RCA damages claim barred by res judicata; appeal on res judicata grounds dismissed

Şedinţa publică din data de 8 aprilie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 26 iulie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. şi pe intervenienţii C. şi societatea D. S.R.L. solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 200.000 RON, reprezentând despăgubiri materiale şi a sumei de 250.000 RON, reprezentând daune morale; obligarea pârâtei la plata de penalităţi de întârziere în cuantum legal de la data introducerii acţiunii până la data achitării integrale a daunelor materiale şi morale.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 48-58 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România; art. 1387, 1388, 1391 C. civ. şi art. 2223 - 2226 C. civ., art. 451-453 C. proc. civ.

Prin cererea precizatoare din 8 august 2017, reclamanta a solicitat, printre altele, introducerea în cauză a societăţii D. S.R.L., în conformitate cu dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 136/1995, respectiv a menţionat că obiectul acţiunii îl constituie obligarea pârâtei la plata sumei de 450.000 RON, din care 200.000 RON reprezintă despăgubiri materiale şi 250.000 RON reprezintă daune morale, urmând ca penalităţile să fie calculate raportat la dobânda legală practicată de BNR.

Prin încheierea de şedinţă din 15 martie 2018, tribunalul a luat act de majorarea câtimii obiectului cererii de chemare în judecată. Astfel, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor materiale (petitul 5.2) majorate cu suma de 40.000 RON, a despăgubirilor morale în cuantum de 350.000 RON şi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2%/zi, calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 26 aprilie 2018, instanţa a suspendat judecarea cauzei în temeiul art. 27 alin. (7) C. proc. pen. până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale ce formează obiectul dosarului nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, dar nu mai mult de un an.

La termenul de judecată din 26 noiembrie 2020 a fost pusă în discuţie excepţia perimării invocată de pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 2380 din 26 noiembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, s-a admis excepţia perimării şi s-a constatat perimată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

Împotriva încheierii de suspendare şi a sentinţei civile a formulat recurs reclamanta A., prin care a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea hotărârii judecătoreşti din 26 noiembrie 2020 a Tribunalului Bucureşti şi, rejudecând cauza, respingerea excepţiei perimării şi a hotărârii de suspendare.

Prin decizia civilă nr. 452 din 13 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2017, a fost admis recursul formulat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii de şedinţă din 26 aprilie 2018 şi a sentinţei civile nr. 2380 din 26 noiembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă societatea B. S.A. şi cu intimaţii intervenienţi C. şi societatea D. S.R.L., au fost casate în tot hotărârile atacate, a fost înlăturată măsura suspendării judecăţii cauzei şi a fost respinsă excepţia perimării, ca neîntemeiată, şi trimisă cauza aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii.

Cauza a fost înregistrată la 10 iunie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub număr de dosar x/2017

La data de 9 august 2021, pârâta B. S.A. a depus la dosar note scrise prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat prin raportare la menţiunile sentinţei penale 274/15.04.2021 pronunţate de Judecătoria Buftea, a solicitat admiterea acestei excepţii şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca intrată în puterea lucrului judecat, în temeiul art. 430 alin. (4) C. proc. civ.

La 9 decembrie 2021, reclamanta A. a formulat cerere de introducere în cauză a intervenientului E., conducătorul autoturismului cu nr. de înmatriculare x pentru care există contractul de asigurare RCA x la asigurătorul B. S.A, raportat la împrejurare că în dosarul penal s-a reţinut o culpă de 50% a numitului E. în producerea accidentului rutier din data de 13.07.2016, în urma căruia a fost vătămată reclamanta.

Totodată, reclamanta a formulat şi o cerere precizatoare sub aspectul pretenţiilor, ambele cereri fiind respinse de instanţă, conform considerentelor încheierii de şedinţă din 26 mai 2022.

Prin sentinţa civilă nr. 1632 din 1 iulie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, instanţa a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă în ceea ce o priveşte pe intervenienta D. S.R.L.; a respins cererea de chemare în judecată, în contradictoriu cu intervenienta D. S.R.L., prin lichidator judiciar F., ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosinţă. De asemenea, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la pretenţiile (despăgubiri materiale şi morale) ce au făcut şi obiectul laturii civile în dosarul penal nr. x/2020; a respins aceste pretenţii ca existând autoritate de lucru judecat; a respins în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a declarat apel, solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei civile atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii precizate şi obligarea pârâtei asigurător la plata sumei de 325.000 RON despăgubiri materiale, 250.000 RON daune morale, obligarea pârâtei la plata sumei de 3.000 RON lunar până la pensionare, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din 26 octombrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca inadmisibilă solicitarea formulată de apelanta-reclamantă de a se introduce direct în apel, în calitate de intervenient, numitul E., şi cererea de completare a pretenţiilor prin raportare la poliţa RCA aferentă autovehiculului condus de acesta, în temeiul art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 1557/A/2023 din 26 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. şi intimatul-intervenient forţat C..

În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

După un scurt istoric al cauzei şi o succintă prezentare a situaţiei de fapt, în argumentarea recursului, se susţine, în esenţă, nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la prevederile art. 22 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, conform cărora este obligatorie citarea în calitate de intervenienţi forţaţi a participanţilor la evenimentul rutier, în speţă C. şi E..

Astfel, cu referire şi la considerentele deciziei nr. 13/2020 pronunţată în recursul în interesul legii, recurenta susţine că obligaţia citării în calitate de intervenient forţat, revine exclusiv instanţei conform art. 153 C. proc. civ., iar în cauză s-a refuzat citarea obligatorie a ambilor conducători auto implicaţi în accident, subzistând o nulitate absolută de ordine publică.

Apreciază că se impune respingerea tuturor argumentelor Tribunalului Bucureşti şi ale Curţii de Apel Bucureşti, întrucât nulităţile absolute se pot invoca pe tot parcursul procesului, iar în speţă culpa este a instanţei de judecată şi a asigurătorului, iar paguba este a recurentei-reclamante, victimă a accidentului.

Sub un alt aspect, consideră că decizia atacată este nelegală, întrucât instanţa a aplicat greşit legea în raport cu instituţia autorităţii de lucru judecat, neavând în vedere faptul că norma de drept procedural penal este diferită de cea din dreptul civil şi, mai mult, că este o normă de trimitere.

Raportat la prevederile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., recurenta susţine că au valoare de autoritate de lucru judecat numai aspectele privind existenţa faptei şi a vinovăţiei, nu şi prejudiciul. Instanţa penală a constatat că la producerea accidentului au contribuit, în proporţie de 50%, intervenientul inculpat C. şi intervenientul E., deci se reţine participaţia a două persoane. Instanţa civilă nu este legată de încetarea procesului penal în ceea ce priveşte existenţa, întinderea prejudiciului şi forma vinovăţiei autorilor faptei ilicite.

Se constată că judecătorul fondului motivează după nouă luni de la pronunţare şi preia în hotărâre pasaje din hotărârea penală.

Referitor la concluzia instanţei de fond, susţine că este vădit nelegală invocarea autorităţii de lucru judecat în prezenta cauză în raport de decizia penală nr. 1188/18.11.2021 a Curţii de Apel Bucureşti şi a sentinţei penale nr. 274/5.04.2021 a Judecătoriei Buftea, ambele pronunţate în dosarul x/2020, iar, în subsidiar, dacă se invocă şi se acceptă autoritatea de lucru judecat pentru latura civilă, trebuie să se aibă în vedere şi că în hotărârea civilă a Tribunalului Bucureşti se acceptă că există o culpă comună (50% a inculpatului - intervenient C. şi 50 % a intervenientului E.) şi, implicit, ar trebui să se dubleze prejudiciul şi să se oblige asigurătorul la plata în plus cel puţin a sumei de 15.000 RON daune materiale şi 200.000 RON daune morale, în raport de intervenientul forţat - asigurat E..

În opinia recurentei, instanţa a ignorat faptul că cei doi şoferi implicaţi în producerea accidentului sunt asiguraţi la acelaşi asigurător şi că pârâta răspunde civil în baza poliţelor de asigurare ale celor doi şoferi în proporţie de 50% pentru fiecare dintre aceştia, care au calitate de intervenienţi forţaţi în prezenta cauză.

Apreciază că nelegalitatea hotărârii judecătoreşti rezultă şi din interpretarea greşită/eronată a deciziei nr. 1272/11 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Se precizează că în speţa invocată, se specifică că trebuie îndeplinite condiţiile triplei identităţi, iar în prezenta cauză nu există această triplă identitate, deoarece în cauza penală, soluţionându-se acţiunea civilă, nu s-a avut în vedere responsabilitatea asigurătorului pentru intervenientul E., întrucât acesta nu a fost trimis în judecată în cauza penală, dar se consemnează participarea acestuia la fapta ilicită.

Subliniază că, în conformitate cu ar. 204 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. a formulat cerere adiţională de modificare a acţiunii în răspundere civilă delictuală a asigurătorului B. S.A. în sensul obligării acestuia la plata sumei de 325.000 RON despăgubiri materiale şi 200.000 RON daune morale hotărârile instanţei de fond şi instanţei de apel fiind nelegale ca urmare a aplicării greşite a legi.

Arată că, în temeiul art. 1388 alin. (1) şi (2) C. civ. şi art. 1387 C. civ., a solicitat acordarea de despăgubiri materiale în cuantum de 325.000 RON.

Precizează că a dovedit cu înscrisuri emise de Casa de Cultură a Studenţilor U.P.G Ploieşti (425/15.05.2016) şi conducerea U.P.G Ploieşti (adresa x/7.02.2017) că, în perioada anterioară accidentului (6 luni), reclamanta A. a realizat venituri de 79.335 RON, iar în perioada concediului medical (13.07.2016 - 18.12.2016), a încasat venituri de 62.251 RON, rezultând o pierdere efectivă de 17.084 RON, actualizată la data de 31 decembrie 2020 la suma de 20.308 RON, conform raportului de expertiză extrajudiciară depus la dosarul penal nr. x/2020 al Judecătoriei Buftea.

Consideră că această sumă trebuie acordată în totalitate, deoarece în cauza penală instanţele au evitat să se pronunţe expres, motivând că adeverinţa nr. x/7.02.2017 emisă de UPG Ploieşti a fost semnată de intervenientul forţat E., care, în anul 2016-2017, avea calitatea de Rector al U.P.G. Ploieşti, dar această adeverinţă a fost întocmită şi semnată şi de directorul economic G..

Cele două înscrisuri nu au fost denunţate ca falsuri şi instanţa avea posibilitatea de a solicita noi relaţii de la U.P.G. Ploieşti, iar veniturile de la Casa de Cultură a Studenţilor nu au fost niciodată contestate.

Mai susţine că respingerea cererilor de majorare despăgubirilor ca urmare a apariţiei unei cheltuieli suplimentare în anul 2023 este argumentată pe aspecte străine cauzei, fiind ignorat faptul că factura xe/26.08.2023 privind tratamentul recurentei A. este reală.

Având în vedere situaţia de fapt şi interpretarea eronată a noţiunii autorităţii de lucru judecat, apreciază că argumentele invocate se pot încadra procedural şi motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., cu referire la încălcarea normelor care reglementează autoritatea de lucru judecat.

Consideră că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, ceea ce atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sub pretextul neintroducerii în cauză a intervenientului forţat E. (obligaţia instanţei de judecată, conform art. 22 alin. (1) Legea nr. 132/1997 şi art. 78 C. proc. civ.) instanţa de apel, ca instanţă de control judiciar, a refuzat să se pronunţe asupra unuia dintre motivele de apel, drept pentru care se impune acordarea de despăgubiri.

Se apreciază că despăgubirile materiale generate de diminuarea veniturilor salariale pe perioada concediului medical 13.07.2016-17.12.2016, nu au fost acordate la fond şi apel, fiind reţinute motive străine de natura cauzei.

Totodată, susţine nelegalitatea deciziei atacate în ceea ce priveşte neacordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul câştigurilor de muncă pierdute pentru perioada 1.01.2017- la zi, ca urmare a diminuării capacităţii de muncă în sumă de 150.908 RON, pe considerentul că aceasta cuprinde motive străine cauzei.

Arată că, după accident, a stat o perioada imobilizată, a fost transportată cu cărucior, s-a deplasat cu taxiul, a fost operată de 3 ori (13.07.2016, 14.10.2016 şi 13.07.2017), iar, ca urmare a accidentului, nu a mai putut efectua activitatea la Casa de Cultură a Studenţilor UPG Ploieşti, şi-a redus volumul de muncă şi, astfel, a avut o pierdere lunară periodică de 2847,33 RON/lună.

În ceea ce priveşte nelegalitatea respingerii cererii de acordarea sumei de 37.979 RON sub forma de despăgubiri privind cheltuieli de tratament şi recuperare medicală efectuate în perioada post accident (37.979 RON) reprezentând diferenţa între suma de 57.885 RON şi suma de 15.000 RON, arată că victima unei vătămări a integrităţii fizice şi a sănătăţii mentale trebuie să fie dezdăunată cu cheltuielile ocazionate de îngrijirea medicală, potrivit art. 1387 alin. (1) C. civ.. În cazul concret, învederează că, în cadrul dosarului penal a identificat, conform înscrisurilor depuse la dosar şi nedenunţate ca falsuri intelectuale sau materiale, că a cheltuit suma de 57.855,70 RON (raportul de expertiză extrajudiciară), din care instanţa de judecată penală a acordat doar 15.000 RON, reţinând o pagubă de 30.000 RON.

Consideră că instanţa penală a validat părţi din tratamentele efectuate, ignorând nejustificat mai multe facturi doveditoare. Învederează că, în perioada 2016-2018, au fost realizate achiziţii de medicamente şi servicii medicale plătite prin decont bancar, în cuantum de 11.383,55 RON, care nu au fost acordate de instanţa penală.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului.

Recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., soluţia preconizată fiind aceea de admisibilitate în principiu a recursului.

Prin încheierea din 5 noiembrie 2024 a fost încuviinţat în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 ianuarie 2025 a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia nulităţii recursului; a fost admis în principiu recursul declarat de recurentă şi a fost acordat termen pentru soluţionarea acestuia.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Art. 488 alin. (2) C. proc. civ. prevede că:

"Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor."

Pe calea apelului pot fi invocate motive care privesc judecata în primă instanţă, în timp ce pe parcursul judecării apelului pot apărea motive care privesc exclusiv această fază procesuală şi care, pe cale de consecinţă, pentru a putea fi invocate în recurs, trebuie în primul rând valorificate în termenele şi condiţiile prevăzute de lege.

Cum alin. (2) al art. 488 C. proc. civ. prevede stabileşte o regulă general aplicabilă tuturor motivelor prevăzute de alin. (1), rezultă că nici când este vorba despre excepţii absolute sau nulităţi absolute, acestea nu pot fi invocate direct în recurs, dacă puteau fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecăţii acestuia.

Susţinerile conform cărora decizia atacată a fost pronunţată fără ca, prin raportare la prevederile art. 22 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, să fie citaţi în calitate de intervenienţi forţaţi a participanţilor la evenimentul rutier, ambii conducători auto, respectiv C. şi E., în speţă, nefiind citat acesta din urmă, sunt formulate omisso medio, dat fiind faptul că nu au fost supuse unei dezbateri şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel direct în recurs, fiind inadmisibile în raport cu prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ.:

"În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi".

Ţinând cont de prevederile enunţate, în mod legal instanţa de apel a respins ca inadmisibilă la termenul din 26 octombrie 2023 solicitarea formulată de formulată de apelanta-reclamantă de a se introduce direct în apel, în calitate de intervenient, pe numitul E., şi cererea de completare a pretenţiilor prin raportare la poliţa RCA aferentă autovehiculului condus de acesta.

Totodată, se impune precizarea că, deşi apelul este o cale de atac devolutivă, ce provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt cât şi în drept, controlul judiciar exercitat asupra sentinţei fondului este supus unei limitări în privinţa caracterului devolutiv al căii de atac. Astfel, instanţa de apel recurge la o nouă judecată, însă doar în limitele criticilor formulate de către apelant, potrivit principiului tantum devolutum quantum appellatum, reglementat de art. 477 C. proc. civ., devoluţiunea fiind la problemele de fapt şi de drept care sunt criticate de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel nu poate examina decât punctele deduse judecăţii prin petiţia de apel, întrucât orice alte puncte neaduse în apel rămân definitiv judecate între părţi şi nu mai pot fi puse din nou în discuţie.

În acest context juridic, instanţa de prim control judiciar a reţinut că reclamanta nu a atacat cu apel încheierea primei instanţe prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de introducere în cauză, în calitate de intervenient, a numitului E. şi s-a constatat decăderea din dreptul de a completa cererea în temeiul dispoziţiilor art. 204 C. proc. civ.

Astfel, s-a reţinut în mod legal că în condiţiile în care reclamanta nu a contestat prin apel şi măsura primei instanţe de constatare a decăderii din dreptul de a completa cererea din perspectiva cadrului procesual pasiv, a cauzei şi a obiectului (prin solicitarea de despăgubiri şi în temeiul poliţei RCA a autovehiculului condus de E.), această statuare a primei instanţe a dobândit autoritate de lucru judecat, cu consecinţa păstrării limitelor iniţiale de învestire, ce au vizat doar raporturile juridice născute din poliţa RCA încheiată pentru autovehiculul condus de intimatul intervenient forţat C..

Nici ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a III-a C. proc. civ. nu este incidentă, deşi a fost invocată de recurentă, atât timp cât textul de lege vizează o hotărâre care cuprinde numai motive străine de natura cauzei, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

Nu poate fi reţinut ca fiind incident nici motivul de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Înalta Curte subliniază că instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri are obligaţia de a respecta chestiunile litigioase care au fost deja tranşate printr-o altă hotărâre, înzestrată cu putere de lucru judecat, situaţie în care nu mai poate face evaluări proprii asupra acestei chestiuni, ci ea constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească şi pe care nu o poate ignora.

Este ştiut că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61).

În speţă, nu se poate face abstracţie de efectele deciziei definitive pronunţate în cadrul dosarului penal nr. x/2020, hotărâre care se bucură de autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte sumele reprezentând daune materiale şi morale solicitate şi în prezentul dosar.

Concluzia instanţei de apel, raportat la autoritatea de lucru judecat, Înalta Curte o apreciază ca fiind corectă, având în vedere şi dispoziţiile legale care reglementează instituţia autorităţii de lucru judecat.

În mod eronat recurenta se prevalează de incidenţa art. 28 C. proc. pen., apreciind că hotărârea penală nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile decât cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

Trebuie menţionat că în cazul în care prin hotărâre penală definitivă s-a soluţionat şi acţiunea civilă în cadrul procesului penal, stabilindu-se cuantumul prejudiciului şi obligaţia la plata acestuia, instanţa civilă nu poate să modifice în cadrul soluţionării unei acţiuni civile separate, nici cuantumul prejudiciului, fiind ţinută de soluţia pronunţată de către instanţa penală, ca urmare a efectului puterii lucrului judecat.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că se impune a fi reţinută autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 430 alin. (2) C. proc. civ., în prezenta cauză fiind îndeplinită identitatea de părţi, obiect şi cauză, impusă de art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

S-a reţinut în mod legal că "există identitate de părţi, creditor al despăgubirii fiind persoana vătămată (A.), debitorul fiind asiguratorul RCA, figurând ca parte şi persoana culpabilă de accident (C.). În ceea ce îl priveşte pe E., astfel cum deja s-a argumentat, acesta nu este de natură a produce vreo diferenţiere sub aspectul părţilor, câtă vreme nu figurează ca parte nici în prezentul dosar, nici în dosarul penal.

Există şi identitate de cauză între cele două procese, pretenţiile apelantei-reclamante fiind formulate ca urmare a prejudiciilor suferite în urma accidentului rutier din 13.07.2016, în temeiul poliţei RCA încheiate pentru autovehiculul condus de C.. Totodată, judecata instanţei penale s-a bazat pe aplicarea dispoziţiilor de drept material din C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, aceleaşi dispoziţii constituind temeiul pretenţiilor şi în prezentul dosar civil. Cât priveşte răspunderea intimatei-pârâte în temeiul poliţei RCA încheiate pentru autovehiculul condus de E., după cum deja s-a argumentat, reclamanta nu a învestit legal instanţele, în prezentul dosar, cu o astfel de cauză a cererii de chemare în judecată. Consecutiv, este nefondată critica apelantei-reclamante potrivit căreia prima instanţă a interpretat greşit decizia nr. 1272/2019 a ÎCCJ, pe motiv că nu ar fi îndeplinită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Deopotrivă, astfel cum se va argumenta în continuare, există şi identitate de obiect între cele două procese.

Astfel, sumele reprezentând veniturile nerealizate în perioada concediului medical (iulie- decembrie 2016) au fost analizate de către instanţa penală în cuprinsul sentinţei nr. 274/15.04.2021, pronunţată de Judecătoria Buftea, secţia Penală în dosarul nr. x/2020 . De asemenea, a fost analizată şi socotită neîntemeiată şi solicitarea apelantei-reclamante privind suma de aproximativ 3000 RON lunar, de la data constituirii de parte civilă şi până la pensionare, reprezentând efortul suplimentar pe care a trebuit să îl depună şi pierderea realizată lunar după accident, o astfel de pretenţie fiind formulată şi în prezenta cauză, pentru perioada 01.01.2017 şi până în prezent, la nivelul de 2847,33 RON lunar.

În ceea ce priveşte suma de 37.979 RON, reprezentând despăgubiri pentru cheltuieli de tratament şi recuperare medicală, chiar apelanta-reclamantă recunoaşte că aceasta a făcut parte din suma totală solicitată în dosarul penal, arătând însă că instanţa penală a ignorat nejustificat mai multe facturi doveditoare.

A făcut obiectul judecăţii penale şi suma solicitată de apelanta-reclamantă cu titlu de cheltuieli curente pentru recuperare şi desfăşurarea unei vieţi normale (asistenţă medicală, maseuri, doctori, menaj, şoferi taximetrişti). Astfel, din cuprinsul sentinţei penale menţionate reiese că aceste cheltuieli, solicitate şi în prezenta cauză, au fost nejustificate, apreciindu-se nerelevante probele cu declaraţiile notariale pe proprie răspundere a unor persoane şi cu expertiză contabilă extrajudiciară, probe pe care apelanta-reclamantă a înţeles să le invoce şi în prezentul dosar. Deopotrivă, instanţa penală a socotit că anumite sume nu se cuvin apelantei-reclamante din prezenta cauză, întrucât înscrisurile doveditoare nu atestau legătura cu accidentul rutier şi consecinţele acestuia (factura H., servicii I., servicii J., înscrisuri privind îngrijiri medicale la domiciliu, transport taxi, consultaţii particulare, tratamente, recuperări în staţiuni, recuperare psihologică). Pe cale de consecinţă, şi aceste statuări ale instanţei penale se impun cu autoritate de lucru judecat.

Nu în ultimul rând, instanţa penală de apel a dezlegat şi problema prejudiciului moral, acordând apelantei-reclamante din prezenta cauză suma de 200.000 RON cu titlu de daune morale, în evaluarea acestora ţinând seama de toate aspectele învederate de către apelanta-reclamantă şi în prezentul dosar (suferinţele fizice, starea psihologică, piedici în carieră, prejudiciul de agrement, prejudiciul estetic)".

Totodată, apelul prin efectul său devolutiv a permis instanţei să constate că reclamanta nu a dovedit, cu probe, producerea unor prejudicii suplimentare, care să nu fi fost avute în vedere în cadrul dosarului penal.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de stabilire a situaţiei de fapt şi de analiză a probatoriului.

Deşi recurenta-reclamantă invocă în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. contradictorialitatea hotărârii, precum şi greşita aplicarea greşită a legii rezultând din aprecierea eronată a unor dispoziţii din C. civ., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta s-a rezumat strict la a exprima critici cu privire la modul de calcul al despăgubirilor făcând referire, totodată, la elementele de fapt reţinute de instanţa de apel, la modul de apreciere al probelor, aspecte ce contravin specificului căii de atac a recursului.

În condiţiile în care restabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probelor aflate la dosar excedează competenţei instanţei de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Pentru toate raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 7 şi 8 C. proc. civ. şi invocate de recurentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1557/A/2023 din 26 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1557/A/2023 din 26 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 aprilie 2025.