Consumer status of company administrator using leased vehicle for professional purposes in defective product liability claims

Şedinţa publică din data de 16 ianuarie 2025

Asupra cererilor de recurs de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 11 martie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.R.L., C. S.R.L. şi D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o care va pronunţa, să oblige pârâtele, în solidar, la plata sumei de 80.000 euro, reprezentând despăgubiri aferente prejudiciului material şi daune morale, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1769/2021 din 24 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A., invocată de pârâtele C. S.R.L. şi D. în ceea ce priveşte pretenţiile întemeiate pe dispoziţiile O.G. nr. 21/1992 şi ale Legii nr. 245/2004, a fost respinsă cererea de chemare în judecată în ceea ce priveşte pretenţiile întemeiate pe dispoziţiile O.G. nr. 21/1992 şi ale Legii nr. 245/2004, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele C. S.R.L., D. şi B. S.R.L. De asemenea, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A., invocată de pârâtele C. S.R.L. şi D., în ceea ce priveşte pretenţiile întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 240/2004 şi ale art. 1.357 şi urm. din C. civ., ca neîntemeiată, au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor C. S.R.L. şi B. S.R.L. în ceea ce priveşte pretenţiile întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 240/2004 şi ale art. 1.357 şi urm. din C. civ., ca neîntemeiate. A fost respinsă cererea de chemare în judecată în ceea ce priveşte pretenţiile întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 240/2004 şi ale art. 1.357 şi urm. din C. civ., formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele C. S.R.L., D. şi B. S.R.L., ca neîntemeiată şi au fost respinse cererile de chemare în garanţie formulate de pârâta B. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele-chemate în garanţie D. şi C. S.R.L., ca rămase fără obiect.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a declarat apel principal, pârâtele C. S.R.L., D. şi B. S.R.L. au promovat apel incident, iar pârâta C. S.R.L. a declarat şi apel provocat.

Prin decizia civilă nr. 2011/2023 din 21 decembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul principal ca nefondat, a admis apelurile incidente şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului în ceea ce priveşte pretenţiile întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 240/2004 pe care le-a respins ca fiind formulate de o persoană fără calitate procesuală activă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor C. S.R.L. şi B. S.R.L. în ceea ce priveşte pretenţiile formulate de reclamant în temeiul Legii nr. 240/2004, ca fiind lipsită de interes, a menţinut soluţia de respingere ca neîntemeiată a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a celor două pârâte pentru pretenţiile întemeiate pe dispoziţiile art. 1.357 C. civ. şi a respins apelul provocat ca lipsit de interes; a menţinut în rest sentinţa apelată şi a obligat apelantul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă B. S.R.L. a sumei de 7.537,40 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva încheierii de şedinţă din 23 noiembrie 2023, prin care s-a respins solicitarea reclamantului de administrare a probei cu expertiza tehnică, şi a deciziei sus-menţionate, reclamantul A. a promovat recurs, solicitând casarea acestora şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată a apelului său, cu cheltuieli de judecată. Împotriva aceleiaşi decizii, pârâta B. S.R.L. a declarat apel provocat.

Criticile recursului principal au vizat, în esenţă, considerentele instanţei de apel privind angajarea răspunderii solidare a pârâtelor, pe de o parte, în baza art. 1.357 C. civ., iar, pe de altă parte, în temeiul O.G. nr. 21/1992, Legii nr. 245/2004 şi al Legii nr. 240/2004.

Astfel, în ceea ce priveşte capătul de cerere fundamentat pe art. 1.357 C. civ., recurentul a arătat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, iar încheierea atacată este nemotivată în privinţa măsurii de respingere a probei cu expertiza tehnică şi a celei de neadministrare a probelor încuviinţate; astfel a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În argumentarea contradicţiei sesizate, a susţinut că, deşi a respins ca neutilă soluţionării cauzei proba cu expertiza tehnică, prin administrarea căreia se urmărea dovedirea defecţiunii, instanţa de prim control judiciar a reţinut că nu s-a probat existenţa acesteia.

De asemenea, a arătat că defecţiunea a fost probată şi că aceasta rezulta din conduita intimatelor-pârâte, conturată de înscrisurile şi aspectele factuale ale cauzei, în special din procesul-verbal întocmit de recurenta B. S.R.L. care cuprinde lucrările de remediere a defecţiunii.

Faţă de această împrejurare, a apreciat că soluţia instanţei de apel respingere a criticii sale privind probarea defecţiunii este contradictorie.

Sub un alt aspect, a afirmat că instanţa de apel a reţinut că efectuarea reparaţiilor menţionate în procesul-verbal sus-indicat, nu dovedea faptul că defectarea pieselor a condus la oprirea motorului în mers, în condiţiile în care înlocuirea pieselor de către recurenta B. S.R.L. s-a realizat în scopul remedierii defecţiunii reclamate.

Similar, a apreciat că sunt contradictorii şi considerentele hotărârii potrivit cărora defecţiunea nu a fost dovedită nici prin faptul că autoturismul a pornit fără dificultăţi în momentul în care a fost prezentat în service, prin raportare la faptul că recurenta-pârâtă a acceptat să remedieze defecţiunea, nu a contestat lucrările efectuate la alte 4 autoturisme care prezentau erori similare şi la zeci sau sute de mii de autoturisme din aceeaşi gamă care prezentau aceleaşi erori de funcţionare, pentru care producătorul a dispus chemarea autoturismelor în service pentru remediere.

A subliniat că, deşi instanţa de apel a validat lucrările efectuate de recurenta-pârâtă, aceasta a conchis că defectul nu există.

În susţinerea motivului de recurs privind nemotivarea încheierii recurate în privinţa soluţiei de respingere a probei cu expertiza tehnică auto, autoarea căii de atac a arătat că argumentul instanţei de apel "în raport de obiectivele formulate" nu respectă dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., instanţa fiind obligată să motiveze de ce nu este relevantă opinia de specialitate a unui expert asupra defecţiunii reclamate şi a cauzelor apariţiei ei, respectiv modul în care aceasta a fost sau nu remediată.

Referitor la motivul privind neadministrarea probei încuviinţate recurentului, a afirmat că, deşi intimatelor-pârâte C. S.R.L. şi D. li s-a pus în vedere să depună lămuriri cu privire la patru aspecte, acestea nu au furnizat toate informaţiile, iar instanţa de prim control judiciar s-a mărginit a reţine numai faptul că va lua act de precizările intimatelor că nu le deţin.

În opinia recurentului, o asemenea măsură echivalează cu o renunţare, nejustificată, din partea instanţei de apel la administrarea probei.

Sub aspectul pretenţiilor întemeiate pe art. 1.357 C. civ., recurentul a afirmat nelegalitatea hotărârii prin prisma normelor speciale în materia siguranţei tehnice a autoturismelor - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. -pentru următoarele motive:

Astfel, a arătat că recurenta-pârâtă B. S.R.L. a efectuat reparaţii la autoturism în considerarea defecţiunii semnalate de recurent, ceea ce demonstra existenţa unei defecţiuni aptă să atragă răspunderea civilă delictuală.

A mai afirmat că, potrivit Reglementărilor RNTR9/2005 privind autorizarea operatorilor economici care desfăşoară activităţi de reparaţii, de întreţinere, de reglare, de modificări constructive, de reconstrucţie a vehiculelor rutiere, precum şi de dezmembrare a vehiculelor scoase din uz, aprobate prin Ordinul Ministrului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului nr. 2.131/2005, respectiv art. 7 din O.U.G. nr. 195/2002, aceste activităţi, prin natura lor, sunt destinate asigurării parametrilor constructivi, funcţionali şi de calitate ai vehiculelor, pentru ca acestea să poată circula pe drumurile publice, astfel că lucrările realizate de intimata B. S.R.L. au urmărit respectarea obligaţiilor aflate în sarcina producătorului.

A menţionat că intimatele C. S.R.L. şi D. au aprobat lucrările realizate de intimata B. S.R.L. şi că existenţa defecţiunii a fost probată de recurent, iar aprecierea instanţei de fond în sensul că aceasta nu fost probată/nu există reprezintă consecinţa înţelegerii greşite a noţiunii de defecţiune şi, implicit, nesocotirea normelor speciale în materie.

În continuare, a precizat că intimata D., în calitate de producător, a notificat prin programul său informatic că se impune o soluţie tehnică constând în înlocuirea senzorului poziţie volantă precum şi înlocuirea unor pini de la mufele calculatorului de motor, întrucât a constatat patru cazuri de defecţiuni similare cu cele la autoturismului din cauză.

Or, în opinia recurentului, această conduită demonstra, de asemenea, existenţa defecţiunii, iar măsurile de remediere impuse de producător confirmau acest aspect şi erau impuse de normele în domeniu, astfel că ignorarea de către instanţa de apel a acestor reglementări justifică nelegalitatea deciziei apelate.

A mai susţinut că procedura de rechemare în service a tuturor autoturismelor din aceeaşi gamă justifica prezumţia de culpă a producătorului în privinţa punerii în circulaţie a unui autoturism cu vicii şi că instanţa de apel a înţeles eronat ce implică o defecţiune tehnică şi care trebuie să fie reacţia automată a producătorului, importatorului şi service-ului autorizat.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind răspunderea civilă întemeiată pe normele speciale reglementate de O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 245/2004 şi Legea nr. 240/2004, recurentul, sub un prim aspect, a afirmat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că protecţia conferită de O.G. nr. 21/1992 nu exclude, în mod absolut, utilizatorul persoană fizică a unui bun, în situaţia în care raportul contractual prin care bunul cu vicii a fost achiziţionat este încheiat cu un profesionist.

A subliniat că bunul achiziţionat, care prezintă vicii de fabricaţie, este prin natura lui destinat activităţii personale a oricărei persoane fizice, iar autoturismul este un autoturism destinat uzului personal, neavând nicio specificaţie tehnică sau dotare specifică care îl face destinat unei anumite activităţi profesionale sau comerciale/industriale şi că activitatea de brokeraj derulată de societatea pe care o reprezenta şi care a achiziţionat în leasing bunul nu impunea deţinerea unui anumit tip de autoturism.

A mai arătat că achiziţia autoturismului de către persoana juridică nu excludea posibilitatea ca bunul să fie utilizat în interes personal.

Totodată, a afirmat că din perspectiva O.G. nr. 21/1992 relevant este scopul deplasării cu autoturismul, respectiv destinaţia la care urma să ajungă, şi nu deplasarea făcută cu acest autoturism anterior manifestării viciului de fabricaţie şi că probele administrate conduceau la concluzia că recurentul acţionase în interes personal, martorul audiat indicând în acest sens că autorul căii de atac îl conducea la o locaţie de interes pentru acesta.

Astfel, a apreciat că fundamentarea soluţiei pe un aspect evident eronat nu justifică înlăturarea prevederilor O.G. nr. 21/1992 de la aplicare, de vreme ce în momentul producerii evenimentului, scopul utilizării produsului cu vicii de fabricaţie era unul exclusiv personal.

Criticând legalitatea soluţiei instanţei de apel date asupra excepţiei lipsei calităţii procesual active a recurentului în raport cu Legea nr. 245/2004, recurentul a susţinut că pentru a beneficia de protecţia conferită de Legea nr. 245/2004 relevant este faptul că autoturismul cu privire la care s-a manifestat viciul de fabricaţie, poate, în mod previzibil, să fie utilizat de un consumator, concluzie rezultată din expunerea motivelor expuse în cuprinsul Directivei nr. 2001/95/CE.

Or, această sferă de reglementare oferită de Legea nr. 245/2004 a fost ignorată de instanţa de apel.

De altfel, a apreciat că hotărârea pronunţată în cauza C-269/95 Francesco Benincasa and Dentalkit nu este însă aplicabilă în cauza de faţă, întrucât leasingul nu este o operaţiune destinată exclusiv activităţii de business, iar bunul achiziţionat cu vicii este destinat uzului personal.

De asemenea, a apreciat că nici hotărârea din cauza C-110/04 Costea vs. E. nu este incidentă.

Sub un ultim aspect, a afirmat şi nelegalitatea excepţiei lipsei calităţii procesual active a subsemnatului în raport de Legea nr. 240/2004.

În susţinere, a arătat că Legea nr. 240/2004 nu mai condiţionează protecţia specială conferită de lege de existenţa unui consumator care achiziţionează produsul cu vicii, iar la art. 3 alin. (1) lit. d) din lege s-a stabilit că produsul cu defecte este cel care nu oferă siguranţa la care persoana este îndreptăţită să se aştepte.

A mai afirmat că în raport cu art. 9 din acelaşi act normativ, recurentul avea calitatea de consumator şi utilizator cu privire la un produs defect, întrucât aceste norme cu caracter legislativ stabilesc o răspundere independentă de existenţa unui contract. A considerat că dacă legiuitorul ar fi dorit să acorde o astfel de protecţie numai consumatorilor care se află într-un raport juridic contractual, ar fi făcut o astfel de precizare, or ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Recursul provocat a fost îndreptat împotriva dispoziţiei instanţei de apel de respingere a apelului provocat ca lipsit de interes, recurenta subliniind că, în ipoteza respingerii recursului principal ca nefondat, recursul provocat urmează să fie respins ca lipsit de interes.

În susţinere, a arătat, în esenţă, că recurenta B. S.R.L. nu deţine calitatea de producător sau de importator al autovehiculului în sensul Legii nr. 240/2004, Legii nr. 245/2004 şi al O.G. nr. 21/1992, context în care nu poate fi ţinută răspunzătoare, în temeiul C. civ. şi a normelor legale enunţate.

Astfel, a afirmat că are doar calitatea de distribuitor al autoturismelor, răspunderea fiind una subsidiară şi condiţionată de întrunirea anumitor condiţii prevăzute în mod expres de art. 2 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 240/2004, condiţii care nu sunt îndeplinite în cauză.

La 24 iulie 2024, intimatele-pârâte C. S.R.L. şi D. au depus întâmpinare au solicitat respingerea recursului principal ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Analizând decizia atacată din perspectiva motivelor invocate, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte reţine că recursul principal este nefondat pentru considerentele ce succed.

În primul rând, recurentul afirmă nemotivarea încheierii din 23 noiembrie 2023 din perspectiva nemotivării soluţiei de respingere a cererii sale de administrare a probei cu expertiza tehnică şi a renunţării instanţei de apel la administrarea probelor încuviinţate recurentului în ceea ce priveşte depunerea unor lămuriri şi înscrisuri de către C. S.R.L. şi D..

Examenul încheierii atacate impune concluzia că dispoziţia instanţei de respingere a cererii de încuviinţare a probei cu expertiza tehnică, formulată de recurent a fost justificată de obiectivele expertizei şi înscrisurile aflate la dosar, care făceau inutilă administrarea ei. Instanţa de apel a prezentat coerent raţionamentul pe care l-a avut în vedere pentru pronunţarea unei atare soluţii, astfel că, din acest punct de vedere, încheierea din 23 noiembrie 2023 este motivată, criticile recurentului nefiind fondate.

Alegaţiile părţii recurente în sensul că argumentele instanţei de apel sunt insuficiente nu este de natură să imprime încheierii viciul sesizat, în măsura în care evaluarea motivării unei hotărâri nu se face din perspectiva dimensiunii ei cantitative, ci a celei calitative, încheierea instanţei de prim control judiciar relevă motivele care au condus la pronunţarea soluţiei criticate, iar asupra utilităţii administrării probelor instanţele au deplină libertate de apreciere care, în contextul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu poate fi cenzurată în recurs.

Nici ipoteza nemotivării din perspectiva nedepunerii de către intimaţi a tuturor înscrisurilor nu atrage incidenţa ipotezei de nemotivare, de vreme ce măsura instanţei de apel a fost justificată tocmai de tocmai de împrejurarea că au fost depuse toate înscrisurile deţinute de pârâte cu privire la aspectele pentru care s-a încuviinţat administrarea acestei probe.

Ca atare, proba a fost administrată astfel cum a fost încuviinţată.

În al doilea rând, recurentul critică decizia instanţei de apel din perspectiva existenţei unor motive contradictorii în cuprinsul acesteia.

Astfel, susţine că deşi s-a respins ca nefiind utilă soluţionării cauzei proba cu expertiza tehnică, instanţa de apel i-a respins acţiunea, reţinând că nu s-a probat existenţa defecţiunii. De asemenea, afirmă că instanţa de prim control judiciar a considerat că defecţiunea nu există, deşi au fost efectuate lucrări de remediere a acesteia, conform procesului-verbal care proba existenţa viciului. Mai arată că şi concluzia instanţei de apel în sensul că autoturismul a pornit fără dificultăţi la momentul prezentării lui în service este contradictorie, întrucât defecţiunea care s-a încercat să se remedieze este complexă şi se manifestă în condiţii aleatorii, astfel că ea nu putea fi exclusă de plano, pentru că autorismul a pornit, având în vedere şi campaniile de chemare în service a sutelor de mii de autoturisme care au prezentat aceleaşi erori.

Înalta Curte, reamintind că nu orice pretinsă inadvertenţă pe care părţile consideră că o identifică în cadrul considerentelor unei hotărâri judecătoreşti are aptitudinea de a determina casarea ei, ci doar contradicţiile de o asemenea amploare încât să ducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată, constată că şi acest motiv este nefondat.

Raţionamentul expus în decizia atacată nu este contradictoriu, deoarece instanţa de prim control, analizând apelul reclamantului prin raportare la art. 1.357 C. civ., a reţinut, în esenţă, că defecţiunea care ar fi determinat oprirea motorului în mers nu s-a dovedit. Concluzia instanţei de apel este rezultatul valorificării probatoriului cauzei, din interpretarea căruia s-a reţinut că la intrarea în atelier în ziua producerii evenimentului defectul sesizat nu era prezent, motorul pornind fără dificultăţi, defectarea pieselor înlocuite prin intermediul reparaţiilor efectuate nu ar fi putut determina oprirea autoturismului în mers şi că nu s-a făcut dovada chemării în service autoturismului pentru vreo eroare în soft-ul unităţii de control al motorului. Aceste considerente susţin în mod direct şi necesar dispozitivul hotărârii, constituind temeiul în raport de care a fost confirmată soluţia primei instanţe sub aspectul îndeplinirii condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor, potrivit art. 1.357 C. civ.

O asemenea modalitate de examinare oferă toate garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, instanţa de apel realizând o analiză efectivă şi reală şi consistentă a mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă.

Deopotrivă, se cuvine notat că, în sensul legii, contradicţia aptă să determine casarea trebuie să fie întâlnită la nivelul considerentelor hotărârii atacate sau între considerente şi dispozitiv. Or, aşa cum este afirmată, în cauză, ipoteza de nemotivare vizează considerentele instanţei de apel în raport cu probatoriul cauzei, chestiune ce excedează sferei cazului de casare dedus judecăţii.

În procesul de judecată, instanţa de apel are deplină libertate de apreciere, în sensul că aceasta poate respinge unele probe neconcludente, cum este cazul în speţă, şi, în acelaşi timp, ca urmare a evaluării probatoriului administrat în cauză, poate să stabilească că nu s-a făcut dovada, în modalitatea cerută de lege, a pretenţiilor deduse judecăţii.

În realitate, recurentul critică modalitatea în care instanţa de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată prin prisma probelor administrate, într-o manieră pe care autorul căii de atac o consideră incorectă, deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acţiunii.

În al treilea rând, recurentul impută instanţei de apel încălcarea dispoziţiilor art. 1.357 C. civ., prin raportare la normele speciale în materia siguranţei tehnice a autoturismelor.

În prealabil, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului privind distincţia între defecţiune şi consecinţa defecţiunii sunt lipsite de efect, având în vedere că argumentele sale susţin concluzia instanţei de apel sub acest aspect, respectiv că raportul dintre cele două elemente este de cauză-efect, iar considerentele instanţei de prim control judiciar în acest sens nu sunt decizorii pentru soluţia pronunţată în etapa anterioară.

Potrivit recurentului, concluzia instanţei de apel în sensul inexistenţei sau neprobării defecţiunii ignoră semnificaţia noţiunii de "defecţiune", aşa cum aceasta se regăseşte Reglementările RNTR9/2005 probate prin Ordinul Ministrului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului nr. 2.131/2005, precum şi faptul că soluţia tehnică adoptată de intimata D., în calitate de producător, constând în înlocuirea senzorului poziţie volant, precum şi a unor pini de la mufele calculatorului de motor, a fost impusă de normele în materie enunţate. Arată recurentul că procedura de chemare în service a tuturor autoturismelor din aceeaşi gamă instituia prezumţia de culpă a producătorului în privinţa punerii în circulaţie a unui autoturism cu vicii.

Examinând aceste critici, Înalta Curte arată că nu sunt proprii recursului şi nu reprezintă motive apte să ofere instanţei de recurs pârghiile unui control de legalitate.

Aceasta, întrucât, afirmaţiile părţii recurente se bazează pe aspecte ipotetice, care omit raţionamentul instanţei de apel expus în justificarea soluţiei pronunţate şi care nu au fost sesizate anterior instanţei de apel, deşi în primă instanţă, acţiunea fundamentată pe art. 1.357 C. civ. a fost respinsă pentru acelaşi motiv, nedovedirea defecţiunii care a generat oprirea autoturismului în mers.

Afirmaţiile autorului căii de atac ignoră însăşi cauza acţiunii care impune dovedirea defecţiunii care a generat oprirea în mers a autoturismului, precum şi întreaga analiză efectuată de instanţa de apel asupra lucrărilor de reparaţii, care a relevat că defectarea pieselor înlocuite cu ocazia lucrărilor realizate după producerea evenimentului nu ar fi putut conduce la oprirea autoturismului în mers.

Prezumţia de culpă a producătorului dedusă din procedura de chemare în service a autoturismelor de aceeaşi gamă este afirmată direct în recurs şi fără a ţine cont de faptul că instanţa de apel a reţinut că această campanie nu s-a referit la eroarea în soft-ul unităţii de control al motorului şi direct.

Or, pentru a putea statua asupra legalităţii unei hotărâri, invocarea aplicării greşite ori a încălcării unei norme de drept material într-un recurs implică nu doar invocarea normei de drept material în mod punctual, dar şi reflectarea mecanismului său corect de aplicare ori interpretare şi modul în care instanţa de apel a înfrânt acest procedeu prin raportare la considerentele hotărârii recurate.

De aceea, nemulţumirea recurentului legată de soluţia recurată, de modul în care instanţa de apel statuează asupra stării de fapt prin prisma probatoriului, fără corespondent în hotărârea contestată reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu va fi examinată în recurs, cale excepţională de atac ce urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În al patrulea rând, recurentul contestă considerentele instanţei de apel referitoare la excepţia lipsei calităţii sale procesuale în valorificarea pretenţiilor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 245/2004 şi ale O.G. nr. 21/1992, susţinând că acesta are calitate de consumator.

Înalta Curte, analizând decizia recurată, reţine că statuările instanţei de apel sunt corecte, nu au fost interpretate greşit dispoziţiile legale invocate de recurent, întrucât, raportat la toate criteriile trasate de legiuitor pentru calificarea unei persoane fizice drept consumator, a examinat împrejurările de fapt concrete în care a fost utilizat bunul şi, pe baza probatoriului administrat de toate părţile din proces, a stabilit că acesta nu are calitate de consumator.

Astfel, în apel, lipsa calităţii de consumator a recurentului s-a stabilit justificat de faptul că autoturismul nu a fost utilizat în scopul satisfacerii necesităţilor de consum privat ale recurentului, ci în interes profesional. Concluzia instanţei de prim control judiciar are la bază coroborarea următoarelor elemente rezultate din interpretarea probatoriului cauzei: achiziţionarea autoturismului în regim de leasing de către societatea F. S.R.L., calitatea recurentului de asociat unic şi administrator, utilizarea autoturismului, în momentul producerii evenimentului din 8 martie 2017, pentru îndeplinirea atribuţiilor sale de administrator al societăţii, scopul întâlnirii de la care se întorcea recurentul fiind de afaceri.

Această dezlegare reflectă aplicarea justă a normelor legale pretins încălcate, în măsura în care pentru a beneficia de protecţia conferită de ambele acte normative persoana fizică trebuie să deţină calitatea de consumator, iar elementele care au condus instanţa de apel la concluzia neîntrunirii acestei condiţii nu au vizat decisiv existenţa unui raport contractual cu pârâtele şi nici nu au exclus ipoteza întrebuinţării unui asemenea autoturism de către o persoană fizică în scop personal.

Utilizarea unui bun ce aparţine unei persoane juridice de către o persoană fizică nu atrage automat incidenţa legislaţiei în materia protecţiei consumatorilor, ci numai în măsura în care persoana are calitate de consumator stabilită în raport cu toate criteriile oferite de lege şi jurisprudenţa instanţei europene ce se aplică în mod obligatoriu în cauză din perspectiva faptului că recurentul, persoană fizică, utiliza bunul în scop profesional, în exercitarea funcţiei de administrator al societăţii ce deţinea autoturismul.

Contrar recurentului, relevant pentru evaluarea calităţii de consumator a recurentului, în baza normelor legale enunţate, este scopul întrebuinţării bunului, care se determină prin raportare la aspectele concrete ale cauzei, şi nu numai la direcţia de deplasare autoturismului.

Or, de vreme ce din situaţia de fapt, aşa cum a fost stabilită de instanţele devolutive, care în această etapă procesuală nu mai poate face obiectul verificărilor instanţei de recurs, a rezultat că în momentul producerii evenimentului, recurentul avea calitatea de asociat unic şi administrator al societăţii care deţinea bunul în temeiul contractului de leasing financiar şi că deplasarea cu autoturismul s-a realizat de către acesta pentru a participa la o întâlnire de afaceri în îndeplinirea atribuţiilor sale de administrator, este evident că scopul utilizării autoturismului a fost unul profesional, autorul căii de atac întrebuinţând bunul în cadrul activităţii sale profesionale, şi nu în interes propriu.

De altfel, critica privind faptul că direcţia de deplasare la momentul producerii evenimentului era, potrivit martorului audiat, reprezentată de o "locaţie de interes pentru martor" nu poate fi avută în vedere în recurs, de vreme ce aceasta aduce în discuţie aspecte probatorii care excedează sfera controlului instanţei de recurs limitată numai la motive de nelegalitate, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În final, referitor la susţinerile recurentului privind încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 240/2004, Înalta Curte notează că actul normativ face parte din cadrul legislativ privind protecţia consumatorilor, întrucât vine să transpună în legislaţia naţională Directiva nr. 85/374/CEE, adoptată în materia protecţiei consumatorilor.

De asemenea, Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor prevede expres că Legea nr. 240/2004 face parte din cadrul legislativ în această materie.

Astfel, în cuprinsul art. III Titlul II al Legii nr. 363/2007, "Modificarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor", Legea nr. 240/2004 este menţionată printre actele normative ce formează cadrul legislativ în protecţia consumatorilor şi care urmează a fi modificate pentru a se asigura armonizarea dispoziţiilor legale cu legislaţia europeana privind protecţia consumatorilor.

Deşi art. 1 din Legea nr. 240/2004 nu prevede expres faptul că acest act normativ este destinat să asigure protecţia consumatorilor cu privire la pagubele generate de produsele cu defecte, acest aspect rezultă cu certitudine din conţinutul art. 2 lit. a) pct. 5 lit. c), art. 7 alin. (1) lit. f) şi alin. (2) din lege, legiuitorul făcând trimitere la beneficiarul protecţiei instituite de actul normativ ca fiind consumatorul.

Aceeaşi concluzie rezultă şi din analiza Expunerii de motive şi a avizului consultativ emis la adoptarea care relevă că actul normativ urmăreşte creşterea nivelului de protecţie al consumatorilor şi că prin adoptarea lui s-a urmarit şi eliminarea diferenţelor ce pot afecta concurenţa şi circulaţia produselor pe piaţă pe care există "diferite grade de protecţie a consumatorilor împotriva pagubelor" generate de produse cu defecte.

Prin urmare, este indubitabil că Legea nr. 240/2004 oferă instrumente juridice numai pentru apărarea drepturilor consumatorilor.

Cum recurentul nu a făcut dovada calităţii sale de consumator, acesta nu poate opune protecţia oferită de Legea nr. 240/2004 pentru situaţia dedusă judecăţii.

Aşa fiind, constatând că motivele de recurs invocate nu sunt apte să justifice măsura casării, pentru toate considerentele expuse, instanţa supremă va înlătura criticile recurentului şi, în consecinţă, va respinge ca nefondat recursul principal, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Deopotrivă, reţinând că exercitarea recursului provocat s-a realizat condiţionat de ipoteza admiterii recursului principal, Înalta Curte, faţă de soluţia ce urmează a se pronunţa asupra recursului principal, de respingere a acestuia ca nefondat, constată că recurenta-pârâtă nu justifică un interes în judecata recursului provocat, potrivit art. 33 C. proc. civ., context în care, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca lipsit de interes.

Totodată, văzând dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi reţinând culpa procesuală a ambilor recurenţi în exercitarea căii extraordinare de atac, va respinge cererile acestora de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 23 noiembrie 2023 şi a deciziei civile nr. 2011/2023 din 21 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge ca lipsit de interes recursul provocat declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Respinge cererile recurenţilor de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 ianuarie 2025.