Validity of a contract evidenced by a stamped document and the application of apparent mandate doctrine to corporate officers

Şedinţa publică din data de 6 martie 2025

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

I. Obiectul litigiului:

Prin acţiunea înregistrată la data de 23 martie 2020 pe rolul Tribunalului Satu Mare, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. SATU MARE la achitarea sumei de 221,903,65 RON reprezentând contravaloarea restului neachitat din factura fiscală seria x nr. x din 13.10.2017 scadentă la data de 12.11.2017 şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 135.951,825 RON calculate de la data scadenţei 12.11.2017; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate cu prezenta acţiune, reprezentând taxa judiciara de timbru, onorariu avocat, cheltuieli de deplasare. Pentru opozabilitate, reclamanta a solicitat citarea societăţii C. S.R.L. (fosta D. S.R.L.).

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 şi următoarele din C. proc. civ., art. 1480 şi art. 1270 din C. civ.

Prin notele scrise înregistrate la data de 21 septembrie 2020, pârâta B. S.A. a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, precum şi acordarea cheltuielilor de judecată. În motivare, pârâta a invocat inexistenţa unui convenţii de execuţie lucrări între părţi şi faptul că înscrisurile depuse de reclamantă în probaţiune nu dovedesc existenţa unei convenţii între părţi. În raport de aceste aspectele, pârâta a menţionat faptul că o societate nu îşi poate asuma obligaţii decât prin reprezentantul legal al acesteia. Totodată, arată că la terminarea lucrărilor nu a fost încheiat un proces-verbal de recepţie, iar pârâta nu datorează garanţie de bună execuţie.

II. Hotărârile pronunţate în cauză:

1. Prin sentinţa civilă nr. 34/2021 din data de 22 martie 2021, Tribunalul Satu Mare a luat act de renunţarea la judecată formulată de reclamantă faţă de pârâta C. S.R.L. (fosta D. S.R.L.); a admis acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta B. S.A., pe care a obligat-o să achite reclamantei suma de 221.903,65 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor realizate de reclamantă, precum şi penalităţi în valoare de 135.951,82 RON; a obligat pârâta la plata sumei de 14.127,10 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluţii, a declarat apel pârâta B. S.A., dosarul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2020.

2. Prin decizia civilă nr. 80/2024 - A din 28 martie 2024, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a Civilă a respins ca nefondat apelul şi a menţinut în totalitate sentinţa apelată; a obligat partea apelantă să plătească părţii intimate A. S.R.L. suma de 15.750 RON, cheltuieli de judecată în apel.

III. Recursul declarat:

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta B. S.A., solicitând casarea deciziei civile şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată.

După prezentarea situaţiei de fapt şi a parcursului litigios, recurenta-pârâtă consideră că prin hotărârea recurată au fost încălcate regulile de procedură ce atrag sancţiunea nulităţii motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.), hotărârea cuprinde motive contradictorii, respectiv nu cuprinde considerentele pentru care s-au respins motivele de apel, sub acest aspect fiind nemotivată [motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ..]; precum şi faptul că hotărârea este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dreptului material [motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ..].

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că au fost încălcate limitele judecăţii în apel, făcând trimitere la prevederile art. 477 şi art. 479 din C. proc. civ. şi la principiul disponibilităţii.

În acest sens, argumentează că prin memoriul de apel a invocat inexistenţa unui contract între recurentă şi intimată, precizând că înscrisul cu nr. 146/13.06.2017 nu este un contract, cu atât mai puţin unul nenumit având ca obiect obligaţia reglementată de art. 1856 C. civ. şi nu poate fi considerat nici început de dovada scrisă, precum şi faptul că prin acest înscris nu şi-a asumat o obligaţie de plată contractuală.

Susţine că nu au fost criticate considerentele prin care prima instanţă a stabilit că lucrările au fost executate în baza unui contract dintre intimată şi societatea D. S.R.L şi nici considerentele prin care prima instanţă a stabilit că natura înscrisului nr. 146/13.06.2017 nu este cea a unui contract de antrepriză, astfel că în temeiul principiului disponibilităţii şi raportat la normele privind efectul devolutiv al apelului, această statuare a primei instanţe nu putea şi nu făcea obiectul analizei în apel.

Totodată, menţionează că recalificarea înscrisului cu nr. 146/13.06.2017 din contract de antrepriză în contract nenumit nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor şi nu respectă dispoziţiile art. 1225 şi art. 1226 din C. civ. şi nici dispoziţiile art. 1856 din acelaşi cod.

Printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de casare, recurenta-pârâtă precizează că prin considerentele hotărârii recurate a fost schimbată starea de fapt şi de drept necontestată pe calea apelului formulat în cauză. În opinia sa, înscrisul nr. 146/13.06.2017 nu putea fi analizat în apel decât din două perspective: fie cea expusă prin cererea de apel, conform căreia acest înscris nu este un contract ori un început de dovadă scrisă a vreunui contract încheiat între recurentă şi intimată, fie cea reţinută în sentinţa civilă nr. 34/2021, conform căreia acest înscris este un contract având ca obiect obligaţia prevăzută de art. 1856 din C. civ.

Instanţa de apel nu a soluţionat cauza prin raportare la limitele trasate prin motivele de apel, ci a reanalizat cauza direct de la premisa, contrară sentinţei civile nr. 34/2021 şi motivelor de apel, că înscrisul nr. 146/13.06.2017 are conţinutul unui contract de antrepriză. Or, aceste considerente, cu un caracter decisiv în hotărârea recurată, sunt diametral opuse considerentelor cu caracter decisiv din hotărârea primei instanţe, atât sub aspectul stării de fapt, cât şi sub aspectul stării de drept, deşi aceste considerente ale primei instanţe nu au făcut obiectul apelului.

Potrivit recurentei-pârâte, au fost încălcate atât principiul disponibilităţii, cât şi limitele efectului devolutiv ale apelului, instanţa de apel schimbând starea de fapt şi de drept necontestată şi pronunţându-se asupra altor aspecte decât acelea care au făcut obiectul apelului.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine, pe de o parte, că hotărârea cuprinde motive contradictorii iar, pe de altă parte, că hotărârea nu cuprinde considerentele pentru care s-au respins motivele de apel.

Detaliind, precizează că deşi hotărârea recurată menţine ca temeinică şi legală hotărârea primei instanţe de fond şi deşi s-a respins apelul, considerentele hotărârii recurate reţin o altă stare de fapt şi de drept în cauză, străină de motivele de apel.

Astfel, hotărârea recurată stabileşte că lucrările au fost realizate în executarea înscrisului nr. 146/13.06.2017 pe care îl reţine ca fiind un contract de antrepriză, însă prima instanţă a admis cererea de chemare în judecată, stabilind o situaţie contrară, şi anume că lucrările nu au fost executate în baza acestui înscris, iar acest înscris nu este un contract de antrepriză, ci de altă natură.

De asemenea, soluţia instanţei de apel a fost pronunţată reţinând că obligaţia de plată a recurentei rezultă din art. 1864 din C. civ., iar soluţia primei instanţe a fost pronunţată reţinând că obligaţia de plată rezultă din art. 1856 din C. civ.. În opinia sa, cele două texte legale nu reglementează aceeaşi situaţie juridică, fiind exclus ca ambele soluţii să fie legale şi temeinice simultan.

Mai susţine recurenta-pârâtă că instanţa de apel cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) teza ultimă din C. proc. civ. nu a soluţionat motivele de apel, întrucât nu s-a raportat la criticile de nelegalitate şi netemeinicie deduse judecăţii prin cererea de apel.

Protrivit recurentei-pârâte, criticile din apel nu au fost analizate şi înlăturate pe baza unor considerente, oricât de sumare, sau cu o minimă motivare a soluţiei de respingere ca nefondat a apelului, aceasta echivalând cu o nemotivare a hotărârii.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat neaplicarea de către insanţa de apel a prevederilor art. 70 alin. (1), art. 71, art. 72, art. 75 şi art. 137 şi 1371 din Legea 31/1990, a art. 218 alin. (2) din C. civ. şi aplicarea greşită a art. 1301, art. 1309 din C. civ., privind reprezentarea societăţii pe acţiuni şi acordarea, de către o societate pe acţiuni, a unui mandat de reprezentare.

Totodată, menţionează că hotărârea nu cuprinde analiza acestui motiv de recurs.

În argumentare, recurenta-pârâtă a evocat dispoziţiile art. 70 alin. (1), art. 71 alin. (1), art. 72 şi art. 75 din Legea nr. 31/1990, precum şi art. 218 alin. (2) din C. civ., susţinând că a dedus judecăţii instanţei de apel faptul că o persoană juridică, constituită potrivit Legii nr. 31/1990, nu poate fi angajată în raporturi obligaţionale decât prin administratorul acesteia ca organ reprezentativ, în speţă, un consiliu de administraţie, ales în condiţiile art. 137 si 1371 din Legea nr. 31/1990.

În opinia sa, doar un înscris purtând semnătura membrilor consiliului de administraţie, sau a acelui membru desemnat în mod special prin hotărâre AGA în acest scop, poate, potrivit dispoziţiilor indicate, să reflecte consimţământul societăţii, societate pe acţiuni, ori poate face acte de recunoaştere a unei datorii.

Prima instanţă a reţinut însă că înscrisul cu nr. 146/13.06.2017 este un început de dovadă scrisă a unui contract având ca obiect obligaţia prevăzută de art. 1856 C. civ. şi că această probă conduce la concluzia existenţei raportului contractual prin coroborare cu faptul că semnătura conducătorului departamentului financiar-contabil a fost aplicată pe un extras de cont în care figura suma solicitată la plată de către intimată.

Menţionează că susţinerea instanţei de apel, în sensul că extrasul de cont semnat de compartimentul financiar contabil ar proveni de la societatea recurentă şi ar reprezenta un extras dintr-un registru al societăţii, este dată cu încălcarea art. 255 alin. (2) din C. proc. civ. şi contravin celor reţinute de prima instanţă. Ceea ce nu a fost contestat de către părţi este faptul că extrasul de cont provine de la societatea reclamantă.

De asemenea, recurenta-pârâtă a criticat considerentele instanţei de apel prin care s-a reţinut că martorul E., în calitate de reprezentant aparent a încheiat în mod consensual un contract de antrepriză cu societatea intimată al recurentei, în temeiul unei împuterniciri verbale.

Subliniază că voinţa societăţii este voinţa comun exprimată prin hotărâre AGA de către acţionari şi doar aceştia împreună pot decide ca societatea să fie reprezentată de către o persoană care nu este membru al consiliului de administraţie. În speţă, nu există o astfel de hotărâre AGA, hotărârea recurată nereţinând existenţa vreuneia.

Cu privire la acest aspect, consideră eronată susţinerea instanţei de apel în sensul că cel ce a dat împuternicirea verbală este dl. F. jr., cu privire la care se reţine faptul că ar fi avut calitatea de "decident", respectiv de "administrator" al societăţii recurente, deşi acesta nu doar că nu a avut această calitate, dar acesta nu era nici membru al consiliului de administraţie, nici acţionar majoritar.

În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a art. 1309 din C. civ., în sensul că a reţinut că martorul E. este persoana care a exprimat consimţământul societăţii, în calitate de "falsus procurator" şi reprezentant al societăţii.

Susţine că o astfel de ipoteză nu a făcut obiectul apelului, nu a fost susţinută de părţi şi nu a fost reţinută de prima instanţă în hotărârea supusă apelului, fiind depăşite limitele devolutive ale apelului.

Pe de altă parte, existenţa unei pretinse "împuterniciri verbale" în raport cu dispoziţiile art. 70-75 Legea 31/1990 şi textele legale menţionate, excludea posibilitatea de a exista vreo reprezentare legale sau aparenţa vreuneia, căci nu putea determina un terţ "să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta şi că acţionează în limita puterilor conferite", dat fiind că s-a reţinut că nu exista niciun înscris care să confere o astfel de aparenţă.

Totodată, indică faptul că martorul a arătat în clar că a contactat societatea intimată în calitate de administrator şi asociat al societăţii G. S.R.L., societate ce urma să administreze cele două restaurante.

Cu încălcarea art. 1309 alin. (1) din C. civ., hotărârea recurată reţine că martorul a acţionat pe seama societăţii recurente, fără a avea împuternicire din partea organelor societare.

Susţine recurenta-pârâtă, că nu sunt îndeplinite nici condiţiile cu privire la situaţia de excepţie prevăzută de art. 1309 alin. (2) din C. civ., neexistând un mandat materializat printr-o împuternicire scrisă care că confere o falsă realitate a existenţei unui mandat.

De altfel, hotărârea recurată nu cuprinde considerentele pentru care instanţa a reţinut ipoteza unui "falsus procurator", respectiv aspecte de fapt şi de drept precum şi probele care au condus-o la reţinerea unei astfel de ipoteze, ipoteza care nu a fost pusă nici în discuţia părţilor şi nu a făcut nici obiectul apelului (neregăsindu-se între motivele de apel).

Contrar considerentelor primei instanţe, o societate constituită potrivit Legii nr. 31/1990 nu poate intra în raporturi juridice şi nu îşi poate asuma obligaţii prin voinţa oricărui angajat al acesteia, ori prin voinţa oricărei persoane cu care are vreo legătură contractuală ori de altă natură, ci exclusiv prin reprezentantul său legal, desemnat în condiţiile legii, care acţionează conform limitelor desemnării sale şi a celor stabilite suplimentar de către organul deliberativ al societăţii.

Astfel, semnătura aplicată de un angajat din compartimentul financiar contabil, indiferent dacă acesta are calitatea de conducător al compartimentului sau nu, pe un înscris, în speţă pe un extras de cont, nu constituie un act de recunoaştere a unei obligaţii de plată din partea societăţii recurente.

În acelaşi sens, discuţiile purtate între un terţ de societate, în speţă martorul E., şi societatea intimata nu pot genera raporturi contractuale, respectiv obligaţii de plată în sarcina sa.

Nici conducătorul compartimentului financiar contabil, nici martorul E. nu au avut calitatea de administratori ai recurentei-pârâte la momentul de referinţă, aspect reţinut de instanţele de fond, iar administratorul desemnat şi numit în această calitate în condiţiile legii, nu a semnat extrasul de cont nr. 316/10.01.2018, nici pretinsul contract nr. x/13.06.2017.

Prin urmare, pretinsul contract şi pretinsul act de recunoaştere a obligaţiei de plată nu provin, în condiţiile legii, de la reprezentantul societăţii şi atribuirea de efecte juridice încalcă normele de drept material sus menţionate.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă reclamă aplicarea greşită (neaplicarea) Ordinului OMFP nr. 2861/2009.

Totodată, menţionează că hotărârea nu cuprinde considerentele pentru care acest motiv de apel a fost respins.

Dând valoarea juridică extrasului de cont, instanţa de apel a încălcat şi Ordinul OMFP nr. 2861/2009, întrucât înscrisul extras de cont nu doar că nu are valoare de act juridic, dar nu îndeplineşte nici condiţiile pentru a avea valoare de act financiar contabil.

Conform Ordinului OMFP nr. 2861/2009, un extras de cont este un document contabil cod 14-6-3. Procedura de întocmire şi utilizare, precum şi formularul tipizat aferent documentului cod 14-6-3 au fost reglementate de Ordinul OMFP nr. 3512/2008.

Conform OMFP nr. 3512/2008, extrasul de cont (14-6-3) este întocmit de unitatea emitentă şi circulă la unitatea debitoare pentru a fi semnat de conducătorul unităţii debitoare şi de conducătorul compartimentului financiar contabil. De asemenea, se prevede că printre menţiunile minimal obligatorii ale formularului aferent extrasului de cont se numără semnătura conducătorilor unităţilor.

Extrasul de cont nr. 316/10.01.2018, deşi apare ca fiind întocmit potrivit formularului tipizat anexă la OMFP nr. 3512/2008, nu poartă semnătura conducătorului societăţii recurente, cu consecinţa că acest înscris nu are valoarea contabilă, cu atât mai puţin valoare juridică de act de recunoaştere a unei obligaţii de plată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă formulează critici privind încălcarea art. 315 din C. proc. civ. cu referire la cazurile de inadmisibilitate a probei cu martori.

De asemenea, invocă neanalizarea acestui motiv de apel de către instanţa de apel.

Susţine că proba cu martorul H. era una inadmisibilă, întrucât acesta avea calitatea de administrator al societăţii intimate, context în care se afla în legături de interese cu intimata.

Deşi a dedus judecăţii în apel situaţia martorilor şi incompatibilitatea lor, motivul de apel în legătură cu persoana acestora nu a fost analizat în hotărârea recurată, hotărârea fiind nemotivată, fiind pronunţată cu neobservarea cazului de inadmisibilitate a probei conform art. 315 pct. 3 din C. proc. civ.

De asemenea, susţine că hotărârea încalcă prevederile art. 310 alin. (1) din C. proc. civ. privind condiţiile în care un înscris poate fi calificat ca fiind început de dovadă scrisă.

Totodată, a menţionat faptul că hotărârea recurată nu cuprinde nicio analiză a acestui motiv de apel.

Consideră că instanţa de apel nu a observat cele trei condiţii prevăzute de art. 310 alin. (1) din C. proc. civ., pentru ca un înscris să poată fi calificat ca fiind început de dovadă scrisă, respectiv nu a observat deosebirea dintre "scriere", care este olografă, şi" înscris".

Evidenţiază că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că înscrisul cu nr. 146/13.06.2017 este un început de dovadă scrisă întrucât poartă ştampila societăţii, or, ştampila nu este o scriere, nefiind realizată olograf, iar înscrisul cu nr. 146/13.06.2017 a fost tehnoredactat.

Totodată, hotărârea este nemotivată în ce priveşte considerentul că deşi nu se poate stabili cine anume a aplicat ştampila pe înscris, instanţa de apel a reţinut că "exclude posibilitatea ca o terţă persoană să fi utilizat în mod fraudulos respectiva ştampilă".

De asemenea, hotărârea recurată nu cuprinde considerente cu privire la motivul de apel privind încălcarea art. 310 din C. proc. civ., sau cuprinde considerente contradictorii, care se exclud reciproc.

Astfel, după ce a reţinut că înscrisul nr. 146/13.06.2017 nu poartă decât o ştampilă atribuibilă recurentei-pârâte, nu şi o semnătură, şi că acesta este un început de dovadă scrisă, instanţa de apel a reţinut că acelaşi înscris sub semnătură privată reflectă încheierea între cele două părţi a unui contract de execuţie de lucrări ale cărui clauze sunt cele reflectate de conţinutul său.

În opinia sa, înscrisul nr. 146/13.06.2017 nu este un înscris sub semnătură privată, întregul conflict cu privire la acest înscris subzistând tocmai ca urmare a faptului că el nu poartă o semnătură.

Instanţa de apel nu doar că nu a analizat condiţiile pentru existenţa unui început de dovadă scrisă în sensul legii, dar în final i-a atribuit o calificare diferită, contradictorie cu cele reţinute anterior aceea de "înscris sub semnătură privată care reflectă un contract de antrepriză".

Aceste considerente, contrare considerentelor sentinţei civile nr. 34/2021, nu susţin nici soluţia din dispozitiv, de respingere a apelului, ca neîntemeiat şi de menţinere în tot a sentinţei ca fiind temeinică şi legală.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488, art. 310 din C. proc. civ., art. 1309, art. 1856 din C. civ., Legea nr. 31/1990 şi celelalte texte legale invocate.

IV. Apărarea formulată:

La 18 iulie 2024, intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 205 şi următoarele din C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 27.05.2024, iar prin rezoluţia din data de 16 ianuarie 2025 a fost stabilit termen de judecată la data de 6 martie 2025.

V. Soluţia instanţei de recurs:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta nu este fondat, pentru următoarele considerente:

În prezenta cauză, instanţele au fost învestite cu soluţionarea unei acţiuni, prin intermediul căreia reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la achitarea sumei de 221,903,65 RON, reprezentând contravaloarea restului neachitat din factura fiscală seria x nr. x din 13.10.2017 scadentă la data de 12.11.2017 şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 135.951,825 RON calculate de la data scadenţei 12.11.2017, având în vedere şi clauza contractuală prevazute de art. 3.3 din Contractul de execuţie lucrări nr. x/13.06.2017.

Reţinând că prin încheierea contractului nr. x/13.06.2017 de către părţile litigante s-au născut raporturi juridice formate din asumarea de către pârâta B. S.A. a obligaţiei de plată a contravalorii lucrărilor realizate de reclamanta A. S.R.L. la obiectul Restaurante I. şi J., Cluj Napoca, Calea x, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe, de admitere a cererii de chemare în judecată.

Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâta, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Procedând la examinarea motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a circumscris motivelor de casare critici eterogene, sens în care se apreciază că, prioritar examinării, este necesară încadrarea lor în ipotezele de recurs pertinente.

Astfel, sub aspectul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., urmează a fi analizate criticile privind nemotivarea şi motivarea contradictorie a deciziei recurate, prezentate disparat în tot cuprinsul cererii de recurs.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., urmează a fi analizate criticile privind încălcarea de către instanţa de apel dispoziţiilor art. 477, art. 479 din C. proc. civ. şi a principiului disponibilităţii, încălcarea dispoziţiilor art. 255 alin. (2) din C. proc. civ., încălcarea prevederilor art. 315 din C. proc. civ., precum şi a prevederilor art. 310 din acelaşi act normativ.

Din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., vor fi analizate criticile privind neaplicarea de către prima instanţă de control judiciar a dispoziţiilor art. 70 alin. (1), art. 71, art. 72, art. 75 şi art. 137 şi 1371 din Legea 31/1990, a art. 218 alin. (2), aplicarea greşită a art. 1301, art. 1309 din C. civ., precum şi aplicarea greşită a Ordinului OMFP nr. 2861/2009.

Procedând la examinarea criticilor subsumate de recurenta-pârâtă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte le găseşte nefondate şi le va respinge.

Prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. a fost instituită obligaţia instanţei de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

În prezenta cauză, din parcurgerea deciziei recurate se observă că aceasta respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi au justificat soluţia de respingere a apelului, părţile având posibilitatea de a înţelege argumentele care au determinat pronunţarea acestei soluţii, iar controlul judiciar fiind posibil pe baza considerentelor expuse de instanţa de apel.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, nu se poate reţine teza că instanţa de apel nu a motivat hotărârea raportat la motivele de nelegalitate şi de netemeinicie deduse judecăţii prin cererea de apel, câtă vreme există posibilitatea de a se răspunde grupat sau implicit argumentelor părţilor, cerinţa esenţială fiind ca instanţa să fi examinat în mod real apărările acestora.

Din lecturarea cererii de apel, Înalta Curte observă că apelanta-pârâtă, pentru a justifica inexistenţa obligaţiei de plată, a contestat chiar încheierea contractului dedus judecăţii. Astfel, faptul că instanţa de apel a procedat la stabilirea situaţiei de fapt pe baza probatoriul administrat şi la încadrarea juridică a situaţiei de fapt stabilite, arătând argumentele pentru care a considerat că între părţi a existat un raport juridic obligaţional şi a stabilit conţinutul acestuia, constatând îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii contractuale a pârâtei, nu are semnificaţia neanalizării motivelor de apel sau a stabilirii unei situaţii de fapt contrare celei reţinute de prima instanţă.

Notează instanţa supremă că substituirea ori completarea considerentelor hotărârii de primă instanţă de către instanţa de apel constituie mijloace prin care se exercită şi se concretizează controlul judiciar al acesteia din urmă, ori de câte ori soluţia adoptată de prima instanţă este legală, dar ea se explică prin alte considerente ori şi prin alte considerente.

Astfel, tratarea diferită ori mai detaliată a unor aspecte relevante ale cauzei prin hotărârile celor două instanţe de fond este, în mod firesc, influenţată de dublul rol pe care îl are instanţa de apel în soluţionarea unui litigiu, respectiv de instanţă devolutivă (de fond) şi de instanţă de control judiciar, chestiune care nu conduce la concluzia existenţei unor considerente contradictorii între sentinţa de fond, obiect al apelului şi decizia pronunţată de prima instanţă de control judiciar.

De altfel, concluzia instanţelor de fond a fost una comună, anume a existenţei în sarcina pârâtei a unei obligaţii contractuale în conţinutul indicat de reclamantă.

Nu pot fi primite nici criticile recurentei-pârâte în sensul că motivarea deciziei nu cuprinde considerentele pentru care s-au respins motivele de apel referitoare la încălcarea normelor privind reprezentarea societăţii pe acţiuni, cu referire la neaplicarea art. 70 alin. (1), art. 71, art. 72, art. 75 şi art. 137 şi 1371 din Legea 31/1990, a art. 218 alin. (2), art. 1301, art. 1309 din C. civ., atât timp cât hotărârea atacată cuprinde considerente suficiente care justifică soluţia de respingere a apelului, fiind exprimată argumentat opinia instanţei de apel în sensul că nu se poate reţine lipsa consimţământului din partea apelantei, chiar şi în măsura în care acesta ar fi fost exprimat prin intermediul unui falsus procurator.

Faptul că instanţa de apel nu a făcut referire explicită la neaplicarea prevederilor art. 70 alin. (1), art. 71, art. 72, art. 75 şi art. 137 şi 1371 din Legea 31/1990 nu reprezintă o nemotivare a deciziei recurate, având în vedere că instanţa de apel a stabilit că întreg comportamentul martorului E. permitea concluzia că acesta era împuternicit să angajeze apelanta în raporturile cu intimata, fiind exclusă, prin ipoteză, aplicarea prevederilor legale invocate în cererea de apel.

Observă instanţa supremă că aceste considerente sunt suficiente pentru a justifica înlăturarea argumentelor din cererea de apel privind aplicarea normelor legale invocate, în sensul necesităţii unui mandat de reprezentare şi administrare a societăţii pe acţiuni.

Aceeaşi concluzie se impune şi motivului de recurs privind neanalizarea motivului de apel privind încălcarea de către prima instanţă a art. 310 alin. (1) din C. proc. civ.

În stabilirea situaţiei de fapt şi a conţinutului obligaţiei deduse judecăţii, instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 310 alin. (1) din C. proc. civ., text de lege pe care l-a indicat în mod expres în cuprinsul hotărârii, făcând o analiză a condiţiilor acestuia şi reţinând doar aspectele pe care le-a considerat esenţiale în susţinerea soluţiei pronunţate. Pe de altă parte, normele procedurale permit motivarea implicită şi o astfel de motivare trebuie recunoscută atunci când instanţa prezintă un raţionament logic cu incidenţa discuţiilor propuse de parte.

Obligaţia de a motiva hotărârea nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale care, prin conţinutul lor, sunt susceptibile să influenţeze soluţia. Or, aceste exigenţe au fost respectate. Astfel, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile. Totodată, faptul că au fost interpretate elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte, acordându-se o altă relevanţă acestora, nu echivalează cu o nemotivare. Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esenţă, de conţinut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă.

În egală măsură, constată instanţa supremă că decizia atacată conţine, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, atât argumentarea în fapt, cât şi argumentarea în drept a soluţiei pronunţate, neexistând contradicţie între motivare şi soluţia pronunţată.

De altfel, contradicţia avută în vedere de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., atunci când priveşte doar considerentele, trebuie să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situaţii întâlnindu-se atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia, sau atunci când se reţine caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

În cauza de faţă, recurenta-pârâtă apreciază că hotărârea instanţe de prim control judiciar cuprinde motive contradictorii întrucât, pe de-o parte s-a reţinut că înscrisul nr. 146/13.06.2017 poartă doar o ştampilă atribuibilă recurentei, pentru ca ulterior să considere înscrisul ca fiind unul sub semnătură privată.

Înalta Curte nu va primi această critică, întrucât lecturarea considerentelor deciziei recurate nu relevă nicio contradicţie în privinţa raţionamentului instanţei de apel, iar critica formulată de recurenta-pârâtă ţine de aprecierea probatoriului, chestiune care excedează obiectului recursului.

Observă instanţa supremă că motivele invocate în hotărârea recurată nu sunt contradictorii, ci oferă părţilor şi instanţei de control judiciar o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv, existând o unitate logică între dispozitiv şi considerente.

Împrejurarea că recurenta-pârâtă nu este de acord cu soluţia pronunţată nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a hotărârii, la fel cum neînsuşirea apărărilor expuse de către parte nu reprezintă o nemotivare a hotărârii.

În ceea ce priveşte critica recurentei-pârâte cu privire la neanalizarea motivului de apel cu referire la încălcarea dispoziţiilor art. 315 din C. proc. civ., privind inadmisibilitatea probei cu martori, instanţa supremă constată, în urma lecturării cererii de apel, că acest aspect nu a făcut obiectul analizei instanţei de apel, nefiind învestită prin memoriul de apel cu judecarea acestui motiv de apel.

În realitate, criticile formulate doar cu privire la martorul E. au privit valoarea probatorie acordată de primă instanţă şi nu existenţa unui caz de inadmisibilitate. De altfel, proba testimonială nu este inadmisibilă, în condiţiile în care s-a reţinut existenţa unui început de dovadă scrisă.

Notează instanţa supremă că reaprecierea probatoriului şi stabilirea unei alte situaţii de fapt, ţine de temeinicia hotărârii şi nu cade sub controlul de legalitate în calea de atac a recursului, în cadrul căreia, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., instanţa competentă stabileşte conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Consecutiv, notează Înalta Curte că instanţele devolutive sunt suverane în aprecierea utilităţii, pertinenţei şi concludenţei probelor, instanţa de recurs neputând cerceta modalitatea de apreciere a probelor administrate de către instanţele de fond, în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt. Cu alte cuvinte, capacitatea unei probe de a contribui la soluţionarea fondului cauzei intră în competenţa exclusivă de analiză a instanţelor devolutive.

În egală măsură, nu se poate reproşa instanţei de apel că nu a pus în discuţia contradictorie a părţilor recalificarea juridică a înscrisului nr. 146/13.06.2017, dat fiind faptul că acest aspect urma să fie dezlegat în urma delibării.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte concluzionează că în cuprinsul deciziei recurate există considerente suficiente care fundamentează soluţia de respingere a cererii de apel, astfel încât atât părţile, cât şi instanţa de control judiciar au putut să înţeleagă argumentele care au stat la baza soluţiei dispuse, în acord cu art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Prin intermediul motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat încălcarea limitelor efectului devolutiv în apel, cu referire la dispoziţiile art. 477 şi art. 479 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, s-a arătat că, în apel, instanţa de prim control judiciar nu s-a limitat la verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii în limitele motivelor de apel expres indicate, ci, cu depăşirea lor şi cu încălcarea caracterului devolutiv al apelului, a reţinut o altă stare de drept şi de fapt.

Notează instanţa supremă că efectul devolutiv al căii ordinare de atac, consacrat de art. 476 din C. proc. civ., cunoaşte o dublă limitare, potrivit dispoziţiilor art. 477 şi art. 478 din acelaşi act normativ. Prin urmare, pe de o parte, interesează criticile concrete formulate de către apelantă la adresa hotărârii primei instanţe, instanţa de apel fiind ţinută să judece cauza în limitele motivelor de apel, iar, pe de altă parte, ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, nefiind posibilă schimbarea în apel a cadrului procesual obiectiv şi subiectiv stabilit în faţa primei instanţe.

Observă instanţa supremă că pentru a verifica temeinicia şi legalitatea soluţiei primei instanţe cu privire la obligaţia pârâtei de a plăti reclamantei sumele solicitate ca urmare a neexecutării obligaţiei ce derivă din contractul nr. x/13.06.2017, în condiţiile în care atât prin întâmpinarea formulată la fond, cât şi prin apel a fost contestată chiar existenţa acestui contract, instanţa de apel a apreciat a fi necesară determinarea existenţei şi a conţinutului raportului juridic obligaţional.

Astfel, a considerat că în baza principiului consensualismului, exprimarea neîndoielnică a voinţei de a contracta, indiferent dacă este sau nu reflectată în scris, este aptă de a da naştere unor obligaţii în sarcina persoanei de la care emană, urmând ca întinderea conţinutul raportului juridic obligaţional să aibă în vedere criteriile prevăzute de legiuitor.

În urma probatoriului administrat, a conchis instanţa de apel în sensul că pârâtei îi revenea obligaţia contractuală de achita contravaloarea lucrărilor executate şi solicitate la plată de către reclamantă.

Constată instanţa supremă că tocmai aceste aspecte au fost supuse analizei instanţei de apel, criticile din cererea de apel vizând inexistenţa unui contract încheiat între părţile litigante, precum şi faptul că înscrisul nr. 146/13.06.2017 nu este un contract şi niciun început de dovadă scrisă. Or, urmare a acestor critici, instanţa de apel a procedat la determinarea existenţei sau nu a acestuia, precum şi la determinarea conţinutului obligaţiilor asumate. În aceste coordonate, sunt nefondate criticile recurentei-pârâte în sensul că nu au fost criticate prin apel statuările primei instanţe privind executarea lucrărilor de reparaţie în baza unui contract încheiat între intimata-reclamantă şi societatea D. S.R.L. şi nici cele prin care s-a reţinut că natura înscrisului nr. 146/13.06.2017 nu este cea a unui contract de antrepriză.

Contrar alegaţiilor recurentei-pârâte, instanţa supremă constată că analiza instanţei de apel nu a plecat de la premisa că între părţile litigiului a fost încheiat un contract de antrepriză, nicăieri în cuprinsul deciziei recurate neexistând acest argument.

Rezultă deci că instanţa de apel a fost învestită cu stabilirea asumării acestei obligaţii contractuale de către părţi, sens în care Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a respectat normele de procedură privind efectul devolutiv al apelului.

Pentru a concluziona, vom reţine că devoluţiunea declanşată prin cererea de apel era totală, întrucât pârâta a solicitat, prin intermediul căii de atac la dispozitiv, schimbarea în tot a soluţiei, în sensul respingerii acţiunii. Aceasta a permis primei instanţe de control judiciar ca, menţinînd în esenţă aceeaşi situaţie de fapt ca prima instanţă, anume că printr-un înscris pârâta şi-a asumat obligaţia de a plăti suma pretinsă, să dea altă relevanţă în drept raporturilor contractuale dintre părţi.

Nici critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 255 alin. (2) din C. proc. civ. nu este întemeiată.

Potrivit acestei norme legale, dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanţa va putea decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui.

Recurenta-pârâtă arată că, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel, în temeiul dispoziţiilor art. 255 alin. (2) din C. proc. civ., că extrasul de cont semnat de compartimentul financiar contabil provine de la societatea recurentă. Precizează că acest aspect contravine situaţiei de fapt reţinute, iar ce nu a fost contestat este faptul că extrasul emană de la societatea intimată.

Examinând decizia recurată sunt acest aspect, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, că prima instanţă de control judiciar a raportat valoarea probatorie a extrasului de cont emis de intimata-reclamantă atât la împrejurarea că acesta a fost înregistrat în contabilitatea recurentei-pârâte, sub nr. x/7.02.2018, cât şi la celelalte probe administrate. Astfel, primind nr. de înregistrare în propria contabilitate, înscrisul poate fi asimilat registrelor ţinute de către profesionişti pentru faptele şi chestiunile legate de activitatea lor profesională.

În egală măsură, reţine instanţa supremă că concluzia la care a ajuns instanţa de prim control judiciar, după analizarea întregului material probator, s-a raportat la stabilirea unei situaţii de fapt şi nu este natură, prin ea însăşi, să conteste/infirme aplicarea normelor procedurale indicate.

De asemenea, observă Înalta Curte că argumentul privind pretinsa aplicare greşită a dispoziţiilor art. 315 din C. proc. civ. a fost invocat pentru prima dată în recurs, motiv pentru care nu poate fi analizat, conform art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Din verificările proprii, Înalta Curte reţine că acest aspect nu a fost sesizat în apel, cale devolutivă de atac prin care instanţa a examinat cauza sub toate aspectele, printr-o nouă judecată asupra fondului, statuând asupra cauzei atât în fapt, cât şi în drept în limita criticilor formulate de apelanta-pârâtă. În măsura în care instanţa de apel a respins apelul pârâtei prin decizia atacată cu acest recurs pe baza criticilor formulate împotriva sentinţei, care nu au vizat aspectele sesizate prin recurs şi nici nu şi-a întemeiat decizia pe aspecte nou sesizate din oficiu, rezultă că nu a existat nicio împiedicare de natură procesuală pentru ca pârâta să poată sesiza în apel toate aspectele supuse examinării prin memoriul de recurs.

Ultimul motiv de recurs, încadrat de recurenta-pârâtă în cazul de casare stabilit de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 310 din acelaşi cod, relative la începutul de dovadă scrisă.

Se reproşează instanţei de apel că a apreciat că înscrisul nr. 146/13.06.2017 prezentat de reclamantă ar constitui un început de dovadă scrisă, deşi poartă doar ştampila societăţii.

Din examinarea considerentelor deciziei atacate, Înalta Curtea reţine că instanţa de apel a redat dispoziţiile art. 310 C. proc. civ., şi reţinând, în mod legal, că un început de dovadă scrisă poate face dovadă numai dacă este completat prin alte probe, inclusiv martori şi prezumţii, a stabilit valoarea sa probatorie în contextul factual dedus judecăţii.

Cum argumentul recurentei-pârâte nu vizează un considerent decizoriu al instanţei de apel, motivul de recurs încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. nu este întemeiat.

Astfel, nefiind încălcate norme de procedură a căror sancţiune atrage nulitatea hotărârii, instanţa supremă constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este întemeiat.

În privinţa criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acestea nu pot fi primite.

Motivul de recurs de care se prevalează recurenta-pârâtă presupune refuzul aplicării normei juridice sau interpretarea greşită unei prevederi legale, în timp ce aplicarea greşită a legii presupune dezacordul dintre norma juridică aplicată şi situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond.

În cauză, recurenta-pârâtă a invocat neaplicarea dispoziţiilor art. 70 alin. (1), art. 71, art. 72, art. 75 şi art. 137 şi 1371 din Legea 31/1990, a art. 218 alin. (2), aplicarea greşită a prevederilor art. 1301, art. 1309 din C. civ. şi aplicarea greşită a normei Ordinului OMFP nr. 2861/2009.

Instanţa supremă constată că instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că între cele două părţi a fost încheiat contractul de execuţie lucrări nr. x/13.06.2017, înscrisul sub semnătură privată depus de către intimata-reclamantă în dovedirea pretenţiilor sale având valoarea unui început de dovadă scrisă şi că în cauză s-au produs efectele mandatului aparent în temeiul art. 1309 alin. (2) din C. civ., deoarece lucrările efectuate de către reclamantă au fost executate în beneficiul pârâtei, iar comportamentul domnului E. a fost de natură să ducă la concluzia că acesta era împuternicit de societatea pârâtă să o angajeze în raporturile cu intimata-reclamantă.

Concluziile instanţei de apel s-au sprijinit pe analiza probelor administrate, astfel că au avut la bază elemente de fapt pe care, în considerarea caracterului devolutiv al apelului, avea prerogative de a le stabili.

În ce priveşte însă judecata în recurs, din prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., rezultă că aceasta este limitată la verificarea aspectelor de nelegalitate la care se referă evocatele prevederi legale, instanţei de recurs nefiindu-i îngăduit a reconsidera starea de fapt stabilită în primă instanţă şi/sau apel, procedând la reaprecierea probelor administrate.

Înalta Curte constată că, deşi se invocă neaplicarea dispoziţiilor art. 70 alin. (1), art. 71, art. 72, art. 75 şi art. 137 şi 1371 din Legea 31/1990, a art. 218 alin. (2), aplicarea greşită a prevederilor art. 1301, art. 1309 din C. civ., aplicarea greşită a normei Ordinului OMFP nr. 2861/2009, de către instanţa de apel, examinarea memoriului de recurs relevă faptul că recurenta-pârâtă tinde a schimba situaţia de fapt reţinută în urma reevaluării şi reinterpretării probelor.

Astfel, deşi prin motivele de recurs recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, că nu se poate reţine existenţa în cauză a ipotezei mandatului aparent, că lipsa totală a consimţământului la încheierea convenţiei se sancţionează cu nulitatea absolută a acestuia şi că extrasul de cont semnat de o persoană fără putere de reprezentare nu este de natură a stabili consimţământul pârâtei în vederea formării unui acord de voinţe imperios necesar pentru formarea valabilă a contractului, instanţa supremă nu poate reţine aceste critici întrucât acestea reprezintă o negare a modului în care instanţa de apel a înţeles să interpreteze juridic circumstanţele de fapt prezentate.

Interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt care nu constituie motiv de casare, iar o eventuală interpretare eronată a probatoriului administrat nu poate fi valorificată pe calea recursului, depăşind limitele de verificare îngăduite unei instanţe de recurs.

Faţă de cele menţionate anterior, Curtea constată că, deşi partea invocă greşita interpretare a normelor de drept material, respectiv cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în realitate, prin cererea de recurs formulată, recurenta-pârâtă a criticat, în esenţă, modul în care instanţa de apel a reţinut situaţia de fapt şi a apreciat probatoriul administrat în cauză, fără însă a invoca o veritabilă critică de nelegalitate a deciziei din apel.

Pentru aceste motive, constatând că nu poate fi reţinută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor invocate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 80/2024-A din 28 martie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Referitor la cererea intimatei-reclamante de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Văzând aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată, respectiv factura seria x nr. x din 18.07.2024 şi ordinul de plată emis de K. S.A. din data de 18.07.2024 .

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în promovarea recursului şi în raport de solicitările intimatei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente procesului, urmează ca cererea să fie admisă, în sensul obligării recurentei-pârâte la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 5950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 80/2024-A din 28 martie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 5950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 martie 2025.