea în care a fost comisă, nu întruneşte conţinutul constitutiv al infracţiunii prev. de art. 205 alin. (1) şi (3) lit. b) din C. pen., deoarece durata reţinerii în vehicul nu a fost suficient de semnificativă încât să aducă o vătămare libertăţii persoanei vătămate şi că urcarea persoanei vătămate în autoturism ar fi fost legitimă dat fiind că a urmărit conducerea acesteia la poliţie.

Criticile recurentului inculpat sunt nefondate.

Potrivit art. 205 alin. (1) din C. pen. "Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepseşte..."

Din interpretarea literală a textului incriminator rezultă că, în varianta tip, norma de incriminare nu circumstanţiază sub aspectul duratei lipsirea subiectului pasiv de libertatea fizică, astfel încât nu prezintă relevanţă în statuarea asupra tipicităţii infracţiunii intervalul de timp în care a fost îngrădită libertatea de mişcare a persoanei vătămate, fiind nu doar necesar, ci şi suficient pentru realizarea elementului material existenţa unei acţiuni sau inacţiuni care să îngrădească sau să împiedice posibilitatea persoanei vătămate de a se deplasa sau de a acţiona în conformitate cu propria voinţă. Or, prinderea de ceafă sau de gât a persoanei vătămate, minor în vârstă de 15 ani, de către inculpatul major având 26 de ani şi deplasarea acestuia în această modalitate până la autoturismul inculpatului, urmată de urcarea acesteia în portbagajul maşinii, constituie o modalitate de deplasare şi de acţionare împotriva voinţei victimei, aceasta fiind lipsită de libertatea de mişcare protejată de norma de incriminare.

Aşadar, legea penală nu prevede nicio cerinţă esenţială în legătură cu durata lipsirii de libertate iar interpretarea acestei dispoziţii în sensul dorit de către recurent, ar reprezenta o adăugare la lege şi, implicit, o încălcare a principiului legalităţii, durata lipsirii de libertate putând fi valorificată eventual în cadrul criteriilor de individualizare a pedepsei, chestiune ce excedează analizei în recurs în casaţie.

Invocând neîndeplinirea cerinţei de tipicitate a faptei, inculpatul a susţinut că deplasarea victimei la autoturism şi urcarea acesteia în portbagaj ar fi avut ca scop conducerea acesteia la poliţie, chestiune care antamează cerinţa esenţială a elementului material, aceea a caracterului ilegal al lipsirii de libertate. Aceste susţineri tind, în realitate, să supună cenzurii instanţei de casaţie aspecte esenţialmente de fapt, referitoare la existenţa unei situaţii premisă care să fi justificat lipsirea de libertate a victimei, cum ar fi comiterea unei infracţiuni flagrante de către aceasta. Or, instanţa de apel nu a reţinut o astfel de ipoteză în decizia recurată, iar baza factuală a acuzaţiilor şi suportul lor probator nu pot face obiect de cenzură în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie.

Cât priveşte criticile recurentului referitoare la lipsa unei vătămări produse victimei în dreptului său la libertate, acestea sunt nefondate raportat la faptul că libertatea de mişcare i-a fost îngrădită prin deplasarea şi urcarea în portbagaj împotriva voinţei sale, urmarea imediată rezultând din chiar materialitatea faptei.

În raport cu argumentele invocate, Înalta Curte, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1201 din data de 19 decembrie 2024 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. se va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 180 RON, respectiv onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul persoana vătămată, în cuantum de 540 RON, se vor suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1201 din data de 19 decembrie 2024 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 180 RON, respectiv onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul persoana vătămată, în cuantum de 540 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 martie 2025.