Abuse of office and computer falsity convictions for local tax officials: cassation allowed, defendants acquitted

Şedinţa publică din data de 26 martie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 20/D din data de 01.02.2024 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/2022, printre altele, s-au dispus următoarele:

A. În temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.., condamnarea inculpatei A., la pedeapsa de 2 ani şi 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. s-a interzis cu titlu de pedeapsă complementară, pe o durată de 3 ani de la data rămânerii definitivă a hotărârii, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice) şi lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat).

În temeiul art. 66 alin. (1) C. pen. s-a interzis cu titlu de pedeapsă accesorie drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., în condiţiile prevăzute de art. 65 alin. (1) şi alin. (3) C. pen.

2. În temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.., condamnarea inculpatei A. la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals informatic, prevăzută de art. 325 C. pen.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. s-a interzis cu titlu de pedeapsă complementară, pe o durată de 1 an de la rămânerea definitvă a hotărârii, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1), lit. a) (dreptul de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice) şi lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat).

În temeiul art. 66 alin. (1) C. pen. s-a interzis cu titlu de pedeapsă accesorie drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., în condiţiile prevăzute de art. 65, alin. (1) şi alin. (3) C. pen.

În temeiul art. 38 alin. (1) C. pen. s-a constatat că infracţiunile deduse judecăţii în prezenta cauză şi pentru care s-a dispus condamnarea, au fost comise de către inculpata A. în condiţiile concursului real de infracţiuni, iar în baza art. 39 alin. (1), lit. b) C. pen. s-au aplicat inculpatei pedeapsa cea mai grea, respectiv 2 ani şi 8 luni închisoare la care adaugă sporul obligatoriu de o lună închisoare reprezentând o treime din cuantumul total al pedepsei mai mici, în final inculpata având de executat pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 9 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. s-a aplicat inculpatei pedeapsă complementară cea mai grea, respectiv interzicerea pe o durată de 3 ani de la data rămânerii definitivă a prezentei, a exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1), lit. a) (dreptul de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice) şi lit. b) C. pen. (dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat).

În baza art. 45 alin. (5) C. pen. s-a aplicat inculpatei pedeapsă accesorie cea mai grea, respectiv interzicerea cu titlu de pedeapsă accesorie a drepturilor prevăzute de art. 66, alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., în condiţiile prevăzute de art. 65 alin. (1) şi alin. (3) C. pen.

În temeiul art. 91 C. pen. suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani şi 9 luni închisoare aplicată inculpatei A. în prezenta cauză.

În baza art. 92 alin. (1) şi (2) C. pen. s-a stabilit un termen de supraveghere de 3 ani ce se va calcula începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

Conform art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpata A. trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bacău, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

B. În temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.., condamnarea inculpatului B. , la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. s-a interzis cu titlu de pedeapsă complementară, pe o durată de 3 ani de la rămânerea definitvă a prezentei hotărâri, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice) şi lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat).

În temeiul art. 66 alin. (1) C. pen. s-a interzis cu titlu de pedeapsă accesorie drepturile prevăzute de art. 66, alin. (1) lit. a), b) C. pen., în condiţiile prevăzute de art. 65, alin. (1) şi alin. (3) C. pen.

În temeiul art. 91 C. pen. suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată în prezenta cauză.

În baza art. 92 alin. (1) şi (2) C. pen. s-a stabilit un termen de supraveghere de 3 ani ce se va calcula începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

Conform art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul B. trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bacău, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. a fost obligat inculpatul B. să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către Serviciul de Probaţiune Bacău sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

Potrivit art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, s-a impus inculpatului B. să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile în cadrul în Primăriei Comăneşti sau în cadrul Primăriei Moineşti, cu excepţia cazului în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.

Împotriva sentinţei penale nr. 20/D din data de 01.02.2024 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/2022, inculpaţii A. şi B. au declarat apel.

Prin decizia penală nr. 832 din data de 19 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2022, s-a decis, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.., respingerea, ca nefondate, a apelurilor formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva sentinţei nr. 20/D/01.02.2024 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/2022.

Împotriva deciziei penale nr. 832 din data de 19 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2022, au declarat recurs în casaţie inculpaţii A. la data de 29 octombrie 2024 şi B., la data de 22 octombrie 2024.

Prin cererile de recurs în casaţie formulată, inculpaţii au invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

A. Inculpata A., în esenţă, a solicitat în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen.., admiterea recursului în casaţie formulat, casarea deciziei penale recurate şi achitarea pentru ambele infracţiuni pentru care a fost condamnată, respectiv pentru infracţiunea de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen. şi infracţiunea de fals informatic, prevăzută de art. 325 C. pen.

În acest context, o prima critică, vizează modul în care, în conţinutul motivării deciziei Curţii de Apel Bacău, se afirmă repetat, ca un laitmotiv, că, aşa cum" corecť"' a dedus prima instanţă", aceasta ar fi cunoscut faptul ca raportul de evaluare a fost depus ulterior primei decizii de impunere emise in data de 11.08.2021 şi că ar fi "acceptat" faptul că raportul de evaluare amintit nu fusese depus în anul 2016.

Astfel, inculpata a susţinut faptul că la fila nr. x din decizia recurată, în primul alineat i se impută că faptele săvârşite de aceasta contravin dispoziţiilor art. 460 alin. (8) din Codul fiscal, iar în paragraful 7 al paginii nr. 35 din aceeaşi decizie se reţine faptul că instanţa de apel a constatat că aceasta a emis decizia de impunere din data de 01.09.2021 adăugându-se astfel la încadrarea juridică reţinută şi alin. (4) al art. 460 din Codul fiscal.

În acest sens s-a precizat că dispoziţiile art. 460 alin. (4) din Codul fiscal se referă la clădirile cu destinatie mixtă iar, în speţă, se face referire la un imobil doar cu destinatie rezidenţială, astfel încât s-a apreciat de către recurentă, că este în mod incorect acuzată şi condamnată pentru că procedura utilizata de aceasta ar fi contravenit unei dispoziţii legale, care însă nu se regăsea printre atribuţiile sale de serviciu.

Totodată, s-a susţinut faptul că în cadrul considerentelor hotărârii atacate, privind reţinerea infracţiunii de abuz în serviciu, s-a reţinut în mod greşit faptul că a emis decizia de impunere din data de 01.09.2021 cu încălcarea dispoziţiilor art. 268 coroborat cu art. 50 Codul de procedură fiscală care prevăd că "anularea, desfiinţarea sau modificarea deciziei de impunere se fac în urma unei proceduri de contestare" (paragraful 7 fila nr. x decizie recurată), deşi procedura la nivelul direcţiilor de impozite şi taxe locale din toată ţara este că, o decizie de impunere emisă iniţial este automat anulată de o altă decizia emisă ulterior.

Aşadar, s-a precizat că din materialul probator administrat în cauză rezultă că în niciun moment inculpata nu a acţionat în conivenţă cu inculpatul C. în vederea nerespectării dispoziţiilor legale anterior precizate.

O a doua critică formulată de inculpată vizează omisiunea instanţei de apel de a se raporta la şi de a motiva susţinerile invocate de inculpatul B. cu privire la faptul ca în anul 2021 acesta nu mai avea drept de utilizare ştampilă, iar firma sa fusese radiată.

În acest context inculpata a menţionat că dacă instanţa de apel ar fi acordat forţa probantă acestor înscrisuri folosite ca mijloace de probă, acestea s-ar fi dovedit că au relevanţă şi în ceea ce priveşte infracţiunile reţinute în sarcina sa. Astfel, s-a precizat că atât timp cât nu putea să fie întocmit un raport de evaluare în anul 2021 (întrucât societatea era radiată încă din anul 2019 inculpatul B. nu avea drept de a utiliza ştampila) şi exista doar acel raport întocmit la nivelul lunii decembrie 2015 şi înregistrat în anul 2016, procedurile efectuate de aceasta nu se circumscriu niciunei fapte prevăzute de legea penală.

De asemenea un alt motiv de critică vizează greşita reţinere şi condamnarea a acesteia pentru săvârşirea infracţiunii de fals informatic, constând în aceea că a falsificat menţiunile din registrul de corespondenţă al instituţiei, prin menţionarea nereală a primirii unui raport de evaluare la data de 11.03.2016 deşi procedura de operare în registrul de corespondenţă nu făcea parte din atribuţiile sale de serviciu.

În acest sens, inculpata a precizat că a avut calitatea de funcţionar la Direcţia Economică - Serviciul de Impozite şi Taxe Locale din cadrul Primăriei Mun. Bacău şi nu a lucrat niciodată pe segmentul cu atribuţii de registratură sau de manipulare al registrului de corespondenţă al instituţiei.

În susţinerea celor menţionate, inculpata a făcut referire la aspectele indicate în cuprinsul adresei comunicate de Direcţia Economică din cadrul Primăriei Mun. Bacău cu nr. x/03.06.2024 în care se precizează că în situaţiile în care apar modificări cu privire la o clădire, astfel cum s-a reţinut în cauză, informaţiile nou introduse conduc la emiterea unei noi decizii de impunere, prin suprascrierea în baza de date a elementelor actuale constitutive ale clădirii, în vederea stabilirii impozitului datorat nefiind nevoie de emiterea altui document care să precizeze în mod expres că decizia anterioară se anulează.

Aşadar s-a precizat că în cazul obligaţiilor de plată datorate bugetului local gestionate de organele fiscale locale ale UAT-urilor, practica este ca prin suprascrierea elementelor actuale ale imobilului, impozitul se recalculează şi se emite automat prin programul informatic o altă decizie de impunere, care conduce implicit la încetarea efectelor deciziei de impunere anterioare iar în cazul în care intervine sau se doreşte o modificare a unei matricole existente, se poate acţiona butonul ştergere matricolă.

B. Inculpatul B., în esenţă, a solicitat în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen.., admiterea recursului în casaţie formulat, casarea deciziei penale recurate şi achitarea pentru infracţiunea pentru care a fost condamnat, respectiv infracţiunea de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen.

În acest sens, s-a susţinut că simpla întocmire a unui raport de expertiză nu constituie o faptă prevăzută de legea penală, motivat de faptul că prin întocmirea acestuia nu s-a urmărit a se ajuta ceilalţi inculpaţi în vederea săvârşirii activităţii infracţionale, recurentul nefiind responsabil de modalitatea în care acest raport a fost folosit ulterior întocmirii.

În continuare s-a precizat că raportul de evaluarea nu putea produce ab initio consecinţe juridice, astfel încât nu se poate comite o infracţiune cu un mijloc impropriu de înfăptuire a rezoluţiei infracţionale. În acest context s-a menţionat că acest raport de evaluare indiferent dacă a fost antedatat sau întocmit în anul 2021, nu putea avea consecinţe juridice la data depunerii, respectiv în anul 2021, aşa cum s-a reţinut de către curtea de apel, ci doar începând cu anul fiscal următor, respectiv 2022.

Prin urmare, s-a apreciat că acest raport de evaluare întocmit de recurent, fără a fi anexat unei declaraţii de impunere nu putea produce efecte juridice retroactive indiferent de data de întocmire, deoarece art. 460 alin. (6) din Codul fiscal, reglementează faptul că efectele juridice încep în anul fiscal următor datei depunerii raportului şi nu de la data depunerii.

Recurentul a mai susţinut că ceilalţi inculpaţi, funcţionari publici în cadrul Direcţiei Economice din cadrul Primăriei Mun. Bacău, nu puteau folosi acest raport ca un instrument direct în anularea deciziei de impunere din data de 10.08.2021, acesta nefiind responsabil de conduita acestora de nerespectare a procedurii impuse de Legea nr. 554/2004 de anulare a acestui act administrativ sau a dispoziţiilor art. 460 Codul fiscal privind data la care raportul de evaluare înregistrat în anul 2021 îşi putea produce efecte.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată recurentul a mai susţinut că fapta acestuia de a întocmi un raport de evaluare nu a reprezentat un ajutor adus inculpaţilor, deoarece conform art. 460 alin. (8) coroborat cu art. 460 alin. (1) si 2 din Codul fiscal, în lipsa notificării proprietarului imobilului rezidential - respectiv D.-, valoarea impozabila a imobilului, se calcula nu în baza unui raport de evaluare ci în baza dispoziţiilor anterior menţionate.

Aşadar recurentul a precizat că raportul de evaluare nu putea avea eficienţă juridică pentru că în lipsa notificării de către organului fiscal a proprietarului de a depune un astfel de înscris privind valoarea imobilului, valoarea redusă a impozitului aferent acestui imobil se stabilea prin lege şi nu prin raport de evaluare, astfel încât întocmirea acestuia nu putea fi apreciată ca un act de complicitate la o infracţiune inexistentă.

Prin încheierea din data de 15 ianuarie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen.., s-au admis în principiu cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 832 din data de 19 septembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2022.

S-a dispus trimiterea cauzei Completului nr. 1, în compunere de 3 judecători, fiind acordat termen la data de 26 februarie 2025, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererilor de recurs în casaţie, a constatat că decizia penală nr. 832 din data de 19 septembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, recurată în prezenta cauză, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie şi că cererea de recurs în casaţie a fost formulată în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel, fiind aşadar respectate dispoziţiile art. 434-436 C. proc. pen.

De asemenea, s-a apreciat că, din examinarea cererilor de recurs în casaţie a rezultat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) C. proc. pen.., fiind menţionate: numele şi prenumele părţilor care au exercitat recursul în casaţie, semnătura inculpaţilor, hotărârea care se atacă, cazul de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererile şi motivarea acestora.

Înalta Curte, a constatat că motivele expuse prin cererile de recurs în casaţie se circumscriu în conţinut cazului de casare invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., după cum urmează:

- referitor la inculpata A., în ceea ce priveşte analizarea tipicităţii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen. precum şi în ceea ce priveşte analizarea tipicităţii obiective a infracţiunii de fals informatic, prevăzută de art. 325 C. pen.:

- referitor la inculpatul B., în ceea ce priveşte tipicitatea obiectivă a infracţiunii de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 832 din data de 19 septembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.., Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate.

Potrivit art. 447 C. proc. pen.., pe această cale instanţa de casaţie examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi, respectiv, cea de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se arată că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizând acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Jurisprudenţa Înaltei Curţi a relevat în mod constant că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator, precum şi stabilirea unei situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în niciun fel.

Aşadar, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reţinute prin decizia recurată, corespund tiparului obiectiv de incriminare a faptelor pentru care s-a dispus condamnarea inculpaţilor, fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situaţiei de fapt reţinute.

Evaluând, în context, cererile de recurs în casaţie formulate, Înalta Curte apreciază că faptele recurenţilor nu întrunesc condiţiile de tipicitate obiectivă pentru existenţa infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen. (atât sub forma autoratului cât şi sub cea a complicităţii) precum şi a infracţiunii de fals informatic prevăzută de art. 325 C. pen.

A. Starea de fapt valorificată prin decizia recurată, sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu reţinută in sarcina inculpatei A. constă în aceea că "în calitate de consilier superior la Direcţia Economică din cadrul Primăriei Municipiului Bacău - Direcţia Impozite şi Taxe Locale Bacău - Compartimentul încasare, stabilire, constatare, control persoane juridice, cu atribuţii privind stabilirea, controlul şi colectarea impozitelor locale prevăzute de art. 490 din Codul fiscal, împreună cu C. a emis, cu încălcarea dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, Decizia de impunere din data de 1.09.2021 prin care, contrar dispoziţiilor art. 460, alin. (8) din Codul fiscal, a stabilit o cotă de impozitare de 0,1% cu privire la un imobil apartament deţinut de contribuabilul S.C. D. S.R.L., producând prin aceasta un prejudiciu de 54.484 RON municipiului Bacău şi un folos necuvenit în acelaşi cuantum S.C. D. S.R.L.

În concret, după ce împreună cu C., cu privire la S.C. D. S.R.L. a emis Decizia de impunere din data de 11.08.2021 prin care a stabilit ca impozit local pentru un imobil apartament suma de 55.584 RON, corespunzătoare unei cote de impozitare de 5% pe an, în data de 01.09.2021, tot împreună cu C., pentru acelaşi imobil şi fără a anula, desfiinţa sau modifica prima decizie, a emis o nouă Decizie de impunere prin care, invocând un raport de evaluare despre care cunoştea că a fost depus ulterior primei decizii, a stabilit ca impozit local suma de 1.100 de RON corespunzătoare unei cote de impozitare de 0,1% pe an. S.C. D. S.R.L. a achitat suma de 1.100 de RON cu titlu de impozit pe clădiri, astfel cum a fost stabilită prin Decizia de impunere din data de 1.09.2021."

Înalta Curte apreciază că verificarea legalităţii deciziei curţii de apel, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., face necesară stabilirea corespondenţei dintre acţiunile reţinute cu titlu definitiv în sarcina inculpatei de către instanţa de apel cu elementele de tipicitate obiectivă ale acestei infracţiuni, şi în raport cu decizia nr. 405/2006 a Curţii Constituţionale, care a statuat că în exercitarea competenţei de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul "ultima ratio", în sensul că incriminarea unei fapte ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unor valori sociale.

Altfel spus, chiar dacă o anumită faptă este incriminată infracţiune, nu orice acţiune sau inacţiune a persoanei care se circumscrie calităţilor cerute subiectului activ, indiferent de gravitatea faptei săvârşite, trebuie încadrată în sfera normei de incriminare.

Aşa cum a subliniat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, sarcina aplicării principiului ultima ratio revine nu doar legiuitorului, ci şi instanţelor de judecată chemate să aplice legea (Decizia nr. 405/15 iunie 2016; Decizia nr. 392/6 iunie 2017; Decizia nr. 283/17 mai 2023).

Atribuţiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din iniţiativă.

Reţinând acest context argumentativ, analiza Înaltei Curţi a incidenţei principiului ultima ratio în speţa de faţă, va debuta de la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 283/17.05.2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 488 din 06.06.2023, prin care a fost analizată constituţionalitatea art. 297 C. pen. în contextul ultimei modificări a acestuia şi adaptării lui deciziilor Curţii Constituţionale anterioare (nr. 405/2016, respectiv 392/2018). Instanţa de contencios constituţional a oferit răspuns relativ la (ne)constituţionalitatea textului, în contextul criticilor vizând omisiunea legislativului de a institui un prag valoric pentru paguba realizată şi/sau a unei intensităţi a vătămării, situaţie ce ar menţine imprecizia legislativă şi încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, respectiv art. 7 din CEDO. Astfel, evaluând cerinţele de conformare constituţională prin prisma exigenţelor de previzibilitate şi claritate circumscrise legalităţii incriminării, Curtea a stabilit că revine instanţelor judecătoreşti rolul de a menţine şi consolida prezumţia de constituţionalitate a textului prin raportare la jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

Aşadar, Înalta Curte arată că doar prin respectarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale adiacente şi subsecvente Deciziei nr. 405/2016, norma de incriminare a infracţiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 297 C. pen., poate fi considerată în acord cu exigenţele constituţionale.

În continuare Înalta Curte arată că deşi infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune de rezultat iar urmarea imediată a săvârşirii acestei fapte fiind cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice ori ale unei persoane juridice, legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei şi nici o anumită intensitate a vătămării, ceea ce a determinat instanţa de contencios constituţional să concluzioneze că, indiferent de valoarea pagubei sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei, aceasta din urmă, dacă sunt îndeplinite şi celelalte elemente constitutive, poate fi o infracţiune de abuz în serviciu.

Din acest motiv, Curtea a reamintit că legiuitorul a identificat şi a reglementat la nivel legislativ extrapenal pârghiile necesare înlăturării consecinţelor unor fapte care, deşi, potrivit reglementării actuale, se pot circumscrie săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale. Este totuşi necesar ca fapta să prezinte o anumită gravitate. În caz contrar, neexistând gradul de pericol social al unei infracţiuni, fapta atrage, după caz, numai răspunderea administrativă sau disciplinară.

Caracterul serios al pagubei materiale/intensităţii vătămării intereselor legitime (ce poate fi determinat pe cale interpretativă de la caz la caz), coroborat cu poziţia subiectivă a funcţionarului constând în acţiunea sa care are drept scop producerea urmării socialmente periculoase (element de diferenţă faţă de forma de vinovăţie specifică răspunderii disciplinare/contravenţionale), reprezintă aspecte de tipicitate obiectivă şi subiectivă care delimitează forma de răspundere penală de formele de răspundere non penale. Din această perspectivă, respectiv a unei practici judiciare consecvente aplicării considerentelor Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 referitoare la principiul ultima ratio, sunt îndeplinite standardele de securitate juridică fixate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, astfel că problema de drept ridicată devine una de interpretare şi aplicare a legii.

Astfel, în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios constituţional a constatat că norma de incriminare privind infracţiunea de abuz în serviciu nu delimitează în mod expres răspunderea penală de alte forme de răspundere şi, pentru a remedia această inconsistenţă normativă, prin decizii subsecvente celei de admitere, a făcut trimitere la principiul ultima ratio şi a considerat ca fiind suficientă acţiunea subsidiară a instanţelor judecătoreşti.

Revenind la situaţia existentă în prezenta cauză, Înalta Curte constată că, sub aspectul laturii obiective, s-a reţinut cu titlul definitiv că elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu, săvârşită de inculpata A., este reprezentat de îndeplinirea unui act în mod defectuos - prin încălcarea legii, respectiv a dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din Codul de procedură fiscală conform cărora: "(1) Actul administrativ fiscal poate fi anulat, desfiinţat sau modificat de către organul fiscal competent în condiţiile prezentului cod."cu referire la art. 460 alin. (8) din Codul fiscal potrivit cărora "(8) În cazul în care proprietarul clădirii nu a actualizat valoarea impozabilă în ultimii 5 ani anteriori anului de referinţă, cota impozitului/taxei pe clădiri este de 5%, cu condiţia ca proprietarul clădirii să fi fost notificat de către organul fiscal competent despre posibilitatea depunerii raportului de evaluare. Notificarea se comunică proprietarului clădirii prin publicarea acesteia în spaţiul privat virtual sau prin poştă, în cazul contribuabililor care nu sunt înrolaţi în spaţiul privat virtual. Termenul până la care trebuie comunicată notificarea este 31 octombrie a anului curent pentru impozitul datorat începând cu anul următor. În cazul în care notificarea nu este comunicată până la această dată, impozitul urmează a se calcula prin aplicarea cotei stabilite potrivit alin. (1) sau (2), după caz, asupra valorii impozabile a clădirii."

Înalta Curte notează că normele care conturează categoria de obligaţii a căror încălcare ar putea concretiza infracţiunea de abuz în serviciu trebuie să fie clare, precise, exacte şi previzibile pentru ca subiectul activ al infracţiunii să prevadă consecinţele faptei sale.

Prin urmare, chiar dacă anumite acţiuni se încadrează într-o potenţială încălcare legală în exerciţiul funcţiei, atunci când norma este prea generală sau interpretabilă, aceasta nu se poate circumscrie, fără încălcarea principiului legalităţii incriminării, standardului obiectiv ce trebuie avut în vedere la determinarea faptei penale.

Reţinând acest context, Înalta Curte apreciază că dispoziţiile anterior indicate au un caracter general lipsit de predictibilitate şi care nu sunt apte să normeze conduita de urmat, în sensul anulării unei decizii de impunere emise iniţial ca urmare a emiterii ulterior a unei alte asemenea decizii prin care se stabileşte valoarea unui impozit local pentru un imobil. De altfel, lipsa caracterului clar şi previzibil al dispoziţiile legale reţinute ca fiind încălcate rezultă şi din actele dosarului, respectiv prin adresa nr. x/03.06.2024, emisă de Direcţia Economică din cadrul Primăriei Bacău, în care se precizează, în esenţă, că o decizie de impunere, aferente unui imobil, emisă iniţial este anulată de emiterea unei decizii ulterioare fără parcurgerea unei alte proceduri administrative, procedură care se regăseşte şi la nivelul altor administraţii publice locale din ţară.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte apreciază că este greu de susţinut că norma de incriminare respectă standardul obiectiv necesar determinării faptei penale, deoarece unei persoane nu i se poate imputa încălcarea acestui standard prin constatarea îndeplinirii de către aceasta a unor prescripţii implicite sau cu caracter de generalitate, ori interpretabile la nivel normativ.

În ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu, în Decizia nr. 405/2016, Curtea Constituţională a apreciat că, "în primul rând, legiuitorului îi revine obligaţia, ca, în actul de legiferare, indiferent de domeniul în care îşi exercită această competenţă constituţională, să dea dovadă de o atenţie sporită în respectarea principiului clarităţii şi previzibilităţii legii. Pe de altă parte, organelor judiciare, în misiunea de interpretare şi aplicare a legii şi de stabilire a defectuozităţii îndeplinirii atribuţiei de serviciu, le revine obligaţia de a aplica standardul obiectiv, astfel cum acesta a fost stabilit prin prescripţia normativă"(paragr. 52). În aceeaşi decizie, Curtea a mai apreciat că "raportarea la prescripţia normativă trebuie realizată şi în ipoteza analizei neîndeplinirii unui act, cu atât mai mult cu cât, în domeniul penal, o inacţiune dobândeşte semnificaţie ilicită doar dacă aceasta reprezintă o încălcare a unei prevederi legale exprese care obligă la un anumit comportament într-o situaţie determinată".

Curtea Constituţională a înglobat astfel în jurisprudenţa sa cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu principiul legalităţii, din perspectiva clarităţii şi previzibilităţii legii.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului. Rezultă astfel că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29; Hotărârea din 22 iunie 2000, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34; Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91).

În raport de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi ale art. 7 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului, văzând şi jurisprudenţa relevantă în această materie a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte apreciază că textele de lege a căror încălcare a fost reţinută în decizia curţii de apel nu îndeplinesc condiţiile de claritate, precizie şi previzibilitate, astfel încât nu poate fi reţinută în sarcina inculpatei, funcţionar public, A. îndeplinirea defectuoasă a unei atribuţii de serviciu prevăzută de lege.

v Consecinţă constatării lipsei tipicităţii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, în ceea ce o priveşte pe inculpata A. radiază şi asupra infracţiunii de fals informatic reţinută în sarcina aceleaşi inculpate, ce în raport cu baza factuală reţinută cu titlu definitiv de către instanţele care au evaluat fondul cauzei, a reprezentat doar o modalitate de săvârşire a primei infracţiuni, în accepţiunea dispoziţiilor art. 38 alin. (1) teza a doua C. pen. [există concurs real de infracţiuni şi atunci când una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea (...)altei infracţiuni].

În concret, Înalta Curte constată că situaţia de fapt valorificată, în acest sens, de instanţa de apel a vizat faptul că "aceasta a modificat în sistemul informatic datele privitoare la contribuabilul S.C. D. S.R.L. prin ştergerea imobilului cu matricola x şi reînregistrarea acestuia cu matricola y pentru a face posibilă emiterea Deciziei de impunere din data de 01.09.2021 în care este menţionată ca dată a ultimei evaluări 31.12.2015", fiind creat astfel un folos necuvenit în cuantum de 54.484 RON către această societate.

În raport de acest context faptic, din care rezultă existenţa, în speţă, a unui concurs de infracţiuni cu conexitate mijloc-scop, prevăzut de art. 38 alin. (1) teza II C. pen., Înalta Curte apreciază că, în situaţia lipsei infracţiunii scop (în speţă, infracţiunea de abuz în serviciu-ca urmare a constatării lipsei elementul material reprezentat de îndeplinirea unui act în mod defectuos - prin încălcarea legii), nu se poate reţine nici tipicitatea obiectivă a infracţiunii de fals informatic, aceasta fiind lipsită de o finalitate juridică, cerinţă esenţială impusă de norma de incriminare prevăzută de art. 325 C. pen. ("Introducerea, modificarea sau ştergerea, fără drept, de date informatice ori restricţionarea, fără drept, a accesului la aceste date, dacă fapta este săvârşită în scopul de a produce un rezultat juridic se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani").

B. În ceea ce îl priveşte pe inculpatul B., Înalta Curte constată că baza factuală reţinută ce a condus la condamnarea acestuia pentru săvărşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prevăzută de art. 48, alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie cu referire la art. 297, alin. (1) C. pen. a constat în aceea că "în calitate de evaluator, i-a ajutat pe C. şi A. să emită Decizia de impunere din data de 1.09.2021 cu încălcarea dispoziţiilor art. 460 alin. (8) din Codul fiscal.

Ajutorul a constat în aceea că, în perioada 12.08.2021 - 01.09.2021, a întocmit, semnat şi transmis celor doi funcţionari din cadrul Direcţiei Economice din cadrul Primăriei Municipiului Bacău - Direcţia Impozite şi Taxe Locale Bacău documentul "Raport de evaluare pentru impozitare apartament cu patru camere şi dependinţe în suprafaţă construită de 136,45 MP Situate în Mun. Bacău, str. x - Rezidenţial Proprietar: S.C. D. S.R.L. Bacău", pe care l-a datat 31 decembrie 2015, cunoscând că le este necesar pentru a emite o decizie de impunere cu cota de impozitare de 0,1%."

În conţinutul art. 48 C. pen. este definită noţiunea de complicitate ca fiind acea formă a participaţiei penale în care o persoană, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, inclusiv prin promisiunea tăinuirii lucrurilor provenite din săvârşirea faptei, chiar dacă, după săvârşirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită sau de a favoriza pe făptuitor, promisiune făcută anterior începerii executării sau în timpul realizării acesteia. Cu alte cuvinte, complicele este acea persoană (participant secundar) care înlesneşte, sprijină realizarea acţiunii tipice de către autor (participant principal).

Astfel, Înalta Curte arată că pentru a exista complicitate este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: a) să se fi săvârşit de altcineva o infracţiune (în formă tipică sau tentantă atunci când tentativa este pedepsibilă); b) să existe o contribuţie (materială sau psihică) din partea complicelui care a servit, folosit în orice mod la săvârşirea infracţiunii comise de altul; c) să existe o înţelegere (coeziune psihică) între autor şi cel care ajută, ceea ce presupune ca cel din urmă să fi voit ca activitatea sa să contribuie la realizarea acţiunii autorului şi să fi cunoscut ceea ce urmărea autorul acţiunii pe care el înţelege să o sprijine.

Or, în raport de considerentele mai sus precizate, prin care s-a constatat că faptele săvârşite de inculpata A., în calitate de autor, nu sunt prevăzute de legea penală se răsfrânge nu numai asupra autorului, ci şi în ceea ce îl priveşte pe complice, a cărui contribuţie accesorie depinde de existenţa faptei pe care se presupune că a sprijinit-o, întrucât actele complicelui susţin o faptă comisă de către autor. Aşa fiind, reţinerea faptului că faptele nu sunt prevăzute de legea penală conduce nu numai la achitarea autorului în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., dar şi la achitarea pentru acelaşi temei a complicelui, respectiv a inculpatului B., având în vedere că pentru a exista complicitatea se presupune ca autorul să fi săvârşit o infracţiune, ipoteză care nu se regăseşte în cauză.

Sub acest aspect, Înalta Curte apreciază că principiile generale aplicabile participaţiei principale sunt, deopotrivă, aplicabile şi participaţiei secundare, întrucât acţiunile indirecte şi mediate contribuie la realizarea infracţiunii, fac parte din antecedenţa cauzală a acesteia, astfel că lipsa, inexistenţa acţiunii tipice a autorului nu poate avea ca rezultat decât inexistenţa actelor de înlesnire, ajutor în realizarea ei.

Aşadar, reţinerea de către instanţa de judecată că faptele autoarei A. nu sunt prevăzute de legea penală este suficientă pentru a susţine aprecierea că nici faptele complicelui B. nu sunt prevăzute de legea penală şi a justifica o soluţie de achitare a participantului secundar întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursurile în casaţie formulate de inculpaţii B. şi A. împotriva deciziei penale nr. 832 din data de 19 septembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2022.

Va casa, în parte, decizia penală atacată precum şi sentinţa penală nr. 20/D din 01.02.2024 pronunţată de Tribunalul Bacău şi, în rejudecare:

În baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., cu referire la art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., va achita pe inculpata A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen.

În baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., cu referire la art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., va achita pe inculpata A., pentru săvârşirea infracţiunii de fals informatic, prevăzută de art. 325 C. pen.

În baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., cu referire la art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., va achita pe inculpatul B., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen.

Va înlătura formele de executare referitoare la inculpaţii B. şi A..

Conform art. 25 alin. (5) C. proc. pen.. va lasă nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă U.A.T. Municipiul Bacău în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii B. şi A..

Va înlătura dispoziţiile privind obligarea inculpaţilor B. şi A. la plata cheltuielilor judiciare către stat, ocazionate de soluţionarea cauzei în fond şi în apel.

Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor casate care nu contravin prezentei decizii.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea prezentei cauze vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii inculpaţi B. şi A., în cuantum de câte 720 de RON, vor rămân în sarcina statului şi se vor achita din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile în casaţie formulate de inculpaţii B. şi A. împotriva deciziei penale nr. 832 din data de 19 septembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2022.

Casează, în parte, decizia penală atacată precum şi sentinţa penală nr. 20/D din 01.02.2024 pronunţată de Tribunalul Bacău şi, în rejudecare:

În baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., cu referire la art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achită pe inculpata A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen.

În baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., cu referire la art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achită pe inculpata A., pentru săvârşirea infracţiunii de fals informatic, prevăzută de art. 325 C. pen.

În baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., cu referire la art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achită pe inculpatul B., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen.

Înlătură formele de executare referitoare la inculpaţii B. şi A..

Conform art. 25 alin. (5) C. proc. pen.. lasă nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă U.A.T. Municipiul Bacău în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii B. şi A..

Înlătură dispoziţiile privind obligarea inculpaţilor B. şi A. la plata cheltuielilor judiciare către stat, ocazionate de soluţionarea cauzei în fond şi în apel.

Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor casate care nu contravin prezentei decizii.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea prezentei cauze rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii inculpaţi B. şi A., în cuantum de câte 720 de RON, rămân în sarcina statului şi se achită din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 martie 2025.