Classification of vehicle lease versus transport contract and inadmissibility of factual re-evaluation in extraordinary appeal

Şedinţa publică din data de 12 februarie 2025

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la 21.05.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. şi C. S.A., a solicitat, în principal, admiterea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a Contractului de transport nr. x/04.05.2020 încheiat între B. şi Bristol; în subsidiar, admiterea acţiunii în anularea Contractului de transport nr. x/04.05.2020 încheiat între B. şi Bristol pentru eroare esenţială; admiterea acţiunii în constatarea Contractului de transport nr. x/04.05.2020 încheiat între B. şi Bristol; în măsura în care instanţa va respinge solicitările anterioare, solicită să se constate inexistenţa dreptului B. asupra sumei suplimentare generate prin emiterea Facturii GNXR2021 nr. 37 din 10 mai 2021, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 908 din 10.08.2022 pronunţată de Tribunalul Constanţa a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes. A fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel A. S.A.

Prin decizia civilă nr. 16 din 08.03.2023 pronunţată de Curtea de apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi a fost admis apelul împotriva sentinţei civile nr. 908 din 10.08.2022, pronunţată de Tribunalul Constanţa. A fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că a fost admisă în parte acţiunea. S-a constatat inexistenţa creanţei B. S.R.L. rezultată din emiterea facturii GNXR2021 nr. 37/10.05.2021. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs B. S.R.L. şi C. S.A.

Motivele de recurs invocate de B. S.R.L. sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta susţine că între aceasta şi A. S.A. a fost încheiat un contract de locaţiune nr. x/04.05.2020, în baza căruia aceasta a închiriat intimatei un număr de 18 autovehicule pe o perioadă de 12 luni. Potrivit recurentei, contractul încheiat între părţi este unul de locaţiune, şi nu unul de transport, elementul determinant îl constituie folosinţa autovehiculelor, iar nu traseul ce urma a fi efectuat. Mai arată recurentul că sunt aplicabile prevederile art. 1777 C. civ., ce reglementează contractul de locaţiune.

În continuare, recurenta redă prevederile art. 1166, art. 1169, art. 1170, art. 1178, art. 1182, art. 1266-1272 şi art. 1350 C. civ.. Mai susţine autoarea recursului că toate facturile emise au fost întocmite în conformitate cu natura contractului şi cu obligaţiile asumate de părţi. Potrivit recurentei, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor legale menţionate şi a dat o interpretare eronată naturii juridice a contractului încheiat de părţi, reţinând că este un contract de transport.

Sub un alt aspect, recurenta redă conţinutul unor clauze ale contractului şi susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere în considerentele deciziei recurate şi nu a analizat clauzele prevăzute la art. 2.1, 4.1, 4.2 din contract. Mai arată că obiectul contractului îl reprezintă punerea la dispoziţia intimatei a unui număr de 18 autovehicule, iar curtea de apel avea obligaţia să analizeze prevederile art. 4.1 din contract.

În final, autoarea căii de atac precizează că deşi instanţa de apel a făcut trimitere la mai multe prevederi legale, respectiv art. 1166, art. 1170-1172, art. 1178-1179, art. 1266-1267 şi art. 1272 C. civ., le-a aplicat în mod greşit. Potrivit recurentei, instanţa de apel nu a avut în vedere la dezlegarea cauzei, natura juridică a contractului conform voinţei exprimate de părţi la momentul semnării acestuia.

Recurenta a indicat în cererea de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Motivele de recurs invocate de C. S.A. sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta susţine că între societatea A. S.A. şi B. S.R.L. a fost încheiat un contract de locaţiune. Mai arată că deşi B. S.R.L. şi-a îndeplinit obligaţiile asumate, intimata-reclamantă nu a înţeles să procedeze în acelaşi mod.

Totodată susţine că prin semnarea contractului de închiriere a unor mijloace de transport, societatea B., în calitate de locator s-a obligat să asigure folosinţa unui număr de 18 autovehicule, şi nu de a efectua curse de transport.

În opinia recurentei, acest contract a fost încheiat prin acordul de voinţă al părţilor, consimţământ care a fost exprimat liber şi neviciat.

Recurenta nu şi-a întemeiat în drept cererea de recurs.

Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea din 18 septembrie 2024, instanţa a dispus introducerea în cauză a societăţii D. S.A. şi scoaterea din cauză a intimatei-reclamante A. S.A., având în vedere divizarea acesteia din urmă şi transferarea către societatea nou înfiinţată a drepturilor şi obligaţiilor în ceea ce priveşte prezentul dosar, conform proiectului de divizare parţială autentificat sub nr. x din 29.06.2023 de Societatea Profesională Notarială "E.", înscris aflat la dosar.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L.

Cu titlu prealabil, instanţa supremă reţine că susţinerile recurentei prin care critică neanalizarea de către curtea de apel a clauzelor de la capitolul IV din contract, vor fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că obligaţia de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, corelativ cu obligaţia instanţei ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede obligaţia instanţei de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a analizat clauzele inserate la capitolul IV (art. 4.1-4.2) în contractul încheiat între părţi şi a expus considerente în susţinerea soluţiei pronunţate, astfel cum acestea se regăsesc la filele x din hotărârea recurată.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa supremă constată că în hotărârea recurată se regăsesc argumentele prin care instanţa de apel a analizat natura juridică a contractului, stabilind caracterul complex al acestuia, cu trimiteri exprese la clauzele acestuia.

Se reţine că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părţilor, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat, instanţa de apel argumentând soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., evocând şi aplicând în cauza dedusă judecăţii textele de lege şi actele normative care au stat la baza adoptării soluţiei sale, totodată prezentând raţionamentul-logico juridic prin care a admis apelul.

În ceea ce priveşte criticile privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1166, art. 1170-1172, art. 1178-1179, art. 1266-1267, art. 1270-1272 şi art. 1350 C. civ., dispoziţii legale ce reglementează noţiunea contractului, interpretarea şi efectele acestuia, precum şi răspunderea contractuală, Înalta Curte reţine că acestea nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, nefiind veritabile critici de nelegalitate deoarece recurenta urmăreşte o nouă evaluare a situaţiei de fapt în raport de probele administrate în cauză. Afirmaţiile prin care se invocă greşita interpretare a naturii contractului încheiat între părţi, aduc în discuţie aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în stadiul procesual al recursului.

De altfel, Înalta Curte reţine că argumentele recurentei-pârâte cu privire la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel şi trimiterea la înscrisurile aflate la dosarul cauzei (contract, facturi) nu pot fi analizate în această cale extraordinară de atac.

Instanţa supremă reţine că nu se poate proceda la o devoluare a fondului cauzei şi la o reevaluare a probatoriului administrat de instanţa devolutivă pentru a se stabili o altă situaţie de fapt cu privire la cauzele şi împrejurările în care a intervenit încălcarea obligaţiei contractuale. Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situaţiei de fapt.

Toate argumentele recurentei se referă la interpretarea materialului probator, contestând concluziile instanţei de apel cu privire la starea de fapt reţinută, tinzând să repună în dezbateri aprecierea temeiniciei judecăţii şi solicitând instanţei de recurs exclusiv realizarea unui control de fond al hotărârii, fiind incompatibil cu natura recursului.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A.

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs".

Astfel, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanţa care a pronunţat hotărârea atacată şi-a fundamentat soluţia pronunţată.

Instanţa supremă reţine că susţinerile recurentei prin care face trimitere la situaţia de fapt, respectiv natura juridică a contractului încheiat de părţi şi obligaţiile asumate de către acestea excedează cazurilor de nelegalitate înscrise strict şi limitativ în art. 488 C. proc. civ.

Nemulţumirile generale ale recurentei şi susţinerile legate de aspecte ce ţin de stabilirea situaţiei de fapt nu pot constitui critici de nelegalitate care să poată fi deduse judecăţii în calea extraordinară de atac a recursului.

Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea pronunţată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţii, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, motive care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că argumentele expuse succint de către recurentă nu se încadrează în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 16 din 08.03.2023, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi şi va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 16 din 08.03.2023 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi, ca nefondat.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 16 din 08.03.2023 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 februarie 2025.