Abuse in service liability for unauthorized weapons licensing: requirement of material harm and limit of primary legislation

Şedinţa publică din data de 18 martie 2025

Deliberând asupra recursului în casaţie de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 151/2023 pronunţată la data de 19.12.2023 de Tribunalul Hunedoara în dosarul penal nr. x/2021, cu privire la inculpatul A. s-a dispus:

- în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen., rap. la art. 16, alin. (1), lit. b) teza I, achitarea pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen.

- în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen., rap. la art. 16, alin. (1), lit. b) teza I, achitarea pentru infracţiunea de abuz în serviciu prev. de art. 132 din Legea 78/2000, rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale);

- în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen., rap. la art. 16, alin. (1), lit. b) teza I, achitarea pentru infracţiunea de luare de mită în formă continuată, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale).

A fost revocată măsura sechestrului asigurator instituită asupra contului bancar al inculpatului A., deschis la B. (x).

În temeiul art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., coroborat cu art. 289 alin. (3) C. pen. a fost respinsă solicitarea privind confiscarea sumei de 392,12 RON.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare în cuantum de 3000 RON au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara.

Prin decizia penală nr. 793/2024 din data de 22 noiembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia Penală, în dosarul nr. x/2021, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara împotriva sentinţei penale nr. 151/2023 pronunţate de Tribunalul Hunedoara la data de 19.12.2023 în dosarul penal nr. x/2021

A fost desfiinţată sentinţa penală atacată doar sub aspectul soluţiei de achitare a inculpatului A. în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen.

Procedând la o nouă judecată a cauzei în aceste limite:

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., a fost condamnat A., agent de poliţie la IPJ Hunedoara, fără antecedente penale, la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., a interzis inculpatului ca pedepse complementare, pe o perioadă de 2 ani, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., şi anume: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului ca pedepse accesorii drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., şi anume: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

În baza art. 91 alin. (1) C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, de la data pronunţării prezentei decizii.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, a fost obligat inculpatul A. să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Hunedoara, la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere, inculpatul A. să execute obligaţia prevăzută la art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., respectiv să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca inculpatul A. să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Primăriei Municipiului Deva sau în cadrul Bibliotecii Judeţene "C." Hunedoara - Deva.

În baza art. 94 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute la art. 93 alin. (1) lit. c)-e) C. pen. se comunică Serviciului de Probaţiune Hunedoara.

În temeiul art. 94 alin. (2) C. pen., supravegherea obligaţiilor prevăzute la art. 93 alin. (2) lit. b) şi art. 93 alin. (3) C. pen., se va realiza de Serviciul de Probaţiune Hunedoara.

În baza art. 91 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenţia inculpatului A. asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen., referitoare la posibilitatea revocării suspendării pedepsei sub supraveghere.

S-a menţinut restul dispoziţiilor din sentinţa penală apelată, în măsura în care nu contravin prezentei decizii.

*

Împotriva deciziei din apel, nr. 793/2024 din 22 noiembrie 2024, la data de 24.12.2024, a formulat recurs în casaţie inculpatul A., prin avocat ales D., în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen.

Inculpatul A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), solicitând admiterea recursului în casaţie şi achitarea sa pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută şi pedepsită de art. 297 din C. pen.

În fapt, fără a reitera pe larg situaţia descrisă în rechizitoriul întocmit în cauză şi reţinută atât de instanţa de fond, cât şi de instanţa de control judiciar, apărarea a arătat că, în esenţă, cu referire la infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen., s-au reţinut următoarele:

- în cursul anului 2020, societatea S.C. E. S.R.L. prin administrator F. a solicitat IPJ Hunedoara - Serviciul Arme, Explozivi şi Substanţe Periculoase emiterea unei autorizaţii pentru fabricarea armamentului, a pieselor esenţiale şi a muniţiei, solicitare iniţial înregistrată la poliţie sub nr. x/18.02.2023 şi reiterată la data de 02.04.2020, înregistrată sub nr. x;

- această lucrare a fost repartizată spre soluţionare inculpatului, agent şef de poliţie în cadrul Serviciului Arme, Explozivi şi Substanţe Periculoase al IPJ Hunedoara;

- s-a mai reţinut că inculpatul a emis autorizaţia seria x nr. x în care a autorizat următoarele activităţi: fabricarea armamentului şi muniţiei (cod CAEN 2540), casarea de arme şi muniţii (cod CAEN 3831) şi tratarea şi eliminarea deşeurilor periculoase (cod CAEN 3822), fără a efectua verificări în teren, fără a întocmi documentaţia justificativă şi fără a solicita aprobarea superiorilor în acest sens; totodată s-a mai reţinut că societatea E. S.R.L. nu a solicitat autorizarea pentru casarea armamentului sau pentru tratarea şi eliminarea deşeurilor periculoase;

- neconcordanţele dintre autorizaţia emisă şi activitatea desfăşurată de către societate, mai precis faptul că modul de desfăşurare a activităţii de casare a armelor şi tratarea deşeurilor periculoase nu corespund cerinţelor legale impuse au fost constatate cu prilejul unui control efectuat la această societate în cursul lunii august 2020 de către lucrătorii de poliţie din cadrul SAESP;

- în această situaţie de fapt, s-a reţinut că inculpatul ar fi încălcat dispoziţiile legale cuprinse în Legea nr. 295/2004.

Prioritar, apărarea inculpatului a arătat că recursul în casaţie este admisibil în principiu faţă de dispoziţiile art. 440 din C. proc. pen., fiind respectate cerinţele art. 434 şi 435 din C. proc. pen., iar cererea se întemeiază pe motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În continuare, în cuprinsul cererii de recurs în casaţie, apărarea inculpatului a expus considerentele pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia de schimbare a sentinţei atacate, în sensul condamnării inculpatului, pe care le critică, cuprinse la pag. 33 şi 35 din decizia atacată, astfel:

- "prin urmare, conduita ilicită a inculpatului A., care a completat autorizaţia S.C. E. S.R.L. (...) fără a efectua verificările în teren, fără a întocmi documentaţia justificativă şi fără a solicita aprobarea superiorilor întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în varianta tip prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., reieşind din perspectiva tipicităţii obiective că inculpatul a încălcat dispoziţiile art. 104 alin. (3) din Legea nr. 295/2004, ale art. 110 din Legea nr. 295/2004 şi ale art. 144 alin. (1) din H.G. nr. 11/2018 privind normele de aplicare a Legii nr. 295/2004 şi astfel a cauzat o vătămare a intereselor legitime ale statului, titularul valorii sociale protejate, ca subiect pasiv principal, respectiv a cauzat o vătămare a intereselor legitime ale instituţiei în serviciul căreia inculpatul se afla - Inspectoratul de Poliţie Judeţean Hunedoara, Serviciul Arme, Explozivi şi Substanţe Periculoase, ca subiect pasiv secundar, fiind afectat bunul mers al activităţii acestui serviciu, prin nesocotirea de către inculpat a procedurii privind autorizarea armurierilor fiind în mod evident vătămate interesele legale ale Poliţiei Române cu privire la respectarea regimului armelor, componentelor esenţiale şi al muniţiilor. Această instituţie - persoană juridică de drept public, fiind pusă în urma activităţii infracţionale a angajatului său, inculpatul A., în imposibilitatea de a-şi realiza scopurile pentru care a fost înfiinţată - scopuri prevăzute în art. 1 şi 2 şi respectiv, detaliate în art. 26 alin. (1) pct. 19 din Legea nr. 218/2002, conform căruia printre atribuţiile Poliţiei Române se află şi exercitarea controlului, potrivit legii, asupra deţinerii, portului şi folosirii armelor şi a materiilor explozive, a precursorilor de explozivi reglementaţi, asupra modului în care se efectuează operaţiunile cu arme, muniţii, materii explozive şi precursori de explozivi reglementaţi, precum şi asupra funcţionării atelierelor de reparat arme şi asupra poligoanelor de tir."

- "în acest context, Curtea reţine, în dezacord cu concluziile primei instanţe sub acest aspect, că fapta inculpatului agent şef principal de poliţie A., din cadrul Serviciului Arme, Explozivi şi Substanţe Periculoase din cadrul IPJ Hunedoara, care, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, fără a efectua verificările şi fără a întocmi documentele impuse de Legea nr. 295/2004, în primăvara anului 2020 (februarie-mai) a completat în mod ilegal autorizaţia armurierului S.C. E. S.R.L. Deva cu operaţiunile de fabricare a armamentului, casare de arme şi muniţii şi, respectiv de tratare şi eliminare a deşeurilor periculoase întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen.."

- "Curtea constată totodată, în total dezacord cu judecătorul fondului, că ansamblul probatoriu al cauzei, astfel cum a fost analizat în precedent, dovedeşte că în procedura de autorizare a S.C. E. S.R.L. cu operaţiunile menţionate, inculpatul a încălcat dispoziţii şi norme prevăzute în legi sau alte acte cu aceeaşi putere (Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor, H.G. nr. 11/2018, cuprinzând normele de aplicare a legii), situaţie în care nu se poate afirma că nesocotirea legii se acoperă prin respectarea de către inculpat a unor îndrumări date de către IGPR -Direcţia Arme, Explozivi şi Substanţe Periculoase în ceea ce priveşte procedura de autorizare prin adresa nr. x/07.08.20$8 .

- "Conchizând, Curtea reţine coroborând întregul material probatoriu administrat în cursul urmăririi penale, cât şi în mod nemijlocit în faţa primei instanţe şi a instanţei de apel, că toate datele factuale evidenţiate mai sus justifică într-o manieră pertinentă şi suficientă concluzia că fapta analizată există, a fost săvârşită de inculpatul A. cu vinovăţia prevăzută de lege şi constituie infracţiunea de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen.."

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, apărarea inculpatului a susţinut următoarele:

Abuzul în serviciu este reglementat de art. 297 alin. (1) din C. pen. astfel: fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.

Ca atare, cerinţa esenţială ataşată actului material pentru a face tipică infracţiunea de abuz în serviciu este ca fapta funcţionarului public să cauzeze o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, condiţie pe care instanţa de fond, în mod corect, a găsit-o că nu este îndeplinită, lipsind tipicitatea obiectivă a faptei, sens în care fapta concretă săvârşită de către inculpat nu este prevăzută de legea penală.

Cu toate acestea, a arătat apărarea că, în dezacord cu concluziile primei instanţe, instanţa de apel, prin raportare la argumentele criticabile redate, găseşte că ar fi fost lezate interesele legitime ale statului şi, ca subiect pasiv secundar, ale instituţiei în serviciul căreia inculpatul se afla, respectiv Inspectoratul de Poliţie Judeţean Hunedoara. A arătat că instanţa de apel a concluzionat că instituţia a fost pusă în imposibilitatea realizării scopurilor prevăzute de Legea nr. 218/2002.

A menţionat apărarea că, deşi constată că s-a cauzat o lezare a intereselor statului şi ale IPJ Hunedoara, Curtea de Apel nu detaliază în motivarea deciziei sale care a fost acest prejudiciu, nu îl individualizează şi nu îl cuantifică. Or, câtă vreme condiţia esenţială ataşată elementului material este cauzarea unei vătămări a drepturilor ori intereselor legitime, apreciază apărarea recurentului că infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune de rezultat. Însă, în opinia apărării, motivarea Curţii de Apel care statuează doar la nivel general o vătămare a unor interese reglementate în lege cu titlu general, transformă infracţiunea de rezultat într-o infracţiune de pericol şi nu pune accentul pe existenţa unei legături de cauzalitate între fapta inculpatului şi rezultatul faptei sale. A precizat că în acest sens s-ar putea aprecia că orice nesocotire a legislaţiei primare realizată de către un funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu prezintă o stare de pericol pentru interesele legitime ale instituţiei în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea, înlăturând astfel orice fel de răspundere administrativă şi creând astfel premisa aplicării abuzului în serviciu oricărei îndepliniri neconforme a atribuţiilor de serviciu.

Totodată, a susţinut apărătorul inculpatului că instanţa de control judiciar ignoră însăşi poziţia instituţiei prezumtiv lezate, care indică în mod concret faptul că instituţia în cauză nu a suferit niciun prejudiciu material sau moral prin activitatea presupus infracţională a inculpatului (adresa nr. x/10.02.2023 aflată la dosar fond). Această poziţie a instituţiei, dacă nu înlătură în mod vădit condiţia ataşată elementului material, trebuia să contureze cel puţin un dubiu pentru instanţa de control judiciar în ceea ce priveşte îndeplinirea acestei cerinţe. Or, instanţa de control judiciar fie a nesocotit acest punct de vedere exprimat în scris, fie a interpretat principiul in dubio pro reo în defavoarea inculpatului, nesocotind totodată principiul minimei intervenţii a legii penale.

În această ordine de idei, a apreciat apărarea că fapta inculpatului care a eliberat o autorizaţie pentru mai multe activităţi decât cele ce s-au solicitat ar fi putut întruni cel mult condiţiile unei răspunderi administrative disciplinare. În opinia apărării, nu se poate afirma în mod categoric faptul că eliberarea acestei autorizaţii a adus IPJ Hunedoara în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile şi realiza scopul în materia reglementării armelor, muniţiilor şi materialelor explozive, câtă vreme această neregulă a fost înlăturată la doar câteva luni distanţă, în urma controlului efectuat de către acelaşi Serviciu din cadrul IPJ Hunedoara la societatea E. S.R.L..

În altă ordine de idei, s-a considerat că motivele care stau la baza condamnării inculpatului cu referire la nerespectarea dispoziţiilor H.G. nr. 11/2018, care nu reprezintă legislaţie primară, contravine Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016. A menţionat că există o contradicţie în argumentarea instanţei de control judiciar, prin prisma faptului că, raportându-se la dispoziţiile H.G. nr. 11/2018, reţine existenţa unui abuz în serviciu, însă, în acelaşi paragraf, consideră că respectarea îndrumărilor interne (reprezentate de adresa nr. x/27.08.2018 a IGPR - Direcţia Arme, Explozivi şi Substanţe Periculoase) nu acoperă nerespectarea legii. Prin urmare, chiar dacă ne raportăm strict la nerespectarea dispoziţiilor art. 104, 108 şi 110 din Legea nr. 295/2004, în lipsa unui prejudiciu concret demonstrat nu se poate reţine săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în varianta tipică prevăzută de lege.

În concluzie, s-a considerat că fapta reţinută în sarcina inculpatului nu este prevăzută de legea penală, soluţia adoptată de prima instanţă fiind cea legală şi temeinică şi pe care solicită ca şi instanţa de recurs să o pronunţe, subliniind că în lipsa unui prejudiciu concret şi individualizat pentru interesele legitime ale instituţiei în serviciul căreia inculpatul îşi desfăşoară activitatea (poziţie recunoscută de însăşi această instituţie), se apreciază că nerespectarea legislaţiei armelor, muniţiilor şi materiilor explozive în emiterea unei autorizaţii reprezintă o faptă aptă a atrage doar răspunderea administrativ-disciplinară a făptuitorului, fiind imperios necesar ca legea penală să rămână cea care se aplică cu titlu de ultima ratio.

Pentru motivele expuse, s-a solicitat admiterea cererii de recurs în casaţie, casarea deciziei atacate şi achitarea inculpatului A. în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

*

Conform art. 439 alin. (2) din C. proc. pen., instanţa de apel a dispus comunicarea cererii de recurs în casaţie către procuror, conform dovezii de comunicare aflate la dosar.

La dosar nu au fost depuse concluzii scrise asupra recursului în casaţie de faţă.

După îndeplinirea procedurii de comunicare, dosarul de recurs în casaţie a fost înaintat Înaltei Curţi şi înregistrat la data de 23.01.2025 pe rolul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, când s-a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) din C. proc. pen., la data de 18.02.2025, dată până la care a fost depus la dosar raportul asupra recursului în casaţie de faţă.

Prin încheierea din data de 18.02.2025, Înalta Curte, judecătorul de filtru, verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie formulată în prezenta cauză, pentru considerentele expuse în încheierea respectivă, a dispus, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 793/2024 din data de 22 noiembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia Penală, în dosarul nr. x/2021, dispunând trimiterea cauzei Completului C5 în vederea judecării recursului în casaţie, pentru termenul de judecată din data de 04.03.2025 cu citarea recurentului inculpat şi asigurarea apărării.

Cu prilejul dezbaterilor ce au avut loc la termenul din 04.03.2025, s-au luat concluziile recurentului şi ale parchetului asupra recursului în casaţie de faţă, acestea fiind consemnate pe larg în cuprinsul încheierii de şedinţă de la acea dată, când Înalta Curte a dispus amânarea pronunţării pentru data de 18.03.2025.

*

Analizând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 447 din C. proc. pen.., pe calea recursului în casaţie, instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, textul de lege excluzând total din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu analizându-se doar dacă fapta, astfel cum a fost reţinută de către instanţele inferioare, întruneşte, în persoana condamnatului, toate elementele de conţinut prevăzute de norma de incriminare menţionată.

Motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de încriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.

În calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna şi exclusiv, la starea de fapt reţinută cu titlu definitiv în decizia instanţei de apel, instanţa supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reţinute ori suportul lor probator.

Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective, nu însă şi în ceea ce priveşte latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. şi care nu a fost preluată în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel este aceea că, inculpatul A., agent de poliţie în cadrul Serviciului Arme, Explozivi şi Substanţe Periculoase din cadrul IPJ Hunedoara, însărcinat cu soluţionarea lucrării având ca obiect cererea formulată la data de 28.10.2019 de S.C. E. S.R.L. privind completarea autorizaţiei de armurier cu următoarele coduri CAEN:4778 (comercializare arme), 4690 (import/export armament), 5210 (depozitare arme) şi 4619 (intermedieri arme şi muniţii), a completat autorizaţia S.C. E. S.R.L. seria x nr. x din data de 09.12.2019 cu următoarele activităţi: fabricarea armamentului şi muniţiei-COD CAEN 2540, casarea de arme şi muniţii-COD CAEN 3831 şi tratarea şi eliminarea deşeurilor periculoase-COD CAEN 3822, fără a efectua verificările în teren, fără a întocmi documentaţia justificativă şi fără a solicita aprobarea superiorilor.

În opinia Curţii de apel fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în varianta tip prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen.

Curtea a reţinut că inculpatul a încălcat dispoziţiile art. 104 alin. (3) din Legea nr. 295/2004, ale art. 110 din Legea nr. 295/2004 şi ale art. 144 alin. (1) din H.G. nr. 11/2018 privind normele de aplicare a Legii nr. 295/2004 şi astfel a cauzat o vătămare a intereselor legitime ale statului, titularul valorii sociale protejate, ca subiect pasiv principal, respectiv a cauzat o vătămare a intereselor legitime ale instituţiei în serviciul căreia inculpatul se afla - Inspectoratul de Poliţie Judeţean Hunedoara, Serviciul Arme, Explozivi şi Substanţe Periculoase, ca subiect pasiv secundar, fiind afectat bunul mers al activităţii acestui serviciu, prin nesocotirea de către inculpat a procedurii privind autorizarea armurierilor, fiind în mod evident vătămate interesele legale ale Poliţiei Române cu privire la respectarea regimului armelor, componentelor esenţiale şi al muniţiilor. Această instituţie - persoană juridică de drept public, a fost pusă în urma activităţii infracţionale a angajatului său, inculpatul A., în imposibilitatea de a-şi realiza scopurile pentru care a fost înfiinţată - scopuri prevăzute în art. 1 şi 2 şi respectiv, detaliate în art. 26 alin. (1) pct. 19 din Legea nr. 218/2002, conform căruia printre atribuţiile Poliţiei Române se află şi exercitarea controlului, potrivit legii, asupra deţinerii, portului şi folosirii armelor şi muniţiilor, a materiilor explozive, a precursorilor de explozivi reglementaţi, asupra modului în care se efectuează operaţiunile cu arme, muniţii, materii explozive şi precursori de explozivi reglementaţi, precum şi asupra funcţionării atelierelor de reparat arme şi asupra poligoanelor de tir.

Curtea a reţinut în dezacord cu apărarea inculpatului A., că autorizarea operaţiunilor de fabricare a armamentului şi muniţiei-COD CAEN 2540, de casare de arme şi muniţii-COD CAEN 3831 şi de tratare şi eliminare a deşeurilor periculoase-COD CAEN 3822 s-a făcut în cazul S.C. E. S.R.L. ilegal, fără documente justificative, fără a fi aprobate de şeful de serviciu şi conducerea IPJ Hunedoara, fără a se verifica la faţa locului dacă S.C. E. S.R.L. îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 108 din Legea 295/2004, art. 143-144 din H.G. nr. 11/2018 şi fără a exista vreun document privind autorizarea acestor operaţiuni, cu atât mai mult cu cât activitatea de tratare şi eliminare a deşeurilor periculoase nu constituie o operaţiune cu arme, astfel că nu trebuia menţionată în autorizaţia de operaţiuni cu arme şi muniţii.

Înalta Curte reţine că motivele de recurs în casaţie invocate de apărarea inculpatului A., pentru care consideră că fapta reţinută în sarcina sa nu este tipică, se referă pe de o parte la împrejurarea că nu ar fi fost încălcate dispoziţii din legislaţia primară, ci doar din legislaţia secundară, cu referire la dispoziţiile H.G. nr. 11/2018, contrar celor statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016, iar pe de altă parte la lipsa urmării specifice infracţiunii de abuz în serviciu, respectiv, cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor ori intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, infracţiunea de abuz în serviciu fiind o infracţiune de rezultat.

Cât priveşte dispoziţiile legale încălcate, Înalta Curte notează că prin decizia recurată s-a reţinut că inculpatul a încălcat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, pe de o parte, dispoziţii din legislaţia primară, respectiv, dispoziţiile art. 104 alin. (3) din Legea nr. 295/2004 şi ale art. 110 din Legea nr. 295/2004, iar pe de altă parte, dispoziţii din legislaţia secundară, respectiv, art. 144 alin. (1) din H.G. nr. 11/2018 privind normele de aplicarea a Legii nr. 295/2004.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 104 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor, componentelor esenţiale şi al muniţiilor prevăd condiţiile generale pentru autorizarea desfăşurării operaţiunilor cu arme, componente esenţiale şi muniţii.

Potrivit art. 104 alin. (1) din legea mai sus menţionată, armurierii pot efectua operaţiuni cu arme, componente esenţiale şi muniţii, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor legii privind regimul monopolului de stat, numai după obţinerea autorizaţiei pentru operaţiuni cu arme, componente esenţiale şi muniţii, acordată de autorităţile competente pentru fiecare categorie de operaţiuni dintre cele prevăzute la alin. (3)-(6).

Dispoziţiile art. 104 alin. (2) din lege stabilesc în mod expres competenţa de a acorda autorizaţii, pentru Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi inspectoratele judeţene de poliţie în a căror rază teritorială îşi are sediul social armurierul sau, după caz, punctul de lucru unde urmează să se desfăşoare operaţiunile pentru care se solicită autorizarea.

Dispoziţiile art. 104 alin. (3) din aceeaşi lege enunţă condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru acordarea autorizaţiei pentru desfăşurarea operaţiunilor de producere a armelor letale şi armelor neletale, precum şi a componentelor esenţiale ale acestora, prevăzând că se acordă armurierilor dacă aceştia îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: a) deţin spaţii destinate efectuării operaţiunilor de producere a armelor, componentelor esenţiale şi muniţiilor, asigurate cu amenajări tehnice de protecţie şi sisteme electronice de alarmare, avizate de organele de poliţie şi conectate la dispecerate de alarmare şi intervenţie specializate; b) deţin spaţii corespunzătoare, destinate depozitării armelor şi componentelor esenţiale, avizate de organele de poliţie, precum şi spaţii destinate exclusiv depozitării muniţiilor, capselor sau pulberilor pentru muniţie, autorizate de inspectoratul teritorial de muncă; c) deţin, după caz, poligoane de tragere pentru verificarea armelor, componentelor esenţiale şi muniţiilor.

Se constată astfel că dispoziţiile din legea primară prevăd în mod expres condiţiile care trebuie îndeplinite de armurieri, pentru acordarea autorizaţiilor necesare pentru producerea de arme şi totodată, şi organele cu atribuţii în verificarea acestor condiţii, acestea fiind organele de poliţie. Cum inculpatului A. care îşi desfăşura activitatea în cadrul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Hunedoara, Serviciul Arme, Explozivi şi Substanţe Periculoase, i s-a repartizat ca sarcină de serviciu soluţionarea cererii de autorizare privind S.C. E. S.R.L., având astfel obligaţia legală de a efectua verificări privind îndeplinirea condiţiilor legale de autorizare, verificări pe care nu le-a efectuat şi nu a depus raportul cu propunerea de completare a autorizării, este neîndoielnic că acesta a încălcat dispoziţiile legale cu prilejul exercitării atribuţiilor de serviciu.

Înalta Curte constată astfel că dispoziţiile din legislaţia primară conturează suficient de bine atribuţiile pe care organele de poliţie trebuie să le îndeplinească în emiterea autorizaţiilor pentru armurieri, acestea constituindu-se în verificarea condiţiilor impuse de lege în vederea autorizării, inculpatul din cauza de faţă având astfel de atribuţii.

Cât priveşte dispoziţiile din legislaţia secundară reţinute de instanţa de apel că a fi fost încălcate, se constată că acestea (art. 143 şi 144 din H.G. nr. 11/2018 privind Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 295/2004) prevăd, în aplicarea legii, procedura de autorizare a efectuării operaţiunilor cu arme, piese, componente esenţiale şi muniţie de către armurieri, inclusiv din perspectiva verificărilor pe care structurile de poliţie competente trebuie să le efectueze.

Înalta Curte reţine că infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. constă în fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act prevăzut de lege, o ordonanţă a Guvernului, o ordonanţă de urgenţă a Guvernului sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege, ori îl îndeplineşte cu încălcarea unei dispoziţii cuprinse într-un astfel de act normativ, cauzând astfel o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în examinarea tipicităţii infracţiunii de abuz în serviciu, reţine că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii", s-a realizat o reconfigurare a laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu sub aspectul elementului material, prin restrângerea sferei de incidenţă. Mai exact, Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile art. 246 din C. pen. (1969) şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii", statuându-se, astfel, că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului. Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislaţia primară ori a unor acte interne ale angajatorului se realizează doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

Aşadar, în raport cu cele statuate de instanţa de contencios constituţional, sfera atribuţiilor de serviciu în virtutea cărora funcţionarului public îi incumbă obligaţia de a îndeplini anumite acte trebuie să îşi găsească o reglementare expresă în lege, ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă a Guvernului, în situaţia neîntrunirii acestei exigenţe conduita funcţionarului neputând fi inclusă în sfera ilicitului penal. În consecinţă, se constată că neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod defectuos a îndatoririlor de serviciu nu va putea fi reţinută ca element material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu atunci când se raportează la menţiuni sau obligaţii regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniştrilor, regulamente de organizare şi funcţionare interne, coduri deontologice, proceduri interne, norme metodologice ori fişa postului, în esenţă, orice acte normative subsecvente legii sau documente interne ale angajatorului.

Curtea Constituţională a constatat că în cazul în care neîndeplinirea ori defectuozitatea îndeplinirii unui act nu s-ar raporta la atribuţii de serviciu prevăzute într-un act normativ cu putere de lege s-ar ajunge la situaţia ca în cazul infracţiunii de abuz în serviciu elementul material al acesteia să fie configurat, atât de legiuitor, Parlament sau Guvern, cât şi de alte organe, inclusiv persoane juridice de drept privat, în cazul fişei postului, ceea ce nu este de acceptat în sistemul juridic de drept penal.

Curtea a mai reţinut că, deşi legislaţia primară poate fi detaliată prin intermediul adoptării unor acte de reglementare secundară, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, actele normative date în executarea legilor şi a ordonanţelor Guvernului se emit doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă. În concluzie, în materie penală, principiul legalităţii incriminării, "nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege", impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar aceştia supunându-se sancţiunii penale. Cu toate acestea, instanţa de contencios constituţional nu exclude posibilitatea ca atribuţiile de serviciu să fie descrise şi în legislaţia secundară - "adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislaţia primară se realizează doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă", fiind însă necesar ca legislaţia primară să le prevadă în mod explicit şi cu suficientă precizie.

În acelaşi sens s-a reţinut şi în literatura de specialitate (G., Consideraţii privind regimul normelor penale incomplete în lumina jurisprudenţei recente a Curţii Constituţionale, în C.D.P. nr. 4/2016, p.20-23), că normele din legislaţia secundară nu sunt excluse de plano din sfera actelor susceptibile de a completa norma penală, însă ele nu pot face altceva decât să detalieze prevederile normei primare.

În cauza de faţă, art. 110 din Legea nr. 295/2004 prevede că procedura acordării avizelor şi autorizaţiilor prevăzute în prezenta secţiune se stabileşte prin normele metodologice de aplicare a prezentei legi.

Observând prevederile din normele metodologice de aplicare a legii, pretins încălcate de inculpat cu ocazia exercitării atribuţiilor de serviciu, respectiv, dispoziţiile art. 143 şi 144 din aceste norme, se constată că acestea nu fac altceva decât să detalieze procedura de obţinere a autorizaţiilor legale de către armurieri, raportându-se la aceleaşi condiţii legale de autorizare din lege, a căror verificare este expres dată de legea primară în sarcina inspectoratelor judeţene de poliţie în a căror rază teritorială îşi are sediul social armurierul sau, după caz, punctul de lucru unde urmează să se desfăşoare operaţiunile pentru care se solicită autorizarea.

Aşadar, normele metodologice în discuţie nu completează o normă în alb, ci detaliază legislaţia primară în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

Ca urmare, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a statuat în mod corect cu privire la prevederile legale încălcate, acestea fiind cuprinse atât în legislaţia primară, cât şi în legislaţia secundară, aceasta din urmă detaliind normele din legislaţia primară, în limitele şi potrivit prescripţiilor normative pe care prima le conţine.

Având în vedere situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, aceea că inculpatul a emis autorizaţiile ce fac obiectul cauzei fără efectuarea verificărilor impuse de lege, Înalta Curte reţine că este realizată cerinţa de tipicitate a faptei aceea ca neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod defectuos a îndatoririlor de serviciu să se raportează la menţiuni cuprinse în legislaţia primară, cu luarea în considerare şi a nuanţărilor mai sus arătate.

Cât priveşte însă cealaltă critică de nelegalitate formulată de apărarea inculpatului, cu referire la absenţa din latura obiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu a urmării specifice acestei infracţiuni, respectiv a unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor şi intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, Înalta Curte o apreciază ca fiind întemeiată.

Aşa cum rezultă din norma de incriminare a infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., producerea unei pagube sau a unei vătămări reprezintă un element constitutiv în conţinutul acestei infracţiuni. Infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune de rezultat, astfel încât consumarea ei este legată de producerea uneia dintre urmările prevăzute de dispoziţiile art. 297 din C. pen., şi anume cauzarea unei pagube sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

În cauza de faţă nu s-a reţinut că fapta inculpatului ar fi avut drept urmare cauzarea unei pagube, ci, s-a reţinut că a cauzat o vătămare a intereselor legitime ale statului, titularul valorii sociale protejate, ca subiect pasiv principal, respectiv a cauzat o vătămare a intereselor legitime ale instituţiei în serviciul căreia inculpatul se afla - Inspectoratul de Poliţie Judeţean Hunedoara, Serviciul Arme, Explozivi şi Substanţe Periculoase, ca subiect pasiv secundar, fiind afectat bunul mers al activităţii acestui serviciu, prin nesocotirea de către inculpat a procedurii privind autorizarea armurierilor fiind în mod evident vătămate interesele legale ale Poliţiei Române cu privire la respectarea regimului armelor, componentelor esenţiale şi al muniţiilor. Mai exact, Curtea de apel a reţinut că această instituţie - persoană juridică de drept public, a fost pusă în urma activităţii infracţionale a angajatului său, inculpatul A., în imposibilitatea de a-şi realiza scopurile pentru care a fost înfiinţată - scopuri prevăzute în art. 1 şi 2 şi respectiv, detaliate în art. 26 alin. (1) pct. 19 din Legea nr. 218/2002, conform căruia printre atribuţiile Poliţiei Române se află şi exercitarea controlului, potrivit legii, asupra deţinerii, portului şi folosirii armelor şi muniţiilor, a materiilor explozive, a precursorilor de explozivi reglementaţi, asupra modului în care se efectuează operaţiunile cu arme, muniţii, materii explozive şi precursori de explozivi reglementaţi, precum şi asupra funcţionării atelierelor de reparat arme şi asupra poligoanelor de tir.

Înalta Curte, făcând propriul examen al conţinutului tipic al faptei, din perspectiva urmăririi socialmente periculoase, ca element de conţinut al laturii obiective, prin prisma competenţelor legale de a statua în ultim grad de jurisdicţie, în legalitate, asupra realizării sau nu a conţinutului tipic al infracţiunii, constată, în dezacord cu instanţa de apel, că în cauza de faţă nu este realizată cerinţa producerii urmării specifice a infracţiunii, respectiv vătămarea drepturilor şi intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice.

Cu referire la acest aspect, Curtea Constituţională a reţinut prin Decizia nr. 405/15 iunie 2016, că prin expresia "vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice" se înţelege lezarea sau prejudicierea morală, fizică sau materială, adusă intereselor legale ale unor asemenea persoane. Vătămarea drepturilor ori a intereselor legale ale unei persoane presupune ştirbirea efectivă a drepturilor şi intereselor legitime, în orice fel: neacordarea acestora, împiedicarea valorificării lor etc., de către funcţionarul care are atribuţii de serviciu în ceea ce priveşte realizarea drepturilor şi intereselor respective, afectarea, lezarea unei persoane fizice sau juridice în dorinţa/preocuparea acesteia de a-şi satisface un drept/interes ocrotit de lege. S-a reţinut că vătămarea intereselor legale ale unei persoane presupune orice încălcare, orice atingere, fie ea fizică, morală sau materială, adusă intereselor protejate de Constituţie şi de legile în vigoare, potrivit Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, fiind însă necesar ca fapta să prezinte o anumită gravitate, în caz contrar, neexistând gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Deşi instanţa de apel a reţinut că interesele legitime ale Inspectoratului de Poliţie Judeţean Hunedoara au fost vătămate, fiind afectat bunul mers al activităţii acestui serviciu, prin nesocotirea de către inculpat a procedurii privind autorizarea armurierilor, iar instituţia - persoană juridică de drept public ar fi fost pusă în urma activităţii infracţionale a angajatului său, inculpatul A., în imposibilitatea de a-şi realiza scopurile pentru care a fost înfiinţată, cu referire la exercitarea controlului, potrivit legii, asupra deţinerii, portului şi folosirii armelor şi muniţiilor, a materiilor explozive, a precursorilor de explozivi reglementaţi, asupra modului în care se efectuează operaţiunile cu arme, muniţii, materii explozive şi precursori de explozivi reglementaţi, precum şi asupra funcţionării atelierelor de reparat arme şi asupra poligoanelor de tir, astfel cum sunt reglementate de art. 26 din Legea nr. 218/2002, Înalta Curte reţine că această concluzie nu este susţinută de baza factuală reţinută, şi nici chiar de Inspectoratul Judeţean de Poliţie Hunedoara, care prin adresa comunicată instanţei de fond (la data de 13.02.2023) a arătat că nu a suportat niciun prejudiciu în urma acţiunilor sau inacţiunilor inculpatului.

Înalta Curte notează că deşi instanţa de apel a reţinut că Inspectoratul Judeţean de Poliţie Hunedoara a fost pus în imposibilitatea de a-şi realiza scopurile pentru care a fost înfiinţat, cu referire la realizarea controlului asupra modului în care se efectuează operaţiunile cu arme, această concluzie nu concordă cu baza factuală a cauzei, întrucât autorizarea nelegală a operaţiunilor cu arme desfăşurată de S.C. E. S.R.L. a fost descoperită chiar cu ocazia unui control desfăşurat de IPJ Hunedoara (la data de 20.08.2020), la scurt timp de la autorizare, în urma acestui control societăţii mai sus menţionate fiindu-i retrasă autorizarea pentru următoarele activităţi: fabricarea armamentului şi muniţiei-COD CAEN 2540; casarea de arme şi muniţii-COD CAEN 3831; tratarea şi eliminarea deşeurilor periculoase-COD CAEN 3822.

S-a mai susţinut de către instanţa de apel şi faptul că, prin nesocotirea de către inculpat a procedurii de autorizare a armurierilor, a fost afectat bunul mers al activităţii IPJ Hunedoara.

Înalta Curte reţine că tulburarea bunului mers al unei instituţii publice sau persoane juridice de drept privat presupune o perturbare semnificativă a activităţii acesteia, o blocare a activităţii persoanei juridice, ceea ce nu are suport în baza factuală reţinută, în decizia instanţei de apel nefiind expusă o situaţie de fapt care să susţină o astfel de concluzie în drept.

De altfel, cu referire la acest aspect, Înalta Curte constată că însăşi acuzarea a susţinut în actul de sesizare a instanţei faptul că inculpatul, prin modalitatea defectuoasă în care şi-a exercitat atribuţiile de serviciu că, a adus atingere intereselor generale ale societăţii şi a creat o stare de pericol pentru ordinea şi siguranţa publică. Ca atare, inculpatului nu i s-a reproşat cu ocazia trimiterii sale în judecată că a produs vreo pagubă sau a cauzat o vătămare a drepturilor şi intereselor legitime ale Inspectoratului Judeţean de Poliţie Hunedoara, iar instanţa, pe parcursul judecăţii, nu poate reconfigura acuzaţia adusă inculpatului, în sensul extins al acesteia. Or, starea de pericol nu este urmarea tipică pentru infracţiunea de abuz în serviciu care este, eminamente, o infracţiune de rezultat.

Prin urmare, Înalta Curte, reţinând că deşi inculpatul a nesocotit prevederile legale referitoare la autorizarea armurierilor, cu prilejul exercitării atribuţiilor de serviciu, dar cu toate acestea, acţiunile şi inacţiunile sale nu au generat urmarea socialmente periculoasă specifică infracţiunii de abuz în serviciu, constată că în mod greşit prin decizia recurată s-a dispus condamnarea inculpatului pentru această infracţiune, întrucât fapta nu întruneşte toate cerinţele de tipicitate, iar soluţia care s-ar fi impus în cauză era aceea a achitării inculpatului pentru neprevederea faptei în legea penală, conform art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 din C. proc. pen., va admite recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 793 din data de 22 noiembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia Penală în dosarul nr. x/2021.

Va casa decizia penală recurată şi în înlăturarea greşitei aplicări a legii va dispune, în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achitarea inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen.

Va dispune desfiinţarea formelor de executare emise în baza deciziei penale mai sus-menţionate.

Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei penale recurate care nu contravin prezentei decizii.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 793 din data de 22 noiembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia Penală în dosarul nr. x/2021.

Casează decizia penală recurată şi în înlăturarea greşitei aplicări a legii dispune:

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achită pe inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen.

Dispune desfiinţarea formelor de executare emise în baza deciziei penale mai sus-menţionate.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei penale recurate care nu contravin prezentei decizii.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie rămân în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 180 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 martie 2025.