Future damages for loss of housing use: uncertainty and positive res judicata on contractual obligation nature

Şedinţa publică din data de 16 ianuarie 2025

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 8 martie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţională Pentru Locuinţe, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamant a despăgubirilor în cuantum de 1.500 euro/lună pentru lipsa de folosinţă a locuinţei din cartierul Henri Coandă, începând cu 5 iulie 2018 şi în continuare, până la recepţia finală şi finalizarea integrală a locuinţei cu toate utilităţile funcţionale, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 1077 din 2 mai 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 57.502,5 euro, în echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii, pentru lipsa de folosinţă a imobilului locuinţei tip S27, situată în amplasamentul Henri Coandă, lotul nr. 395A, având nr. cadastral x înscris în CF nr. x, în perioada noiembrie 2018-mai 2022, a luat act de încetarea acţiunii judiciare ce face obiectul cererii de chemare în garanţie, formulată de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 18.908 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, atât reclamantul, cât şi pârâta au declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 463/2024 din 14 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au fost respinse ca nefondate.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamantul A. şi pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE au declarat recurs.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate în ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel cu privire la prejudiciul ulterior lunii mai 2022 şi reţinerea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa obligării pârâtei la plata către reclamant a sumei de 1.350 euro/lună începând cu luna mai 2022 şi până la recepţia finală a locuinţei, cu cheltuieli de judecată.

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat primului motiv de nelegalitate, recurentul a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a puterii de lucru judecat - art. 430-431 din acelaşi cod - în soluţionarea motivelor de apel privind prejudiciul viitor.

După expunerea unor consideraţii teoretice referitoare la autoritatea de lucru judecat şi la cerinţele impuse de lege pentru valorificarea acesteia, a susţinut că instanţa de prim control judiciar a dat o dezlegare diferită chestiunii litigioase privind caracterul cuantificabil al prejudiciului viitor decât alte instanţe anterioare, Curtea de Apel Bucureşti, - decizia nr. 415 din 5 noiembrie 2013, pronunţată în dosarul nr. x/3/şi decizia nr. 1211 din 5 octombrie 2020 din dosarul nr. x/2017-.

În opinia recurentului, problema de drept este identică cu cea din prezenta cauză şi vizează raporturi juridice cu aceeaşi pârâtă, iar întrunirea triplei identităţi de obiect, cauză şi părţi nu era necesară.

Circumscris celui de-al doilea caz de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 1085 C. civ. de la 1864, reţinând eronat că se impune ca prejudiciul viitor să fie cert şi previzibil.

Aceasta, întrucât o atare interpretare, pe de o parte, impune reclamantului o probă imposibilă de administrat, iar, pe de altă parte, stabileşte o condiţie care nu este prevăzută de textul de lege care stabileşte că prejudiciul viitor trebuie să fie previzibil şi să fie neîndoielnic că se va produce în continuare, până la un moment determinat sau determinabil.

Recurentul a afirmat că prin menţinerea dispoziţiei de respingere a capătului de cerere privind prejudiciul viitor, instanţa de prim control judiciar a lăsat nesoluţionat acest petit, cu încălcarea art. 5 C. proc. civ.

De asemenea, a susţinut că raportat la regula reparării integrale a prejudiciului şi la principiul bunei administrări a justiţiei, cuantificarea despăgubirilor aferente prejudiciului viitor trebuie să aibă la bază aceeaşi estimare avută în vedere la determinarea prejudiciului actual.

În opinia recurentului, norma de drept material impunea ca stabilirea valorii prejudiciului viitor să se raporteze la valoarea stabilită pentru prejudiciul actual, valoarea lipsei de folosinţă fiind constantă.

Recurentul a susţinut că, în speţă, prejudiciul este cert ca producere şi că pentru viitor recurenta-pârâtă poate solicita ajustarea despăgubirilor acordate pe parcursul executării obligaţiei. Împrejurarea că piaţa imobiliară ar putea să sufere modificări semnificative nu este de natură să imprime concluzia că prejudiciul viitor nu se va produce.

Astfel, a apreciat că interpretarea instanţei de apel este contrară scopului normei de drept material şi că prejudiciul viitor şi cert ca realizare a fost determinat prin raportul de expertiză efectuat, fiind rezonabil a prezuma că media multianuală pe durata a mai mult de 4 ani anteriori este o valoare reală şi cuantificabilă a despăgubirilor. Acest temei este avut în vedere de dispoziţiile art. 1084-1085 C. civ. de la 1864.

A subliniat că decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 2013/1991 nu este incidentă, deoarece a vizat un alt tip de prejudiciu şi o altă faptă ilicită.

Motivându-şi recursul, recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei atacate şi, în principal, reţinerea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, trimiterea dosarului pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Un prim motiv de nelegalitate invocat - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.-, a vizat existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii recurate, instanţa de apel reţinând, pe de o parte, îndeplinirea obligaţiilor contractuale, iar, pe de altă, stabilind că nu se poate reţine întrunirea celorlalte condiţii ale răspunderii contractuale.

În continuare, recurenta-pârâtă a susţinut incidenţa cazului de casare art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce priveşte calificarea dată de către instanţa de apel obligaţiilor sale contractuale. În opinia recurentei, acestea erau de diligenţă, iar hotărârea atacată nu cuprinde motivele care au stat la baza încadrării obligaţiilor sale contractuale ca fiind de diligenţă.

A mai afirmat că instanţa de prim control judiciar a interpretat şi aplicat eronat contractul de mandat, în măsura în care analiza acesteia ar fi trebuit să vizeze şi principiile prevăzute de contractul de mandat, în conformitate cu prevederile C. civ. de la 1864.

Recurenta-pârâtă a susţinut că prin contractul de mandat aceasta era obligată să depună toate diligenţele necesare atingerii scopului, respectiv să asigure, să urmărească executarea şi finalizarea imobilului, acţiuni circumscrise unor obligaţii de diligenţă.

De asemenea, a menţionat că mandatul său era unul convenţional, cu reprezentare, în care limitele erau clar trasate de părţi şi a fost acordat pentru anumite operaţiuni expres determinate şi o anumită perioadă de timp. Potrivit recurentei, în speţă, ar fi trebuit avute în vedere şi dispoziţiile art. 983 C. civ. de la 1864, pe care le-a evocat.

Sub un alt aspect, a arătat că limitarea mandatului acordat recurentei numai la urmărirea lucrărilor rezultă şi din faptul că reclamantul a încheiat în nume propriu contractul de construire a locuinţei, astfel că în greşit s-a apreciat că în sarcina sa ar exista o obligaţie de rezultat, de executare şi finalizare a imobilului cu utilităţi.

A apreciat că o atare concluzie rezultă şi din încheiere convenţiei nr. MM1909 din 6 mai 2004, prin care fiecare parte semnatară - PROIECT BUCUREŞTI S.A., Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local al oraşului Voluntari, ELECTRICA S.A. B. şi C. S.A. şi-au asumat anumite obligaţii în finanţarea şi executarea utilităţilor şi dotărilor tehnico-edilitare din cartierul Henri Coandă.

Din această perspectivă, a susţinut că instanţa de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convenţiilor şi nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi, prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice raportului juridic stabilit; astfel, a invocat încălcarea prevederilor art. 969 C. civ. de la 1864.

A subliniat că obligaţiile prevăzute în alte contracte nu pot fi transferate din sarcina unei părţi în sarcina celeilalte.

În susţinerea naturii obligaţiilor asumate prin contractul de mandat, ca fiind obligaţii de rezultat, a evocat statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă din decizia nr. 1227/2017.

Astfel, a considerat că instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii şi a atribuit recurentei-pârâte o obligaţie de rezultat inexistentă, cu ignorarea probatoriul administrat din care rezulta contrariul, obligând în final recurenta să acopere un prejudiciu care nu a fost cauzat de aceasta.

Prin întâmpinarea depusă la 9 august 2024, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor de recurs invocate de către recurentul-reclamant, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Un prim set de critici circumscrise cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. aduce în dezbatere în recurs maniera de valorificare de către instanţa de apel, sub aspectul chestiunii caracterului cert al prejudiciului viitor în litigiile purtate cu intimata-pârâtă, a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 415 din 5 noiembrie 2013 din dosarul nr. x/3/şi a deciziei nr. 1211 din 5 octombrie 2020 din dosarul nr. x/2017, ambele pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti.

Răspunzând acestui motiv de recurs, Înalta Curte notează că art. 431 alin. (2) C. proc. civ. instituie prezumţia legală de lucru judecat atunci când efectul hotărârii relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părţi, fără posibilitatea ca acestea să mai poată fi contrazise.

Verificând cele două decizii opuse cu acest titlu, constată că în cele două procese, în care au fost pronunţate aceste hotărâri, au figurat în calitate de reclamanţi alte persoane decât recurentul, D., respectiv E. şi F., elemente faţă de care nu se poate da eficienţă textului de lege criticat. Împrejurarea că în litigiile anterioare a figurat în calitate de pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu este determinantă pentru incidenţa art. 431 alin. (2) C. proc. civ., de vreme ce reclamantul este un terţ faţă de aceste litigii.

Nici întrunirea celei de-a doua cerinţe nu se confirmă în cauză, întrucât tranşarea chestiunii pretins identice s-a realizat fundamentat pe raporturi juridice distincte, altele decât cele din cauza pendinte, derivate din alte convenţii decât cea încheiată de cu reclamantul.

Ca atare, valorizarea puterii de lucru judecat, în condiţiile solicitate de recurent, nu poate fi fi realizată, hotărârea instanţei de apel fiind corectă în acest sens, având în vedere că cerinţa identităţii de părţi şi de chestiuni litigioase nu este îndeplinită în cauză.

Aşa fiind, susţinerile recurentului privind art. 431 alin. (2) C. proc. civ. sunt nefondate.

Subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul reclamă interpretarea greşită a prevederilor art. 1085 C. civ. de la 1864, apreciind că în cauză prejudiciul viitor este cert că se va produce.

Şi aceste critici sunt nefondate.

Sub un prim aspect, se notează că statuând asupra prejudiciului viitor, instanţa de apel a reţinut că recurentul-reclamant nu a administrat probe care să cuantifice prejudiciul prin raportare la valoarea chiriilor pe piaţa imobiliară pentru perioada în discuţie, ulterioară celei evaluate prin raportul de expertiză, deşi sarcina probei îi revenea, conform art. 10 alin. (1) şi art. 249 C. proc. civ.. Astfel, acest capăt de cerere a fost respins, aşa încât nu se poate susţine că acesta nu a fost soluţionat.

Sub un alt aspect, se observă că problema acordării prejudiciului viitor în litigiul cu intimata-pârâtă a fost tranşată prin decizia civilă nr. 1408A/2020 din 23 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, dată în soluţionarea dosarului nr. x/2017 având aceleaşi părţi şi ca obiect pretenţii aferente prejudiciului generat de lipsa de folosinţă a aceluaiaşi imobil ca cel din cauză începând cu 15 august 2008 şi până la predarea la cheie a imobilului cu toate utilităţile funcţionale. Acţiunea a fost admisă doar pentru perioada 11 iulie 2014- noiembrie 2018.

În privinţa prejudiciului viitor, prin hotărârile instanţelor de control judiciar, s-a stabilit că întinderea sa nu poate fi stabilită cu certitudine prin utilizarea criteriului de cuantificare a prejudiciului prin raportare la valoarea chiriilor pe piaţa imobiliară pentru o perioadă anterioară, contravaloarea lipsei de folosinţă putând fi diferită în raport cu evoluţia chiriilor pe piaţă imobiliară.

De asemenea, s-a reţinut caracterul incert al prejudiciului viitor la acel moment şi prin raportare la imposibilitatea de determinare, la momentul soluţionării cererii, a cauzei ce va determina nepredarea imobilului în viitor.

Cum în litigiul pendinte, reclamantul solicită despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a locuinţei, în continuarea celor acordate prin decizia civilă nr. 1408A/2020 din 23 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, dezlegările instanţelor anterioare în privinţa condiţiilor de acordare a prejudiciului viitor se impun cu putere de lucru judecat, fără a mai putea fi contrazise.

Ca atare, aspectele sesizate de recurent privind modalitatea de determinare a prejudiciului viitor nu pot fi avute în vedere la judecarea căii extraordinare de atac de faţă, sens în care ele vor fi înlăturate.

Totodată, instanţa supremă notează că prejudiciul suferit prin fapta ilicită se acoperă integral şi poate să includă şi prejudiciul viitor, dacă producerea lui este neîndoielnică, chestiune ce presupune atât existenţa sigură a acestuia, cât şi posibilitatea evaluării lui în prezent.

Astfel, dacă prejudiciul nu este sigur, nu se poate şti dacă s-a născut dreptul la reparaţie, iar dacă incertitudinea priveşte întinderea prejudiciului, obiectul creanţei (despăgubirea) nu poate fi determinat.

În speţă, prejudiciul viitor aferent lipsei de folosinţă a imobilului începând cu 14 mai 2022 a fost raportat la suma de 1.353 euro/lunar, care reprezintă media chiriei lunare calculate pentru perioada 5 noiembrie 2018 - 13 mai 2022.

Stabilirea cuantumului prejudiciului viitor prin raportare la acest criteriu nu susţine însă caracterul cert al acestuia, deoarece se referă la probatoriu şi vizează o perioadă de timp anterioară intervalului pentru care se reclamă producerea prejudiciului.

Această sumă constituie un prejudiciu incert, în sensul că nu există posibilitatea reală a evaluării probabilităţii producerii sale, precum şi a întinderii daunei, în condiţiile în care evoluţia chiriilor nu se poate stabili. Or, dacă nu se poate anticipa şi realiza o evaluare obiectivă, se impune ca instanţa să se limiteze la acordarea reparaţiei pentru prejudiciul stabilit cu certitudine.

A obliga pârâta la plata unor sume stabilite în raport cu media chiriei lunare calculate pentru pentru o perioadă anterioară echivalează cu recunoaşterea faptului că în viitor se va produce un prejudiciu. Or, producerea lui nu este sigură, întrucât nu există nicio certitudine reală şi serioasă cu privire la apariţia şi întinderea acestuia, precum şi la persoanele responsabile de producerea lui.

Se reţine, astfel, o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 1084 - art. 1086 C. civ. din 1864.

Verificând legalitatea deciziei atacate din perspectiva motivelor de recurs invocate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reţine următoarele:

Un prim set de critici aduce în discuţie existenţa în cuprinsul hotărârii atacate a unor motive contradictorii care, pe de o parte, reţin îndeplinirea condiţiilor răspunderii contractuale, iar, pe de altă parte, stabilesc că nu poate reţine întrunirea lor - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Motivarea hotărârii judecătoreşti reprezintă un silogism juridic care trebuie să susţină dispozitivul în mod coerent şi consecvent. Hotărârea judecătorească, căreia îi este integrat dispozitivul care cuprinde soluţia dată procesului cuprinde, pe lângă alte elemente, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se motivat de ce cererile părţilor au fost admise ori respinse. Prin urmare, între dispozitiv şi considerente trebuie să existe o unitate logică şi o coeziune deplină, considerentele argumentând dispozitivul în mod detaliat şi explicativ.

Verificând decizia recurată în aceste coordonate, Înalta Curte constată că aspectele sesizate de recurentă vizează considerentele instanţei de apel referitoare la prejudiciul actual şi, deopotrivă, la cel viitor. Or, cele două chestiuni litigioase sunt diferite şi implică o analiză distinctă, context în care pretinsa contradicţie nu poate fi astfel reţinută, aceasta fiind fundamentată pe aspecte străine celor expuse de instanţa de apel.

Considerentele contestate prin care se arată că în privinţa angajării răspunderii pentru prejudiciul actual, care în cauză, presupune neexecutarea obligaţiilor contractuale de către pârâtă, condiţiile răspunderii contractuale sunt întrunite, însă pentru prejudiciul viitor, probabilitatea producerii lui nu este certă, din perspectiva incertitudinii ce planează asupra obligaţiilor ar urma să se execute, susţin dispozitivul hotărârii prin care s-a confirmat dispoziţia primei instanţe de acordare a despăburilor pentru prejudiciul actual şi de respingere a celor aferente prejudiciului viitor.

Toate aceste elemente imprimă deciziei atacate caracter de legalitate, împrejurare care atrage respingerea criticilor ca nefondate.

Motivarea contradictorie, spre a putea fi considerată motiv specific de casare a unei hotărâri, presupune lipsa de coeziune a argumentelor instanţei care a pronunţat hotărârea recurată în jurisdicţia realizată în apel, şi nu expunerea unor considerente cu ignorarea aspectelor dezlegate de fiecare în parte.

Răspunzând celui de-al doilea set de critici circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care deduce judecăţii natura obligaţiilor asumate de recurentă prin contractul de mandat, Înalta Curte reţine că, în analizarea acestei chestiuni litigioase, instanţa de apel a dat eficienţă dezlegărilor obligatorii ale deciziei civile nr. 1408A/2020 din 23 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin s-a statuat că acestea reprezintă obligaţii de rezultat.

O hotărâre judecătorească definitivă se bucură de o prezumţie de validitate (res iudicata pro veritatae habetur), iar manifestarea efectului pozitiv al lucrului judecat vine să asigure evitarea contrazicerilor între două hotărâri şi securitatea circuitului civil, neputându-se primi vreo dovadă contrară, faţă de caracterul absolut al prezumţiei.

În acest context, o astfel de hotărâre se va impune cu autoritate pozitivă într-un proces ulterior având obiect deosebit de cel care a fost analizată în primul proces, dar care păstrează identitatea de părţi şi are legătură cu ce s-a tranşat într-o primă instanţă.

Curtea Europeană a stabilit în mod constant că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante şi că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care urmăreşte, între altele, ca o soluţie definitivă pronunţată de instanţe să nu mai poată fi repusă în discuţie.

Or, deşi cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012 a fost admisă doar pentru perioada 2009-2016, prin decizia pronunţată în această cauză s-a stabilit natura obligaţiilor recurentei-pârâte asumate prin contractul de mandat încheiat cu pârâta ca fiind de rezultat, în ultimul ciclu procesual Înalta Curte, în legătură cu caracterul obligaţiilor asumate de către pârâtă prin contractul de mandat:"(...) impune aprecierea obligaţiei asumată de pârâtă de a urmări executarea şi finalizarea la termen a lucrărilor de construire, ca fiind una de rezultat".

Ca atare, nicio altă situaţie contrară celei reţinute prin hotărârea judecătorească anterioară nu mai poate fi constatată, valorificarea sa impunând instanţei de judecată în litigiul pendinte reţinerea chestiunii litigioase tranşate definitiv, argumentele şi probele contrare ale părţii fiind efect în cadrul acestui proces.

Prin urmare, faţă de statuările instanţei de apel cu privire la natura obligaţiilor contractuale ale pârâtei, nerecurate, de altfel, Înalta Curte va înlătura susţinerile recurentei în sensul că acestea sunt de diligenţă, fără o analiză pe fond a acestora.

Aşa fiind, constatând că măsura casării nu se justifică din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate de recurenţi, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. să respingă ca nefondate recursurile, context în care, faţă de culpa procesuală a ambelor părţi în exercitarea căii extraordinare de atac, cheltuielile de judecată rămân în sarcina fiecărui recurent, niciunul dintre aceştia nefiind partea care câştigă procesul în recurs, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 463/2024 din 14 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 ianuarie 2025.