Cassation annulled for failure to prove legal error: IT service breach claims reduced to factual disputes on contributory fault and evidence

Şedinţa publică din data de 20 mai 2025

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13.02.2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub numărul unic de dosar x/2017, reclamanta A. - Sucursala Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat să se dispună obligarea pârâtei (1) la plata sumelor de 33.807,14 euro şi de 248.361,46 RON, reprezentând prejudiciul cauzat A. ca urmare a culpei în executarea obligaţiilor asumate prin contractul de furnizare servicii nr. C./A./x/24.11.2015, precum şi (2) la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta B. S.R.L. a depus, în apărare, întâmpinare, prin care a invocat excepţia insuficientei timbrări şi a solicitat respingerea acţiunii introductive, ca neîntemeiată.

Tribunalul a respins, ca nefondată, excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, pentru motivele expuse în cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 22.06.2017 .

Prin sentinţa civilă nr. 3179/14.09.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, s-a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei A. - Sucursala Bucureşti şi a fost anulată, ca fiind introdusă de o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă, cererea de chemare în judecată anterior evocată, formulată de reclamanta A. - Sucursala Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1528/27.06.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2017 (hotărâre rămasă definitivă în urma soluţiei date de instanţa supremă cu privire la recursul declarat de pârâta amintită), a fost admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. - Sucursala Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 3179/14.09.2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, s-a anulat sentinţa atacată şi a fost trimisă cauza la aceeaşi instanţă pentru continuarea judecăţii.

Prin sentinţa civilă nr. 1686/07.07.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată antereferită şi a obligat pârâta să plătească reclamantei sumele de 16.903,57 euro şi de 139.180 RON, cu titlu de daune materiale şi suma de 23.705,06 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 3.802,22 RON reprezintă taxă judiciară de timbru, 12.902,84 RON reprezintă onorariu de avocat, iar suma de 7.000 RON reprezintă onorariu de experţi.

Împotriva sentinţei civile nr. 1686/07.07.2022, pârâta B. S.R.L. a promovat apel; de asemenea, intimata-reclamantă A. - Sucursala Bucureşti a exercitat apel incident împotriva aceleiaşi sentinţe.

Prin decizia civilă nr. 940 din 7 iunie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul principal declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1686/07.07.2022, pronunţate în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.-Sucursala Bucureşti.

A schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei A. - Sucursala Bucureşti numai suma de 6.536,58 euro, cu titlu de daune materiale şi suma de 4.574,99 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa primei instanţe.

A respins, ca neîntemeiat, restul pretenţiilor deduse soluţionării prin cererea de chemare în judecată.

A obligat intimata-reclamantă A. - Sucursala Bucureşti să plătească apelantei-pârâte B. S.R.L. numai suma de 2.457,10 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Totodată, a respins, ca nefondat, apelul incident promovat de apelanta-reclamantă A.-Sucursala Bucureşti.

A respins, ca neîntemeiată, cererea apelantei incident reclamante A. - Sucursala Bucureşti vizând cheltuielile de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 940 din 7 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A.-Sucursala Bucureşti a formulat recurs, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. şi solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel; în subsidiar, casarea deciziei atacate şi, în rejudecare, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată; cu cheltuieli de judecată.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei, recurenta a dezvoltat următoarele motive de casare:

Subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa a încălcat art. 6, art. 13 şi art. 22 din C. proc. civ.

Astfel, s-a arătat că, în conturarea drepturilor părţilor la apărare, egalitate de arme şi la un proces echitabil, este fundamental rolul judecătorului în aflarea adevărului, reglementat de art. 22 din C. proc. civ.

Cu toate acestea, instanţa a respins ca nedovedite susţinerile sale privind maniera de funcţionare a sistemului de back-up şi modalitatea în care incidentul cauzat de fapta B. a afectat funcţionarea atât a sistemului principal, cât şi a celui de back-up.

Instanţa reţine că afirmaţiile băncii nu sunt susţinute de probe ştiinţifice - proba cu expertiză şi reproşează recurentei că aceste afirmaţii au fost "făcute, de altfel, pentru prima dată, în concluziile orale şi, apoi, scrise puse de apelanta-reclamantă în faza apelului."

Or, această ultimă afirmaţie este falsă, întrucât explicaţiile privind maniera de funcţionare a sistemului de back-up şi natura atipică a evenimentului ce a condus la contaminarea acestuia au fost formulate chiar în faţa instanţei de fond.

Dincolo de acestea, instanţa a încălcat principiile generale de procedură civilă, întrucât face abstracţie de probatoriul/actele procesuale deja aflate la dosarul cauzei, limitându-şi analiza doar la actele depuse în etapa de apel.

Totodată, instanţa ignoră şi că B. nu a contestat explicaţiile de natură tehnică privind sistemul de back-up şi maniera în care a funcţionat acesta, deşi aceste explicaţii au fost formulate de recurentă atât la fond, cât şi în apel.

Dacă instanţa se considera nelămurită în privinţa explicaţiilor tehnice, în baza principiului rolului activ reglementat de art. 22 C. proc. civ., avea obligaţia să aducă acest aspect la cunoştinţa părţilor, să îl supună dezbaterii contradictorii şi să dispună administrarea din oficiu a probei cu expertiza în vederea lămuririi aspectelor privind funcţionarea sistemului de back-up.

Încălcarea drepturilor sale rezultă şi din neluarea în considerarea a Notificării emise de D., producătorul şi prestatorul serviciilor de mentenanţă a sistemelor din sediul central şi secundar, depusă de către recurentă ca Anexa 1 la întâmpinarea şi apelul incident, a mai arătat recurenta.

Argumentaţia recurentei, care, în opinia acesteia, infirmă pretinsa culpă comună, a fost respinsă de către instanţă ca nedovedită/insuficient dovedită. Procedând în această manieră, instanţa a încălcat în mod direct dreptul său la apărare, proces echitabil, precum şi propria obligaţie de a manifesta un rol activ atunci când nu se consideră lămurită.

Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că maniera în care instanţa face aplicarea art. 1534 C. civ. este atât greşită, cât şi contradictorie, iar reţinerea culpei comune nu poate conduce decât la reducerea proporţională a prejudiciului şi nu la o respingere totală a prejudiciului.

În aceeaşi măsură, teza culpei comune nu este aprofundată de către instanţă, nefiind indicată proporţia pe care o impută fiecărei părţi. În realitate, culpa comună este utilizată de către instanţa de fond ca o veritabilă cauză exoneratoare de răspundere pentru B..

Întregul raţionament este profund contradictoriu, a susţinut recurenta.

Astfel, instanţa consideră că există două fapte ilicite distincte cu două prejudicii distincte, ignorând cu totul că una este consecinţa celeilalte şi că este imposibil ca pretinsa culpă a recurentei să aibă relevanţă pe lanţul cauzal, fără fapta generatoare a B..

Totodată, interpretarea textului legal ce exonerează B. de orice răspundere pentru componenta 2 a prejudiciului este nelegală şi chiar absurdă şi din perspectiva faptului că se asimilează hard disk-urile distruse cu piese de mobilă sau obiecte a căror distrugere nu produce nicio altă pagubă în afara costului produsului.

Atragerea răspunderii B. pentru distrugerea hard disk-urilor care susţineau sistemul informatic şi aplicaţiile IT ale băncii şi, în acelaşi timp, exonerarea B. pentru căderea sistemului informatic al băncii (consecinţă a avarierii/distrugerii fizice a hard-diskurilor) este contradictorie şi reprezintă o veritabilă încălcare a regulilor răspunderii contractuale şi art. 1534 alin. (2) din C. civ.

Perspectiva din care instanţa analizează evenimentul din 10.09.2016 trădează fie o completă neînţelegere a faptei şi a consecinţelor sale, ceea ce invalidează de plano soluţia, întrucât este fundamentată pe o altă situaţie de fapt, fie o gravă contradicţie, întrucât, aşa cum evenimentul a fost explicat şi probat (necontestat de B.), căderea aplicaţiilor şi sistemului informatic (ce a generat componenta 2 a prejudiciului) s-a produs numai ca urmare a afectării/distrugerii hard disk-urilor.

Teza culpei concurente este greşită ca premisă, s-a mai arătat. O astfel de culpă s-ar fi putut reţine doar dacă sistemul de back-up nu ar fi existat deloc, ceea ce nu este cazul. Recurenta a susţinut că avea sistem de back-up funcţional, împiedicarea preluării operaţiunilor de către echipamentul de rezervă fiind rezultatul faptei B., şi anume de amploarea şi mai ales tipul de afectare survenită în privinţa echipamentului principal.

Aplicarea greşită a art. 1534 alin. (2) C. civ. şi confuzia ipotezei culpei comune cu o cauză exoneratoare de răspundere (pentru B.) este reflectată şi de lipsa de preocupare a instanţei cu privire la măsurile luate de către recurentă.

Prin urmare, soluţia instanţei este dată cu aplicarea greşită a ipotezei culpei comune prevăzute de C. civ. astfel cum a fost explicată în doctrină şi reflectată în practică, întrucât chiar şi în această ipoteză (negată de către recurentă), prejudiciul pe componenta 2 (aşa cum o separă instanţa) ar fi trebuit admis în parte pe baza contribuţiilor fiecărei părţi şi nu respins complet.

Distinct de aceasta, nu se poate reţine existenţa a două fapte cu două prejudicii complet independente una de alta. În absenţa faptei B., nu ar fi existat condiţiile generării vreunui prejudiciu, nici pe componenta 1 (hard disk-urile distruse), nici pe componenta 2 (consecinţele asupra clienţilor băncii afectaţi de imposibilitatea accesării serviciilor/aplicaţiilor A..

Recurenta a arătat şi că instanţa aplică greşit prevederile art. 1350 C. civ., asimilând răspunderea administrativă a sa faţă de BNR cu răspunderea contractuală a B. faţă de recurentă - motiv de recurs subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens, recurenta a arătat că instanţa dă o relevanţă probatorie absolută Ordinului BNR, realizând o confuzie între răspunderea administrativă a sa faţă de BNR şi răspunderea contractuală a B. faţă de aceasta, deşi doar cea din urmă reprezintă obiectul prezentei cauze. În măsura în care existau fapte concurente ori elemente care înlătură/atenuează răspunderea civilă contractuală, acestea trebuiau valorificate pe temeiul răspunderii contractuale.

A susţinut recurenta că instanţa de apel echivalează greşit Ordinul BNR cu un act de constatare a unei fapte ilicite proprii a sa, faptă pretins distinctă şi subsecventă faptei B. de distrugere/afectare a componentelor fizice ale sistemului principal de date.

Mai mult, instanţa apreciază, în mod vădit eronat, că nu se poate reţine că fapta ilicită a fost săvârşită de B., întrucât ar însemna încălcarea prezumţiei de legalitate a actului administrativ. Un astfel de raţionament este ilustrativ pentru confuzia realizată de instanţă cu privire la atribuţiile BNR, răspunderea administrativă şi răspunderea contractuală şi, mai ales, obiectul prezentei cauze.

BNR a aplicat o sancţiune recurentei pentru o consecinţă a faptei ilicite săvârşită de B. (punerea băncii în imposibilitatea asigurării serviciilor) şi nu pentru o faptă ilicită proprie constatată de BNR, aceasta fiind şi raţiunea pentru care întregul raţionament al instanţei este greşit. Teza adoptată de către instanţă conduce la concluzia absurdă că BNR ar fi trecut printr-un filtru propriu toate elementele speţei şi a concluzionat că răspunderea pentru componenta 2 a prejudiciului aparţine recurentei şi nu B..

Ordinul BNR nu poate avea, aşadar, relevanţa dată de instanţă, şi anume înlăturarea faptei proprii a B. şi implicit incidenţei art. 1350 C. civ. în legătură cu cea de-a doua componentă a prejudiciului.

Recurenta a susţinut nemotivarea parţială a dezlegării date apelului B., iar, sub acest aspect, a arătat că instanţa nu analizează explicaţiile sale privind nefuncţionarea sistemului de back-up, respectiv că această consecinţă este deopotrivă imputabilă B. - motiv de recurs subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel, instanţa nu a analizat argumentaţia sa privind existenţa şi funcţionarea sistemului de back-up la data incidentului, precum şi maniera în care unicitatea incidentului a cauzat nefuncţionarea sistemului (ca ansamblu). Deşi instanţa reţine că B. şi-a încălcat obligaţia de informare, a înlăturat toate susţinerile sale privind sistemul de back-up ca nedovedite şi a reţinut, în consecinţă, culpa sa concurentă.

Raţionamentul instanţei pleacă de la o premisă contradictorie, deoarece, pe de-o parte, instanţa admite că B. şi-a încălcat obligaţia informării sale cu privire la consecinţele testului asupra echipamentelor IT, iar, pe de altă parte, realizează o dihotomie între fapta ilicită a B. şi consecinţele acestei fapte ilicite, consecinţe pe care le impută recurentei.

Este contradictorie şi teza instanţei, conform căreia B. nu a informat recurenta cu privire la consecinţele pe care testarea le poate avea asupra echipamentelor IT, însă recurenta avea obligaţia de a menţine sistemele de plăţi în funcţiune continuă şi neîntreruptă, indiferent de condiţii. Recurenta deţine un sistem de back-up, configurat la standardele pieţei, iar cum obligaţia de informare nu a fost respectată, devine evident că aceasta nu avea cum să ia măsuri de precauţie suplimentare faţă de cele standard.

În concret, a susţinut recurenta, în ceea ce priveşte sistemul de back-up, instanţa trebuia să ţină cont de mai multe aspecte, enumerate în cuprinsul cererii formulate.

Recurenta a susţinut că sistemul său de back-up exista şi era funcţional la data producerii incidentului, fiind corespunzător standardelor din domeniu. Faptul că sistemul de back-up nu a preluat imediat susţinerea sistemelor/aplicaţiilor informatice este consecinţa directă a faptei B..

În concluzie, instanţa avea obligaţia de a analiza întregul lanţ cauzal, ce confirmă că B. este cea care a pus recurenta în imposibilitatea respectării obligaţiei legale de a asigura continuitatea sistemului.

A mai susţinut recurenta că există o serie de argumente invocate de aceasta pe care instanţa nu le-a analizat absolut deloc şi de care nu a ţinut cont în pronunţarea soluţiei, fapt ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii; argumente care au fost redate în cuprinsul prezentei cereri de recurs.

Într-o altă critică, recurenta a susţinut că raţionamentul instanţei încalcă regulile privind prejudiciul în cadrul răspunderii contractuale - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, maniera în care instanţa abordează prezenta speţă se dovedeşte mult prea simplistă, ajungând să facă o separare de neînţeles între prejudiciul reprezentat de înlocuirea hard disk-urilor distruse, cu privire la care reţine răspunderea contractuală a B. şi prejudiciul reprezentat de nefuncţionarea serviciilor şi aplicaţiilor IT (adică consecinţa directă a faptei B.), cu privire ta care reţine răspunderea recurentei.

Instanţa nu poate face o distincţie între fapta de distrugere a hard disk-urilor şi căderea sistemului IT - consecinţa distrugerii hard-disk-urilor, întrucât ar acredita teza că hard disk-ul este o simplă piesă de mobilă sau un obiect inapt de a produce consecinţe cu privire la sistemul şi aplicaţiile IT ale băncii. O astfel de optică denotă o înţelegere greşită a naturii hard disk-urilor şi rolul respectivului echipament IT în sensul de susţinere a aplicaţiilor băncii şi sistemului IT.

Dihotomia realizată de instanţă între cele două categorii de prejudicii încalcă regulile răspunderii contractuale şi, mai ales, regulile privind prejudiciul prevăzute de art. 1531 şi următoarele din C. civ.

Este fără dubiu că orice profesionist ar fi putut anticipa că o daună cauzată echipamentelor fizice din site-ul principal de date al A. era susceptibilă să provoace o afectare a serviciilor/sistemelor IT puse la dispoziţia clienţilor băncii prin acea locaţie. La fel de firească este posibilitatea de anticipare a faptului că o nefuncţionare a unor sau chiar a tuturor sistemelor/aplicaţiilor băncii se repercutează asupra operaţiunilor realizate de clienţii săi. Faptul că un profesionist ca B. nu a fost în măsură să anticipeze un pericol şi nu a informat banca, deşi trebuia şi putea să o facă, subliniază caracterul culpabil al faptei.

În concluzie, raţionamentul instanţei este disjuns în mod complet eronat, întrucât nu explorează întreg prejudiciul produs prin faptele ilicite ale B. privind proiectarea şi testarea sistemului de prevenire a incendiilor. Hard disk-urile nu sunt simple piese de mobilă, ci susţin sistemele IT şi aplicaţiile bancare. Dacă instanţa a reţinut că B. răspunde pentru nefuncţionarea celor 118 hard disk-uri şi distrugerea totală a celor 19 hard disk-uri, înseamnă că trebuie să răspundă şi pentru consecinţele acestei fapte - căderea serviciilor IT şi aplicaţiilor bancare, ceea ce a condus la suportarea de către recurentă a altor prejudicii, ce, de asemenea, cad în sarcina B..

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, solicitând, în principal, anularea acestuia pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului ce nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, respingerea apărărilor formulate de partea adversă, precum şi obligarea intimatei la cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 4 februarie 2025, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; recurenta a depus punct de vedere la raport, prin care a susţinut, în esenţă, că se impune respingerea excepţiei nulităţii recursului şi acordarea unui termen în şedinţă publică pentru dezbaterea acestuia, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a recursului la data de 20 mai 2025.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi Cod, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din analiza dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului de recurs este sancţionată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Recurenta a indicat formal în susţinerea recursului dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Este de amintit că instanţa de apel ca instanţă devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurenţilor cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

În concret, criticile prin care se afirmă, în sinteză, că instanţa a respins ca nedovedite susţinerile sale privind maniera de funcţionare a sistemului de back-up şi modalitatea în care incidentul cauzat de fapta pârâtei a afectat funcţionarea atât a sistemului principal, cât şi a celui de back-up, inclusiv acelea prin care se arată că instanţa a încălcat principiile generale de procedură civilă, întrucât face abstracţie de probatoriul/actele procesuale deja aflate la dosarul cauzei, respectiv prin care se relevă o eventuală nelămurire a instanţei în privinţa explicaţiilor tehnice şi neluarea în considerarea a Notificării emise de D., precum şi pretinsa culpă comună, sunt critici de netemeinicie, câtă vreme aduc în discuţie chestiuni privind funcţionarea unor sisteme tehnice şi nemulţumirea recurentei cu privire la maniera de apreciere a probatoriului şi a situaţiei de fapt.

Recurenta tinde, în fapt, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei, aşa cum, în realitate, doreşte să impună recurenta prin aducerea în dezbatere a chestiunilor legate de configuraţia sistemelor, de modul cum funcţionează acestea şi de aprecierea probatoriului.

Nici criticile recurentei, subsumate de aceasta ar. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care se face referire la aplicarea greşită şi contradictorie a art. 1534 C. civ. şi la confuzia ipotezei culpei comune cu o cauză exoneratoare de răspundere (pentru pârâtă), precum şi cele referitoare la neaprofundarea tezei culpei comune, nu se convertesc în motivul de nelegalitate invocat, fiind aspecte de netemeinicie care au în vedere probele administrate, respectiv situaţia de fapt, care nu pot fi analizate în recurs, date fiind dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Tot critici de netemeinicie sunt şi trimiterile pe care recurenta le face cu privire la neanalizarea explicaţiilor sale privind nefuncţionarea sistemului de back-up, respectiv că această consecinţă este deopotrivă imputabilă pârâtei, întrucât presupusa neexaminare a argumentelor invocate de către reclamantă în faza apelului aduce în dezbatere reconsiderarea situaţiei de fapt.

Înalta Curte reţine că, deşi se invocă anumite dispoziţii legale, prin criticile formulate, recurenta face trimitere la situaţia de fapt reţinută de către curtea de apel şi la modul în care instanţa de prim control judiciar a înţeles să procedeze la administrarea probatoriului, în pofida faptului că, aşa cum s-a arătat, modul de interpretare a probelor nu poate face obiectul recursului, instanţa de apel fiind suverană sub aspectul aprecierii pertinenţei, concludenţei şi utilităţii probelor.

Ceea ce invocă recurenta este de fapt o nemotivare, o contradictorialitate, determinată de lipsa analizării tuturor probelor existente la dosar, dar criticile formulate nu susţin aceste afirmaţii, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să aprecieze probatoriul şi să-şi argumenteze soluţia adoptată.

Astfel, toate afirmaţiile recurentei aduc în dezbatere neanalizarea, în opinia sa, a unor probe în modul dorit de aceasta, fără a se ţine cont de faptul că valorificarea sau nevalorificarea probelor este o problemă de temeinicie, ce nu poate intra în câmpul de analiză rezervat instanţei de recurs.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., prin cererea de recurs, recurenta criticând decizia atacată din perspectiva încălcării unor norme de drept procesual, a nemotivării, a unei motivări contradictorii, precum şi din perspectiva greşitei aplicări a legii raportat la probele administrate şi la situaţia de fapt.

Susţinerile recurentei se constituie într-o înşiruire de aprecieri personale care nu au valenţa unor critici de nelegalitate, relevând, în realitate, doar nemulţumirea acesteia faţă de concluzia la care a ajuns instanţa de apel prin administrarea probatoriilor şi configurarea situaţiei de fapt.

Înalta Curte reţine că deşi recurenta invocă o pretinsă lipsă de motivare în privinţa hotărârii recurate, respectiv ipoteza existenţei unor motive contradictorii, în cuprinsul cererii formulate, nu au fost relevate argumente care să susţină aceste ipoteze şi nici în ce modalitate hotărârea instanţei de judecată nu este conformă legii, evidenţiindu-se doar chestiuni de netemeinicie.

Trebuie reiterat că recurenta este nemulţumită de concluziile la care a ajuns instanţa de apel prin aprecierea probatoriilor, respectiv de modul în care instanţa a înţeles să dea relevanţă probelor administrate.

Orice susţinere care relevă erori ale instanţei de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, excedează analizei instanţei de recurs, în cadrul acestei căi de atac extraordinare nefiind posibilă repunerea în discuţie a situaţiei de fapt şi nici rediscutarea probatoriului.

Dincolo de faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv, se reţine că, în speţă, criticile recurentei nu susţin nemotivarea sau contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel şi de modalitatea de apreciere a utilităţii probelor.

Critica prin care se susţine că instanţa aplică greşit prevederile art. 1350 C. civ., asimilând răspunderea administrativă a sa faţă de BNR cu răspunderea contractuală a pârâtei faţă de recurentă vizează aspecte de netemeinicie, în condiţiile în care în argumentarea acestei afirmaţii recurenta arată, în esenţă, că instanţa dă o relevanţă probatorie absolută Ordinului B.N.R. şi echivalează greşit acest ordin cu un act de constatare a unei fapte ilicite proprii a sa.

Recurenta este nemulţumită astfel de faptul că instanţa valorifică din punct de vedere probator conţinutul acestui ordin, reproşând instanţei de apel modul de apreciere a probei, respectiv pertinenţa şi concludenţa acesteia.

În egală măsură, întrucât stabilirea prejudiciului se face în funcţie de probatoriul administrat, criticile prin care recurenta a susţinut, în esenţă, că raţionamentul instanţei încalcă regulile privind prejudiciul în cadrul răspunderii contractuale sunt tot aspecte de netemeinicie, câtă vreme vizează situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, în raport de dovezile administrate, asupra cărora nu se poate realiza controlul judiciar în recurs, faţă de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac.

În alţi termeni, recurenta tinde, în realitate, la o restabilire a situaţiei de fapt, repunând în discuţie probele şi solicitând instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, iar faptul că se indică anumite dispoziţii legale (ex: art. 6, art. 13 şi art. 22 C. proc. civ., art. 1534 C. civ., art. 1350 C. civ., art. 1531 şi următoarele din C. civ.), fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză; de asemenea, stabilirea culpei, pe care o aduce în discuţie recurenta, reprezintă o chestiune de fapt, care aparţine în mod suveran instanţei de fond sau de apel, faţă de caracterul devolutiv al căii de atac.

Aşadar, cum, în argumentarea cererii formulate, recurenta face o serie de aprecieri asupra unor elemente factuale şi probatorii, asupra mecanismului producerii evenimentului în discuţie, procedând, practic, la reluarea unor chestiuni de netemeinicie susţinute în fazele procesuale anterioare, instanţa supremă nu identifică nicio critică de nelegalitate susceptibilă a fi analizată din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. prevăd că, în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplineşte cerinţele de formă, că motivele de casare invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., anulează sau respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunţată fără citarea părţilor, care nu este supusă niciunei căi de atac.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile anterior menţionate, obligaţie care revine sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligaţiei reglementată de dispoziţiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (5) din acelaşi cod, va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A.-SUCURSALA BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 940 din 7 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A.-SUCURSALA BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 940 din 7 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2025.