Reciprocal recognition of Hungarian fraud conviction limited to custodial sentence under Framework Decision 2008/909/JU, excluding complementary penalties

Şedinţa publică din data de 07 mai 2025

Deliberând asupra apelului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin sentinţa penală nr. 7/F din data de 03 februarie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2025, în baza art. 172 alin. (3), (4) şi 7 raportat la art. 166 alin. (6) lit. a) din Legea privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală nr. 302/2004, republicată, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov, s-a dispus recunoaşterea sentinţei penale nr. 7. B/42/2020/47 din data de 1.07.2021 pronunţată de Tribunalul Districtual din Sarvar, Ungaria, (definitivă la 12.07.2022, prin Hotărârea nr. 13/Bf. 105/2021/32 din 12.07.2022 a Tribunalului Szombathely, Ungaria), prin care numitul A., cetăţean român, a fost condamnată la pedeapsa principală rezultantă de 2 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat [prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. român], pentru săvârşirea a două infracţiunii de înşelăciune în formă continuată, prevăzute de art. 373 alin. (1), alin. (4) lit. b), alin. (2) lit. b), c) din C. pen. ungar şi de art. 244 alin. (1) şi (2) cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. român, şi a unei infracţiuni de înşelăciune în formă simplă, prevăzută de art. 373 alin. (1), alin. (4) lit. b), alin. (2) lit. b), c) din C. pen. ungar şi de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. român, săvârşite în concurs real, potrivit art. 38 alin. (1) din C. pen. român, şi executarea în România a pedepsei aplicate de instanţa statului emitent.

S-a dedus din pedeapsa recunoscută perioada executată de 3 zile, conform menţiunii de la pct. 2.2. din certificat.

S-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei la data rămânerii definitive a prezentei.

Pentru a pronunţa o astfel de hotărâre, prima instanţă a reţinut prin referatul formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov în data de 21.01.2025 s-a solicitat Curţii de Apel Braşov, în temeiul art. 172 Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, recunoaşterea şi executarea într-un penitenciar din România a hotărârii de condamnare nr. 7. B/42/2020/47 din data de 1.07.2021 pronunţată de Tribunalul Districtual din Sarvar, Ungaria, (definitivă la 12.07.2022, prin Hotărârea nr. 13/Bf. 105/2021/32 din 12.07.2022 a Tribunalului Szombathely, Ungaria), prin care numitul A. a fost condamnat la pedeapsa principală rezultantă de 2 ani închisoare pentru trei infracţiuni de înşelăciune.

În fapt, s-a arătat că prin sentinţa de condamnare s-a reţinut că în perioada iulie 2014 - vara anului 2015, în scopul de a obţine un profit ilicit, condamnatul A. le-a indus în eroare pe victimele B., C., D. şi E. pentru a-i împrumuta diferite sume de bani pretins necesare acoperirii costurilor unei afaceri având ca obiect exploatarea forestieră pe care ar fi desfăşurat-o în România, cu privire la care nu a avut nici mijloacele şi nici intenţia de a le restitui, cauzând următoarele prejudicii: 1.672.715 HUF (sumele împrumutate de către victima B.), 2.189.000 HUF (sumele împrumutate de către victima D.), 1.200.000 HUF (sumele împrumutate de către victima E.) şi 500.000 HUF (sumele împrumutate de către victima C.).

Totodată, s-a mai reţinut că la data de 29.10.2014, în scopul de a obţine un profit ilicit, condamnatul A. a indus-o în eroare pe victima F. pentru a-i împrumuta suma de 14.500 euro (4.479.050 HUF) pretins necesară acoperirii costurilor unei afaceri pe care ar fi desfăşurat-o în România având ca obiect transportul de lemn, cu privire la care nu a avut nici mijloacele şi nici intenţia de a o restitui, cauzându-i celei din urmă o pagubă în acelaşi cuantum. În acelaşi scop şi cu acelaşi pretext, în luna noiembrie 2014, condamnatul A. i-a mai solicitat victimei F. un împrumut de 4.000 euro, primind suma de 11.000 RON (echivalentul a 761.420 HUF) de la mama acesteia, victima G..

Analizând sesizarea, prima instanţă a reţinut cetăţeanul român A. a fost prezent personal în procesul în care a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 2 ani.

Din perspectiva îndeplinirii condiţiilor speciale de recunoaştere şi executare a hotărârii judecătoreşti străine prevăzute de art. 167 din Legea nr. 302/2004 s-a reţinut că hotărârea este definitivă, fiind îndeplinită condiţia dublei incriminări, faptele întrunind în legislaţia penală română elementele de tipicitate ale infracţiunilor de înşelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (1), (2) C. pen., persoana condamnată are cetăţenie română şi trăieşte pe teritoriul României.

Referitor la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale potrivit legii române şi incidenţa prevederilor art. 142 alin. (5) din Legea nr. 302/2004, critici invocate de apărare, prima instanţă a reţinut că art. 160 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 302/2004 prevede ca motiv de refuz de recunoaştere a hotărârilor străine de condamnare incidenţa prescripţiei executării pedepsei (nu şi a prescripţiei răspunderii penale potrivit legii române). Or, în cauză s-a apreciat că nu s-a împlinit termenul de prescripţie a executării pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată prin hotărârea rămasă definitivă la data de 12.07.2022.

De asemenea, s-a reţinut că persoana condamnată, având cetăţenie română, nu este necesar consimţământul său pentru recunoaşterea şi executarea hotărârii pe teritoriul României, potrivit art. 167 lit. d) din Legea nr. 302/2004

Instanţa a constatat, de asemenea, că nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute la art. 163 din Legea nr. 302/2004, respectiv persoana nu a fost condamnată definitiv în România pentru aceleaşi fapte penale, nu există date că persoana a fost condamnată într-un alt stat pentru aceleaşi fapte penale, iar hotărârea judecătorească străină dată în acest stat nu a fost anterior recunoscută şi pusă în executare pe teritoriul României, persoana condamnată nu beneficiază în România de imunitate de jurisdicţie penală, pedeapsa nu a fost aplicată unei persoane care nu răspunde penal potrivit legii penale române, potrivit legii penale române nu a intervenit prescripţia executării pedepsei. În sfârşit, s-a reţinut că persoana nu este cercetată în România pentru aceeaşi faptă penală pentru care a fost condamnată în străinătate.

Prin urmare s-a apreciat că sunt întrunite condiţiile pentru recunoaşterea hotărârii de condamnare la pedeapsa principală rezultantă de 2 ani închisoare, inclusiv a pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat [prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. român], deoarece aceasta complineşte pedeapsa principală a închisorii.

II. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termenul prevăzut de lege, persoana condamnată A. .

Prin motivele de apel formulate în scris, în esenţă, persoana condamnată a solicitat, în principal, admiterea apelului şi respingerea cererii de recunoaştere şi executare în România a hotărârii de condamnare.

În acest sens, a solicitat să se aibă în vedere că raportat la data săvârşirii faptelor din Ungaria, respectiv iulie 2014-vara anului 2015, a intervenit prescripţia răspunderii penale, fapt pentru care, potrivit art. 142 alin. (5) din Legea nr. 302/2004, hotărârea de condamnare nu mai poate fi recunoscută în România.

În subsidiar, în temeiul art. 589 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a solicitat amânarea executării pedepsei pe o perioadă de 6 luni, având în vedere problemele grave de sănătate ale persoanei condamnate dovedită cu înscrisurile medicale aflate la dosarul cauzei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală la data de 20.02.2025, sub nr. x/2025, fiind repartizată aleatoriu cu prim termen de judecată la data de 26.02.2025 când au avut loc dezbaterile.

III. Analizând apelul declarat de persoana condamnată A. prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este întemeiat, însă nu pentru argumentele expuse prin motivele de apel, ci pentru următoarele considerente:

Prealabil, Înalta Curte reţine că, în relaţia cu Ungaria, este aplicabilă Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, decizie transpusă atât de Ungaria, ca stat de condamnare, cât şi de România, ca stat de executare.

Dispoziţiile privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană se regăsesc în titlul VI din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

Aşadar, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de autorităţile judiciare maghiare faţă de cetăţeanul român A. sunt condiţionate de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor speciale de recunoaştere şi executare a hotărârii judecătoreşti străine prevăzute de art. 167 alin. (1) lit. a)-e) din Legea nr. 302/2004, republicată, astfel cum se arată în art. 172 alin. (3) din acelaşi act normativ care prevede:

Obiectul procedurii îl constituie verificarea condiţiilor prevăzute la art. 167 şi, în cazul în care sunt îndeplinite, recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârii judecătoreşti străine. Dispoziţiile civile, dispoziţiile referitoare la pedepsele pecuniare, măsurile asigurătorii sau cheltuielile judiciare, precum şi orice dispoziţii, altele decât cele privind executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii sau a măsurii privative de libertate, din hotărârea judecătorească străină, nu constituie obiectul prezentei proceduri.

Revenind la dispoziţiile art. 167 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, acestea prevăd: Instanţa română recunoaşte şi pune în executare hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) hotărârea este definitivă şi executorie;

b) fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârşită pe teritoriul României, o infracţiune şi autorul ar fi fost sancţionabil. În cazul în care pedeapsa a fost aplicată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiei se face pentru fiecare infracţiune în parte;

c) persoana condamnată are cetăţenie română;

d) persoana condamnată este de acord să execute pedeapsa în România. Consimţământul nu este necesar atunci când persoana condamnată este cetăţean român şi trăieşte pe teritoriul României sau, deşi nu trăieşte pe teritoriul României, va fi expulzată în România. Dacă este necesar, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a persoanei condamnate, consimţământul poate fi dat de reprezentantul acesteia;

e) nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute la art. 163.

Verificând, în aceste coordonate normative particularităţile cauzei, dar şi în raport cu situaţia de fapt reţinută în cuprinsul certificatului emis la 10.10.2024, în baza Deciziei cadru 2008/909/JAI, Înalta Curte constată, similar primei instanţe, că cerinţele prevăzute de art. 167 alin. (1) lit. a)-e) din Legea nr. 302/2004 sunt îndeplinite, însă numai în ceea ce priveşte recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârii de condamnare la pedeapsa principală a închisorii de 2 ani, nu şi în ceea ce priveşte recunoaşterea şi punerea în executare în România a pedepselor complementare stabilite în sarcina persoanei condamnate.

Astfel, sentinţa penală nr. 7. B/42/2020/47 din data de 1.07.2021 pronunţată de Tribunalul Districtual din Sarvar, Ungaria, a rămas definitivă la 12.07.2022, prin Hotărârea nr. 13/Bf. 105/2021/32 din 12.07.2022 a Tribunalului Szombathely, Ungaria, astfel cum rezultă din certificatul menţionat la art. 4 din Decizia-cadru 2008/909/JAI.

În ceea ce priveşte condiţia dublei incriminări, reglementată în art. 167 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte constată că faptele care au atras condamnarea persoanei solicitate la pedeapsa de 2 ani închisoare sunt incriminate de legea română, constituind infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.

Referitor la condiţia prevăzută la lit. c) a art. 167 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, se constată că apelantul-persoană condamnată A. este cetăţean român şi are domiciliul pe teritoriul României.

Este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 167 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 302/2004, întrucât nu este necesar consimţământul persoanei condamnate, aceasta având cetăţenie română.

De asemenea, nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute la art. 163 din Legea nr. 302/2004.

Astfel, nu există date conform cărora apelantul A. a fost condamnat în România pentru aceeaşi faptă sau că a executat o pedeapsă aplicată de un alt stat pentru aceeaşi faptă. În plus, acesta nu beneficiază de imunitate de jurisdicţie penală, răspunde penal potrivit legii române, nu a intervenit prescripţia executării pedepsei şi nici amnistia, graţierea sau dezincriminarea faptei şi, faţă de înscrisurile de la dosarul cauzei, respectiv certificatul emis în baza Deciziei Cadru 2008/909/JAI de către autorităţile maghiare, se constată că persoanei condamnate i-a fost respectat dreptul la un proces echitabil, aceasta fiind prezentă personal la judecata desfăşurată de autorităţile din Ungaria .

Concluzionând sub aspectul cerinţelor anterior menţionate, Înalta Curte reţine că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 302/2004 privind recunoaşterea şi punerea în executare pe teritoriul României a hotărârii penale nr. 7. B/42/2020/47 din data de 1.07.2021 pronunţată de Tribunalul Districtual din Sarvar, Ungaria, definitivă la 12.07.2022, prin Hotărârea nr. 13/Bf. 105/2021/32 din 12.07.2022 a Tribunalului Szombathely, Ungaria, prin care s-a dispus condamnarea numitului A. la pedeapsa principală de 2 ani închisoare (echivalentul a 730 zile), în regim de detenţie, pentru săvârşirea a două infracţiunii de înşelăciune în formă continuată, prevăzute de art. 373 alin. (1), alin. (4) lit. b), alin. (2) lit. b), c) din C. pen. maghiar şi a unei infracţiuni de înşelăciune în formă simplă, prevăzută de art. 373 alin. (1), alin. (4) lit. b), alin. (2) lit. b), c) din C. pen. maghiar.

În ceea ce priveşte critica apelantului-persoană condamnată referitoare la intervenirea prescripţiei răspunderii penale, în mod corect, prima instanţă a reţinut că dispoziţiile art. 142 alin. (5) din Legea nr. 302/2004, invocate de apelant, nu sunt aplicabile în cauză, fiind vorba de proceduri distincte.

Astfel, în cauza pendinte se solicită recunoaşterea şi punerea în executare pe teritoriul României a unei pedepse privative de libertate aplicate de un stat membru al Uniunii Europene, respectiv Ungaria. Prin urmare, procedura de urmat în astfel de cazuri este reglementată în Titlul VI din Legea nr. 302/2004 - Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, Capitolul II - Punerea în executare pe teritoriul României a pedepselor sau măsurilor privative de libertate aplicate de instanţele altor state membre ale Uniunii Europene.

Or, dispoziţiile cu privire la care se face vorbire de către persoana condamnată, respectiv dispoziţiile art. 142 alin. (5) din Legea nr. 302/2004 se regăsesc în Titlul V - Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, a ordonanţelor penale şi a actelor judiciare în relaţia cu statele terţe.

Pe de altă parte, motivul de nerecunoaştere şi neexecutare vizând prescripţia va fi incident când se constată că a intervenit prescripţia executării pedepsei, astfel cum prevede art. 167 alin. (1) lit. e) raportat la art. 163 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 302/2004, nu şi prescripţia răspunderii penale.

Or, astfel cum bine a arătat şi prima instanţă, în cauză nu s-a împlinit termenul de prescripţie a executării pedepsei de 2 ani închisoare având în vedere data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, respectiv 12.07.2022.

De asemenea, se constată că în cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 163 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, prescripţia răspunderii penale neîncadrându-se în noţiunea de orice alte cazuri prevăzute de lege, nefiind prevăzută ca motiv de refuz pentru recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârii străine de condamnare.

În altă ordine de idei, în procedura pendinte, când se solicită recunoaşterea unei hotărâri străine de condamnare, nu se poate analiza prescripţia răspunderii penale, hotărârea fiind definitivă şi executorie.

Referitor la solicitarea de amânare a executării pedepsei în temeiul art. 589 alin. (1) lit. a) Cod procedură, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată întrucât instituţia amânării executării pedepsei constituie o procedură distinctă care nu este în competenţa instanţei care se pronunţă cu privire la recunoaşterea şi punerea în executare pe teritoriul României a pedepselor privative de libertate aplicate de instanţele străine.

Prin urmare, reţinând că susţinerile apelantului nu se circumscriu niciuneia dintre condiţiile a căror neîndeplinire ar putea constitui un obstacol la transferul acestuia în vederea executării pedepsei la care a fost condamnat, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a dispus recunoaşterea hotărârii penale definitive doar în ceea ce priveşte pedeapsa principală de 2 ani închisoare.

În ceea ce priveşte recunoaşterea pedepselor complementare, Înalta Curte reţine următoarele.

Potrivit art. 153 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 din Titlul VI, care reglementează domeniul de aplicare în ceea ce priveşte dispoziţiile privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană: Prezentul titlu se aplică în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene care au transpus Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană. În relaţia cu statele membre care nu au transpus decizia-cadru sunt aplicabile dispoziţiile titlului V.

De asemenea, trebuie avut în vedere că, potrivit art. 172 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, obiectul procedurii judiciare de recunoaştere şi punere în executare a hotărârii judecătoreşti nu vizează dispoziţiile civile, dispoziţiile referitoare la pedepsele pecuniare, măsurile asigurătorii sau cheltuielile judiciare, precum şi orice dispoziţii, altele decât cele privind executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii sau a măsurii privative de libertate.

Având în vedere aceste dispoziţii, Înalta Curte constată că recunoaşterea hotărârii de condamnare nu presupune ca pe lângă pedeapsa principală să fie puse în executare toate dispoziţiile cuprinse în aceasta.

În acest sens, sunt şi dispoziţiile art. 1 lit. b) din Decizia-cadru 2008/909/JAI, în care se arată că "pedeapsă" înseamnă orice pedeapsă sau măsură privativă de libertate impusă pentru o perioadă de timp limitată sau nelimitată ca urmare a unei infracţiuni pe baza unui proces penal;

Prin urmare, doar pedepsele privative de libertate pot forma obiectul unui asemenea instrument. În cazul de faţă, doar pedeapsa principală de 2 ani închisoare la care apelantul A. a fost condamnată poate fi pusă în executare, nu şi pedepsele complementare stabilite prin hotărârea a cărei recunoaştere se solicită.

De altfel, această chestiune a fost tranşată de instanţa supremă în mecanismul de unificare a practicii judiciare, prevăzut de art. 471 şi următoarele C. proc. pen., care, prin Decizia nr. 26/2015 publicată în Monitorul Oficial nr. 64 din 28 ianuarie 2016, a statuat că: Sancţiunile/Interdicţiile aplicate în baza hotărârilor străine de condamnare, pronunţate de autorităţile judiciare ale statelor membre ale Uniunii Europene care au transpus Decizia 2008/909/JAI, al căror corespondent în legea penală română sunt pedepsele complementare/accesorii, nu pot fi puse în executare de autorităţile judiciare române.

Conchizând sub acest aspect, pedepsele complementare sau accesorii nu pot forma obiectul procedurii judiciare de recunoaştere şi punere în executare a hotărârii judecătoreşti transmise de statul emitent, aceasta vizând doar pedeapsa privativă de libertate, adică pedeapsa principală.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că în mod greşit a procedat prima instanţă când a recunoscut hotărârea de condamnare a autorităţilor maghiare inclusiv sub aspectul pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. român.

Pentru aceste argumente, în temeiul art. 421 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 172 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, va admite apelul formulat de persoana condamnată A. împotriva sentinţei penale nr. 7/F din data de 03 februarie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2025.

Va desfiinţa, în parte, sentinţa penală apelată şi, rejudecând:

Va înlătura dispoziţiile privind recunoaşterea pedepselor complementare şi executarea în România a acestora, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelul formulat de persoana condamnată A. împotriva sentinţei penale nr. 7/F din data de 03 februarie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2025.

Desfiinţează, în parte, sentinţa penală apelată şi, rejudecând:

Înlătură dispoziţiile privind recunoaşterea pedepselor complementare şi executarea în România a acestora.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 07 mai 2025.