Creditor’s fraud claim upheld; donation contract nullity remanded, appeal costs awarded.

Şedinţa publică din data de 6 martie 2025

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I din C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

I. Obiectul litigiului:

Prin acţiunea înregistrată la data 24 august 2023 pe rolul Tribunalului Sălaj, sub nr. x/2023, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/19.05.2023, între pârâta de ordin 1, în calitate de donatoare, şi pârâtul de ordin 2, în calitate de donatar, având ca obiect imobilul situat în jud. Sălaj, înscris în CF nr. x Sărmăşag, nr. cadastral x - teren intravilan în suprafaţă de 12000 mp, nr. cadastral x - Cl - casa în suprafaţă construită la sol de 302 mp, nr. cadastral x - C2 - magazie, în suprafaţă construită la sol de 35 mp, nr. cadastral x - C3 - grajd cu magazie de fân, în suprafaţă construită la sol de 421 mp, nr. cadastral x - C4 - pivniţă - în suprafaţă construită la sol de 46 mp, în temeiul dispoziţiilor art. 1236, art. 1238 alin. (2) coroborate cu art. 1179 alin. (1) pct. 4 şi art. 1250 din C. civ.

De asemenea, a solicitat revenirea la situaţia anterioară de carte funciară, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate în favoarea donatoarei-pârâte de ordin 1, în temeiul dispoziţiilor art. 1254 coroborat cu art. 907, art. 908 alin. (1) pct. l şi alin. (4) din C. civ., precum şi obligarea pârâţilor la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate, în temeiul art. 453 din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la data de 10 noiembrie 2023, pârâţii au solicitat, în principal, admiterea excepţiei lipsei de interes a cererii de chemare în judecată formulată de către reclamantă şi respingerea acesteia ca fiind lipsită de interes; în subsidiar, au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. De asemenea, au solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către fiecare dintre pârâţii din prezenta cauză.

II. Hotărârile pronunţate în cauză:

1. Prin sentinţa civilă nr. 163 din data de 28 februarie 2024, Tribunalul Sălaj a admis excepţia lipsei de interes a cererii de chemare în judecată şi a respins cererea de chemare în judecată, ca lipsită de interes. De asemenea, a respins ca neîntemeiate cererile de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei soluţii, a declarat apel reclamanta A., dosarul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2023.

2. Prin decizia civilă nr. 325/2024 din 5 septembrie 2024, Curtea de Apel Cluj a admis apelul, a anulat în tot sentinţa apelată, a respins excepţia lipsei de interes în formularea cererii de chemare în judecată invocată de pârâţi şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

III. Recursul declarat:

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâţii B. şi C., solicitând casarea deciziei civile şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenţii-pârâţi susţin, după prezentarea situaţiei de fapt şi a parcursului litigios, că au fost încălcate limitele devoluţiunii cauzei în apel, făcând trimitere la prevederile art. 477 alin. (1) şi art. 9 din C. proc. civ., prin pronunţarea unei soluţii de anulare a hotărârii apelate, în condiţiile în care intimata-reclamantă a solicitat modificarea sentinţei.

În acest sens, argumentează că prin memoriul de apel formulat de către reclamantă s-a solicitat admiterea apelului şi modificarea în tot a sentinţei primei instanţe şi nu anularea sentinţei.

Prin urmare, în temeiul art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., a principiului tantum devolutum quantum apellatum şi a dispoziţiilor art. 9 din acelaşi cod, limitele judecăţii în apel au fost stabilite de intimata A.. prin memoriul de apel, iar aceste limite se impuneau ca atare atât părţilor cât şi instanţei de apel.

În consecinţă, consideră că, instanţa de apel, pronunţând astfel decizia recurată, a procedat nelegal în raport de dispoziţiile evocate.

Printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de casare, recurenţii-pârâţi precizează că instanţa de apel a ignorat cadrul procesual stabilit de reclamantă în faţa instanţei de fond, fiind încălcate dispoziţiile art. 477 alin. (1) şi art. 9 din C. proc. civ.

Potrivit recurenţilor-pârâţi, prin cererea de chemare în judecată, intimata-reclamantă a stabilit limitele cadrului procesual, prin indicarea obiectului cererii de chemare în judecată, în sensul că dreptul de creanţă de care se prevalează vizează dobândirea părţilor sociale deţinute de către B. la societatea D. S.R.L. şi nu dobândirea unui imobil.

Astfel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 477 alin. (1) şi a art. 9 din C. proc. civ., instanţa de apel a analizat cauza sub aspectul unei alte ipoteze decât cea expres precizată de către reclamantă.

Printr-o ultimă critică subsumată motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-pârâţi reclamă încălcarea dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din C. proc. civ., privind interesul procesual ca şi condiţie de exercitare a acţiunii civile, şi a celor prevăzute de art. 1247 din C. civ., privind calitatea de persoană interesată.

În argumentarea criticii, recurenţii-pârâţi arată că reclamanta şi-a justificat pretenţiile pe un contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, supus conform art. 7.4., competenţei instanţelor elveţiene, având ca obiect părţile sociale deţinute de către recurenta B. la societatea D. S.R.L., societate care nu este parte în prezentul litigiu.

Precizează că a fost atacată prin acţiune în anulare înstrăinarea unui imobil din patrimoniul a două persoane fizice, în condiţiile în care respectivul imobil aparţinea la data înstrăinării sale patrimoniului liber al pârâtei B., fără însă a solicita (sau explica) modalitatea în care imobilul a ajuns din patrimoniul D. S.R.L. în patrimoniul recurentei-pârâte şi fără a ataca eventuala înstrăinare sau şir de înstrăinări prin care imobilul în cauză a fost transmis din patrimoniul societăţii în patrimoniul recurentei-pârâte.

În opinia lor, pentru a justifica interes în formularea unei acţiuni în anulare, intimata-reclamantă trebuia să formuleze acţiune în anulare a întregului şir de înstrăinări a imobilului respectiv din patrimoniul D. S.R.L. în patrimoniul lui C..

Evidenţiază recurenţii-pârâţi că lipsa de interes decurge şi din faptul că vânzarea de bunuri imobile necesită, sub sancţiunea nulităţii, forma autentică, caz în care intimata-reclamantă nu ar putea dobândi proprietatea asupra bunului imobil respectiv, întrucât i-ar lipsi forma autentică.

Pe de altă parte, susţin că această concluzie a lipsei de interes s-ar menţine şi impune inclusiv în situaţia în care s-ar aprecia că, prin acordul de vânzare cumpărare părţi sociale recurenta-pârâtă s-ar fi obligat să vândă personal un imobil din patrimoniul unui alt subiect de drept, iar vânzarea nulă absolut pentru lipsa formei autentice ar fi recalificată în promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare de bunuri imobile. Susţin că în caz ar fi incidentă excepţia prescripţiei extinctive conform art. 1669 din C. civ.

Nu în ultimul rând, recurenţii-pârâţi au invocat lipsa îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 1247 din C. civ., în sensul că intimata-reclamantă nu poate fi considerată persoană interesată pentru a invoca nulitatea.

În final, consideră că se impunea, eventual, anularea sentinţei apelate cu trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea unirii excepţiei interesului procesual cu fondul cauzei şi nu prejudicierea fondului, în contextul în care interesul este o cerinţă de fond înscrisă în art. 1247 din C. civ.

IV. Apărarea formulată:

La 3 decembrie 2024, intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului, iar, în subisidiar, respingerea acestuia, ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

În motivare, consideră, în esenţă, că este legală soluţia de anulare a hotărârii primei instanţe şi de trimitere a cauzei spre rejudecare Tribunalului Sălaj, în contextul în care prima instanţă a judecat procesul fără să evoce fondul, pronunţându-se doar cu privire la excepţia lipsei interesului societăţii reclamante, iar trimiterea cauzei spre rejudecare în temeiul art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. a fost solicitată prin cererea de apel.

În opinia sa, societatea reclamantă are tot interesul în promovarea acţiunii civile pendinte, apreciind că interesul este determinat (în speţă există un avantaj, un folos practic urmărit de către societatea reclamantă), legitim (fiind în concordanţă cu legea, scopul urmărit de societatea reclamantă fiind cât se poate de legal şi legitim), personal (prezenta acţiune este promovată de însăşi titulara dreptului subiectiv material invocat), născut şi actual (interesul există la data la care prezenta acţiune civilă este exercitată).

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., consideră intimata-reclamantă că instanţa de apel nu avea cum să facă o greşită aplicare a normelor de drept substanţial, câtă vreme analiza instanţei s-a circumscris interesului procesual ca şi condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, împrejurări faţă de care motivul de casare nu este incident.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 31 octombrie 2024, iar prin rezoluţia din data de 9 ianuarie 2025 a fost stabilit termen de judecată la data de 6 martie 2025.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a respins, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă.

V. Soluţia instanţei de recurs:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta nu este fondat, pentru următoarele considerente:

În prezenta cauză, instanţele au fost învestite cu soluţionarea unei acţiuni, prin intermediul căreia reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/19.05.2023, încheiat între pârâta B., în calitate de donatoare, şi pârâtul C., în calitate de donatar, precum şi revenirea la situaţia anterioară de carte funciară, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate în favoarea donatoarei-pârâte.

Reţinând că reclamanta justifică un interes în promovarea prezentei acţiunii, în considerarea calităţii de creditoare pe care o pretinde în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 10.12.2020, instanţa de apel a anulat sentinţa primei instanţe şi, ţinând cont de regimul juridic al sancţiunii absolute, a respins excepţia lipsei de interes invocată de pârâţi şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, considerând că se impune ca argumentele invocate să fie cercetate pe fond prin administrarea unei probaţiuni adecvate .

Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs pârâţii, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Procedând la examinarea criticilor subsumate de recurenţii-pârâţi motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte le găseşte nefondate şi le va respinge.

Prin intermediul acestui motiv de casare, recurenţii-pârâţi au criticat încălcarea limitelor efectului devolutiv în apel, cu referire la dispoziţiile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. şi la principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 din acelaşi cod, arătând că instanţa de apel, în mod greşit a pronunţat soluţia de anulare a sentinţei, întrucât apelanta-reclamantă a solicitat, în mod expres, modificarea acesteia.

Instanţa reţine că nu sensul literal al termenilor folosiţi determină limitele devoluţiunii în apel, ci conţinutul concret al căii de atac, prin care se critică soluţia de dezînvestire a instanţei pe excepţie, solicitându-se judecare cauzei pe fond.

Conform dispoziţiilor art. 480 alin. (2) din C. proc. civ., în caz de admitere a apelului, instanţa poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea atacată, iar alin. (3) al aceluiaşi articol statuează că instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe o singură dată în cursul procesului, în situaţia în care cel puţin una dintre părţi a solicitat în mod expres acest lucru prin cererea de apel sau prin întâmpinare şi dacă se regăseşte într-una dintre următoarele sub-ipoteze: prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată.

Prin urmare, regula enunţată de art. 480 din C. proc. civ. este cea a evocării fondului de către instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, aceasta având aptitudinea de a judeca fondul cauzei sub toate aspectele. Însă, în cazul în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

Aşadar, pentru a deveni operantă ipoteza de excepţie a trimiterii spre rejudecare în apel, textul de lege impune ca solicitarea să fie formulată în scris, prin cererea de apel ori, după caz, prin întâmpinare, această prerogativă aparţinând numai apelantului şi intimatului, fiind edictată ca o normă de favoare, de care părţile din proces pot sau nu uza, după propria lor apreciere subiectivă.

În speţă, prin cererea de apel formulată împotriva sentinţei civile nr. 163/2024 pronunţată în data de 28 februarie 2024, reclamanta a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate iar, în temeiul art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., s-a solicitat, în mod expres, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Prin decizia recurată, instanţa de prim-control judiciar a admis cererea de apel, a respins excepţia lipsei de interes şi constatând că prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, conform solicitării apelantei-reclamante.

În acest context factual, întrucât, prin cererea de apel, apelanta-reclamantă şi-a manifestat voinţa în sensul cerut de norma legală evocată, Înalta Curte constată că trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor legale criticate, în cauză fiind incident cazul de excepţie de la art. 480 alin. (3) teza a II-a din C. proc. civ.

Prin urmare, instanţa supremă nu poate reţine argumentul recurenţilor-pârâţi în sensul că solicitarea de modificare a sentinţei primei instanţe ar presupune în mod obligatoriu reţinerea cauzei şi evocarea fondului, de vreme ce prin memoriul de apel s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţei.

În raport de cele expuse, instanţa supremă apreciază că motivul de recurs subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. este nefondat.

Un alt set de critici subsumate aceluiaşi motiv de casare deduce verificării în recurs respectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 477 şi art. 9 din C. proc. civ., din perspectiva ignorării cadrului procesual stabilit de către reclamantă în faţa instanţei de fond.

În opinia recurenţilor-pârâţi, instanţa de prim control judiciar a analizat cauza sub aspectul unei alte ipoteze decât cea precizată de reclamantă, respectiv de creditoare decurgând din încheierea unui contract având ca obiect părţile sociale şi patrimoniul societăţii D. S.R.L.

Criticile sunt nefondate.

Notează instanţa supremă că efectul devolutiv al apelului dă dreptul autorului acestui demers de a repune în discuţie faptele, instanţa de prim control judiciar fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluţia primei instanţe, situaţie care se regăseşte în cauză.

În speţă, verificând decizia recurată, se constată că instanţa de apel, raportat la cuprinsul cererii de apel, al întâmpinării, dar şi faţă de circumstanţele factuale ale speţei, ţinând cont de principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, a analizat susţinerile şi apărările formulate pe parcursul procesului, pronunţându-se în limitele învestirii, răspunzând argumentat chestiunilor esenţiale invocate.

Astfel, pentru a verifica temeinicia şi legalitatea soluţiei primei instanţe cu privire la excepţia lipsei de interes în formularea cererii de chemare în judecată invocată de către pârâţi, instanţa de apel, în mod corect, a apreciat a fi necesară determinarea existenţei şi a conţinutului raportului juridic obligaţional.

Astfel, a statuat că apelanta-reclamantă şi-a justificat interesul în calitatea sa de creditor decurgând din încheierea contractului de vânzare-cumpărare din data de 10.12.2020 şi raportat la regimul juridic al sancţiunii absolute a contractului de donaţie, din perspectiva pretinsei cauze ilicite şi imorale care, în opinia sa, au determinat pârâţii să încheie contractul în frauda intereselor sale. Subsecvent se constată că deşi instanţa de apel a reţinut că părţile au opinii divergente în ceea ce priveşte calitatea în care pârâta B. a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din data de 10.12.2020, nu a procedat la o analiză suplimentară sau la o interpretare a clauzelor contractului invocat, reţinând că aceste aspecte implică o cercetare pe fond ce nu putea fi realizată în cadrul procesual trasat prin cererea de apel.

Contrar alegaţiilor recurenţilor-pârâţi, instanţa supremă constată că analiza instanţei de apel nu a plecat de la premisa că dreptul solicitat de reclamantă vizează dobândirea unui imobil, ci a avut în vedere obiectul contractului de vânzare-cumpărare astfel cum a fost acesta evidenţiat în cuprinsul clauzelor inserate în capitolul I.

Mai mult decât atât, curtea de apel a avut în vedere aceste aspecte doar în legătură cu soluţionarea excepţiei lipsei de interes, nefiind dezlegate chestiuni ce ţin de fondul cauzei.

Prin urmare, observă Înalta Curte că în apel a avut loc o nouă judecată, instanţa analizând, potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., tot ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă, fără a schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi fără a primi pretenţii noi.

Ca atare, în raport de prevederile procedurale arătate mai sus, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a soluţionat pricina cu respectarea normelor de procedură invocate, ceea ce face ca motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. să nu poată fi reţinut.

Criticile recurenţilor-pârâţi din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., care vizează nesocotirea dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din C. proc. civ. şi a prevederilor art. 1247 din C. civ., sunt nefondate.

Reţine Înalta Curte că prin dispoziţiile art. 32 alin. (1) din C. proc. civ. a fost instituită o regulă irefragabilă, respectiv aceea că orice cerere poate fi formulată numai dacă autorul acesteia întruneşte cumulativ cele patru condiţii: capacitate procesuală, calitate procesuală, formulează o pretenţie şi justifică un interes.

Potrivit dispoziţiilor art. 33 din C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara.

Înţeles ca una din condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile, interesul este folosul practic pe care o parte îl urmăreşte prin declanşarea procedurii judiciare, iar acesta trebuie să fie legitim, născut, direct şi actual.

Întrucât excepţia lipsei de interes a reclamantei a fost invocată în cadrul unei acţiuni având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie, în mod corect instanţa de apel a considerat necesară decelarea condiţiilor prevăzute de art. 1247 din C. civ., text normativ ce reprezintă sediul legal al nulităţii absolute, reglementând aspecte referitoare la criteriul de evidenţiere a nulităţii absolute, persoanele care o pot invoca, modalităţile de invocare şi interdicţia confirmării de principiu a contractelor lovite de nulitate absolută.

În raport de aceste norme legale, a stabilit că nulitatea absolută a unui contract de donaţie poate fi solicitată de orice persoană interesată, iar în cauza pendinte, interesul reclamantei derivă din încercarea de conservare a patrimoniului debitorului său, în considerarea calităţii sale de pretins creditoare, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare.

Astfel, în analiza condiţiei interesului, instanţa s-a raportat la folosul practic, concret, pe care reclamanta îl urmăreşte prin declanşarea procedurii judiciare, în condiţiile în care, într-o eventuală admitere a cererii sale de chemare în judecată, situaţia juridică al obiectului contractului de donaţie ar suferi modificări. Cu alte cuvinte, instanţa de apel a avut în vedere faptul că în măsura în care drepturile reclamantei decurgând din contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta ar fi fost afectate, aceasta ar fi avut posibilitatea de a le opune pârâtei, dacă nu ar fi fost încheiat contractul de donaţie.

Celelalte argumente invocate de recurenţii-pârâţi în sensul că lipseşte interesul reclamantei raportat la împrejurarea că contractul de vânzare-cumpărare, încheiat sub semnătură privată, este supus dreptului elveţian, nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, nefiind chestiuni cercetate de către instanţele devolutive în etapele anterioare.

În esenţă, reclamanta şi-a justificat interesul în promovarea prezentului demers judiciar pe existenţa unui contract de vânzare-cumpărare de părţi sociale, contract care ar include şi o clauză prin care asociatul (donator în raportul juridic dedus judecăţii) se obligă să devină proprietarul imobilului şi să îl vândă, ulterior, reclamantei. Or, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, în analiza condiţiei interesului, această clauză contractuală ar fi trebuit analizată prin raportare la dreptul material elveţian, fiind un raport juridic cu element de extraneitate, demers nerealizat de prima instanţă.

Din aceleaşi considerente, nu vor fi analizate nici alegaţiile recurenţilor-pârâţi referitoare la modalitatea în care reclamanta a înţeles să formuleze prezentul demers judiciar şi obiectul acestuia, nici cele privind neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică şi nici cele referitoare la invocarea excepţiei prescripţiei extinctive.

Raportat la aceste consideraţii, Înalta Curte constată că justificarea interesului reclamantei în formularea cererii de chemare în judecată reţinută de către instanţa de apel s-a făcut după o analiză riguroasă a dispoziţiilor art. 33 din C. proc. civ. prin raportare la regimul juridic al sancţiuni nulităţii absolute în temeiul art. 1247 din C. civ.

În acest context se reţine legalitatea deciziei recurate, instanţa de apel interpretând noţiunea de interes ca şi condiţie de exercitare a acţiunii civile prin raportare la efectele regimul juridic al nulităţii absolute.

Pentru aceste motive, constatând că nu poate fi reţinută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor invocate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Referitor la cererea intimatei-reclamante de obligare a recurenţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 452 din C. proc. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Văzând aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată, respectiv factura seria x nr. x din 18.11.2024 şi extrasul de cont emis de E. S.A. din data de 19.11.2024 .

Constatând culpa procesuală a recurenţilor-pârâţi în promovarea recursului şi în raport de solicitările intimatei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente procesului, urmează ca cererea să fie admisă, în sensul obligării acestora la plata către la plata către intimata-reclamantă A. a sumei de 17.417,40 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-pârâţi C. şi B. împotriva deciziei civile nr. 325/2024 din 5 septembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenţii-pârâţi la plata către intimata-reclamantă A. a sumei de 17.417,40 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 martie 2025.