Cassation appeal on fraud and forgery in private documents dismissed as unfounded, upholding conviction.

Şedinţa publică din data de 04 martie 2025

Deliberând asupra recursului în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 441 din data de 11 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021, constată următoarele:

Prin sentinta penală nr. 911/2023 pronunţată de Judecătoria Focşani în dosarul cu nr. x/2021 în baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A., la:

- 1 an şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune, faptă prev. de art. 244 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen. (faptă săvârşită în luna mai 2019);

- 9 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen. (faptă săvârşită în luna mai 2019);

A fost descontopită pedeapsa rezultantă aplicată prin sentinţa penală nr. 2816 din 03.12.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019 de Judecătoria Giurgiu, definitivă prin neapelare la data de 04.01.2021, în pedepsele componente, după cum urmează:

- 2 ani închisoare, pedeapsa complementară constând în interzicerea pe o durată de 2 ani după rămânerea definitivă a hotărârii, a exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice) şi art. 66 alin. (1) lit. b) C. pen. (dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat) şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată (4 acte materiale), prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (acte materiale din 08.03.2017, 17.03.2017, 17.03.2017 şi 20.03.2017);

- 2 ani închisoare, pedeapsa complementară constând în interzicerea pe o durată de 3 ani după rămânerea definitivă a hotărârii, a exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice) şi art. 66 alin. (1) lit. b) C. pen. (dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat) şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pentru comiterea infracţiunii de falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată, în formă continuată (4 acte materiale), prev. de art. 311 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., (acte materiale din 08.03.2017, 17.03.2017, 17.03.2017 şi 20.03.2017);

- 1 an închisoare şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969, pentru comiterea infracţiunii de delapidare în formă continuată (10 acte materiale), prev. de art. 2151 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (faptă comisă în perioada 10.10.2008 - 12.01.2009), la care a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 565 din 06.10.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2021 de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 167/A din 07.02.2018 a Curţii de Apel Bucureşti.

În temeiul art. 44 alin. (2) C. pen. şi art. 38 alin. (1) C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen.,au fost contopite pedepsele de mai sus în pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, la care adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedeapse stabilite (respectiv 1 an şi 9 luni închisoare), urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 3 ani şi 9 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (1) şi (3) lit. a) C. pen., s-a interzis inculpatului cu titlu de pedeapsă complementară pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice) lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat).

În baza art. 45 alin. (4) C. pen., s-a dedus partea din pedeapsa complementară executată de la data 04.01.2021 până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

În baza art. 45 alin. (1) şi (5) C. pen., s-a interzis cu titlu de pedeapsă accesorie drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen.

În baza art. 40 alin. (3) C. pen., s-a dedus perioada reţinerii şi arestului preventiv, dispuse în cadrul dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Giurgiu, de la data de 21.03.2017 până la data de 14.04.2017 inclusiv.

În baza art. 396 alin. (1) şi (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal având ca obiect săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, faptă prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., de către inculpatul A., ca urmare a împăcării cu persoana vătămată B..

În temeiul art. 19, 20, 25 alin. (1), art. 84 alin. (1) C. proc. pen., rap. la art. 397 alin. (1) C. proc. pen., coroborate cu art. 1357 C. civ.:

- a fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea civilă formulată de partea civilă C., prin sucursala C. - Sucursala Bucureşti;

- a fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea civilă formulată de S.C. D. S.A. (actuală E.);

- a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de partea civilă F..

În temeiul art. 19, 20, 84 alin. (1) C. proc. pen., rap. la art. 159 alin. (2), (3) C. pen. şi art. 397 alin. (1) C. proc. pen., s-a constat stinsă acţiunea civilă formulată în cauză de partea civilă B., prin împăcare.

În baza art. 397 alin. (3) C. proc. pen.., cu referire la art. 256 C. proc. pen.., raportat la 25 alin. (1) şi (3) C. proc. pen.., s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunilor prin desfiinţarea totală a următoarelor înscrisuri:

- cererea de credit nr. x din 17.05.2019, aflată în copie la filele nr. x - 251 din dosarul de urmărire penală;

- contractul de credit nr. x din 17.05.2019, aflat în copie la filele nr. x - 287 din dosarul de urmărire penală;

- certificatul de asigurare TBICL nr. x, aflat în copie la filele nr. x - 310 din dosarul de urmărire penală.

În baza art. 276 alin. (1) C. proc. pen., s-a luat act de faptul că părţile nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei penale nr. 911/2023 pronunţată de Judecătoria Focşani în dosarul cu nr. x/2021, în termen legal, a declarat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 441 din 11.04.2024, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 911/21.09.2023 a Judecătoriei Focşani.

Decizia penală nr. 441 din 11.04.2024, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost comunicată astfel: Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi şi către inculpatul A. la data de 11.04.2024.

Împotriva deciziei penale nr. 441 din 11.04.2024, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori a declarat recurs în casaţie inculpatul A. la data de 11 aprilie 2024.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi la data de 28.10.2024 .

Dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 17 iunie 2024.

Prin referat, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea discutării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 8 noiembrie 2024

Ulterior, prin încheierile din 08 octombrie 2024 şi 05 noiembrie 2024, constatându-se că, în cauză nu au fost îndeplinite dispoziţiile art. 439 C. proc. pen., s-a dispus amânarea cauzei pentru întocmirea raportului de către magistratul asistent.

Prin cererea de recurs în casaţie, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., şi a solicitat în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. coroborat cu art. 436 alin. (1)lit. b) C. proc. pen. prin raportare la art. 1 alin. (3)-(5), ale art. 21 alin. (1)-(3), ale art. 23 alin. (11) şi ale art. 124 alin. (1) din Constituţia României, prevederile art. 5 paragraful 1 lit. a), art. 6, 13 şi 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cat şi considerentelor Deciziei 233/2021 a Curţii Constituţionale a României, casarea deciziei Curţii de Apel Galaţi şi trimiterea cauzei spre rejudecare

În susţinerea motivelor de recurs în casaţie, a arătat că decizia din apel nu conţine o motivare, după cum nu conţine descrierea faptei realizată de către instanţa de control şi nici achiesarea la descrierea faptei realizată de către instanţa de fond.

A precizat că instanţa de apel nu a analizat existenţa faptei de natura penală sau daca descrierea acesteia este informă sau nu, în condiţiile în care infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată constă în falsificarea efectivă a semnăturii şi nu în înaintarea informatică a unor date, iar infracţiunea de înşelăciune trebuie sa vizeze rezoluţia infracţională stabilită la momentul interacţiunii dintre făptuitor şi partea vătămată şi nu pur şi simplu încasarea unei sume de bani pentru un serviciu, fără a fi restituită suma de bani.

Astfel, recurentul inculpat a criticat reluarea identică a descrierii faptelor din rechizitoriu fără absolut nicio raportare concretă la modalitatea în care au fost săvârşite actele materiale, precum şi faptul ca nu a existat nicio analiză a întrunirii elementelor de tipicitate (inclusiv prin raportare la probatoriu) de către niciuna dintre instanţe, nefiind analizată rezoluţia infracţională a inculpatului şi în ce constă aceasta, cel puţin pentru a verifica daca nu se pune problema unui litigiu de natură civilă şi nu penală, întrucât ceea ce diferenţiază natura civilă a litigiului de cea penală este tocmai momentul la care se formează rezoluţia inculpatului cu unicul scop de a realiza un folos material prin intermediul prezentării ca adevărate a unei fapte mincinoase.

Or, în opinia recurentului inculpat, s-a probat în afara oricărui dubiu că se ocupa cu vânzarea de maşini, iar partea civilă G. S.A. avea chiar un contract încheiat cu acesta. Instanţa de fond chiar a reţinut că penalităţile solicitate de către IFN au natură contractuală, or, dacă accesoriile au natură contractuală atunci principalul nu poate avea decât natură contractuală.

De asemenea, relevant este şi faptul că, motivarea instanţei de apel este practic inexistenta, iar motivarea efectiva a instanţei de fond debutează la pagina 4 a sentinţei, prin reluarea ad litteram a situaţiei de fapt reţinute în rechizitoriu.

Acuzaţia reţinută de instanţa de fond este exact aceeaşi ca şi în rechizitoriu, în pofida faptului ca instanţa de fond a respins proba cu expertiză grafoscopică, care avea menirea de a releva dacă actele au fost semnate în fals sau nu.

Mai mult, recurentul a susţinut că nu a semnat în fals niciun document, iar respingerea probei cu expertiza tehnică de specialitate dovedeşte lipsa de imparţialitate a ambelor instanţe de judecată, în condiţiile în care se reţine că inculpatul a falsificat semnătura numitei F..

În consecinţă, s-a susţinut că fapta inculpatului care "- în calitate de reprezentant al S.C. H., în baza unui protocol cu clauză de mandat cu D. S.A. (actuală E.) (protocol parteneriat comercial 110836/11.02.2019), prin atribuirea frauduloasă a identităţii numitei F., a încheiat în fals contractul de credit;" - nu este prevăzută de legea penală.

Recurentul inculpat a opinat că stabilirea situaţiei de fapt de către instanţele de judecată implică o minimă analiză a cauzei, în caz contrar situaţia de fapt ajungând să fie stabilită de acuzare care stabileşte şi condamnarea, puterea judecătorească având în final unicul rol de a stabili pedeapsa finală.

În acest sens, a apreciat că este încălcat inclusiv art. 1 din Constituţie prin aceea că separaţia puterii executive de cea judecătorească ajunge sa îndeplinească un rol formal, în contextul lipsei motivării şi analizării situaţiei de fapt de către instanţele de judecată, condamnarea fiind stabilită prin descrierea faptei de către acuzare.

Prealabil, în raport cu prevederile art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte a reţinut că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menţionat numele şi prenumele inculpatului - A., hotărârea care se atacă - decizia penală nr. 441 din 11.04.2024, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, şi semnătura apărătorului inculpatului care a exercitat calea de atac, avocat I. cu delegaţie avocaţială, precum şi indicarea cazului de recurs în casaţie pe care se întemeiază - art. 438 pct. 7 din C. proc. pen. cu motivarea acestuia.

Înalta Curte a apreciat că motivele expuse în cererea formulată, în sensul că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, se circumscriu în conţinutul cazului de recurs în casaţie invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Prin urmare, s-a constatat că cererea de recurs în casaţie este formulată în termenul prevăzut de lege şi îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen., iar motivele expuse de către inculpatul A. se circumscriu în conţinutul cazului de recurs în casaţie invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2024, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 441 din 11.04.2024, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021. S-a trimis cauza, în vederea judecării recursului în casaţie şi s-a fixat termen de judecată în şedinţă publică la data de 21 ianuarie 2025.

Examinând recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 441 din 11.04.2024, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat, ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în dosar.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cu privire la sfera de incidenţă a acestui motiv de recurs, Înalta Curte, având în vedere definiţia legală a infracţiunii, aşa cum este redată în cuprinsul art. 15 alin. (1) din C. pen., precum şi modul de reglementare, în textul art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., a cazurilor care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea în continuare a acţiunii penale, reţine că, prin prisma acestuia, instanţa de casaţie verifică dacă faptele, astfel cum au fost reţinute în decizia atacată, corespund, din punct de vedere obiectiv, tiparului de incriminare ori întrunesc, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina persoanei condamnate.

Astfel, se observă că trăsătura esenţială a prevederii faptei de legea penală este enumerată în art. 15 alin. (1) din C. pen. distinct de aceea ca fapta să fie comisă cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, împrejurare din care reiese că, prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală", se înţelege orice act de conduită (acţiune sau inacţiune) sau manifestare de voinţă exteriorizată care determină o modificare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale şi, ca atare, incriminată în norma penală.

Pe de altă parte, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, dar şi faptul că existenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege constituie alte situaţii în care punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale sunt împiedicate, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. d) din C. proc. pen., diferite de aceea a neprevederii faptei în legea penală, reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., rezultă fără putinţă de tăgadă că, în concepţia legiuitorului, înţelesul sintagmei folosite de acest din urmă text de lege nu poate fi decât acela la care se referă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., caz care exclude, astfel, orice analiză în legătură cu întrunirea condiţiilor de tipicitate subiectivă a infracţiunii.

Ca atare, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

Deopotrivă, având în vedere natura recursului în casaţie de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., se pot analiza şi aspectele privind neîntrunirea condiţiilor cerute de lege subiectului activ, în acele cazuri în care, pentru existenţa infracţiunii, legiuitorul prevede o cerinţă suplimentară, şi anume ca autorul faptei să fie unul calificat, de vreme ce în lipsa calităţii speciale a acestuia fapta concret săvârşită nu s-ar mai suprapune peste descrierea din norma de incriminare (în acest sens sunt şi deciziile penale nr. 224/RC din 02 octombrie 2014, nr. 64/RC din 16 februarie 2015, nr. 140/RC din 21 aprilie 2016, nr. 138/RC din 28 martie 2017, nr. 304/RC din 27 septembrie 2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

În speţă, aşa cum s-a arătat anterior, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte notează că starea de fapt reţinută prin decizia recurată constă, în esenţă, în aceea că:

Faptele inculpatului A., constând în aceea că, în calitate de reprezentant al S.C. H., în baza unui protocol cu clauză de mandat cu D. S.A. (actuală E.) (protocol parteneriat comercial 110836/11.02.2019), prin atribuirea frauduloasă a identităţii numitei F., a încheiat în fals contractul de credit nr. x/17.05.2019, păgubind D. S.A. (actuală E.) cu suma de 18.253,70 RON, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi înşelăciune, fapte prev. şi ped. de art. 322 alin. (1) din C. pen. şi art. 244 alin. (1) din C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. şi art. 44 alin. (1) C. pen.

Negând această situaţie de fapt, recurentul inculpat A. a susţinut, în cadrul prezentului demers judiciar, că instanţa de apel nu a analizat existenţa faptei de natura penală sau daca descrierea acesteia este informă sau nu, în condiţiile în care infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată constă în falsificarea efectivă a semnăturii şi nu în înaintarea informatică a unor date, iar infracţiunea de înşelăciune trebuie sa vizeze rezoluţia infracţională stabilită la momentul interacţiunii dintre făptuitor şi partea vătămată şi nu pur şi simplu încasarea unei sume de bani pentru un serviciu, fără a fi restituită suma de bani.

În plus, recurentul inculpat A. a susţinut că descrierea faptei nu are o corespondenţă concretă în materialitatea elementelor de tipicitate, în sensul în care, pe de o parte, poate fi reţinută infracţiunea de fals în conţinutul constitutiv al infracţiunii de înşelăciune, însă pe de altă parte, se poate reţine existenţa unei suprapuneri între cele două infracţiuni.

Totodată, criticile apărării invocate prin intermediul recursului în casaţie formulat în cauză constituie veritabile critici în cadrul soluţionării cauzei în fond şi în căile de atac devolutive integral, critici care în mod evident nu constituie motive de casaţie şi care au fost analizate cu titlul definitiv.

Procedând în continuare, la analizarea criticilor formulate de recurentul inculpat A. referitoare la greşita condamnare pentru infracţiunea de înşelăciune, Înalta Curte constată că, infracţiunea de înşelăciune, cu privire la care instanţa de apel a dispus condamnarea inculpatului, reprezintă o infracţiune contra patrimoniului, fiind incriminată în dispoziţiile art. 244 C. pen., text de lege regăsit în Titlul II, Partea specială a Codului, intitulat Infracţiuni contra patrimoniului şi în Capitolul III al acestui titlu, denumit Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii.

Prin incriminarea infracţiunii de înşelăciune, legiuitorul a urmărit ocrotirea relaţiilor sociale cu caracter patrimonial, atunci când în derularea acestora, intenţionând obţinerea unui folos material injust, una dintre persoanele implicate recurge la mijloace de inducere în eroare a victimei, fie la mijloace simple, de tipul celor prevăzute în alin. (1) al art. 244 din C. pen., fie la mijloace cu caracter fraudulos, de natură a atribui faptei caracter calificat, conform alin. (2) al acestui text de lege.

Obiectul juridic special al infracţiunii de înşelăciune constă în relaţiile sociale privind avutul personal sau particular, care iau naştere şi se desfăşoară pe baza bunei credinţe a subiecţilor acestor raporturi, a încrederii ce şi-o acordă reciproc.

Subiectul activ principal al infracţiunii de înşelăciune poate fi orice persoană, iar subiect pasiv principal este persoana al cărei patrimoniu a fost lezat (diminuat) prin săvârşirea faptei, nefiind exclusă posibilitatea ca, în anumite cazuri, să poată exista şi un subiect pasiv subsidiar.

În ce priveşte latura obiectivă a infracţiunii de înşelăciune, acţiunea făptuitorului se realizează prin inducerea în eroare (înşelare, amăgire) a unei persoane, astfel ca aceasta să aibă o reprezentare falsă (denaturată, necorespunzătoare realităţii) asupra unei anumite situaţii, reprezentare ce este determinantă pentru victimă în luarea unei dispoziţii cu privire la patrimoniul său, acţiune care îi cauzează o pagubă. Rezultatul acţiunii făptuitorului constă în înfăptuirea ori omisiunea înfăptuirii de către victimă a unui act de natură patrimonială, ca urmare a inducerii sale în eroare şi pricinuirea în acest mod a unei pagube, adică a unui prejudiciu material (patrimonial).

Legătura de cauzalitate reiese din materialitatea faptei, corelativ pagubei produse unei persoane realizându-se scopul infracţiunii, respectiv obţinerea unui beneficiu material pentru autorul infracţiunii ori pentru o altă persoană.

Referitor la suprapunerea celor două infracţiuni, de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi înşelăciune a precizat că elementul material al laturii obiective a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată constă în acţiunea de falsificare a unui înscris sub semnătură privată prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, cu prilejul întocmirii acestuia. Latura obiectivă a acestei fapte cuprinde două acţiuni, una de falsificare şi alta de folosire a înscrisului, aceste acţiuni constituind unitatea elementului obiectiv şi excluzând concursul cu infracţiunea de uz de fals.

În speţa dedusă judecăţii, s-a reţinut că inculpatul A. a falsificat contractul de credit nr. x din 17.05.2019, privind părţile D. S.A. (actuală E.) şi F. (aflat în copie la dosarul de urmărire penală), în sensul semnării în fals, fără drept, în numele persoanei vătămate F. (prin contrafacerea semnăturii).

În acest sens, Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a reţinut de către instanţa de apel că, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., elementul material al conţinutului constitutiv al infracţiunii de înşelăciune rezidă din inducerea în eroare a persoanei vătămate-parte civilă D. S.A. (actuală E.), prin prezentarea ca adevărată a împrejurării că persoana vătămată F. a solicitat acordarea unui credit, semnând cererea de credit, contractul de credit şi toată documentaţia aferentă, iar elementul material al conţinutului constitutiv al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată constă în acţiunea de falsificare a unui înscris sub semnătură privată prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, cu prilejul întocmirii acestuia.

Referitor la critica inculpatului A. în sensul că descrierea faptei nu are o corespondenţă concretă în materialitatea elementelor de tipicitate, în sensul în care, pe de o parte, poate fi reţinută infracţiunea de fals în conţinutul constitutiv al infracţiunii de înşelăciune, însă pe de altă parte, se poate reţine existenta unei suprapuneri între cele două infracţiuni, Înalta Curte reţine că elementul material din cadrul laturilor obiective ale celor două infracţiuni este total diferit, înşelăciunea presupunând acea acţiune de inducere în eroare, falsul presupunând acţiuni de contrafacere, specifice elementului material al acestei infracţiuni.

Faţă de toate argumentele expuse, având în vedere că activitatea concretă reţinută în sarcina inculpatului corespunde elementelor de conţinut prevăzute de normele care incriminează infracţiuna de înşelăciune şi infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, Înalta Curte constată ca fiind nefondate criticile formulate de recurent prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., cu privire la neîndeplinirea cerinţelor de tipicitate ale celor două infracţiuni, faptele concrete circumscrise acestora fiind prevăzute de legea penală.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 441 din data de 11 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata sumei de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 441 din data de 11 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 de RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 martie 2025.