Bank loses appeals; unilateral mortgage rate adjustment clause ruled abusive, excess interest ordered repaid.

Şedinţa publică din data de 27 martie 2025

Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 7 aprilie 2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. - Sucursala Vitan, cu referire la contractul de credit ipotecar nr. x/25.07.2007 şi actele adiţionale nr. x/22.01.2010, nr. y/18.02.2011, nr. z/17.10.2012 şi nr. 4/14.04.2014, au solicitat:

I. Să se constate caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobândă:

a) Clauzele care prevăd că dobânda este formată dintr-o marjă fixă plus indicele de referinţă al băncii, conform art. 4.2;

b) Clauze abuzive cu privire la dobândă care permit modificarea ratei dobânzii în mod unilateral de către bancă, fără a preciza condiţiile precise în care poate interveni o asemenea modificare;

Cu privire la actele adiţionale încheiate şi la cesiunea de creanţă, reclamanţii au cerut să se constate nulitatea absolută a celor patru acte adiţionale, să se dispună restabilirea situaţiei anterioare încheierii acestora, să fie obligată pârâta să stabilească rata dobânzii în funcţie de evoluţia LIBOR + marja 0 puncte procentuale, aşa cum a fost prevăzută la încheierea contractului iniţial de credit, precum şi rambursarea sumelor încasate în mod nedatorat peste modul de calcul al dobânzii LIBOR + marja 0.

Calculul dobânzii anuale raportat la o perioadă de 360 de zile:

Clauza conform căreia perioada de calcul a dobânzii reprezintă numărul anual de zile, raportat la un an de 360 de zile (clauza se regăseşte în contractul de credit la pct. 4.7, în cele patru acte adiţionale la art. III pct. 1 din condiţiile generale de creditare);

Clauza care stabileşte formula de calcul a dobânzii lunare, respectiv soldul creditului x rata dobânzii procentuale x numărul de zile între scadente/360, clauza se regăseşte la art. 4.7 din contractul iniţial de credit şi în cele patru acte adiţionale la art. III pct. 1 din condiţiile generale de creditare);

II. Să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.11 lit. b) referitoare la comisioanele abuzive, respectiv:

a) - comisionul de administrare lunară a creditul prevăzut de clauza inserată la art. 4.11 lit. b) din contractul de credit;

b) - comisionul de rambursare anticipată, prevăzut de clauza inserată la art. 4.11 lit. d) din contractul de credit;

III. Eliminarea clauzelor inserate în contractul de credit ipotecar nr. x/25.07.2007 ca fiind clauze abuzive.

Menţinerea convenţiei de credit după eliminarea clauzelor abuzive şi emiterea unui nou grafic de rambursare.

Obligarea pârâtei C. S.A. - Sucursala Vitan la plata dobânzii legale şi actualizarea cu indicele de inflaţie a tuturor sumelor încasate cu titlu de plată nedatorată;

IV. Constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserate în contractul de credit, la art. 5.1, cu consecinţa eliminării acesteia.

V. Îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului de credit (1 CHF = 1,88 RON), respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului de credit pe întreaga perioada de valabilitate a contractului de credit, precum şi obligarea pârâtei la plata sumelor achitate nedatorat de către reclamanţi.

Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 901 din 1 februarie 2017, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulate de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. - Sucursala Vitan, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2017, la data de 18 mai 2017.

Prin sentinţa civilă nr. 1969 din 13 iulie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele D. S.A., E. S.A. şi F..; s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x din 25.07.2017; pârâtele au fost obligate la plata către reclamanţi a sumei de 9.206,28 CHF, reprezentând contravaloare dobândă pentru intervalul 25.08.2008-22.01.2010 (data încheierii primului act adiţional); s-a respins în rest cererea introductivă, ca nefondată; pârâtele au fost obligate la plata către reclamanţi a sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (reprezentând onorariul de avocat).

Împotriva acestei sentinţe, pârâta D. S.A. a formulat apel, prin care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în parte a hotărârii apelate cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 4.3 din contractul de credit nr. x/25.07.2007 referitoare la posibilitatea băncii de a modifica valoarea dobânzii în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de apelantă.

Pârâtele E. S.A. şi F.. au formulat, de asemenea, apel împotriva hotărârii primei instanţe, solicitând admiterea căii de atac şi schimbarea în parte a sentinţei atacate, cu consecinţa respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată.

Împotriva aceleiaşi sentinţe, au promovat apel reclamanţii A. şi B., precum şi G., prin care au solicitat admiterea apelului declarat, modificarea sentinţei civile atacate, în sensul admiterii acţiunii formulate.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1839/2023 din 23 noiembrie 2023, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei G. şi, pe cale de consecinţă, a respins apelul formulat de apelanta G. ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă; a respins apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi A. şi B., precum şi de apelantele-pârâte D. S.A., E. S.A. şi F., împotriva sentinţei civile nr. 1969 din 13 iulie 2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii, recurentele-pârâte D. S.A., E. S.A. şi F. au declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2017, la data de 14 martie 2024

1. Recursul formulat de către recurenta-pârâtă D. S.A. - R1;

Recurenta-pârâtă D. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi admiterea cererii de apel, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată şi în privinţa petitului referitor la caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.3 din contractul de credit nr. x/25.07.2007 vizând posibilitatea băncii de a modifica valoarea dobânzii în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de recurentă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

A fost încălcat şi aplicat greşit dreptul comunitar, ceea ce atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, s-a arătat că preţul unui serviciu, aşa cum este dobânda percepută de recurentă, nu poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, iar o interpretare contrară ar contraveni dreptului comunitar.

Plecând de la faptul că transpunerea prevederilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE în legislaţia internă, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, a fost deficitară, instanţa supremă urmează a da eficienţă textului directivei care instituie obligaţia ca dispoziţiile privind preţul unui serviciu (cum este dobânda în cazul contractelor de credit) să nu facă obiectul analizei din prisma caracterului abuziv.

În accepţiunea recurentei, clauzele referitoare la dobândă sunt elemente care formează costul total al creditului care, împreună cu marja de profit a băncii, formează preţul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esenţială a obiectului contractului de credit de consum.

Redactarea clauzelor din contractul de credit referitoare la dobândă au îndeplinit condiţiile unor clauze clar şi inteligibil exprimate. Componentele de preţ au fost stabilite în formă procentuală şi a existat un scadenţar din care a rezultat, fără echivoc, atât costul lunar, cât şi costul total al creditului.

Instanţa de apel, însă, la fel ca şi instanţa de fond, în contradicţie cu reglementarea comunitară, a procedat în mod nelegal la cercetarea caracterului pretins abuziv al clauzelor privind dobânda curentă.

Decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 193/2000.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că nu este îndeplinită prima condiţie prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Conform art. 4 alin. (2) din actul normativ anterior menţionat "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv".

Clauzele nu pot fi interpretate ca fiind impuse de către bancă, consumatorii având libertatea de a alege alte produse oferite de alte instituţii bancare existente pe piaţă.

Un contract de adeziune reprezintă o excepţie de la regula negocierii contractelor. Or, fiind o excepţie, va trebui analizată ca fiind de strictă interpretare.

Un contract va fi calificat ca fiind de adeziune numai dacă legea îl califică în acest mod, iar contractul de credit nu face parte din această categorie.

Clauza nu este contrară bunei-credinţe.

Potrivit art. 970 din C. civ. de la 1864 (în vigoare la data semnării contractului de credit), "convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă", fiind obligatorie atitudinea de corectitudine a părţilor în raporturile contractuale.

Conduita băncii urmează a fi analizată prin prisma art. 6 din Legea nr. 363/2007 care lămureşte înţelesul practicilor comerciale înşelătoare, iar instanţa va observa că intimaţii nu au făcut dovada săvârşirii unor astfel de practici pentru a răsturna prezumţia de bună-credinţă reglementată de prevederile art. 1899 alin. (2) din C. civ.

Nu este îndeplinită nici cea de-a treia condiţie prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât clauza nu provoacă un dezechilibru semnificativ.

Doctrina a subliniat că un contract lovit de un dezechilibru semnificativ este acel contract "care şi-a pierdut utilitatea socială şi personală".

Recurenta-pârâtă consideră că intimaţii urmau să facă dovada că actul ar fi devenit lipsit de utilitate sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii lui. Însă, această dovadă nu a fost produsă şi, de fapt, nici nu avea cum să fie produsă atâta timp cât reclamanţii au cunoscut încă de la data semnării contractului termenii în care avea să se deruleze şi pe care i-au acceptat în cunoştinţă de cauză.

Instanţa de apel a apreciat, în mod greşit, că prevederea contractuală privind posibilitatea ajustării dobânzii ar fi o clauză abuzivă, în înţelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În opinia recurentei, analiza instanţei trebuie să vizeze exclusiv posibilitatea băncii de ajustare a dobânzii, existenţa dobânzii şi caracterul acesteia, de tip variabil, fiind excluse de la analiza caracterului abuziv.

Astfel, clauzele care prevăd existenţa unei dobânzi şi tipul dobânzii nu pot forma obiectul analizei în speţa de faţă pentru simplul motiv că un contract de credit bancar nu poate fi conceput fără acest element (dobânda).

Aceste clauze contractuale sunt exceptate controlului judecătoresc, atât din prisma dispoziţiilor Legii nr. 289/2004, dar şi raportat la Legea nr. 193/2000. Dobânda reprezintă o componentă de preţ al unui serviciu şi, în esenţă, nu este de natură contractuală, fiind un element prevăzut de lege.

Dobânda este menţionată în Legea nr. 289/2004 [art. 2 lit. e); art. 5; art. 8 lit. d); art. 9 alin. (1) lit. b); Anexa nr. 2].

Legea nr. 193/2000 prevede, la art. 4 alin. (6), că "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Nu este deloc abuziv ca în contractul de credit să fie prevăzută o dobândă variabilă cu atât mai mult cu cât clauza a fost formulată în mod concret, transparent şi fără echivoc.

Anexa la Legea nr. 193/2000 conţine Lista clauzelor considerate ca fiind abuzive, iar alin. (1) lit. a) teza I prevede că "sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract".

Cu titlu de excepţie, se prevede că nu va fi considerată abuzivă clauza în baza căreia "un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul".

Cu alte cuvinte, o clauză în baza căreia furnizorul de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii nu va fi considerată abuzivă dacă există un motiv întemeiat şi furnizorul de servicii financiare informează cât mai curând posibil cealaltă parte asupra modificării, iar aceasta din urmă să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Autoarea recursului a susţinut faptul că pentru acordarea oricărui credit o bancă este nevoită să se finanţeze, la rândul ei. Ca atare, banca trebuie să facă anumite cheltuieli, depozitele atrase (pentru care plăteşte, oricum, dobânda), de cele mai multe ori, nefiind suficiente pentru acoperirea cererii de credite. Aşadar, banca este nevoită să se împrumute, iar aceste împrumuturi generează, la rândul lor, costuri suplimentare.

Dobânda nu avea cum să nu se modifice pentru întreaga perioadă de derulare a contractului de credit, având în vedere că nicio instituţie bancară nu poate prevedea care sunt costurile pe care le va avea pentru un termen îndelungat, evoluţiile costurilor, astfel cum au fost descrise în cele ce precedă, fiind imposibil de prevăzut.

Pentru aceste argumente, recurenta-pârâtă apreciază că sunt îndeplinite în cauză condiţiile de excepţie menţionate în Legea nr. 193/2000 pentru a constata că prevederile legate de dobândă nu pot fi calificate ca având caracter abuziv.

În drept, recursul pârâtei D. S.A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

2. Recursul formulat de către recurentele-pârâte E. S.A. şi F. - R2;

Recurentele-pârâte au solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a deciziei recurate, cu consecinţa admiterii apelului formulat de aceste pârâte şi respingerii acţiunii reclamanţilor. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, au arătat că înţeleg să solicite acordarea taxei judiciare de timbru aferente recursului, urmând să solicite onorariul de avocat, pe cale separată.

Întemeindu-şi calea de atac pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentele-pârâte au dezvoltat următoarele critici:

Au fost aplicate şi interpretate greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000, în ceea ce priveşte presupusul caracter abuziv al clauzei ce vizează dobânda variabilă din contractul de credit şi obligarea pârâtelor la restituire.

Contrar raţionamentului instanţei, prevederile din contractul de credit apreciate ca fiind abuzive sunt exprimate în mod clar şi inteligibil, debitorii cunoscând de la început întinderea obligaţiilor lor, modul în care se formează dobânda.

Instanţa de apel a omis să observe faptul că prevederea contractuală în discuţie permite schimbarea ratei dobânzii curente nu doar în detrimentul consumatorilor, ci şi în folosul acestora. Dacă piaţa financiară ar evolua astfel încât să permită reducerea ratei dobânzii, respectiv cazul în care ar exista un exces de ofertă, reducerea ratei dobânzii curente ar fi reacţia economică firească a băncii, în scopul de a-şi păstra portofoliul de clienţi. Faţă de această împrejurare, este evident că aceste clauze nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului. În plus, nu i se poate pretinde băncii să detalieze suplimentar circumstanţele în care poate efectua modificarea clauzei referitoare la dobândă, de vreme ce art. 1 pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 impune comerciantului numai obligaţia de a preciza în contract motivul pentru care operează schimbarea termenilor contractului, iar nu şi a condiţiilor în care aceasta se realizează. Această prevedere legală stipulează expres că sunt permise, în anumite circumstanţe, clauze prin care un furnizor de servicii financiare, categorie din care face parte şi furnizarea creditelor ipotecare, modifică, fără o notificare prealabilă, rata dobânzii plătibile de către consumatori, atunci când există un motiv întemeiat.

Clauza este criticată din perspectiva faptului că acordă băncii dreptul discreţionar de a majora rata dobânzii variabile, producând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, în defavoarea reclamanţilor.

În cauza dedusă judecăţii, se poate constata că intimaţilor-consumatori li s-a explicat modalitatea de formare a dobânzii, astfel încât aceştia să poată fi în măsură să evalueze consecinţele clauzei contestate asupra patrimoniului lor.

Instanţa de apel nu a acordat importanţa cuvenită prevăzută de alin. (1) al Anexei la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intitulată "Lista cuprinzând clauzele considerate a fi abuzive".

Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat, care să fie precizat în contract.

Aceste prevederi nu se opun, de asemenea, clauzelor prin care profesionistul îşi rezervă dreptul de a modifica unilateral clauzele unui contract cu durata nedeterminată, în condiţiile în care profesionistul are obligaţia de a-l informa pe consumator, printr-o notificare prealabilă, transmisă în termen rezonabil, pentru ca acesta din urmă să aibă libertatea de a rezilia contractul.

Rezultă că, în privinţa dobânzii în contractele de credit, legiuitorul a înţeles imposibilitatea ca părţile să prevadă de la început o dobânda aplicabilă pe întreg intervalul contractual, sens în care a permis în mod expres instituţiilor financiare să insereze clauze prin care îşi rezervă dreptul de a revizui dobânda.

Pentru a fi admisibilă, revizuirea trebuie să respecte două condiţii: motivaţia întemeiată şi libertatea de a rezilia contractul. Conform dispoziţiilor contractuale, în speţă, împrumutaţii au dreptul de a denunţa unilateral contractul prin rambursare anticipată, în cazul în care nu sunt de acord cu aceasta.

Astfel, notificarea băncii reglementată de prevederile din contractul de credit, coroborată cu posibilitatea oferită împrumutatului de a rambursa anticipat creditul, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, pe care consumatorul are libertatea de a o accepta tacit sau de a o repudia expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinţei consumatorului. Deşi aveau această posibilitate, intimaţii din prezenta cauză nu au uzat de dreptul lor, ceea ce echivalează cu exprimarea consimţământului tacit prin continuarea contractului în noile condiţii.

De asemenea, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care împrumutaţii au optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării de voinţă exprimate la data încheierii contractului de credit. Fiind vorba de o dobândă variabilă, de esenţa acesteia este înregistrarea unor fluctuaţii, a unor modificări fie în sensul creşterii, fie în sensul reducerii ei.

Acest aspect a fost cunoscut şi agreat de către ambele părţi la momentul încheierii contractului.

În ceea ce priveşte structura dobânzii variabile, teoretic, aceasta poate să varieze în funcţie de un singur indice - EURIBOR, LIBOR (SARON) sau ROBOR - sau în funcţie de indicele de referinţă al băncii, influenţat de mai mulţi factori, precum condiţiile pieţei monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care derivă din nivelul şi remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie şi costurile de refinanţare pe pieţe şi nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către bancă.

Recurentele-pârâte consideră că aceste modificări au respectat dispoziţiile legale din materia protecţiei consumatorilor. Clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive, întrucât sunt permise de dispoziţiile legale, ceea ce înseamnă că devin aplicabile prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, conform cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi". Aşadar, dacă s-ar interpreta în sens contrar, s-ar ajunge la situaţia în care respectivele norme legale ar fi lipsite de eficienţă juridică.

Potrivit art. 2 pct. 24 din O.U.G. nr. 21/1992, costul total al creditului este definit ca fiind "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul acordat", rezultând că dobânda reprezintă preţul contractului de credit.

Întrucât dobânda contractuală reprezintă o parte semnificativă din preţul contractului, devin aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Relativ la dobânda variabilă, recurentele au menţionat faptul că Legea nr. 193/2000, Directiva 93/13/CEE şi C. civ. de la 1864 (reglementarea de drept comun) nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor. Judecătorul este abilitat doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, iar nu să-i modifice conţinutul. Aceasta, deoarece este aplicabil principiul pacta sunt servanda şi imposibilitatea intervenţiei judecătorului în contract.

Aşadar, judecătorul nu poate pune nimic în locul clauzelor calificate ca fiind abuzive, întrucât, dacă ar face-o, s-ar substitui voinţelor părţilor, ceea ce nu poate fi acceptat într-un stat de drept, care consacră şi garantează proprietatea privată - art. 44 alin. (1) din Constituţia României revizuită, economia de piaţă şi libera iniţiativă - art. 135 alin. (1) din Constituţia României, libertatea comerţului şi crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie - art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţia României.

Consacrat prin dispoziţiile art. 969 din C. civ. de la 1864, principiul pacta sunt servanda îşi găseşte justificarea în libertatea contractuală care se exprimă prin facultatea individului de a intra într-un raport contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează şi de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conţinutul contractului.

Prin formularea cererii introductive, consumatorii urmăresc să modifice preţul contractului de credit. Faţă de principiile autonomiei de voinţă şi forţei obligatorii a contractului, o astfel de cerere este inadmisibilă, consumatorii neputând solicita şi obţine concursul forţei coercitive a instanţei pentru revizuirea preţului contractului. Dobânda comercială se constituie în preţul contractului de credit, preţ care nu poate fi determinat în mod arbitrar de un terţ, fie acela chiar şi instanţa de judecată.

Intervenţia instanţei în mecanismul contractual şi modificarea unui element esenţial al acestuia, mai precis, a preţului contractului, înfrânge forţa juridică obligatorie a convenţiilor legal încheiate. Dând curs cererii formulate de către intimaţii-consumatori, instanţa nu ar face decât să afecteze echilibrul contractului în ceea ce are el esenţial: preţul (costul total al creditului).

Veniturile rezultate din dobânzile şi comisioanele reglementate prin contractul de credit, asupra cărora părţile şi-au manifestat voinţele juridice în deplină libertate şi cunoaştere a legii, constituie venituri clar determinate sau cel puţin determinabile. De aceea, lipsirea băncii de contraprestaţiile legal stabilite în contractele aflate în derulare are efectul unei atingeri aduse proprietăţii în înţelesul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceste drepturi de creanţă fiind asimilate, din perspectiva jurisprudenţei Curţii, cu noţiunea de bun.

Apreciind că prevederea contractuală inserată la art. 4.3 este legală, în virtutea principiului accesoriul urmează soarta principalului, recurentele consideră că se impune şi respingerea capătului de cerere care vizează restituirea sumelor percepute cu acest titlu.

În ipoteza stabilită de instanţă, de restituire a sumelor percepute în plus ca diferenţă de dobândă, s-ar admite că întreaga clauză privind dobânda variabilă este nulă şi se admite teza potrivit căreia acest contract nu are stabilită dobânda, ceea ce nu concordă cu voinţa iniţială a părţilor care au dorit o dobândă variabilă.

În plus, recurentele au învederat faptul că verificarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale ar trebui să aibă ca finalitate restabilirea echilibrului contractual, iar nu contrabalansarea acestuia în favoarea celeilalte părţi.

Recurentele-pârâte au criticat hotărârea instanţei de apel sub aspectul cheltuielilor de judecată.

Astfel, au arătat că, în ipoteza admiterii recursului, se impune respingerea capătului de cerere accesoriu privind cheltuielile de judecată, neputându-se reţine culpa procesuală a pârâtelor.

Conform dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ., la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată, deci, temeiul juridic al restituirii, se află culpa procesuală dedusă din expresia "partea care pierde procesul". Culpa procesuală este criteriul legal aplicabil. Poziţia juridică de parte câştigătoare este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului.

Totodată, pârâtele au susţinut faptul că nu le aparţine culpa procesuală, în condiţiile în care nu au fost titularele contractului de credit, iar în cauză, s-a pus în discuţie respectarea sau nu a dispoziţiilor legale aplicabile la data încheierii contractului de credit.

Corespunzător culpei fiecăreia, părţile vor fi obligate reciproc la plata cheltuielilor de judecată. Stabilirea acestei proporţii reprezintă însă o chestiune de apreciere în sarcina instanţei de judecată, având în vedere că unele cheltuieli de judecata au caracter indivizibil.

Nu s-au formulat întâmpinări în cauză.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 23 ianuarie 2025 s-au admis, în principiu, recursurile declarate de recurenta-pârâtă D. S.A. şi de recurentele-pârâte E. S.A. şi F., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 27 martie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursurile de faţă sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar, instanţa supremă observă că recurenta-pârâtă D. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi admiterea cererii de apel, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată şi în privinţa petitului referitor la caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.3 din contractul de credit nr. x/25.07.2007, nesocotind că, în situaţia recursurilor judecate la Înalta Curte, noul Cod nu prevede soluţia casării cu reţinere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 din C. proc. civ.

Motivul de recurs invocat de către recurentele-pârâte din prezenta cauză, respectiv cel reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă acesta este nefondat.

Înalta Curte reţine că aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de instanţele devolutive. În acest caz, situaţia de fapt a fost greşit calificată, comparativ cu exigenţele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii fondului şi apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecăţii.

Întrucât prin cele două memorii de recurs au fost dezvoltate, în esenţă, aceleaşi critici de nelegalitate împotriva deciziei atacate, Înalta Curte urmează să răspundă acestora printr-un considerent comun.

Sub un prim aspect, recurentele-pârâte au susţinut faptul că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea, interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi a Directivei nr. 13/93/CEE.

Instanţa de apel a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantele-pârâte D. S.A., E. S.A. şi F., împotriva sentinţei civile nr. 1969 din 13 iulie 2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x din 25.07.2017, iar pârâtele au fost obligate la plata către reclamanţi a sumei de 9.206,28 CHF, reprezentând contravaloare dobândă pentru intervalul 25.08.2008-22.01.2010 (data încheierii primului act adiţional). Aşadar, instanţa de apel a confirmat soluţia tribunalului, apreciind că este abuzivă clauza prevăzută la art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x din 25.07.2017 ce permite variaţia dobânzii.

Conform art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE şi art. 2 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauzele referitoare la preţul contractului, inclusiv comisioane, sunt exceptate de la verificarea controlului caracterului abuziv.

Înalta Curte constată că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu este aplicabil în speţă, faţă de data semnării contractului, respectiv 25 iulie 2007, întrucât a fost introdus abia prin Legea nr. 363/2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007.

Prin urmare, faţă de clauza prevăzută la art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x/25.07.2007, referitoare la evoluţia dobânzii variabile, contrar celor susţinute de recurentele-pârâte, nu operează excluderea din textul legal invocat, clauza putând fi analizată din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Criticile recurentelor-pârâte privind lipsa caracterului abuziv al clauzelor care stabilesc mecanismul de calcul al dobânzii variabile, respectiv dreptul băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului nu pot fi primite, pentru considerentele ce succed.

Calificarea expresă a dobânzii ca fiind variabilă nu este de natură a permite băncii să modifice rata dobânzii decât prin raportare la un mecanism care să fi fost stipulat în contract, care să conţină criterii clare, previzibile şi care să permită consumatorilor să determine întinderea obligaţiilor lor.

Din modul de redactare a clauzei se deduce că este vorba despre un drept pe care banca şi-l rezervă, drept care nu a fost rezervat şi consumatorilor. Acest mod de redactare a clauzei face imposibilă verificarea modalităţii în care banca poate uza de dreptul pe care şi l-a rezervat, pentru simplul motiv că domeniul de aplicabilitate al acestei clauze nu este precis delimitat. Nu este vorba, în această situaţie, de prezenţa unor criterii care ar fi putut fi înţelese de către consumatorul mediu, ci în realitate, de absenţa totală a unor asemenea criterii a căror aplicare să poată fi urmărită de consumator.

Ca parte a preţului contractului, dobânda nu ar putea să fie cenzurată de către instanţă. Rolul instanţei de judecată nu poate fi acela de a verifica dacă un preţ stabilit în cuprinsul unei convenţii este corect, justificat, echitabil, faţă de natura şi întinderea prestaţiei pe care preţul are menirea să o recompenseze. Preţul este stabilit prin corecta funcţionare a legilor şi de către părţile din contract, prin negociere.

Clauza care dă posibilitatea băncii să modifice rata dobânzii este ilicită din cauză că nu conţine criterii bine individualizate care să permită consumatorului obişnuit să verifice întrunirea condiţiilor de aplicare a clauzei şi modul de aplicare efectivă a clauzei de către bancă.

Potrivit alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Aceste prevederi nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Caracterul întemeiat al motivului pentru care banca ar avea dreptul să modifice rata dobânzii nu poate fi analizat în lipsa vreunui criteriu indicat în mod explicit în contract. Clauza contestată face trimitere la "evoluţia indicelui de referinţă stabilit de bancă". Prin consacrarea dreptului băncii de a modifica unilateral condiţiile de rambursare, fără ca îndeplinirea sau nu a ipotezei în care această modificare ar putea fi operată să poată fi analizată de consumatori, a fost introdus în contract un dezechilibru semnificativ al poziţiilor celor două părţi. Limitele şi întinderea obligaţiilor uneia din părţi sunt bine delimitate, în timp ce întinderea obligaţiilor celeilalte părţi poate fi modificată de cocontractant în ipoteze nedescrise în contract, cu consecinţa creării unei stări de captivitate a consumatorilor, a căror situaţie contractuală poate fi modificată oricând şi fără vreo justificare de bancă, pe toată perioada de derulare a convenţiei. Acest dezechilibru se datorează posibilităţii băncii de a schimba în mod unilateral condiţiile de rambursare în lipsa unor criterii expres individualizate în cuprinsul contractului. Aplicabilitatea clauzei este lăsată exclusiv la aprecierea băncii, fără posibilitatea vreunei cenzuri din partea consumatorilor, ceea ce indică în mod clar un dezechilibru semnificativ al poziţiilor celor două părţi.

Banca, în calitate de profesionist, a profitat de starea de inferioritate în care se găseau consumatorii pentru a-şi rezerva prerogativa de modificare a costurilor contractului, în perioada de derulare a acestuia, în lipsa unor criterii bine individualizate şi verificate de consumatori, autorităţile publice competente în domeniul protecţiei consumatorului sau de instanţă.

O asemenea clauză nu este firească într-un contract comutativ, în care drepturile şi obligaţiile părţilor sunt cunoscute încă de la încheierea contractului, iar inserarea ei în mod unilateral, fără a li se recunoaşte şi consumatorilor dreptul de a modifica costurile contractului a fost făcută contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Instanţa supremă constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare, întrucât nu sunt indicate în mod transparent şi verificabil, motivele întemeiate, care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Clauzele contractuale care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criteriul neindicat în contract, aşadar, prevăzut în mod netransparent.

Aceste clauze sunt de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar exigenţelor bunei-credinţe, atâta timp cât în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecinţă, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat împrumutaţii, într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

Se mai impune precizarea că, din perspectiva dispoziţiilor naţionale şi comunitare menţionate, caracterul abuziv al clauzei nu este condiţionat de producerea efectivă a dezechilibrului semnificativ, fiind suficient ca o anumită clauză să poată avea un astfel de potenţial şi să fie la îndemâna profesionistului, în detrimentul consumatorului.

În ceea ce priveşte caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcţie de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat şi să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecinţele economice ale unei atare clauze.

Prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, întrucât au fost încălcate prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Instanţa de apel nu a constatat nulitatea clauzei ca urmare a stabilirii caracterului variabil al dobânzii, ci caracterul abuziv al modului în care se procedează la modificarea dobânzii, reţinându-se că indicele de referinţă stabilit de bancă nu este un criteriu obiectiv, transparent, astfel că nu poate fi verificat motivul care justifică modificarea dobânzii şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi analizată încadrarea sa în motive întemeiate în sensul prevăzut la art. 1 pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193 din 2000.

Astfel de clauze contractuale, precum cea inserată la art. 4.3 din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul dobânzii lunare în raport de indicele de referinţă stabilit de bancă, în funcţie de costul resurselor de finanţare sau de evoluţia dobânzii pe piaţa bancară, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criterii neindicate în contract, aşadar prevăzute în mod netransparent.

Criticile recurentei privind faptul că prin constatarea nulităţii absolute a clauzei prevăzute la art. 4.3 din contract, privind dobânda variabilă în funcţie de indicele de referinţă stabilit de bancă, se încalcă voinţa părţilor contractante, întrucât nici Legea nr. 193/2000, Directiva 93/13 şi nici C. civ. de la 1864 nu permit intervenţia instanţei în acordul de voinţă al părţilor, nu sunt fondate.

Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4.3 din contract privind dobânda variabilă în funcţie de indicele de referinţă stabilit de bancă şi, în consecinţă, a dispus restituirea diferenţei dintre dobânda iniţială şi cea majorată până la data încheierii actului adiţional în temeiul O.U.G. nr. 50/2010.

Prin urmare, instanţa de apel, constatând nulitatea clauzei abuzive ce viza dobânda variabilă în funcţie de indicele de referinţă stabilit de bancă, nu a intervenit în acordul părţilor prin stipularea unor anumite criterii în funcţie de care ar urma să varieze dobânda şi nici nu a stabilit că dobânda este fixă, iar nu variabilă. Variabilitatea dobânzii nu a fost înlăturată, părţile fiind libere să convină care sunt criteriile în funcţie de care dobânda va fi modificată. În consecinţă, corect a stabilit instanţa de apel că anularea clauzei referitoare la modificarea dobânzii nu înseamnă că aceasta devine fixă, având în vedere prevederile art. 4.3 din contract, precum şi actele adiţionale încheiate începând cu anul 2010.

În urma analizei clauzei contractuale prin care se stabileşte dobânda variabilă, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reţine că această clauză reuneşte toate criteriile cerute pentru a fi calificată ca fiind abuzivă. Această clauză a produs efecte de la data încheierii contractului de credit şi până la implementarea actului adiţional nr. x din 22.01.2010, prin care s-a prevăzut formula de calcul a dobânzii variabile respectiv LIBOR CHF la 6 luni + marja fixă, fiind înlăturat dreptul băncii de modificare unilaterală a dobânzii.

Instanţa de apel a reţinut că singura perioadă în care dobânda a variat în temeiul clauzei constatate ca fiind abuzivă este cea cuprinsă între 25.08.2008 şi 22.01.2010, astfel că, urmare a efectelor nulităţii criteriului de variaţie a dobânzii, în mod corect s-a dispus şi restituirea diferenţei de dobândă încasată peste procentul de 4,85%.

În faza procesuală a recursului, recurentele-pârâte E. S.A. şi F. nu formulează veritabile critici de nelegalitate împotriva soluţiei de restituire a sumelor percepute în plus ca diferenţă de dobândă, ci susţin faptul că prevederea contractuală inserată la art. 4.3 este legală şi că se impune respingerea capătului de cerere care vizează restituirea sumelor percepute cu acest titlu, în virtutea principiului accesoriul urmează soarta principalului.

Recurentele-pârâte E. S.A. şi F. au mai criticat hotărârea instanţei de apel sub aspectul cheltuielilor de judecată, arătând că, în ipoteza admiterii recursului, se impune respingerea capătului de cerere accesoriu privind cheltuielile de judecată, neputându-se reţine culpa procesuală a pârâtelor.

Întrucât motivul de nelegalitate invocat de recurentele-pârâte nu fundamentează casarea deciziei atacate, nu se mai impune a fi analizată critica referitoare la obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Faţă de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-pârâtă D. S.A. şi de recurentele-pârâte E. S.A. şi F. împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-pârâtă D. S.A. şi de recurentele-pârâte E. S.A. şi F. împotriva deciziei civile nr. 1839/2023 din 23 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 martie 2025.