Maintaining security measures for special confiscation after classification; non-compliance with periodic review deadlines does not trigger automatic cessation of rights

Şedinţa publică din data de 12 martie 2025

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 20 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia II Penală în dosarul nr. x/2024, printre altele, s-au respins, ca neîntemeiate, cererile formulate de intimaţii A., B., C., D. şi E., de a se constata încetarea de drept a măsurilor asigurătorii menţinute prin ordonanţa din 12.12.2022 dată în dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT.

Totodată, s-au respins, ca neîntemeiate, cererile aceloraşi intimaţi de ridicare a măsurilor asigurătorii menţinute prin ordonanţa din 12.12.2022 dată în dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT, cu privire la bunurile care le aparţin.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:

· referitor la solicitarea de a se constata încetarea de drept a măsurilor asigurătorii menţinute prin ordonanţa din 12.12.2022 dată în dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT, reţine următoarele:

Sub acest aspect instanţa de fond a precizat că prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European, a fost modificat C. proc. pen., fiind astfel stabilită obligaţia organelor judiciare de a verifica, din oficiu, subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, în termen de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în camera preliminară ori în cursul judecăţii.

În esenţă, s-a apreciat că voinţa legiuitorului a fost aceea de a crea o obligaţie pozitivă a organelor judiciare de a analiza periodic, din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii, precum şi necesitatea menţinerii acestora, inclusiv din perspectiva proporţionalităţii măsurilor, raportat la ingerinţa acestora în dreptul de proprietate, verificarea fiind justificată şi de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări.

Astfel, judecătorul de cameră preliminară din cadrul primei instanţe a reţinut că, spre deosebire de măsurile preventive în cazul cărora art. 241 C. proc. pen.. stabileşte în mod expres situaţiile în care acestea încetează de drept, o asemenea reglementare nu se regăseşte şi în privinţa măsurilor asigurătorii, legea reglementând doar două ipoteze în care este incidentă sancţiunea încetării de drept a măsurilor asiguratorii (conform art. 315 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.. şi art. 397 alin. (5) C. proc. pen..).

Potrivit opiniilor exprimate în doctrina de specialitate, soluţia aplicării prin analogie a textului art. 241 C. proc. pen.. şi în ipoteza măsurilor asiguratorii nu poate fi acceptată, din moment ce, pe de o parte, pentru cele două categorii de măsuri legiuitorul a instituit condiţii diferite de luare şi menţinere, cu consecinţe inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea încetării lor (printre altele, în cazul măsurilor asigurătorii nu a fost prevăzut un termen pe perioada căruia puteau fi luate şi menţinute şi nici nu este reglementată o durată maximă a acestora pe parcursul procesului penal), iar, pe de altă parte, textul art. 241 C. proc. pen.. nu conţine o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidenţă este definită cu claritate în chiar cuprinsul ei, fiind astfel de strictă interpretare şi aplicare.

Deşi enumeră soluţiile pe care organul judiciar le poate pronunţa cu ocazia examinării subzistenţei temeiurilor care au justificat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, art. 2502 C. proc. pen.. nu face referire şi la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând expres doar posibilitatea menţinerii, restrângerii, extinderii sau ridicării lor.

Ca atare, s-a reţinut că dispoziţiile introduse prin Legea nr. 6/2021 nu reglementează consecinţele pe care le-ar antrena o conduită contrară conţinutului lor, eventuala depăşire a termenelor nefiind de natură să atragă sancţiunea încetării de drept a respectivelor măsuri, atâta timp cât o asemenea sancţiune nu a fost consacrată legislativ decât în cele două situaţii anterior menţionate şi nu poate fi extinsă prin analogie în cazul lipsei de verificare a legalităţii şi temeiniciei în termenele de 6 luni, respectiv de 1 an, practica majoritară a instanţelor naţionale fiind, de altfel, în acelaşi sens (respectiv termenele în cauză nu sunt unele de decădere, ci de recomandare).

Prin urmare, s-a apreciat că solicitarea formulată de intimaţii A., B., C., D. şi E. în sensul anterior precizat se impune a fi respinsă ca neîntemeiată.

· Referitor la solicitarea intimatului C. de a se constata încetarea de drept a măsurilor asigurătorii pe temeiul prevăzut de art. 315 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.., s-au reţinut următoarele:

Potrivit art. 315 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.., măsurile asigurătorii menţinute prin ordonanţa de clasare urmează a înceta de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile, în termen de 30 de zile de comunicarea soluţiei.

În acest context s-a menţionat că textul sus-enunţat nu este incident însă în speţa de faţă, în situaţia în care procurorul, prin aceeaşi ordonanţă de clasare, a dispus şi sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de confiscare specială, iar măsurile asigurătorii a fost menţinute în vederea luării acestei măsuri de siguranţă, după se precizează expres în ordonanţă.

În plus, s-a considerat că aplicabilitatea art. 315 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.. are în vedere ipoteza în care persoana vătămată adoptă o atitudine pasivă şi nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen procedural în vederea recuperării pagubei, iar nu şi situaţia în care, spre exemplu, presupusul prejudiciu nu poate fi reclamat întrucât persoana vătămată a decedat ori şi-a încetat existenţa (în cazul persoanei juridice), cum este cazul S.C. F. S.R.L. (presupus vătămată prin comiterea infracţiunii de delapidare), în prezent radiată, astfel încât, s-a precizat că nu se poate da eficienţă solicitării intimatului C. pe acest aspect.

· Referitor la solicitarea reprezentantului Ministerului Public în sensul de a se constata inadmisibilitatea solicitărilor de ridicare a măsurilor asigurătorii în prezenta procedură, s-au reţinut următoarele:

Prin Decizia nr. 166 din 17 martie 2015, publicată în M.Of. nr. 264 din 21 aprilie 2015, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 5491alin. (2) din C. proc. pen. şi a constatat că aceste dispoziţii legale sunt neconstituţionale; a admis excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 549^1 alin. (3) din C. proc. pen., potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă "în camera de consiliu, fără participarea procurorului ori a persoanelor prevăzute la alin. (2)", este neconstituţională; a admis excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 5491alin. (5) din C. proc. pen., potrivit căreia instanţa ierarhic superioară ori completul competent se pronunţă "fără participarea procurorului şi a persoanelor prevăzute la alin. (2)", este neconstituţională.

În paragraful 43 al deciziei, instanţa de contencios constituţional a reţinut între altele că "procedura specială reglementată de art. 5491din C. proc. pen. vizează o atribuţie a judecătorului de cameră preliminară în care acesta decide asupra fondului cauzei, respectiv dispune cu privire la desfiinţarea unui înscris sau cu privire la confiscarea specială a unor bunuri. Aceasta, în condiţiile în care nici ordonanţa procurorului de clasare sau de renunţare la urmărire penală prin care decide cu privire la raportul de drept penal analizat şi nici încheierea judecătorului prin care se soluţionează plângerea împotriva acestor soluţii ale procurorului, în baza art. 341 din C. proc. pen., nu au autoritate de lucru judecat în faţa judecătorului de cameră preliminară care urmează a se pronunţa în conformitate cu prevederile art. 5491din C. proc. pen..".

Totodată, Curtea a reţinut următoarele (paragraf 49):

"Pe de altă parte, în procedura analizată, deşi judecătorul de cameră preliminară decide cu privire la fondul cauzei, şi anume cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict - faptă, persoană şi vinovăţie -, persoanele vătămate în interesele lor şi procurorul nu au dreptul de a solicita administrarea unor mijloace de probă, de a folosi aceste mijloace de probă şi de a invoca excepţii pentru a-şi argumenta poziţia (...). Curtea consideră că dreptul la apărare conferă oricărei părţi implicate într-un proces şi indiferent de natura acestuia (civil, penal, comercial, administrativ, litigiu de muncă) posibilitatea de a folosi toate mijloacele prevăzute de lege prin care pot fi invocate situaţii sau împrejurări ce susţin şi probează apărarea. Acesta include participarea la şedinţele de judecată, posibilitatea de a folosi orice mijloc de probă, de a solicita administrarea unor probe şi de a invoca excepţii procedurale ce îi pot sprijini poziţia".

Aşadar, s-a precizat că din paragrafele sus-menţionate se desprinde faptul că, în prezenta procedură - având ca obiect propunerea procurorului de confiscare specială a unor bunuri -, judecătorul de cameră preliminară decide cu privire la fondul cauzei, respectiv cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict - faptă, persoană şi vinovăţie, nefiind ţinut de ordonanţa procurorului de clasare sau de renunţare la urmărire penală prin care decide cu privire la raportul de drept penal analizat şi nici de încheierea judecătorului prin care se soluţionează plângerea împotriva acestor soluţii ale procurorului, în baza art. 341 din C. proc. pen.

În continuare s-a arătat că fiind vorba despre o procedură în care se antamează fondul cauzei, judecătorul apreciază că solicitarea intimaţilor de constatare a încetării de drept/ridicare a măsurilor asigurătorii sunt admisibile, impunându-se a fi examinate pe fond, similar cu formularea unor cereri în cursul procesului penal, conform art. 2502 C. proc. pen.

· Referitor la solicitarea intimaţilor A., B., C., D. şi E. de a se dispune ridicarea măsurilor asigurătorii pe chestiuni de fond, s-au reţinut următoarele:

Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile ce aparţin inculpatului sau altei persoane, în condiţiile art. 249 C. proc. pen.., prin instituirea unui sechestru asupra acestora, în scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune sau realizării confiscării speciale sau extinse, executării pedepsei amenzii ori a cheltuielilor judiciare. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure atingerea scopului prevăzut de lege, în variantele alternative prevăzute de lege.

Examinarea subzistenţei temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea măsurilor asigurătorii trebuie efectuată atât din perspectiva criteriilor menţionate, cât şi a celor ce rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la protecţia proprietăţii.

Sub acest aspect, s-a precizat că în jurisprudenţa europeană în materia drepturilor omului, s-a statuat că orice ingerinţă în drepturile protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale trebuie să fie prevăzută de lege, pentru a exclude caracterul arbitrar, să fie justificată de un interes public sau general legitim şi, nu în ultimul rând, să asigure un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi cele privind protecţia drepturilor fundamentale ale persoanei.

Proporţionalitatea dintre ingerinţa statului în dreptul recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi interesul urmărit prin instituirea unei măsuri asigurătorii in vederea confiscării, astfel cum a statuat C.E.D.O. în jurisprudenţa sa, trebuie analizată, în funcţie de circumstanţele cauzei şi natura ingerinţei în discuţie, prin raportare la mai mulţi factori relevanţi, precum durata măsurii şi valoarea bunurilor supuse acesteia (cauza Credit Europe Leasing IFN S.A. împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020), necesitatea menţinerii măsurii, având în vedere desfăşurarea procedurii penale şi consecinţele acesteia asupra părţii interesate (cauza Lachikhina împotriva Rusiei, hotărârea din 10 octombrie 2017), comportamentul reclamantului şi al autorităţilor statului care intervin, prin raportare şi la complexitatea cauzei.

Evaluând în limitele menţionate măsurile asigurătorii instituite asupra bunurilor intimaţilor A., B., C., D. şi E., s-a constatat că acestea sunt proporţionale cu scopul urmărit, iar consecinţele pe care le produc nu depăşesc efectele normale ale unor astfel de măsuri şi, prin urmare, la actualul moment procesual subzistă temeiurile care au determinat dispunerea lor în cursul urmăririi penale, întrucât satisfac în continuare exigenţele de necesitate şi proporţionalitate care au stat la baza dispunerii lor, criticile de nelegalitate ori de netemeinicie invocate fiind nefondate.

În cauză, s-a reţinut că intimaţii/inculpaţi D., G., B., E. şi C. au fost cercetaţi, între altele, pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală (primul intimat) şi delapidare (toţi intimaţii), fapte cu privire la care s-a dispus, prin ordonanţa nr. 3289/D/P/2022 din 12.12.2022 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Structura Centrală, clasarea cauzei, reţinându-se temeiul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.. (intervenirea prescripţiei răspunderii penale). Această soluţie a rămas definitivă prin încheierea judecătorului de cameră preliminară din data de 15.12.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.

De asemenea, s-a constatat că presupusul produs infracţional obţinut de intimaţi, respectiv terţul A. prin faptele de mai sus este unul deosebit de ridicat, prezentul dosar fiind constituit ca urmare a sesizării judecătorului de cameră preliminară cu propunerea parchetului de a se dispune confiscarea specială, în natură sau echivalent după cum urmează:

- de la intimatul D. (până la concurenţa sumei de - 200.243.448,38 RON, din care 29.870.559,38 RON prejudiciul cauzat prin comiterea infracţiunii de delapidare şi 170.372.929 RON prejudiciu cauzat bugetului consolidat al statului prin comiterea infracţiunii de evaziune fiscală în situaţia în care Statul Român nu ar formula pretenţii civile);

- de la intimatul G. (până la concurenţa sumei de 40.973.358,92 RON prejudiciu cauzat prin comiterea infracţiunii de delapidare);

- de la intimatul B. (până la concurenţa sumei de 32.724.228,74 RON reprezentând prejudiciu cauzat prin comiterea infracţiunii de delapidare);

- de la intimatul E. (până la concurenţa sumei de 6.591.893 RON reprezentând prejudiciu cauzat prin comiterea infracţiunii de delapidare);

- de la intimatul C. (până la concurenţa sumei de 6.493.531,92 RON reprezentând prejudiciu cauzat prin comiterea infracţiunii de delapidare),

- de la terţul A. (până la concurenţa sumei de 32.724.228,74 RON reprezentând sume rezultate din comiterea infracţiunii de delapidare care au ajuns în conturile societăţii civile de avocaţi).

Totodată s-a precizat că, în cazul comiterii unei infracţiuni de evaziune fiscală, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie conform art. 11 din Legea nr. 241/2005.

Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii a reţinut că măsurile asigurătorii au un caracter provizoriu, având rolul de a asigura buna desfăşurare a procesului penal pentru a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure atingerea scopului prevăzut de lege, în speţa de faţă fiind instituite în vederea confiscării speciale.

S-a mai arătat faptul că, pentru luarea măsurilor asigurătorii, nu este necesar ca inculpaţii/intimaţii să pregătească ori să realizeze manopere sau activităţi din care să rezulte că ar intenţiona ascunderea bunurilor ori să existe un pericol de insolvabilitate al persoanelor afectate de aceste măsuri, legiuitorul neprevăzând astfel condiţii, cu observaţia că sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal ce nu au un caracter punitiv, ci eminamente preventiv.

În continuare s-a constatat că ingerinţa constând în dispunerea măsurii asigurătorii asupra bunurilor inculpaţilor ce vizează dreptul de proprietate este reglementată prin lege, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept.

Faţă de cele expuse, ţinând cont că intervalul de timp care s-a scurs de la instituirea măsurilor asiguratorii şi până în prezent s-a apreciat că nu poate fi considerat ca nerezonabil având în vedere durata procedurii şi complexitatea speţei, judecătorul de cameră preliminară reţine că ingerinţa în dreptul de proprietate este proporţională cu cauza care a determinat-o, neconstituind o restrângere excesivă a dreptului de proprietate, aceasta fiind justificată de interesul bunei înfăptuiri a justiţiei, motiv pentru care măsurile asigurătorii se impun a fi menţinute şi în continuare.

Totodată, contrar celor învederate de apărătorul terţului A., judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii a reţinut că posibilitatea luării măsurii de siguranţă în cazul terţilor rezultă neîndoielnic din dispoziţiile de drept material cuprinse în art. 112 C. pen. privind confiscarea specială.

Astfel, art. 112 din C. pen. prevede că pot fi supuse confiscării speciale bunuri aparţinând terţilor, între care bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă terţul a cunoscut scopul folosirii lor, bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă terţul a cunoscut scopul folosirii lor, dar şi bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi transferate unui terţ pentru a evita confiscarea, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, precum şi bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea bunurilor descrise anterior, precum şi bunurile produse de acestea. Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, se va proceda la confiscarea prin echivalent.

Necesitatea aplicării măsurii confiscării speciale sau extinse asupra bunurilor aflate în posesia sau proprietatea unor persoane care nu au calitatea de parte în procesul penal rezultă, în cea mai mare parte, din specificul infracţiunilor generatoare de profit, în cazul cărora pentru ascunderea bunurilor obţinute în mod fraudulos, se recurge la transferul acestora în patrimoniul altor persoane.

Totodată, în jurisprudenţa CEDO (cauza Silickiene împotriva Lituaniei) s-a reţinut că dispunerea confiscării de la terţi nu este incompatibilă per se cu dispoziţiile art. 6, art. 7 sau art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, dacă aceasta este prevăzută în dreptul intern, iar norma penală satisface exigenţele de previzibilitate şi accesibilitate, deoarece intră în marja de apreciere a statelor reglementarea modalităţii de recuperare a produselor infracţiunilor.

În ceea ce priveşte susţinerea că, din suma totală de 32.724.228,74 RON (echivalentul a 7.440.000 euro) cu privire la care s-a propus confiscarea de la terţ, mai mult de jumătate reprezintă cheltuieli, taxe şi impozite plătite bugetului de stat, care nu se mai află în conturile societăţii, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii a reţinut însă că, la actualul moment procesual, este prematur a fi efectuată o astfel de analiză, deoarece apărările A., în realitate, se referă la chestiuni de fond, care vor fi avute în vedere la momentul soluţionării cauzei deduse judecăţii, după administrarea de probe suplimentare dacă va fi cazul.

Astfel, faţă de natura infracţiunilor pentru care intimaţii B., C., D. şi E. au fost cercetaţi în calitate de inculpaţi, faptul că, potrivit probelor administrate la urmărirea penală, există o presupunere rezonabilă că sumele cu privire la care s-a propus confiscarea specială (într-un cuantum deosebit de ridicat) au fost obţinute din comiterea unor fapte prevăzute de legea penală (evaziune fiscală şi delapidare - a se vedea în acest sens declaraţii martori, raport expertiză contabilă, rulaje conturi etc.), văzând şi scopul instituirii măsurilor asiguratorii (anume acela de a se asigura punerea în executare a măsurii de siguranţă a confiscării speciale), faptul că ingerinţa în ceea ce priveşte dreptul de proprietate al intimaţilor este necesară având în vedere scopul măsurii, circumstanţele reale şi personale din cauză, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii a constatat că temeiurile avute în vedere la luarea măsurilor asiguratorii analizate subzistă, şi nu se impune ridicarea sau restrângerea acestora.

De asemenea, s-a menţionat că nu s-a identificat nici un motiv de nulitate absolută sau relativă care să atragă încetarea de drept, respectiv să justifice ridicarea, chiar şi parţială, a măsurilor asigurătorii contestate.

Împotriva încheierii din data de 20 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia II penală în dosarul nr. x/2024, au formulat contestaţie intimaţii E., B., D., A..

Prin motivele de contestaţie depuse la dosarul cauzei, intimaţii B. şi S.C.A. "A." au solicitat, în esenţă, să se constate, în principal, că măsurile asigurătorie instituite prin Ordonanţa nr. 455/D/P/2015 din 30.01.2018, Ordonanţa nr. 455/D/P/2015 din data de 31.01.2018 respectiv prin Ordonanţa nr. 455/D/P/2015 din data de 05.07.2018 au încetat de drept, fiind depăşit termenul legal pentru verificarea măsurii, şi să se dispună ridicarea măsurii sechestrului instituit asupra sumelor aflate în conturile acestora, iar în subsidiar să se dispună ridicarea măsurii asigurătorii a sechestrului instituit asupra bunurilor acestora întrucât, pe de-o parte, temeiurile avute în vedere la luarea măsurii nu mai subzistă, iar pe de altă parte, măsura a devenit excesivă şi disproporţionată, depăşind o durată rezonabilă.

În acest sens, s-a invocat faptul că judecătorul de cameră preliminară din cadrul primei instanţe nu a efectuat verificarea periodică din oficiu a măsurilor asigurătorii în procedura prevăzută de art. 549 din C. proc. pen., fiind invocat în acest sens, încheierea nr. 551 pronunţată la data de 30.07.2024, în cauza conexă prezentului dosar [înregistrată sub nr. x/2023] de către ICCJ, secţia penală.

Astfel s-a precizat că deşi judecătorul de cameră preliminară al instanţei de prim grad s-a raportat la jurisprudenţa instanţei supreme privind competenţa judecătorului de cameră preliminară de a soluţiona cererile accesorii vizând verificarea măsurilor asigurătorii ori de a declanşa această verificare din oficiu, în realitate, nu a procedat la efectuarea verificării de legalitate şi temeinicie a măsurii, astfel cum impun şi dispoziţiile art. 2502 din C. proc. pen., ajungându-se la pronunţarea unei soluţii juridice conform căreia măsurile asigurătorii nu au fost nici menţinute, dar nici ridicate.

În continuare s-a menţionat că aşa cum rezultă şi din dispozitivul încheierii atacate, singurele soluţii dispuse de judecătorul de cameră preliminară sunt cele privind respingerea cererilor pe calea cărora s-a solicitat constatarea încetării de drept/ridicarea măsurilor asigurătorii, ceea nu echivalează cu îndeplinirea obligaţiei pozitive a organelor judiciare de verificare periodică - din oficiu, obligaţie pe care judecătorul de cameră preliminară de prim grad o recunoaşte ca fiind impusă în sarcina acestora.

Sub aspectul solicitării de a se constata încetate de drept măsurile asiguratorii instituite, atât contestatorul B. cât şi S.C.A. "A." au susţinut, în esenţă, că termenul de 6 luni sau cel de un an, după caz, în care organul judiciar are obligaţia de a efectua o reevaluare cu privire la subzistenţa temeiurilor avute în vedere iniţial la luarea măsurilor asigurătorii este un termen substanţial, iar nerespectarea lui atrage sancţiunea procesuală reglementată de dispoziţiile art. 268 alin. (2) C. proc. pen.., respectiv încetarea de drept a efectelor măsurii asigurătorii, impunându-se ridicarea acesteia.

În continuare s-a precizat că împrejurarea că legiuitorul nu a prevăzut o sancţiune expresă în cuprinsul art. 2502 C. proc. pen.. nu reprezintă o dispensă pentru organele judiciare şi nu poate conduce la o ineficacitate a normei juridice, neputându-se aprecia că ne aflăm în prezenţa unui termen de recomandare, întrucât nu există termene substanţiale de recomandare. În plus, natura termenului de verificare a măsurii asigurătorii nu depinde de reglementarea expresă a unei sancţiuni, ci, de natura intereselor ocrotite, dându-se prevalentă în mod corespunzător dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului.

Astfel acesta a apreciat că o obligaţie procesuală pozitivă impusă organelor judiciare de legiuitor, aşa cum este ipoteza cuprinsă în dispoziţiile art. 2502 C. proc. pen.., nu poate fi concomitent apreciată doar ca o simplă recomandare, pe considerentul lipsei unei sancţiuni exprese prevăzute în cuprinsul textului de lege, fiind pe deplin aplicabile sancţiunile procesuale reglementate prin dispoziţiile generale reglementate de art. 268 C. proc. pen.

În acest context s-a menţionat că raportat la faptul că ultima verificare a măsurilor asigurătorii instituite asupra sumelor de bani aflate în conturile acestuia s-a realizat la data de 12.12.2022, când procurorul a dispus menţinerea măsurilor, rezultă că termenul de 6 luni în interiorul căruia trebuia realizată o nouă verificare a legalităţii şi temeiniciei măsurilor s-a împlinit la data de 12.06.2023, iar termenul de 1 an la data de 12.12.2023.

Concluzionând, s-a precizat că în dinamica măsurilor asigurătorii, lipsa verificării subzistenţei temeiurilor avute în vedere iniţial la momentul indisponibilizării bunurilor, în termenul legal prevăzut de dispoziţiile art. 2502 C. proc. pen.., atrage incidenţa sancţiunii încetării de drept.

Sub aspectul solicitării de ridicare a măsurilor asiguratorii dispuse s-a susţinut faptul că se impune admiterea cererii ca urmare a schimbării temeiurilor avute în vedere la instituirea acestor măsuri.

În acest sens s-a menţionat că în privinţa a două dintre infracţiunile reţinute iniţial în sarcina contestatorului B., respectiv spălare de bani şi constituire a unui grup infracţional organizat, chiar procurorul a dispus clasarea constatând că faptele nu sunt prevăzute de legea penala.

Referitor la infracţiunea de complicitate la delapidare, s-a precizat că procurorul a dispus clasarea întrucât s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, evitând să facă o evaluare a conţinutului constitutiv al infracţiunii.

În fine, s-a precizat că nu sunt îndeplinite cerinţele privind legalitatea, necesitatea şi proporţionalitatea măsurilor asiguratorii instituite faţă de intimatul B.. În acest context s-a menţionat că existenţa la momentul luării măsurii asigurătorii a motivelor şi împrejurărilor de fapt care au impus necesitatea indisponibilizării bunurilor, nu apare ca fiind necesară şi suficientă pentru menţinerea pe tot parcursul procesului penal a măsurilor deja instituite. încetarea acestor motive, precum şi apariţia unor împrejurări noi de fapt, pot justifica soluţia de ridicare a măsurii sechestrului asigurător.

Totodată s-a apreciat că ridicarea măsurii asigurătorii ar trebui să fie posibilă şi atunci când durata efectivă a acesteia este exagerat de mare în raport de durata şi evoluţia procedurii şi consecinţele pe care le produce depăşesc efectele normale ale unei astfel de măsuri.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 21 ianuarie 2025 sub nr. x/2025, cu prim termen de judecată fixat la data de 29 ianuarie 2025.

La termenul de judecată din 29.01.2025, instanţa de judecată a încuviinţat cererea de amânare a cauzei, formulată de către apărătorul ales al contestatorului B. şi a dispus acordarea unui nou termen de judecată la data de 26.02.2025.

Totodată, la acest termen de judecată, contestatorii E. şi D. au depus la dosarul cauzei, concluzii scrise cu privire la contestaţiile formulate.

În esenţă, contestatorul E., a solicitat, în principal, constatarea încetării de drept a măsurilor asigurătorii dispuse în sarcina acestuia prin Ordonanţa nr. 455/D/P/2015 emisă în data de 07.02.2018 şi menţinută prin Ordonanţa nr. 3289/D/P/2020 din data de 12.12.2022 iar, în subsidiar, ridicarea acestora.

Sub aspectul încetării de drept a măsurilor asigurătorii s-au invocat pe de o parte incidenţa dispoziţiilor art. 315 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.. din prisma faptului că persoana vătămată nu a introdus o acţiune în faţa instanţei civile în termenul prevăzut de aceste dispoziţii legale. iar, pe de altă parte faptul că, în cauză nu au fost respectate termenelor peremptorii in vederea verificării temeiurilor care au fundamentat instituirea masurilor asigurătorii potrivit art. 2502 C. proc. pen.. În contextul ultimului motiv de critică precizat s-a susţinut că a considera ca sunt termene de recomandare termenele de 6 luni, respectiv 1 an, constituie o interpretare eronată a prevederilor art. 2502 C. proc. pen.., cu atât mai mult cu cât în discuţie este afectarea dreptului de proprietate privată şi circulaţia bunurilor civile, fiind în discuţie şi nerespectarea art. 44 din Constituţia României. Aşadar, s-a concluzionat că sancţiunea încetării de drept pentru neverificarea măsurilor asigurătorii în termenul impus de art. 2502 C. proc. pen.. este prevăzută de către dispoziţia generală reprezentată de art. 268 alin. (2) C. proc. pen.. şi pe deplin aplicabilă în prezenta cauză.

Referitor la cererea de ridicare a măsurilor asiguratorii instituite s-a solicitat a se constata faptul că indisponibilizarea bunurilor este o măsura arbitrară care nu respectă caracterul proporţional al ingerinţei în dreptul de proprietate al acestuia, fiind limitat astfel dreptul de a dispune din punct de vedere juridic de bun, motiv pentru care se impune ridicarea masurilor asigurătorii instituite asupra patrimoniului.

Tot sub aspectul ridicării măsurilor asiguratorii s-a solicitat să se constate ca acesta nu are calitate procesuală necesară pentru a se putea dispune menţinerea masurilor asigurătorii prin raportare la prevederile art. 249 alin. (4) C. proc. pen.., respectiv calitatea de suspect, inculpat sau altă persoană în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.

De asemenea, contestatorul D. prin intermediul concluziilor scrise a solicitat, în esenţă, să se constate că măsurile asigurătorii instituite faţă de acesta şi care au fost menţinute prin ordonanţa din data de 12.12.2022 au încetat de drept, cu consecinţa ridicării măsurii sechestrului asigurător de pe cele trei bunuri imobile arătate în cuprinsul ordonanţei. În acest context s-a apreciat că termenele prevăzute de disp. art. 2502 C. proc. pen.., sunt termene substanţiale, de decădere, iar consecinţa nerespectării acestora atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen.

În subsidiar s-a precizat faptul că prin menţinerea măsurilor asiguratorii nu se poate justifica o ingerinţă justificată asupra dreptului de proprietate a acestuia, în contextul în care măsura asigurătorie a fost dispusă în luna februarie 2018 iar faptele reţinute în sarcina sa datează din cursul anilor 2010-2011 iar intervalul de timp scurs de la luarea măsurii (7 ani) sau de la săvârşirea faptelor (15 ani) nu poate fi considerat ca unul rezonabil, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a CEDO.

Anterior termenului de judecată din data de 26 februarie 2025, intimatul C. a depus la dosarul cauzei contestaţia formulată împotriva încheierii din data de 20 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia II penală în dosarul nr. x/2024 prin care a solicitat să se constate încetarea de drept a măsurii asigurătorii a sechestrului menţinută prin Ordonanţa emisă la data de 12.12.2022 în dosarul penai nr. x/2022 al Parchetului de ne lângă înalta Curte de Casaţie si Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism iar, în secundar, a solicitat să se să se dispună ridicarea aceleiaşi măsuri întrucât nu mai sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de lege pentru menţinerea acesteia.

La termenul de judecată din 26 februarie 2025, constatând cauza în stare de judecată, Înalta Curte - completul de 2 judecători de cameră preliminară a acordat cuvântul în dezbateri privind contestaţiile formulate, precum şi asupra tardivităţii căii de atac formulate de către contestatorul C., fiind luate concluziile contestatorilor şi ale reprezentantului Ministerului Public, acestea fiind redate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.

Examinând contestaţiile formulate de intimaţii E., B., D., A. şi C. pe baza actelor şi lucrărilor de la dosar şi a motivelor invocate în argumentarea acestora, Înalta Curte - completul de 2 judecători de cameră preliminară constată următoarele:

A. Analizând cu prioritate excepţia tardivităţii contestaţiei formulate de contestatorul C., Înalta Curte - completul de 2 judecători de cameră preliminară reţine că la dosarului nr. x/2024 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia II penală se regăseşte dovada de primire a plicului conţinând minuta încheierii din data de 20 decembrie 2024, care face obiectul prezentei contestaţii.

De asemenea, se constată că la filele x ale dosarului nr. x/2025 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, se regăseşte cererea de contestaţie a contestatorul C. precum şi dovada depunerii acesteia, în data de 03 februarie 2025, ora 09:29, la Curtea de Apel Bucureşti şi care a fost înaintată instanţei supreme la data de 05 februarie 2025.

Astfel, sub un prim aspect, se constată că potrivit art. 2502 C. proc. pen. "În tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător".

În speţă, fiind vorba de o verificare a măsurii asigurătorii în procedura de luare a măsurii de siguranţă a confiscării speciale prevăzută de art. 5491 C. proc. pen., sunt aplicabile dispoziţiile art. 2501 alin. (1) C. proc. pen., care prevăd că "împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanţa de judecată sau de instanţa de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare".

Verificând natura termenului de 48 de ore înăuntrul căruia se poate promova calea de atac, se constată că acesta este un termen procedural, ce trebuie calculat potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) C. proc. pen.., în sensul că în cuprinsul său nu se socoteşte ora la care începe să curgă şi nici ora la care se împlineşte, şi peremptoriu, a cărui nerespectare atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen, respectiv constatarea tardivităţii acestuia.

Prin urmare, pornind de la data menţionată în dovada de comunicare a minutei încheierii din data de 20 decembrie 2024, respectiv 09 ianuarie 2025, Înalta Curte - completul de 2 judecători de cameră preliminară constată că aceasta avea posibilitatea să formuleze contestaţie până la data de 11 ianuarie 2025. Or, potrivit datei menţionate pe cererea de contestaţie transmisă prin email de către contestatorul C. la Curtea de Apel Bucureşti, respectiv 3 februarie 2025, şi înaintă Înaltei Curţi la data de 05 februarie 2025, în cursul soluţionării prezentei cauze, contestaţia este formulată cu depăşirea termenului de 48 de ore prevăzut de art. 2502 rap. la art. 2501 alin. (1) C. proc. pen.

B. Referitor la contestaţiile formulate de contestatorii E., B., D. şi A., completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi reţine că:

Prin ordonanţa nr. 3289/D/P/2022 din data de 12.12.2022 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism s-a dispus clasarea urmăririi penale, printre alţii, faţă de inculpaţii:

- B. pentru comiterea infracţiunilor de constituire de grup infracţional organizat prev. de art. 367 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen. şi complicitate la delapidare prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 295 C. pen. cu aplicarea art. 308,309 C. pen. cu aplic. art. 5 şi 35 C. pen. (2 acte materiale), totul cu aplicarea prevederilor art. 38 C. pen.;

- D. pentru comiterea infracţiunilor de constituire de grup infracţional organizat prev. de art. 367 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., delapidare prev. de art. 295 C. pen. în condiţiile art. 308, 309 C. pen. cu aplic. art. 5 şi 35 C. pen. (29 acte materiale), spălare de bani prev. de . 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019 cu aplic. art. 35 C. pen. (6 acte materiale), evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 şi bancrută frauduloasă prev. de art. 241 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. cu aplic. art. 5 şi 35 C. pen., totul cu aplicarea art. 38 C. pen.;

- E. pentru comiterea infracţiunilor de constituire de grup infracţional organizat prev. de art. 367 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., delapidare prev. de art. 295 C. pen., în condiţiile art. 308,309 C. pen. cu aplic. art. 5 Şi 35 C. pen. (11 acte materiale) şi spălare de bani prev. de art. 49 lit. a) din Legea nr. 129/2019, cu aplic. art. 5 şi 35 C. pen. (5 acte materiale), totul cu aplicarea prevederilor art. 38 C. pen.;

Prin aceeaşi ordonanţă s-a dispus menţinerea măsurilor asigurătorii luate asupra bunurilor aparţinând, printre alţii, şi inculpaţilor:

- D.: imobil tip apartament cu două camere şi dependinţe, situat în mun. Bârlad, str. x, jud. Vaslui, carte funciară nr. x, nr. cadastral x, în suprafaţa construită de 59 mp, suprafaţă utilă de 43,89 mp, compus din două camere şi dependinţe, cote părţi comune 1/60, cote teren 1130/100; imobil tip teren intravilan, categoria de folosinţă arabil, înscris în CF nr. x Voluntari, nr. cadastral x, în suprafaţă de 449 mp (din acte), 450 mp (din măsurători), situat în localitatea Voluntari, judeţul Ilfov, tarla x, parcela A7, lotul 12A; cota de 3,57% din imobilul tip teren intravilan, categorie de folosinţă arabil, înscris în CF x Voluntari, nr. cadastral x, în suprafaţă de 1.384 mp, cu destinaţia drum acces, dobândit în data de 28.05.2004;

- E.: imobil tip teren arabil, înscris în CF nr. x Mărăcineni, nr. cadastral x, situat în intravilanul comunei Mărăcineni, judeţul Buzău, tarla x, parcela x, în suprafaţă de 30.000 mp, achiziţionat în data de 20.07.2010; teren intravilan în suprafaţă totală de 4.484 mp (măsurători cadastrale), 4.400 mp (conform actelor de proprietate), format din: 515 mp - teren curţi construcţii, 335 mp - teren vie şi 3.634 mp - teren arabil, situate în tarlaua x, parcelele (70), 71, 71/1, 72, (72/1), înscris în CF nr. x Chiliile, cu nr. cadastral x, pe care sunt edificate următoarele: construcţie C1 - locuinţă, cu o suprafaţă construită de 54 mp, nr. cadastral x, cu o valoare impozabilă de 8.316 RON; construcţia C2 - anexă, cu o suprafaţă construită de mp, cu nr. cadastral x, cu o valoare impozabilă de 1.394 RON; construcţia C3 - anexă, cu o suprafaţă construită de 27 mp, cu nr. cadastral x, cu o valoare impozabilă de 1.569 RON;

- B.: suma de 627.484,60 RON aflată în contul bancar x deschis la H. S.A., 224.000 USD aflată în contul bancar x deschis la H. S.A.;

- A.: suma de 3.537.502,95 euro care se află în contul x deschis la H. S.A.; suma de 2.606.901,99 GBP aflată în contul bancar x deschis la H. S.A.;

Totodată, s-a dispus sesizarea judecătorului de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti cu propunerea de confiscare specială în natură sau echivalent cu privire la produsul infracţional dobândit de către inculpaţii:

- D. (până la concurenţa sumei de - 200.243.448,38 RON, din care 29.870.559,38 RON prejudiciul cauzat prin comiterea infracţiunii de delapidare şi 170.372.929 RON prejudiciu cauzat bugetului consolidat al statului prin comiterea infracţiunii de evaziune fiscală în situaţia în care Statul Român nu ar formula pretenţii civile);

- B. (până la concurenţa sumei de 32.724.228,74 RON reprezentând prejudiciu cauzat prin comiterea infracţiunii de delapidare);

- E. (până la concurenţa sumei de 6.591.893 RON reprezentând prejudiciu cauzat prin comiterea infracţiunii de delapidare);

şi de către terţul A. (până la concurenţa sumei de 32.724.228,74 RON reprezentând sume rezultate din comiterea infracţiunii de delapidare care au ajuns în conturile societăţii civile de avocaţi).

Cu privire la oportunitatea menţinerii măsurilor asigurătorii dispuse prin ordonanţă, în esenţă, s-a arătat că în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a apreciat că, atunci când se dispune luarea unei măsuri asigurătorii, inclusiv de către procuror în cursul urmăririi penale, trebuie avute în vedere mal multe valori implicate în cauză, respectiv se impune o evaluare a prejudiciului produs prin infracţiune, astfel încât valoarea bunurilor sechestrate ce ar urma să fie valorificată în vederea despăgubirii părţii civile să fie cât mai apropiată de valoarea prejudiciului pretins".

Luarea măsurilor asigurătorii, deşi reprezintă o limitare a dreptului de proprietate privată care afectează atributul dispoziţiei juridice şi materiale asupra bunurilor indisponibilizate pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei, este o limitare permisă, având în vedere că se aplică în mod nediscriminatoriu şi este justificată de un interes general, fiind necesară obiectivului urmărit de legiuitor şi proporţională cu scopul propus (CCR, dec. nr. 463/2017, par. 26).

Ingerinţa analizată este proporţională cu cauza care a determinat-o, de vreme ce măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, întrucât acestea se dispun pe durata procesului penal, astfel că principiul proporţionalităţii, presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar (CCR, dec. nr. 894/2015, para 30).

De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Europene ale Drepturilor Omului, s-a reţinut că "o ingerinţă în dreptul la respectarea "bunurilor", în afară de faptul că trebuie să fie prevăzută de lege şi în interesul public, trebuie să asigure un "just echilibru" între cerinţele de interes general ale comunităţii şi cerinţele privind protecţia drepturilor fundamentale ale persoanei" (Beyeler c. Italiei, pct. 107; Ališić şi alţii c. Bosniei şi Herţegovinei, Croaţiei, Serbiei, Sloveniei şi Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, pct. 108).

De asemenea, la evaluarea proporţionalităţii şi oportunităţii, gradul de vinovăţie sau de culpă al persoanelor cercetate sau, cel puţin, relaţia dintre comportamentul lor şi infracţiunea în cauză pot fi luate în considerare pentru aprecierea proporţionalităţii confiscării (Pyrantiene c. Lituaniei, pct. 62).

Totodată, anumiţi factori sunt relevanţi atunci când se stabileşte proporţionalitatea unei măsuri asiguratorii: în special durata măsurii, deşi acest lucru nu este definitiv (OOO Avrora Maloetazhnoe Stroitelstvo c. Rusiei, pct. 69); necesitatea menţinerii acesteia, având în vedere desfăşurarea procedurii penale, precum şi consecinţele măsurii asupra părţii interesate (Lachikhina c. Rusiei, pct. 59); comportamentul reclamantului şi al autorităţilor statului care intervin (I. împotriva Republicii Cehe, pct. 75); şi disponibilitatea unei căi de atac efective, inclusiv accesul la instanţe, prin care un reclamant poate contesta confiscarea (continuă) (Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, pct. 49).

Cu privire la necesitatea confiscării sumelor de bani de la A., s-a reţinut că, iniţial, societatea civilă de avocatură a fost introdusă în cauză în calitate de parte responsabilă civilmente. Însă, procurorul de caz a constatat că, întrucât S.C. F. S.R.L. a fost lichidată prin hotărâre judecătorească, astfel încât s-a apreciat că nu se mai poate vorbi despre existenţa unor pretenţii ale acestei societăţi comerciale, deci potrivit art. 112 lit. e) C. pen., sumele de bani încasate de către societatea civilă de avocatură trebuie confiscate.

S-a mai reţinut că măsura confiscării sumelor de bani de la A. se impune din următoarele considerente:

Fiind vorba despre bani, care sunt bunuri fungibile, este indiferent dacă banii respectivi mai există în conturile societăţii, deoarece ceea ce s-a sechestrat este suma de bani şi nu biletele de bancă individualizate după cupiură şi serie. Astfel, societatea civilă de avocatură este ţinută să restituie sumele de bani care au intrat în conturile acesteia, provenind din infracţiunea de delapidare, cu excepţia sumelor virate în conturile inculpatului B., care i-au profitat acestuia, motiv pentru care s-a dispus sechestrarea banilor în conturile inculpatului.

Pe de altă parte, s-a precizat că în lipsa unor pretenţii ale S.C. F. S.R.L. care, în prezent, este lichidată, societatea civilă de avocatură nu are calitate de parte, însă întrucât în proprietatea sau posesia acesteia se află bunuri supuse confiscării cu privire la care s-au dispus măsuri asigurătorii, constituie un subiect procesual, în sensul art. 34 din C. proc. pen. (ÎCCJ, Completul pentru dezlegare a unor probleme de drept, dec. nr. 6/02.03.2016).

De asemenea, potrivit art. 249 alin. (4) C. proc. pen.. măsurile asiguratorii luate în vederea confiscării speciale, se pot lua "[…] asupra bunurilor […] altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile care urmează a fi confiscate".

În completarea celor arătate, s-a menţionat că în practica Curţii Constituţionale a României s-a reţinut că dispunerea sechestrului asupra bunurilor mobile ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, este adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, fiind nediscriminatorie şi necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept (în acest sens dec. nr. 181/2018).

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut posibilitatea de a aplica măsuri de confiscare nu numai în cazul persoanelor acuzate direct de infracţiuni, ci şi al membrilor familiilor acestora şi al altor rude apropiate despre care se presupunea că deţineau şi administrau bunurile dobândite fără just temei, sau care, din alte motive, nu beneficiau de statutul de bună credinţă (Raimondo c. Italiei; Arcuri şi alţii c. Italiei; Morabito şi alţii c. Italiei; Butler c. Regatului Unit; Webb c. Regatului Unit; Saccoccia c. Austriei).

În completarea celor arătate cu privire la necesitatea menţinerii măsurii asiguratorii instituite asupra sumelor de bani aparţinând terţului A., procurorul a menţionat că banii însuşiţi din patrimoniul S.C. F. S.R.L. au profitat societăţii civile de avocaţi.

În continuare s-a arătat că analiza încasărilor şi plăţilor în/din conturile bancare aparţinând A. a relevat faptul că, după încasarea tranşelor de bani de la S.C. F. S.R.L., aferente facturilor emise în baza actelor adiţionale la contractul de asistenţă juridică, sumele au fost folosite împreună cu altele rezultate din depozitele bancare anterior, pentru a constitui alte depozite care conţineau suma totală rezultată. Ulterior, aceste depozite erau desfiinţate după câteva zile sau săptămâni, iar banii au fost utilizaţi pentru plata drepturile cuvenite asociaţilor (ex. J. - 3.133.410 RON, K.- 2.200.000 RON, B. - 1.142.000 RON) sau pentru a achita obligaţii fiscale datorate bugetului de stat.

S-a mai reţinut că sumele de bani însuşite din patrimoniul S.C. F. S.R.L. au profitat A. rezidă şi din aceea că la finalul perioadei analizate (15 iulie 2012), valoarea sumelor deţinute în conturi de către societatea civilă de avocaţi era inferioară celei existente la începutul perioadei (21.03.2012) cu toate că în acest interval a existat şi încasarea sumei totale de 32.724.228,74 RON (echivalentul a 6.000.000 euro + TVA) de la S.C. F. S.R.L..

În consecinţă, având în vedere că, în cauză, urmează a se solicita judecătorului de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, să dispună confiscarea sumelor de bani, au fost menţinute măsurile asiguratorii luate asupra bunurilor intimaţilor din prezenta cauză, aşa cum s-a arătat anterior.

Ulterior prin încheierea definitivă din data de 15.12.2023 pronunţată în dosarul nr. x/2023, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, învestit cu soluţionarea plângerilor împotriva soluţiei de clasare conform art. 340 C. proc. pen.., a dispus următoarele:

În baza art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) C. proc. pen.., au fost admise în parte plângerile formulate de petenţii G. şi D..

A fost schimbat temeiul de drept al soluţiei de clasare dispuse prin ordonanţa nr. 3289/D/P/2022 din 12.12.2022 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Structura Centrală faţă de petentul G. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de bancrută frauduloasă prev. de art. 241 alin. (1) lit. c) C. pen. cu aplic. art. 35 C. pen., din temeiul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.. în cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.. (tardivitatea plângerii prealabile).

Totodată a fost schimbat temeiul de drept al soluţiei de clasare dispuse prin ordonanţa nr. 3289/D/P/2022 din 12.12.2022 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Structura Centrală faţă de petentul D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de bancrută frauduloasă prev. de art. 241 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. cu aplic. art. 35 C. pen., din temeiul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.. în cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.. (tardivitatea plângerii prealabile).

În baza art. 341 alin. (7) pct. 1 C. proc. pen.. s-a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul L. împotriva soluţiilor de clasare dispuse prin ordonanţa nr. 3289/D/P/2022 din 12.12.2022 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Structura Centrală.

În baza art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. a) C. proc. pen.. s-au respins, ca nefondate, plângerile formulate de petenţii S.C. M. S.R.L., B., A. şi Asociaţii şi C. împotriva soluţiilor de clasare dispuse prin aceeaşi ordonanţă.

În baza art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. a) C. proc. pen.. s-a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petenta S.C. M. S.R.L. împotriva soluţiilor de clasare dispuse prin ordonanţa nr. 1698/D/P/2022 din 16.02.2023 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Structura Centrală.

De asemenea au fost respinse, ca inadmisibile, cererile de constatare încetare de drept/ridicare a măsurilor asigurătorii formulate de petenţii B., A. şi Asociaţii, C., D., G. şi L..

În fine, au fost respinse, ca inadmisibile, cererile formulate de petenţii G., B., C. şi A. şi Asociaţii, de desfiinţare a dispoziţiei din ordonanţa nr. 3289/D/P/2022 din 12.12.2022 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Structura Centrală privind sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea luării măsurii confiscării speciale.

Astfel, în continuare, ca urmare a rămânerii definitive a soluţiei de clasare precum şi a măsurilor dispuse prin ordonanţa nr. 3289/D/P/2022 din data de 12.12.2022 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în temeiul art. 5491 C. proc. pen.. a fost sesizat judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti în vederea dispunerii confiscării speciale a bunurilor asupra cărora au fost menţinute măsurile asiguratorii contestate în prezenta cauză.

În cadrul acestei proceduri, la termenul din data de 10.12.2024, au fost puse în discuţie, printre altele, cererile formulate de intimaţii A., B., C., D. şi E., de a se constata încetarea de drept a măsurilor asigurătorii menţinute prin ordonanţa din 12.12.2022 dată în dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT precum şi cererile formulate de aceiaşi intimaţi de ridicare a măsurilor asigurătorii menţinute prin ordonanţa din 12.12.2022 dată în dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT, cu privire la bunurile care le aparţin.

Prin încheierea contestată, pronunţată la data de 20 decembrie 2024, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, pentru argumentele prezentate anterior, a respins cererile de constatare a încetării de drept şi, respectiv, de ridicare a măsurilor asigurătorii, formulate de intimaţi.

Contestatorii critică această hotărâre, invocând, sub un prim aspect, nelegalitatea ei, derivată, în esenţă, în principal, din faptul respingerii cererilor de încetare de drept a măsurilor asigurătorii întrucât nu au fost verificate în termenele impuse de dispoziţiile art. 2502 C. proc. pen..,

Altfel spus, invocând caracterul de termen substanţial al reperului temporal susmenţionat, contestatorii susţin că sancţiunea nerespectării lui nu poate fi alta decât încetarea de drept a măsurilor asigurătorii.

În acest sens completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reţine că dispoziţiile art. 2502 C. proc. pen.. au fost introduse în fondul activ al legislaţiei procesual penale prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 18 februarie 2021), intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021.

Aceste dispoziţii legale instituie în sarcina organelor judiciare obligaţia de a verifica, din oficiu, subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, în termen de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 (un) an în camera preliminară ori în cursul judecăţii.

Scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea acestor prevederi legale rezultă din chiar expunerea de motive a Legii nr. 6/2021, acesta vizând eficientizarea activităţii de urmărire penală şi judecată la nivel naţional.

Astfel, potrivit expunerii de motive la actul normativ susmenţionat, justificarea inserării unui asemenea text de lege a fost următoarea:

"În practică, au mai fost semnalate cazuri în care Agenţia Naţională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate (ANABI) a fost sesizată cu cereri de valorificare a unor bunuri indisponibilizate de peste 5 ani, care nu mai prezentau valoare, bunurile devenind în timp nevandabile, iar costurile de administrare depăşind valoarea bunurilor. Pentru a spori eficienţa măsurilor aflate la dispoziţia ANABI, era necesară reglementarea verificării din oficiu dacă o măsură asigurătorie generează prejudicii sau costuri disproporţionate. Astfel, cheltuielile ocazionate de depozitarea bunurilor în spaţii, proprietatea unor terţi de bună credinţă având calitatea de custode ai bunurilor, precum şi cheltuielile ocazionate de exercitarea atribuţiilor ANABI, avansate din bugetul instituţiei ar putea fi disproporţionate prin raportare la finalitatea urmărită în cadrul laturii civile a procesului penal, respectiv repararea prejudiciului, măsura dovedindu-se a fi ineficientă. În plus, lipsa unei prevederi legislative exprese care să impună organelor judiciare verificarea temeiurilor care au determinat luarea măsurii asigurătorii sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestei măsuri, respectiv ridicarea măsurii dispuse a fost evidenţiată de către procurori şi judecători cu ocazia consultării acestora cu privire la consolidarea şi eficientizarea sistemului naţional de recuperare a creanţelor provenite din infracţiuni".

Prin urmare, voinţa legiuitorului a fost aceea de a crea o obligaţie pozitivă a organelor judiciare de a analiza, periodic, din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii, inclusiv din perspectiva proporţionalităţii lor raportat la ingerinţa adusă dreptului de proprietate, verificarea fiind justificată şi de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări.

Însă, completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie apreciază că legiuitorul nu a instituit însă, în mod expres, şi o consecinţă, în sens de sancţiune procesuală, a nerespectării termenului prevăzut de lege pentru verificarea măsurilor asigurătorii, care să se răsfrângă asupra celor potenţial neverificate în intervalul de timp impus.

În speţă, susţinând că, în lipsa unei atari sancţiuni, textul de lege precitat nu este apt a asigura finalitatea avută în vedere de legiuitor la reglementarea lui, lipsindu-l, astfel, de eficacitate, contestatorii au invocat aplicabilitatea, prin analogie, în materia măsurilor preventive, a prevederilor art. 241 C. proc. pen.., care reglementează încetarea de drept a acestora.

Natura juridică şi consecinţele fundamental distincte ale celor două categorii de măsuri procesuale asupra drepturilor individuale se repercutează şi asupra temeiurilor şi regimurilor juridice ale celor două instituţii şi exclud posibilitatea aplicării prin analogie a instrumentelor proprii unei instituţii în cadrul celeilalte.

De aceea, câtă vreme o asemenea reglementare nu se regăseşte în codificarea procesual penală şi în privinţa măsurilor asigurătorii, situaţiile de încetare de drept a măsurilor preventive prev. de art. 241 C. proc. pen.. nu pot fi extinse, prin analogie, şi în privinţa celor dintâi.

Pentru cele două categorii de măsuri procesuale legiuitorul a instituit condiţii diferite de luare şi menţinere, cu consecinţe inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea încetării lor. Astfel, în cazul măsurilor asigurătorii nu a fost prevăzut un termen pe durata căruia pot fi luate şi menţinute şi nici nu este reglementată o durată maximă a acestora pe parcursul procesului penal.

În plus, textul în discuţie (art. 241 C. proc. pen..) nu conţine o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidenţă este definită cu claritate în chiar cuprinsul ei, fiind, astfel, de strictă interpretare şi aplicare.

Mai mult, deşi enumeră soluţiile pe care organul judiciar le poate pronunţa cu ocazia examinării subzistenţei temeiurilor care au justificat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, art. 2502 C. proc. pen.. nu face referire şi la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând expres doar posibilitatea menţinerii, restrângerii, extinderii sau ridicării lor.

Or, în condiţiile în care textul de lege analizat nu reglementează consecinţele pe care le-ar antrena o conduită contrară conţinutului lui, este evident că termenele de 6 luni şi de 1 an instituite prin acesta pentru verificarea periodică a măsurilor asigurătorii nu pot fi calificate decât ca fiind termene procedurale de recomandare, eventuala lor depăşire nefiind de natură să atragă încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, atâta timp cât, aşa cum s-a arătat anterior, o asemenea sancţiune nu a fost consacrată legislativ decât în materia măsurilor preventive şi nu poate fi aplicată prin analogie şi în cazul măsurilor asigurătorii.

O atare concluzie este susţinută şi de constatarea că, în cazul măsurilor asigurătorii, legiuitorul a prevăzut expres doar două situaţii în care acestea încetează de drept, respectiv, în cazul în care în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii prin care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată în temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen.., persoana vătămată nu a introdus acţiune la instanţa civila [art. 397 alin. (5) C. proc. pen..] precum şi în atunci măsurile asigurătorii au fost menţinute printr-o ordonanţă de clasare iar persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile, în termen de 30 de zile de comunicarea soluţiei.

Aşadar, completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie apreciază că legiuitorul nu a avut în vedere ca prin verificarea din oficiu a subzistenţei temeiurilor care au stat la baza luării măsurilor asigurătorii să se dea expresie unor dispoziţii constituţionale, aşa cum a făcut-o în cazul examinării din oficiu a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive înainte de expirarea duratei arestării preventive, în conformitate cu dispoziţiile art. 23 alin. (4) şi (6) din Constituţia României.

Măsurile asigurătorii se iau în scopul prevăzut de art. 249 alin. (1) C. proc. pen.., cu respectarea proporţionalităţii dintre scopul urmărit şi restrângerea drepturilor persoanei acuzate şi durează pe tot parcursul procesului penal, dacă nu se dispune ridicarea (revocarea) acestora, atunci când temeiurile care au stat la baza luării acestora nu mai subzistă, inclusiv din perspectiva testului de proporţionalitate, în raport de durata efectivă a măsurii. Constituţia României nu prevede un interval de timp în care pot fi impuse anumite limitări dreptului de proprietate. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că măsurile asigurătorii au un caracter esenţialmente temporar, provizoriu, iar limitarea dreptului de proprietate are un scop legitim, respectiv desfăşurarea instrucţiei penale şi este nediscriminatorie şi necesară într-o societate democratică. Norma legală urmăreşte repararea pagubei produse prin infracţiune şi determină o limitare temporară a dreptului de dispoziţie în legătură cu bunurile supuse măsurilor asigurătorii.

Astfel, în Decizia nr. 102/2021, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 249 alin. (1) din C. proc. pen.. nu aduc atingere prevederilor art. 44 din Constituţie (aspect aplicabil şi în ceea ce priveşte susţinerile contestatorului E.), întrucât, deşi reglementează o limitare a dreptului de proprietate privată, afectând atributul dispoziţiei juridice şi materiale asupra bunurilor indisponibilizate - pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei - această limitare este una permisă, având în vedere că se aplică în mod nediscriminatoriu, este justificată de un interes general, este necesară obiectivului urmărit de legiuitor şi este proporţională cu scopul propus (în acelaşi sens, Decizia CCR nr. 463 din 27 iunie 2017, paragraful 26). Curtea a conchis că prevederile legale criticate sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 53.

Cu privire la raţiunea existenţei termenelor în cadrul procesului penal, în decizia nr. 336/2015, Curtea Constituţională a arătat că stabilirea acestora poate avea doua obiective principale: desfăşurarea procesului penal într-un termen rezonabil şi garantarea timpului necesar părţilor pentru ca acestea să îşi exercite drepturile procesuale, pentru îndeplinirea obligaţiilor impuse de lege.

În acest context argumentativ completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie apreciază că, în raport de scopul urmărit de legiuitor prin introducerea dispoziţiilor art. 2502 C. proc. pen.., astfel cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 6/2021 şi văzând că drepturile constituţionale şi legale de apărare şi de proprietate ale acuzatului nu sunt afectate în niciun fel în situaţia neverificării din oficiu a subzistenţei temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea măsurilor asigurătorii, de vreme ce se poate contesta luarea măsurilor asigurătorii şi se poate solicita oricând ridicarea (revocarea) acestora (respectându-se astfel disponibilitatea unei căi de atac efective, inclusiv accesul la o instanţă - cauza Credit Europe Leasing IFN S.A. împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 83 şi 87, cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010, pct. 49), termenele prevăzute de art. 2502 C. proc. pen.. sunt de recomandare şi nu atrag sancţiuni procesuale pentru actul neefectuat în interiorul acestora.

De altfel, aceeaşi opinie asupra naturii termenelor prevăzute de art. 2502 C. proc. pen.. se regăseşte şi în jurisprudenţa recentă a Înaltei Curţi (încheierea din 21 martie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Completului de 5 Judecători penal, încheierea din 24 martie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2021 al secţiei penale, încheierea nr. 6/C din 4 mai 2022 pronunţată de Înalta Curte, secţia Penală, decizia nr. 209 din 30 martie 2022 pronunţată de Înalta Curte, secţia Penală, decizia nr. 237 din 21 martie 2023 pronunţată de Înalta Curte, secţia Penală).

De asemenea, completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reţine că articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului protejează dreptul la respectarea bunurilor, permiţând statelor să impună restricţii doar în anumite condiţii, inclusiv respectarea principiului proporţionalităţii. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat în jurisprudenţa sa situaţii în care lipsa unei prevederi legale pentru revizuirea periodică a măsurilor asigurătorii a fost compensată de accesul efectiv la un judecător pentru contestarea acestor măsuri.

Cu titlu de exemplu, în cauza Raimondo împotriva Italiei (1994), CEDO a examinat o măsură de sechestru aplicată asupra bunurilor reclamantului în cadrul unei proceduri penale. Curtea a constatat că, deşi legislaţia italiană nu prevedea o revizuire periodică automată a măsurii, reclamantul avea posibilitatea de a solicita ridicarea sechestrului şi de a se adresa unui judecător în acest scop. Astfel, CEDO a considerat că accesul efectiv la un judecător pentru contestarea măsurii asigurătorii a asigurat respectarea dreptului la un proces echitabil şi a principiului proporţionalităţii, conform articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În mod similar, în cauza Bennis împotriva Italiei (2001), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat confiscarea unui vehicul utilizat într-o infracţiune iar, deşi legislaţia nu prevedea o revizuire periodică a acestei măsurii, reclamantul a avut posibilitatea de a contesta confiscarea în faţa instanţelor naţionale. CEDO a concluzionat că această posibilitate de acces la un judecător a fost suficientă pentru a satisface cerinţele articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Reţinând acest context jurisprudenţial, completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi apreciază faptul că, chiar şi în absenţa unei prevederi legale în legislaţia naţională pentru revizuirea periodică a proporţionalităţii măsurilor asigurătorii, aspect existent şi în situaţia specifică din speţă - constând în aceea că ulterior emiterii unei ordonanţe de clasare prin care au fost menţinute măsuri asiguratorii în vederea confiscării speciale şi până la momentul sesizării judecătorului de cameră preliminară conform art. 549 1 C. proc. pen., legiuitorul nu a prevăzut o sancţiune procesuală privind neverificarea periodică a acestor măsuri - accesul efectiv la un judecător pentru a solicita ridicarea sau înlocuirea acestora poate fi considerat suficient pentru a respecta cerinţele articolului 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

De asemenea, completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată că, în pofida susţinerilor apărării, în ipoteza examinată nu sunt aplicabile nici prevederile art. 268 alin. (2) C. proc. pen.., întrucât această dispoziţie legală reglementează încetarea efectului măsurilor a căror durată a expirat, ceea ce presupune, ab initio, ca măsura să aibă o durată determinată în timp.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, în cazul măsurilor asigurătorii legiuitorul nu a stabilit un termen maxim pe durata căruia pot fi luate/menţinute, astfel că dispoziţiile legale precitate nu-şi găsesc aplicabilitate în materia de referinţă.

Prin urmare, solicitarea comună a contestatorilor de constatare a încetării de drept a măsurilor asigurătorii ca urmare a neverificării lor în termenele prevăzute de art. 2502 C. proc. pen.. este neîntemeiată.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate invocat de contestatorul B., privind încetarea de drept a măsurilor asiguratorii raportat la faptul că instanţa de fond s-a pronunţat, în cuprinsul încheierii atacate, doar cu privire la cererile de încetare şi de ridicare a acestor măsuri, fără a se pronunţa expressis verbis şi asupra menţinerii acestora, completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este neîntemeiat. În acest sens, se reţine faptul că din considerentele încheierii atacate (par. 2 şi urm. pag. 25) rezultă că analiza aspectelor de legalitate şi temeinicie efectuată de judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond cu ocazia soluţionării cererilor de ridicare a măsurilor asiguratorii a vizat incluziv şi subzistenţa sau nu a temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea acestor măsuri, aşa cum impun dispoziţiile art. 2502 C. proc. pen.

Referitor la solicitarea de încetare de drept a măsurilor asiguratorii din prisma dispoziţiilor art. 315 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.., formulată de contestatorul E., completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reţine, în acord cu prima instanţă, faptul că, în situaţia particulară existentă în cauză, constând în aceea că ulterior rămânerii definitive a ordonanţei de clasare prin care s-a dispus şi menţinerea măsurilor asiguratorii în vederea dispunerii confiscării speciale, a fost sesizat judecătorului de cameră preliminară în temeiul art. 5491 C. proc. pen..,acestea nu pot fi incidente, în caz contrar ar fi lipsită de obiect tocmai procedura iniţiată.

Sub aspectul criticilor de netemeinicie a măsurilor asiguratorii instituite şi menţinute în cauză, Înalta Curte constată, concordant judecătorului de cameră preliminară de la instanţa de fond, că măsurile asigurătorii analizate satisfac în continuare exigenţelor de necesitate (decurgând din lege - în ceea ce îl priveşte pe contestatorul D. - în cazul comiterii unei infracţiuni de evaziune fiscală, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie conform art. 11 din Legea nr. 241/2005) şi proporţionalitate care au stat la baza dispunerii lor, criticile de netemeinicie invocate de contestatori fiind, deopotrivă, neîntemeiate.

Astfel, în ceea ce priveşte cerinţa proporţionalităţii măsurilor asigurătorii, completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată îndeplinită în continuare această exigenţă prin raportare la valoarea estimată a sumelor ce fac obiectul sesizării de confiscare specială, în natură sau echivalent.

Completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie notează în acest sens că ceea ce invocă contestatorii, în actuala procedură este caracterul disproporţionat al restrângerii dreptului lor de a se folosi de bunurile sechestrate, faţă de scopul urmărit prin instituirea şi ulterior prin menţinerea măsurilor procesuale, raportat la durata acestora.

Evaluând această chestiune, completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi, într-adevăr, în cauză, măsurile asigurătorii contestate sunt instituite de aproximativ 7 ani, timpul scurs de la dispunerea acestora nu este singurul element de analiză ce se impune a fi avut avut în vedere în evaluarea proporţionalităţii lor, un astfel de examen raportându-se în mod obligatoriu şi la elementele specifice privind complexitatea cauzei şi etapa procesuală în care se află aceasta.

Neîndoielnic că, raportat la amploarea activităţii infracţionale investigate, cauza a avut şi are şi în actuala procedură o complexitate deosebită, care s-a repercutat în mod corespunzător asupra duratei procesului penal, nefiind însă singurul element care a condus la prelungirea menţinerii măsurilor asiguratorii pe durata de aproximativ 7 ani. (cu titlul de ex. soluţionarea plângerilor formulate de contestatorii din prezenta cauză împotriva soluţiei de clasare dispusă prin ordonanţa din 12.12.2022 dată în dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT, ce a constituit obiectul dosarului nr. x/2023 s-a derulat pe durata de aproximativ un an de zile).

În contextul prezentat, în care nu se poate reţine o inerţie a autorităţilor nici în finalizarea urmăririi penale şi nici în desfăşurarea actualei proceduri prevăzute de art. 5491 C. proc. pen.., completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie apreciază că restrângerea dreptului contestatorilor de a dispune neîngrădit de bunurile sechestrate pe o perioadă de aproximativ 7 ani îndeplineşte în continuare exigenţa de proporţionalitate cu scopul urmărit prin instituirea măsurilor procesuale contestate, acela privind confiscarea specială.

De altfel, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu impune decât existenţa unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi obiectivul urmărit (cauzele P. împotriva Regatului Unit, Balsamo împotriva San Marino), astfel că, în accepţiunea convenţională, trecerea unei perioade relativ mari de timp nu este de natură a pune în discuţie, doar prin ea însăşi, principiul rezonabilităţii, subsiztenţa acestuia urmând a fi apreciată, în concret, în raport cu atitudinea procesuală a părţilor, complexitatea cauzei şi durata procedurilor în faţa instanţei.

Or, în speţă, aşa cum s-a arătat, durata măsurilor asiguratorii instituite şi mneţinute este justificată, la acest moment procesual, iar consecinţele pe care acestea le produc asupra contestatorilor nu depăşesc efectele normale ale unor astfel de măsuri procesuale, date fiind sumele mari de bani reţinute cu titlu de presupus prejudiciu cauzat prin infracţiunile de evaziune fiscală şi delapidare, fapte ce au făcut obiectul cercetărilor în cauză.

Aşadar, completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reţine că la momentul procesual actual se poate aprecia rezonabil că se păstrează un just echilibru între interesul general legitim al statului, constând într-o eventuală confiscare specială a bunurilor anterior menţionate şi interesul personal al contestatorilor de a-şi exercita neîngrădit dreptul de proprietate asupra bunurilor ce au fost indisponibilizate (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010; cauza Iordachescu împotriva României, cererea nr. x/09, hotărârea din 23 mai 2017).

Referitor la valoarea ridicată a bunurilor supuse măsurilor asiguratorii, care, în opinia, contestatorilor ar imprima un caracter injust şi disproporţionat acestor măsuri, Înalta Curte - completul de 2 judecători de cameră preliminară constată că, găsindu-şi fundament în chiar contestarea modalităţii de reţinere a elementelor de tipicitate obiectivă privind infracţiunea de delapidare, cuantumul prejudiciului pretins comis prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală şi delapidare, susţinerile respective aduc în discuţie chestiuni eminamente de fond, care nu pot fi analizate şi valorificate în această procedură.

Completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reaminteşte că în procedura prevăzută de art. 2502 C. proc. pen., rolul său în cenzurarea unor eventuale imprecizii ale acuzaţiilor penale este extrem de limitat, ceea ce determină, în contextul exigenţelor principiului separării funcţiilor judiciare, o analiză a cauzei doar în limitele prezentului cadru procesual, fără a putea antama decât tangenţial şi aspecte ce ţin de vinovăţia, faptele pentru care au fost cercetaţi inculpaţii precum şi cuantumul prejudiciului cu privire la care s-a propus confiscarea specială

Pentru aceleaşi considerente, nici susţinerile contestatorului A. privind caracterul pretins licit al dobândirii bunurilor care au fost supuse sechestrului asigurător şi, ca urmare, a neîncadrării lor în categoria celor care, potrivit art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., pot face obiectul confiscării speciale, nu pot fi evaluate în actuala procedură, ele aducând în discuţie însăşi situaţia de fapt reţinută în cuprinsul ordonanţei de clasare şi prin care au fost menţinute măsurile asiguratorii şi configurarea infracţiunilor ce au făcut obiectul cercetării, aspecte ce nu pot face obiectul evaluării în actuala procedură.

Se impune a se preciza în acest sens că standardul pentru luarea măsurii asigurătorii în cursul urmăririi penale şi, respectiv, pentru menţinerea acesteia inclusiv în ceea ce priveşte procedura prevăzută de art. 5491 C. proc. pen.., nu presupune ca autorităţile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzaţii complete, fiind suficientă existenţa unor probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă privind săvârşirea unei infracţiuni şi că sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 112 C. pen. cu privire la bunurile şi persoanele faţă de care se dispune măsura.

În acest context, completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie precizează că instituirea unei măsuri asigurătorii nu presupune automat dispunerea confiscării speciale, verificarea îndeplinirii condiţiilor de luare a măsurii de siguranţă sus-menţionată efectuându-se la momentul finalizării procedurii prevăzute de art. 5491 C. proc. pen.., când instanţa decide şi situaţia juridică a bunurilor indisponibilizate, dispunând fie confiscarea acestora, fie ridicarea sechestrului.

De aceea, verificarea provenienţei licite sau nu a bunurilor sechestrat, din perspectiva dispoziţiilor art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., precum şi stabilirea conduitei terţilor dobânditori, cum este cazul în ceea ce o priveşte pe A., constituie chestiuni eminamente de fond, ce excedează limitelor de jurisdicţie specifice actualei proceduri.

Legea penală română reglementează confiscarea drept o măsură de siguranţă care are scopul de a înlătura o stare de pericol sau de a preveni săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală, susceptibilă a se dispune asupra anumitor bunuri (inclusiv sume de bani), în considerarea naturii lor sau a legăturii cu o faptă penală.

Măsura se dispune in rem, fiind destinată recuperării bunurilor dobândite printr-un comportament ilicit, iar nu stabilirii vinovăţiei persoanei care le deţine, necircumscriindu-se unei acuzaţii în materie penală, în sensul art. 6 din Convenţie şi nici unei pedepse, în sensul art. 7 din Convenţie, raportat fie la persoana cercetată ale cărei bunuri sunt confiscate (cauzele Arcuri contra Italiei Porter contra Marii Britanii), fie la terţii ale căror bunuri urmează a fi supuse acestei măsuri de siguranţă (mutatis mutandis, în cauza Silickiene împotriva Lituaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că prin emiterea unui ordin de confiscare nu se urmăreşte stabilirea unei "culpe personale" pentru o infracţiune specifică şi, cu atât mai mult, nu se "moşteneşte" vinovăţia unei alte persoane pentru conduita sa infracţională).

În acest context şi în conformitate cu dispoziţiile art. 249 alin. (4) C. proc. pen., care permit luarea măsurilor asigurătorii în vederea confiscării speciale asupra bunurilor altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate raportat la dispoziţiile art. 112 C. pen., în condiţiile concrete din cauză, se apreciază că instituirea măsurii asigurătorii asupra bunului aflat în proprietatea altei persoane, respectiv A. este legală şi proporţională prin raportare la natura şi cuantumul sumei ce a făcut obiectul infracţiunii de delapidare asupra căreia au fost efectuate cercetări.

În fine, referitor la susţinerile contestatorilor privind nelegalitatea instituirii măsurii sechestrului asigurator în vederea confiscării speciale a valorii prejudiciului de la fiecare inculpat, Înalta Curte, în raport de caracterul personal al acestei măsuri de siguranţă, reţine că, deşi, nu s-ar putea realiza o confiscare concomitentă pentru valoarea integrală a prejudiciului de la fiecare aceştia, aceste aspecte nu pot face obiectul evaluării în actualul cadru procesual, aşa cum, de altfel, s-a şi indicat anterior.

Pentru aceste considerente, constatând legală şi temeinică încheierea atacată, iar criticile contestatorilor - neîntemeiate, completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat art. 2501 alin. (1) C. proc. pen. coroborat cu art. 2502 C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de contestatorii E., D., B. şi A. împotriva încheierii din data de 20 decembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2024 iar în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 2502 C. proc. pen. coroborat cu art. 2501 alin. (1) C. proc. pen. va respinge, ca tardivă, contestaţia formulată de contestatorul C. împotriva aceleaşi încheieri.

În conformitate cu dispoziţiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorii E., D., B. şi A. la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

1. Respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de contestatorii E., D., B. şi A. împotriva încheierii din data de 20 decembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2024.

2. Respinge, ca tardivă, contestaţia formulată de contestatorul C. împotriva încheierii din data de 20 decembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2024

Obligă contestatorii E., D., B. şi A. la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 martie 2025.