Negligent homicide appeal challenged on grounds of non-typical conduct, dismissed as inadmissible for attempting to reinterpret factual causation under cassation

Şedinţa publică din data de 19 martie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulate de recurentul inculpat A., constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 56 din data de 07.06.2024 pronunţată în dosarul nr. x/2023, Judecătoria Lehliu Gară - Judeţul Călăraşi, în baza art. 192 alin. (2) cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) rap. la art. 76 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (2) C. proc. pen.., l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa închisorii de 1 (un) an şi 4 (patru) luni pentru infracţiunea de ucidere din culpă.

În baza art. 91 C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi stabileşte un termen de supraveghere de 2 (doi) ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen., calculat de la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 94 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c) - e) s-au comunicat Serviciului de Probaţiune Bucureşti.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., a impus inculpatului să execute următoarea obligaţie: să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul prestând o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului Sector 4 sau în cadrul Direcţiei Pieţe şi Gestionare Activităţi Comerciale Sector 4, pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

În baza art. 91 alin. C. pen., a atras atenţia inculpatului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere, respectiv asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. referitoare la revocarea suspendării şi executarea pedepsei.

A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de părţile civile B., C. şi minorul D., reprezentat legal de B..

A obligat partea responsabilă civilmente (asigurător) E. S.A. (în faliment) prin lichidator judiciar F. la plata următoarelor sume:

- către partea civilă B. (soţia victimei) a sumei de 40.000 euro cu titlu de daune morale (reprezentând 50% din valoarea prejudiciului, având în vedere culpa concurentă, egală, a inculpatului şi a victimei în producerea accidentului), precum şi la plata dobânzii legale de la data de 16.06.2020 la data plăţii;

- către părţile civile C. (fiica victimei) şi D. (fiul victimei) a câte 50.000 euro pentru fiecare - echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii, cu titlu de daune morale (reprezentând 50% din valoarea prejudiciului, având în vedere culpa concurentă, egală, a inculpatului şi a victimei în producerea accidentului), precum şi la plata dobânzii legale de la data de 16.06.2020 la data plăţii;

A admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti şi a obligat partea responsabilă civilmente (asigurător) E. S.A. (în faliment) prin lichidator judiciar F. la plata sumei de 39.990,78 RON către această parte civilă, reprezentând cheltuieli de spitalizare efectuate cu victima G. (reprezentând 50% din valoarea prejudiciului, având în vedere culpa concurentă, egală, a inculpatului şi a victimei în producerea accidentului), precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data externării victimei - 16.06.2020 şi până la data achitării integrale a debitului.

A luat act că părţile civile B., C. şi D. şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli judiciare pe cale separată.

În baza art. 273 alin. (1) şi (5) C. proc. pen.., cheltuielile de transport aferente deplasării la instanţă a expertului H. din cadrul I. în cuantum de 155,87 RON, s-au suportat de stat din fondul cheltuielilor judiciare special alocat.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen.., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 700 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, printre alţii, inculpatul A..

Prin decizia nr. 1617/A din 13.12.2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, între altele, a fost respins, ca nefondat, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.., apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 56 din data de 07.06.2024 pronunţate de Judecătoria Lehliu Gară - Judeţul Călăraşi, în dosarul penal nr. x/2023

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., a fost obligat apelantul la plata sumei de 400 RON, cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 15 ianuarie 2025, indicând cazul de casare prevăzut de cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În esenţă, recurentul a susţinut că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, în condiţiile în care instanţele de fond au extins noţiunea de "manevră de viraj" şi la perioada de semnalizare a intenţiei de a vira, prin această interpretare nelegală a textelor de lege ajungându-se la condamnarea sa, în condiţiile în care ceea ce a cauzat căderea motociclistului de pe motocicletă şi, implicit, decesul acestuia a fost observarea semnalizării intenţiei de a vira (acţiune care nu intră în conţinutul noţiunii de «manevră de viraj» şi care nu constituie abatere de normele rutiere sau vreo altă încălcare a legii) şi nu manevra de viraj în sine (în sens restrâns), manevră care, atunci când s-a efectuat, ulterior semnalizării, nu a avut şi nici nu mai putea avea o relevanţă cauzală, căderea motociclistului producându-se deja anterior.

A susţinut că, în concert, condamnarea sa a fost dispusă în contextul în care s-a reţinut că a efectuat o manevră de viraj la stânga, cu încălcarea art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 rep. Astfel, a criticat faptul că instanţa de apel a inclus în conţinutul «manevrei de viraj» şi perioada premergătoare acesteia, respectiv semnalizarea intenţiei de a efectua respectiva manevră, perioadă în care, potrivit probelor administrate în prezenta cauză, s-a produs, în mod efectiv, căderea motociclistului de pe vehiculul pe care-l conducea.

Pe baza acestei extinderi a noţiunii de «manevră de viraj» instanţa a dispus condamnarea pentru o faptă care nu este tipică infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., în condiţiile în care, dacă aceste noţiuni sunt diferite (manevra de viraj, respectiv semnalizarea), atunci nu manevra de viraj a cauzat accidentul şi decesul victimei, ci semnalizarea intenţiei de a efectua această manevră, acţiune tardiv observată de către motociclist, împrejurare care atrage incidenţa art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

A solicitat ca instanţa de recurs în casaţie să examineze aspectele ce rezultă din probele administrate în cauză, respectiv faptul că frânarea bruscă a motocicletei nu s-a produs din cauza efectuării efective a virajului la stânga, ci în perioada semnalizării acestei intenţii, care nu face parte din manevra virajului, precum şi faptul că motociclistul a acţionat sistemul de frânare înainte ca inculpatul să efectuez o manevră efectivă de virare şi în timp ce nu ieşise de pe banda pe care se deplasa.

În aceste condiţii, recurentul a susţinut că a fost condamnat pe fondul unei greşite interpretări a normelor legale, prin includerea perioadei semnalizării intenţiei de a efectua o manevră în manevra însăşi.

A mai arătat că, pe baza probelor administrate în cauză (raportul întocmit de expertul INEC) a rezultat că în momentul observării semnalelor luminoase ce arătau intenţia sa de vira la stânga, motocicleta se afla cu 54,92 metri de locul impactului, iar maşina pe care o conducea se afla cu 14,45 metri înainte de acelaşi loc de impact. Aşadar, singurul aspect pe care putea să-l constate motociclistul în acel moment era semnalizarea intenţiei de a vira şi, nicidecum, manevra de viraj în sine.

Ca atare, a considerat recurentul că actul care a declanşat lanţul cauzal care a dus la decesul victimei este semnalizarea intenţiei de a vira, act care nu face parte din manevra efectivă a virajului (pentru care a fost condamnat) şi nu reprezintă nicio încălcare a legii.

A reiterat că, faţă de concluziile tehnico-ştiinţifice formulate în cauză, este evident că semnalizarea intenţiei de a vira a fost acţiunea care a generat conduita motociclistului (mai precis, observarea semnalizării), fapt care a dus la o reacţie bruscă şi la căderea sa de pe motocicletă. Or, această acţiune nu face parte din manevra virajului, nefiind o schimbare a direcţiei de mers. Pentru acest motiv, a susţinut că fapta pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat nu este prevăzută de legea penală, manevra virajului neincluzând şi perioada premergătoare, de semnalizare a intenţiei de a efectua respectiva manevră, perioadă în care s-a produs acţiunea care a declanşat lanţul cauzal ce a dus la decesul motociclistului.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, intimatelor părţi civile, precum şi intimate parte responsabilă civilmente .

La data de 11.02.2025 intimatele părţi civile B., D. şi C. au depus concluzii scrise prin care au solicitat respingerea recursului în casaţie. În esenţă, au susţinut că recurentul nu a prezentat critici de nelegalitate a deciziei recurate, ci a solicitat reinterpretarea probelor administrate în cauză ori a dispoziţiilor legale în baza cărora a fost condamnat.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 28.02.2025, sub numărul x/2023.

Verificând exclusiv condiţiile de admisibilitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 440 C. proc. pen.., Înalta Curte constată că cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul A. nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 434-art. 438 C. proc. pen.., pentru următoarele considerente:

Recursul în casaţie constituie o cale extraordinară de atac, de anulare, ce poate fi exercitată împotriva deciziilor penale definitive pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, pentru cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege.

Pentru a se asigura un just echilibru între principiul legalităţii, pe de o parte, şi respectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor definitive şi a principiului securităţii raporturilor juridice, pe de altă parte, legiuitorul a limitat sfera hotărârilor judecătoreşti ce pot fi atacate cu recurs în casaţie şi a stabilit anumite condiţii pentru exercitarea acestei căi extraordinare de atac referitoare la termenul în care poate fi declarată, calitatea procesuală activă, conţinutul cererii şi cazurile de casare.

Cu alte cuvinte, pentru a fi admisibilă în principiu, cererea de recurs în casaţie trebuie să îndeplinească cumulativ cerinţele privind natura hotărârii atacate, termenul de declarare a căii extraordinare de atac, calitatea părţii care o exercită, precum şi condiţiile legate de formă şi fond. Această concluzie rezultă şi din dispoziţiile art. 440 alin. (2) C. proc. pen.., potrivit cărora cererea de recurs în casaţie va fi respinsă, prin încheiere definitivă, dacă nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438 din acelaşi cod.

Examinând cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, Înalta Curte constată că, în conformitate cu art. 434 C. proc. pen.., a fost atacată cu recurs în casaţie decizia nr. 1617/A din 13.12.2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia II Penală, ca instanţă de apel.

Deopotrivă, se constată că recursul în casaţie a fost promovat, în termen legal, având în vedere că hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost comunicată inculpatului la domiciliul său, în data de 17.12.2024, respectiv la data de 18.12.2024 (comunicare efectuată la sediul avocatului ales), conform dovezilor aflate la dosar Curte, iar recursul în casaţie a fost formulat la data de 15.01.2025.

Se mai notează că A. având calitatea de inculpat în cursul procesului în fond şi apel, se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumeraţi în cuprinsul art. 436 alin. (1) C. proc. pen.. Totodată, este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 436 alin. (6) C. proc. pen.., având în vedere că inculpatul a declarat apel în cauză, care a fost respins ca nefondat.

De asemenea, cererea de recurs în casaţie întruneşte condiţiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen.., întrucât cuprinde numele şi prenumele, domiciliul recurentului A., hotărârea care se atacă, iar cererea poartă semnătura avocatului, care a redactat cererea de recurs în casaţie şi care a ataşat împuternicirea avocaţială nr. x din 14.01.2025.

Analizând, în continuare, cererea de recurs în casaţie, în ceea ce priveşte condiţia cumulativă prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., se constată că recurentul inculpat a invocat cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., însă aceasta nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casaţie, fiind necesar a se prezente motive care să-l susţină, cel puţin în aparenţă.

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., potrivit căruia hotărârea este supusă casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere decât cea penală, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.

În atare condiţii, se observă că, pe calea recursului în casaţie recurentul inculpat a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., însă argumentele prezentate, prin care se solicită, în esenţă, reinterpretarea probatoriului pe baza căreia să se reţine o altă situaţie de fapt decât cea reţinut că instanţa de apel nu se circumscriu nici măcar în aparenţă acestuia şi nici unui alt caz de casare prevăzut expres şi limitativ de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Prin motivele de recurs formulate, în realitate, recurentul critică situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, cu titlu definitiv, susţinând că, pe baza probelor ştiinţifice administrate în cauză (raportul de expertiză şi raportul expertului parte) a rezultat că reacţia şi conduita motociclistului (victima) s-a produs în perioada în care recurentul doar semnaliza, iar nu efectua manevra de viraj.

Înalta Curte constată că instanţa de apel, a reţinut sub aspectul situaţie de fapt că:

"(...) inculpatul a condus pe DN3, pe direcţia Brăneşti - Fundulea autoturismul în zona km 30+500 m, pe un sector de drum drept, a unui trafic redus şi a unor condiţii bune de timp şi vizibilitate, fără a se asigura corespunzător că din faţă şi din spate nu circulă alte vehicule; ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de fond că inculpatul nu a respectat dispoziţiile art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, a executat un viraj la stânga cu intenţia de a se încadra pe un drum lateral, context în care autoturismul a fost impactat în partea din spate de motocicleta condusă în direcţia Brăneşti-Fundulea de către numitul G. (în condiţiile efectuării de acesta a unei manevre de depăşire prin încălcarea disp. art. 118 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 1391/2006), accidentul având ca urmare imediată decesul motociclistului.

(...)producerea evenimentului rutier a fost cauzată de efectuarea unei manevre de virare la stânga de către inculpatul A., conducătorul autoturismului pe o traiectorie de intersectare cu cea a motocicletei, astfel cum reiese din concluziile raportului de expertiză criminalistică nr. x/29.07.2022 (aflat la filele x d.u.p)".

Raportat la cele reţinute, cu titlu definitiv, de instanţa de apel, Înalta Curte subliniază că finalitatea recursului în casaţie nu este aceea de a supune cauza penală unei noi judecăţi, în vederea remedierii greşitei aprecieri a faptei sau inexactei stabiliri a împrejurărilor în care a fost comisă, ci de a repara un aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului pentru fapte care nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, verificare ce se raportează exclusiv la situaţia de fapt stabilită, cu titlu definitiv, de instanţa de apel.

Prin urmare, întrucât motivele prezentate de recurent prin care contestă baza factuală reţinută în cauză nu pot fi examinate prin prisma cazului de casare indicat expres - art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. şi nici a altui caz de casare dintre cele reglementate limitativ de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.., cerinţa prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., nu este îndeplinită.

Înalta Curte reiterează că invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilităţii recursului în casaţie, argumentele prezentate de recurentul inculpat trebuind să aibă aptitudinea, cel puţin la nivel teoretic, de a pune în discuţie verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate, situaţie ce nu se regăseşte în cauza de faţă.

Pentru considerentele expuse, nefiind întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de lege, în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen.., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1617/A din 13 decembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1617/A din 13 decembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2025.