Recourse annulled as inadmissible in custody-based restitution and loss-of-use claim for mining equipment.

Şedinţa publică din data de 20 mai 2025

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la 7 noiembrie 2014, pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., restituirea bunurilor pe care reclamanta le-a lăsat în custodia pârâtei conform Procesului-verbal de custodie din data de 25.09.2012 şi obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri pentru imposibilitatea exercitării de către reclamantă a dreptului de folosinţă asupra bunurilor mobile care au fost predate în custodia pârâtei, pentru perioada cuprinsă între data încheierii procesului-verbal de custodie şi data formulării prezentei cereri, precum şi în continuare până la data la care bunurile vor fi predate; în subsidiar, în situaţia în care bunurile nu se mai regăsesc în posesia pârâtei, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii acestora.

În drept, au fost invocate prevederile art. 563 şi urm. din C. civ.

Prin încheierea din data de 09.06.2015 Tribunalul Constanţa a procedat la suspendarea judecăţii cauzei în baza art. 307 C. proc. civ. până la finalizarea cercetării penale cu privire la infracţiunea de fals, raportat la procesul-verbal de custodie din data de 25.09.2012, faţă de faptul că pârâta a înţeles să invoce falsul cu privire la acest înscris.

Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 1215/11.07.2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa s-a admis excepţia de perimare invocată din oficiu de către instanţă şi în consecinţă s-a constatat perimată judecata cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/2014 al Tribunalului Constanţa.

A fost obligată reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar CII C. la plata cheltuielilor de judecată către pârâta B. S.R.L. în sumă de 2.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, astfel cum acesta a fost redus de către instanţă în baza art. 451 alin. (2) C. proc. civ..

Împotriva acestei sentinţe ambele părţi au formulat recurs.

Prin decizia civilă nr. 135/06.12.2017 Curtea de Apel Constanţa a respins ca nefondat recursul pârâtei B. S.R.L.; totodată, a admis recursul formulat de A. S.R.L. prin lichidator judiciar CII C., a casat în tot hotărârea recurată, a respins excepţia de perimare şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe în vederea continuării judecăţii.

După casare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, sub nr. x/2014*.

Prin sentinţa civilă nr. 360/22.03.2022 pronunţată de Tribunalul Constanţa s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a acţiunii formulată de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar CII C., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. şi a fost obligată reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar CII C. la plata către pârâta B. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în sumă de 216.236,6 RON, din care 214.736,60 RON reprezintă onorariu avocat şi 1.500 RON reprezintă onorariu expertiză tehnică.

La data de 16.06.2022, reclamanta A. S.R.L. a solicitat completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 360/22.03.2022 a Tribunalului Constanţa în sensul ca instanţa să se pronunţe şi cu privire la cel de al treilea capăt de cerere prin care reclamanta a solicitat în subsidiar, ca în situaţia în care bunurile proprietatea reclamantei nu se mai regăsesc în posesia pârâtei sau au fost aduse în stare de neîntrebuinţare, obligarea pârâtei la plata contravalorii acestora.

Prin sentinţa civilă nr. 868 din 12 iulie 2022, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2014, s-a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar CII C., s-a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 360/22.03.2022 pronunţate de Tribunalul Constanţa în cadrul dosarului nr. x/2014 şi în ceea ce priveşte cererea formulată de către reclamantă în subsidiar, sens în care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata contravalorii bunurilor.

Împotriva sentinţei civile de completare nr. 868/12.07.2022 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2014 a declarat apel reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar CII C.

Prin decizia civilă nr. 2 din 24 februarie 2023, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă de Insolvenţă şi Litigii cu Profesioniştii şi Societăţi a admis apelul declarat de apelanta reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar CII C. împotriva sentinţei civile nr. 868/12.07.2022 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata pârâtă B. S.R.L.; a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 868/12.07.2022 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul civil nr. x/2014, în sensul că, în baza art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, a încetat judecata capătului subsidiar de cerere având ca obiect cererea reclamantei A. S.R.L. în faliment de obligare a pârâtei B. S.R.L. în insolvenţă la plata contravalorii bunurilor; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei civile.

De asemenea, împotriva sentinţei civile nr. 360/22.03.2022 pronunţată de Tribunalul Constanţa, în dosarul nr. x/2014, a declarat apel S.C. A. S.R.L., în faliment, reprezentată prin lichidator judiciar C.I.I. C..

Pe parcursul judecării apelului, prin încheierea civilă din data de 24 februarie 2023 s-a dispus respingerea cererii formulată de intimata pârâtă B. S.R.L. (fosta D.) prin administrator judiciar CII E. de suspendare a judecării prezentului apel, motivată prin deschiderea procedurii insolvenţei societăţii pârâte şi incidenţa prevederilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ca nefondată. S-a reţinut că, în cauză, capătul 1 al cererii de chemare în judecată vizează drepturi reale de care se prevalează apelanta reclamantă, şi nu un drept de creanţă suspus incidenţei prevederilor art. 75 din Legea nr. 85/2014.

Prin încheierea civilă din data de 30.05.2023, instanţa de apel a dispus respingerea, ca nefondată, a cererii apelantei de administrare a probei cu expertiza tehnică judiciară şi a probei testimoniale, ca nefiind utilă cauzei.

Prin încheierea civilă din data de 15.09.2023, faţă de lipsa nejustificată a părţilor, s-a dispus suspendarea judecării apelului, în baza art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., fiind reluată judecata urmare cererii formulată de apelantă la data de 22.03.2024.

Prin încheierea din 22 martie 2024 a fost respinsă cererea având ca obiect certificarea înscrisurilor doveditoare ale achitării taxei judiciare de timbru şi, respectiv depunerea înscrisurilor doveditoare în baza cărora s-ar fi efectuat aceste plăţi; a fost prorogată discutarea nulităţii întâmpinării, invocată de apelant, şi a fost amânată judecarea cauzei pentru 8 mai 2024.

Prin încheierea din 8 mai 2024, a fost respinsă excepţia nulităţii întâmpinării, invocată de apelant; totodată, a fost amânată pronunţarea pentru 22 mai 2024.

Prin decizia civilă nr. 130/LP din 22 mai 2024, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă de Insolvenţă şi Litigii cu Profesioniştii şi Societăţi a admis apelul declarat apelanta reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar CII C. în contradictoriu cu intimata pârâtă B. S.R.L. (fosta D.) prin administrator judiciar CII E. împotriva sentinţei civile nr. 360/22.03.2022 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014.

A schimbat în parte sentinţa civilă nr. 360/22.03.2022 pronunţată de Tribunalul Constanţa, în sensul că a obligat reclamanta A. S.R.L. în faliment prin lichidator judiciar CII C. la plata către pârâta B. S.R.L. în insolvenţă la plata sumei de 25.023,68 RON reprezentând cheltuieli de judecată aferente fondului.

A menţinut, în rest, dispoziţiile sentinţei apelate.

Împotriva deciziei civile nr. 130/LP din 22 mai 2024 şi a încheierilor premergătoare, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă de Insolvenţă şi Litigii cu Profesioniştii şi Societăţi a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar CII C., indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel; cu cheltuieli de judecată.

I. Cu privire la soluţia dată asupra criticilor privind capătul 1 al cererii de chemare în judecată, recurenta a susţinut, că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept incidente şi, totodată, soluţia cuprinde şi se întemeiază pe motive contradictorii faţă de situaţia din dosar. Astfel:

1. Motivarea instanţei de apel potrivit căreia reclamanta nu a făcut dovada că este proprietarul bunurilor şi aceea prin care se arată că bunurile nu se află în posesia pârâtei este una care contravine normelor legale incidente, făcându-se o greşită aplicare a legii, în condiţiile în care, a susţinut recurenta-reclamanta, a dovedit că este proprietarul bunurilor, a dovedit faptul că a dobândit bunurile revendicate în primul capăt de cerere prin Contractul şi facturile încheiate cu societatea F., respectiv prin contractul şi factura nr. x/31.05.2011 încheiate cu D., actuală B..

Reţinând că nu s-a făcut dovada faptului că bunurile erau în patrimoniul reclamantei, instanţa a făcut o greşită aplicare a regulilor legale privind probaţiunea, întrucât a ignorat înscrisurile depuse la dosar ce dovedesc modul în care reclamanta a dobândit bunurile.

In acelaşi timp, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 935 C. civ.

In speţă, cu înscrisurile depuse la dosar - cu precădere cu Procesul-verbal de custodie din data de 25.09.2012, dar şi cu toate celelalte probe administrate în cauză, a dovedit că a avut posesia bunurilor şi le-a predat în custodia pârâtei. Este evident că din moment ce acele bunuri au fost predate de către reclamantă, aceasta le-a avut în posesia sa.

In atare condiţii, conform art. 935 C. civ.., aceasta este prezumată proprietarul bunurilor. Instanţa de apel nu a ţinut cont de această dispoziţie legală şi a nesocotit faptul că nici în faţa instanţei de fond şi nici în faţa instanţei de apel pârâta nu a răsturnat această prezumţie.

2. Şi în ceea ce priveşte faptul că nu s-ar fi dovedit transmiterea bunurilor în posesia pârâtei, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept incidente. Astfel, a arătat recurenta, cu Procesul-verbal de custodie semnat de reprezentanţii părţilor s-a făcut dovada transmiterii bunurilor mobile revendicate în posesia pârâtei.

Instanţa de apel a nesocotit normele legale conform cărora, eventuala ieşire ulterioară din posesia intimatei-pârâte B. S.R.L. a bunurilor revendicate, se impunea a fi dovedită chiar de către cel care susţine că nu le deţine, respectiv de B..

Judecătorul a aplicat greşit normele legale în acesta privinţă. Pârâta a susţinut că nu i-au fost predate şi nu deţine bunurile revendicate, iar în temeiul principiului actori incumbit probatio, aceasta trebuia să dovedească că acele bunuri au ieşit din posesia sa după ce reclamanta a dovedit ca i le-a transmis.

3. Nelegale sunt şi argumentele reţinute de instanţa de apel în sensul că bunurile revendicate nu ar fi în proprietatea reclamantei întrucât aceste bunuri ar fi fost dobândite de reclamanta A. S.R.L., conform facturii nr. x/31.05.2011, prin cumpărare de la B. S.R.L. şi că A. S.R.L. nu ar fi plătit contravaloarea acelei facturi astfel încât bunurile ar fi revenit în proprietatea B. S.R.L..

4. In continuare, recurenta a susţinut că se impun a fi avute în vedere şi următoarele argumente:

a) Prin Procesul-verbal de custodie din data de 25.09.2012 se consemnează faptul că bunurile ce fac obiectul primului capăt de cerere au fost predate de recurenta reclamantă către pârâta intimată, care le-a preluat în custodie, aşa cum indică procesul-verbal atât în titlul său, cât şi în cuprinsul său. Acest act dovedeşte că bunurile mobile în discuţie se aflau în posesia recurentei reclamante şi au fost transmise în custodia pârâtei.

b) Avizele de însoţire a mărfii nr. 10/25.09.2012 şi nr. 11/25.09.2012 dovedesc faptul că bunurile ce fac obiectul primului capăt de cerere au fost transportate de la Baia Mare, de la locul în care A. S.R.L. le avea în posesie, la sediul pârâtei intimate din com. Iacobeni, jud. Suceava, unde pârâta deţine exploatare minieră.

c) Prin întâmpinarea formulată la judecata în fond a cauzei pârâţii s-au înscris în fals în ceea ce priveşte procesul-verbal în virtutea căruia se naşte obligaţia acestora de restituire a utilajelor.

Prin soluţia pronunţată de organele penale se confirmă ieşirea bunurilor din posesia reclamantei apelante şi transmiterea acestora în custodia pârâtei intimate B. S.R.L..

d) In referatul cu propunerea de clasare, ce a stat la baza ordonanţei de clasare emisă de organele penale, se consemnează că din cercetările efectuate în cauză reiese că au fost audiate de către organele penale mai multe persoane, iar toate acestea au confirmat realitatea operaţiunii ce a dus la transmiterea bunurilor din posesia reclamantei apelante în custodia pârâtei intimate.

Totodată, organele de urmărire penală, urmare a probelor administrate şi a cercetărilor efectuate, constată faptul că "nici una din părţi nu contestă că respectivele bunuri au fost transportate şi s-ar afla în custodia societăţii care a recepţionat marfa (pârâta - nn)"

e) In susţinerea celor prezentate sunt şi documentele întocmite de executorul judecătoresc G., care s-a deplasat la sediul B. S.R.L., unde a identificat utilajele, care erau în stare de funcţionare, întocmind Procesul-verbal nr. x/2013/N.

f) Raportat la procesul-verbal de custodie, coroborat cu toate celelalte acte arătate, trebuie punctat faptul că lăsarea în custodie nu reprezintă altceva decât o transmitere a detenţiei precare a bunurilor către pârâtă.

g) In mod nelegal instanţa de apel nesocoteşte faptul că însăşi pârâta a recunoscut în întâmpinarea formulată la fondul cauzei că bunurile în discuţie i-au fost predate şi că procesul-verbal de custodie şi avizele de însoţire a mărfii sunt reale.

Instanţa de apel reţine în mod nelegal că bunurile nu ar fi fost plătite. Nu există nicio dovadă în acest sens (dimpotrivă, bunurile au fost plătite) astfel încât se impunea ca instanţa de apel să înlăture de plano această susţinere a pârâtei.

Concluzionând, deşi instanţele de fond reţin (în mod nelegal) că recurenta reclamantă nu a făcut dovada posesiei şi dovada proprietăţii bunurilor revendicate, chiar pârâta recunoaşte faptul că bunurile au fost transmise în proprietatea reclamantei odată cu încheierea înţelegerii cuprinse în factura fiscală nr. x/31.05.2011 şi cu preluarea bunurilor în discuţie.

În completarea celor de mai sus şi în contradicţie cu cele reţinute în mod greşit de instanţa de apel, vine şi analiza coroborată a facturii nr. x/31.05.2011 cu Procesul-verbal de custodie.

h) Instanţa de apel dă, în mod nelegal, relevanţă susţinerilor contradictorii (şi nedovedite) ale pârâtei care, deşi menţionează că bunurile i-ar fi revenit pentru că nu ar fi fost plătite, reţine şi că bunurile ar fi fost plătite/cumpărate ulterior de aceasta de la o terţă persoană, H..

În mod nelegal, instanţa de apel dă relevanţă susţinerilor contradictorii ale pârâtei, întrucât analiza acestora evidenţiază faptul că inclusiv pârâta recunoaşte implicit prin susţinerile sale că bunurile s-au aflat în posesia şi proprietatea reclamantei până la transmiterea acestora în custodia pârâtei, conform procesului-verbal de custodie din 25.09.2012 şi a avizelor de însoţire a mărfii indicate.

O aplicare corectă a normelor legale asupra prezentei speţe şi o analiză corectă a susţinerile părţilor din apel se putea face în condiţiile în care instanţa de apel ar fi pus în vedere pârâtei să depună Contractul de împrumut cu garanţie despre care pretinde că i-ar fi fost prezentat şi că ar fi fost încheiat între H. şi I., precum şi actele prin care bunurile ar fi fost achiziţionate de J. de la H..

Totodată, în mod nelegal instanţa de apel a respins solicitarea de audiere a martorului J., administratorul pârâtei.

i) Bunurile transportate de la reclamantă la pârâtă conform avizelor de însoţire a mărfii şi predate în custodia acesteia, conform Procesului-verbal de custodie din 25.09.2012, au intrat în posesia şi patrimoniul reclamantei prin achiziţionarea lor conform facturii nr. x/31.05.2011 (o parte din bunurile ce fac obiectul prezentei acţiuni), precum şi prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/29.09.2010 încheiat între reclamantă şi societatea F. S.R.L..

În cererea de chemare în judecată reclamanta a susţinut că a precizat, în mod expres, de unde a dobândit bunurile indicând atât contractul încheiat cu F. S.R.L., cât şi factura nr. x/31.05.2011, însă instanţa nu a analizat şi nu s-a pronunţat în niciun fel în considerentele hotărârii sale asupra celor susţinute şi dovedite de reclamantă cu privire la actele de dobândire şi posesia bunurilor.

5. De asemenea, recurenta a susţinut că se impune a dezvolta critici şi în ceea ce priveşte motivele reţinute de instanţa de apel în sensul respingerii apelului, motivat de faptul că nu s-a dovedit că utilajele ce au fost supuse expertizei judiciare efectuate în cauză sunt aceleaşi cu utilajele transmise prin Procesul-verbal de custodie din 25.09.2012:

5.1. O astfel de motivare este nelegală şi străină de natura pricinii întrucât nici prin obiectul acţiunii şi nici prin motivarea acesteia reclamanta nu a susţinut că utilajele expertizate sunt aceleaşi cu cele pe care le-a predat.

Obiectul cauzei vizează, în capătul 1 de cerere al prezentei cauze, obligarea pârâtei la restituirea bunurilor. Întrucât s-a făcut dovada ca bunurile au fost transmise de la reclamantă către pârâtă se impunea ca instanţa sa admită cererea de obligare a pârâtei la restituirea bunurilor.

In contextul celor dezvoltate la acest punct, recurenta a reiterat că, existenţa/dovada bunurilor în proprietatea reclamantei a fost făcută.

Ca o concluzie, în opinia recurentei, se poate reţine că, şi în situaţia în care bunurile expertizate nu sunt aceleaşi cu bunurile predate, aşa cum arată instanţa de apel, aceasta nu înseamnă ca bunurile nu au fost predate de la reclamanta către parata. Cum dovada predării bunurilor a fost făcută aceasta înseamnă că se naşte obligaţia pârâtei de a le restitui - acesta fiind obiectul cererii.

5.2. Pe de altă parte, cu privire la expertiza utilajelor miniere întocmite de expertul K., ce a constituit baza soluţiilor instanţelor de fond, trebuie evidenţiat şi faptul că această expertiză nu a analizat decât corespondenţa utilajelor dobândite prin Contractul de vânzare cumpărare încheiat de reclamanta cu F. S.R.L. şi cuprinse la pct. 1 şi pct. 2 din Procesul-verbal de custodie din 25.09.2011 cu utilajele regăsite la punctul de lucru de la Iacobani, jud Suceava al pârâtei. Insă expertul nu a analizat în niciun fel utilajele achiziţionate de reclamantă conform facturii nr. x/31.05.2011 şi corespondenţa acestora cu utilajele regăsite la punctul de lucru de la Iacobani, jud. Suceava.

Oricum, a susţinut recurenta, această expertiză este nelegală şi se impune a fi înlăturată, redându-se în cuprinsul motivelor de recurs argumentele sale în sensul acestei afirmaţii.

Recurenta a arătat că soluţia instanţei de apel este nelegală şi prin raportare la numeroasele neclarităţi şi neconcordanţe ce rezultă din Raportul de expertiză şi din Anexele acestuia care se regăsesc în tot cuprinsul expertizei.

Concluzionând, expertiza nu a răspuns obiectivelor stabilite de instanţă şi necesare pentru soluţionarea legală a cauzei.

In aceste condiţii, este nelegală şi respingerea de către instanţa de apel a solicitării de refacere a expertizei de către un alt expert.

II. Motive relative la capătul 2 de cerere din acţiunea introductivă:

II.1. In primul rând, recurenta a subliniat că asupra acestui capăt de cerere, respectiv asupra motivelor din apel formulate în legătură cu acest petit, instanţa de apel nu s-a pronunţat în niciun fel prin decizia recurată.

Astfel, în primul petit al cererii de chemare în judecată a fost învestită instanţa cu o acţiune în revendicare a bunurilor mobile, iar în cel de al treilea capăt de cerere (capătul subsidiar) s-a solicitat plata contravalorii bunurilor.

Totodată, în aceeaşi acţiune, prin cel de al doilea capăt de cerere, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă pentru bunurile lăsate în custodia pârâtei.

Prin decizia atacată instanţa a analizat şi s-a pronunţat numai cu privire la motivele privind capătul 1 de cerere - cererea în revendicare a bunurilor mobile indicate. De asemenea, în dosarul asociat înregistrat în apel sub nr. x/2014*/al instanţa s-a pronunţat şi asupra capătului de cerere subsidiar, dispunând încetarea procesului în ceea ce priveşte acest petit, în conformitate cu art. 75 din Legea nr. 85/2014.

Insă, simpla analiza a deciziei atacate în prezenta cauză şi a deciziei din dosarul asociat relevă faptul că în niciuna din aceste hotărâri instanţa nu s-a pronunţat asupra capătului 2 de cerere (despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a bunurilor).

In atare situaţie, se impune casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru reluarea judecăţii apelului în vederea soluţionării tuturor capetelor de cerere cu care a rămas investită.

II.2. Pe de altă parte, a susţinut recurenta, pe fondul celui de al doilea capăt de cerere se impun a fi avute în vedere următoarele:

In cauză a fost efectuată o expertiză de evaluare a lipsei de folosinţă întocmită de expert contabil L.. Acesta a concluzionat că în perioada de la predarea bunurilor în custodie şi până la data introducerii cererii de chemare în judecată, valoarea lipsei de folosinţă pentru bunurile predate în custodie este în cuantum de 172.765,77 RON.

Instanţele de fond ignoră această expertiză, dar şi celelalte probe administrate şi reţin că având în vedere argumentele pentru care a respins primul capăt de cerere se impune şi respingerea celui de al doilea capăt de cerere.

In privinţa acestui capăt de cerere reclamanta a dovedit predarea bunurilor conform celor arătate "la secţiunea I a prezentului apel". Aşa cum reţin organele de cercetare penală, niciuna dintre părţi nu contestă operaţiunea în discuţie.

Pe de altă parte, pârâta nu a dovedit că ar fi înapoiat bunurile la reclamantă până la soluţionarea celui de al doilea capăt de cerere. De asemenea, pârâta nu a dovedit că bunurile i-au fost transmise în proprietate - dimpotrivă, din procesul-verbal de custodie reiese că acestea i-au fost date spre păstrare şi în paza sa; i-au fost predate în custodie, iar custodia nu presupune în niciun caz transmiterea dreptului de proprietate şi nici eventuala transmitere a folosinţei gratuite.

Argumentele de la acest punct trebuie analizate coroborat şi completate cu argumentele "de la secţiunea I a prezentului apel".

In considerarea tuturor susţinerilor şi apărărilor formulate se impunea admiterea celui de al doilea capăt de cerere.

Cu privire la soluţia instanţei de apel privind cheltuielile de judecată, recurenta a menţionat că decizia recurată este nelegală prin aceea că a obligat reclamanta la plata sumei de 25.023,68 RON cu acest titlu. Astfel, a susţinut, în sinteză, că: soluţia în privinţa cheltuielilor este nelegală, întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii de cenzurare, de reducere a cheltuielilor de judecată în conformitate cu art. 451 C. proc. civ. în subsidiar, s-a făcut o greşită aplicare a legii; "hotărârea pronunţată de instanţa de fond în acest al doilea ciclu procesual este nelegală şi prin aceea că nesocoteşte dispoziţiile instanţei de recurs din primul ciclu procesual". Totodată, decizia este nelegală motivat de faptul că nici măcar pentru cheltuielile de judecată în cuantumul de 25.023.68 RON dispuse de instanţa de apel nu s-a făcut dovada plăţii acestora.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. prin administrator judiciar CII E. şi administrator special M. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 25 februarie 2025, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; recurenta a depus punct de vedere la raport, prin care a susţinut, în esenţă, că recursul este admisibil.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a recursului la data de 20 mai 2025.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi Cod, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din analiza dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului de recurs este sancţionată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Recurenta a indicat formal în susţinerea recursului dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor expuse în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textelor de lege anterior menţionate.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Este de amintit că instanţa de apel ca instanţă devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.., aceasta fiind, în esenţă, nemulţumită de modul de analizare a probelor propuse din perspectiva stabilirii calităţii invocate de reclamantă de proprietară a bunurilor revendicate.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

Astfel, criticile recurentei prin care se susţine că motivarea instanţei de apel, în sensul că reclamanta nu a făcut dovada că este proprietarul bunurilor şi prin care se arată că bunurile nu se află în posesia pârâtei, este una care contravine normelor legale; că instanţa a făcut o greşită aplicare a regulilor legale privind probaţiunea, întrucât a ignorat înscrisurile depuse la dosar ce dovedesc modul în care reclamanta a dobândit bunurile; că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 935 C. civ.., precum şi că nu s-ar fi dovedit transmiterea bunurilor în posesia pârâtei, sunt critici de netemeinicie, întrucât aduc în dezbatere aspecte factuale şi probatorii.

De asemenea, prin trimiterile recurentei la Procesul-verbal de custodie din 25.09.2012, la avizele de însoţire a mărfii nr. x/25.09.2012 şi nr. y/25.09.2012, la documentele întocmite de executorul judecătoresc G., la factura fiscală nr. x/31.05.2011, la contractul de vânzare-cumpărare nr. x/29.09.2010, încheiat între reclamantă şi societatea F. S.R.L., la necesitatea administrării unor probatorii care, în opinia recurentei, aveau aptitudinea să dovedească anumite aspecte privind situaţia bunurilor, se relevă tot aspecte de netemeinicie şi se tinde a se proceda la schimbarea situaţiei de fapt.

În egală măsură ţin de latura probatorie şi factuală afirmaţiile recurentei care aduc în dezbatere opinia sa personală în sensul că o aplicare corectă a normelor legale asupra prezentei speţe şi o analiză corectă a susţinerilor părţilor din apel se putea face în condiţiile în care instanţa de apel ar fi pus în vedere pârâtei să depună Contractul de împrumut cu garanţie despre care pretinde că i-ar fi fost prezentat şi că ar fi fost încheiat între H. şi I., precum şi actele prin care bunurile ar fi fost achiziţionate de J. de la H..

De asemenea, criticile recurentei prin care se arată că, în mod nelegal instanţa de apel a respins solicitarea de audiere a martorului J., administratorul pârâtei, sunt tot critici de netemeinicie.

Prin criticile formulate, recurenta face trimitere la situaţia de fapt reţinută de către curtea de apel, la modul în care instanţa de prim control judiciar a înţeles să procedeze la administrarea probatoriului.

Or, modul de interpretare a probelor nu poate face obiectul recursului, în condiţiile în care aprecierea lor este reprezentată de operaţiunea mentală pe care o face judecătorul pentru a determina puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale tuturor probelor administrate în cauză, iar, în speţă, instanţa de apel a administrat întregul probatoriu pertinent, concludent şi util cauzei, apreciere cu privire la care instanţa este suverană.

Criticile referitoare la motivele reţinute de instanţa de apel în sensul respingerii apelului, motivat de faptul că nu s-a dovedit că utilajele ce au fost supuse expertizei judiciare efectuate în cauză sunt aceleaşi cu utilajele transmise prin Procesul-verbal de custodie din 25.09.2012, sunt tot critici de netemeinicie, întrucât aduc în dezbatere aspecte probatorii.

Aserţiunea că o astfel de motivare este nelegală şi străină de natura pricinii, întrucât nici prin obiectul acţiunii şi nici prin motivarea acesteia reclamanta nu a susţinut că utilajele expertizate sunt aceleaşi cu cele pe care le-a predat, precum şi criticile cu privire la expertiza utilajelor miniere întocmite de expertul K. şi afirmaţia că aceasta este nelegală impunându-se a fi înlăturată, sunt tot aspecte de netemeinicie, care excedează analizei instanţei de recurs.

Prin susţinerile expuse în memoriul de recurs, se critică, în realitate, modalitatea de apreciere a probelor de către instanţa de apel, în condiţiile în care toate afirmaţiile recurentei aduc în dezbatere neanalizarea, în opinia sa, a unor înscrisuri în modul dorit de aceasta, fără a se ţine cont de faptul că valorificarea sau nevalorificarea înscrisurilor este o problemă de temeinicie, ce nu poate intra în câmpul de analiză rezervat instanţei de recurs.

Trebuie subliniat că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de stabilire a situaţiei de fapt şi de analiză a probatoriului.

Cât priveşte susţinerile recurentei care vizează cel de al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, se reţine că, în condiţiile în care, în faza devolutivă a apelului a fost confirmată soluţia primei instanţe, prin care s-a respins acţiunea în revendicare a bunurilor mobile, iar criticile aduse soluţiei date de instanţa de prim control judiciar privesc doar aspecte de netemeinicie, analizarea argumentelor recurentei care vizează nepronunţarea asupra capătului subsidiar de cerere a devenit superfluuă, neavând nicio relevanţă în economia cauzei.

De altfel, în condiţiile în care, referitor la această chestiune se aduce în dezbatere procesul-verbal de custodie, expertiza de evaluare a lipsei de folosinţă întocmită de expert contabil L., faptul că instanţele de fond ignoră această expertiză, dar şi celelalte probe administrate, precum şi împrejurarea că în privinţa acestui capăt de cerere reclamanta a dovedit predarea bunurilor, nu poate fi vorba de expunerea unor critici de nelegalitate.

În speţă, recurenta tinde, în realitate, la o restabilire a situaţiei de fapt, repunând în discuţie probele şi solicitând instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, iar faptul că se invocă anumite dispoziţii legale (ex: art. 935 C. civ., art. 451 C. proc. civ.), fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Cât priveşte criticile ce vizează cheltuielile de judecată la plata cărora a fost obligată recurenta, Înalta Curte reţine că, în recurs, instanţa nu poate cenzura cheltuielile de judecată acordate de instanţele de fond. Şi aceasta, întrucât, în analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, fiind vorba despre o evaluare care se sprijină pe examinarea unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în acest sens.

Ca atare, cum, sub acest aspect, finalitatea urmărită de recurentă prin promovarea căii de atac este obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată într-un alt cuantum faţă de cel stabilit de instanţa de apel, evident un cuantum redus, se constată că este aplicabilă Decizia în interesul legii nr. 3 din 20 ianuarie 2020, iar aceste critici se circumscriu unui motiv de netemeinicie şi nu de nelegalitate a deciziei atacate.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă reiese că s-au readus în dezbatere chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., susţinerile prezentate constituindu-se într-o înşiruire de aprecieri personale care nu au valenţa unor critici de nelegalitate, relevând, în realitate, doar nemulţumirea părţii faţă de examinarea probelor şi faţă de concluzia la care a ajuns curtea de apel, prin confirmarea sentinţei primei instanţe, în sensul că reclamanta nu este proprietara bunurilor revendicate.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. prevăd că, în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplineşte cerinţele de formă, că motivele de casare invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., anulează sau respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunţată fără citarea părţilor, care nu este supusă niciunei căi de atac.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligaţiei reglementată de dispoziţiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (5) din acelaşi cod, va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. C., împotriva deciziei civile nr. 130/LP din 22 mai 2024 şi a încheierilor premergătoare, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2025.