Solidary liability claim over misappropriated air conditioners remanded; fourth defendant's liability upheld, incidental appeal annulled.

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2024

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III- a civilă sub nr. x/2017, la data de 15.03.2017, s-a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor B., C., D. şi E. la plata sumei de 686218 RON reprezentând prejudiciu produs în perioada 2012 - martie 2014, în temeiul răspunderii civile delictuale.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349 şi următoarele C. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 8 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepţia necompetenţei procesuale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI a civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI a civilă la data de 17.11.2017, sub nr. x/2017*.

Prin cererea precizatoare depusă de reclamanta A. S.R.L. la termenul de judecată din 18.09.2018 s-a indicat că au fost sustrase din gestiune un număr de 667 de echipamente cu o valoarea contabilă de 690635 RON şi că răspunderea pârâţilor este solidară, conform art. 1382 Noul C. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 18 ianuarie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă în dosarul nr. x/2017:

- au fost respinse ca nefiind utile soluţionării cauzei probele solicitate de pârâtul B. cu interogatoriul reclamantei A. S.R.L. şi cu martori faţă de teza probatorie indicată;

- a fost respinsă ca nefiind utilă soluţionării cauzei proba testimonială solicitată de pârâtul C. având în vedere soluţia pronunţată în dosarul penal şi cele reţinute în hotărârea judecătorească din acel dosar, precum şi teza probatorie indicată;

- a fost respinsă ca nefiind utilă soluţionării cauzei proba testimonială cu martorul F. solicitată de pârâţii D. şi E. întrucât nu a fost indicată teza probatorie, s-a respins ca tardiv solicitată proba cu expertiza contabilă întrucât nu a fost propusă prin întâmpinare, cauza fiind la al şaptelea termen de judecată şi s-a apreciat că nu este utilă soluţionării cauzei proba cu înscrisurile solicitate de aceşti pârâţi a fi depuse de reclamantă, constând în inventarele şi balanţele de verificate.

Prin sentinţa civilă nr. 138 din 2 februarie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâţii D. şi E., a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii B., C., D. şi E., au fost obligaţi pârâţii la plata în solidar către reclamantă a sumei de 686218 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat reclamantei pentru intervalul 2012 - martie 2014 şi au fost obligaţi pârâţii la plata în solidar către reclamantă a sumei de 10512 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru.

Împotriva sentinţei civile nr. 138 din 2 februarie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă în dosarul nr. x/2017, au formulat cereri de apel pârâţii B. şi C.. De asemenea, împotriva încheierii de şedinţă din 18 ianuarie 2022 şi a aceleiaşi sentinţe au declarat apel şi pârâţii E. şi D..

Prin decizia civilă nr. 1028/2023 din 22 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât B. împotriva sentinţei civile nr. 138/02.02.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă în dosarul nr. x/2017.

Au fost admise apelurile formulate de apelanţii - pârâţi E., D. şi C. împotriva încheierii de şedinţă din 18 ianuarie 2022 şi a sentinţei civile nr. 138 din 2 februarie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata - reclamantă A. S.R.L. şi cu intimatul-pârât B..

A fost anulată, în parte, încheierea de şedinţă din 18 ianuarie 2022 şi au fost înlăturate din această hotărâre măsurile de respingere a probei testimoniale şi a probei cu înscrisuri deţinute de reclamantă, probe solicitate de pârâţii E. şi D., a probei cu expertiză contabilă solicitată de pârâţii E. şi D., a probei testimoniale solicitată de pârâtul C..

A fost menţinut restul dispoziţiilor din încheierea de şedinţă din 18 ianuarie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017.

A fost anulată în parte sentinţa civilă nr. 138 din 2 februarie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017.

A fost trimisă cauza aceleiaşi instanţe în vederea rejudecării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâţii E. şi D. şi a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii E., D. şi C..

Au fost menţinute din sentinţa apelată dispoziţiile referitoare la:

- admiterea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul B.;

- obligarea pârâtului B. la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 686218 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat reclamantei în intervalul 2012 - martie 2014, în temeiul răspunderii civile delictuale, şi a sumei de 10512 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L, solicitând, întemeiat pe cazurile de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6,7 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii instanţei de apel şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe spre rejudecare.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă A. S.R.L a arătat că instanţa de apel, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept procesual şi material, fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, recurenta consideră că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea caracterului unitar al judecăţii, atât sub aspect procesual, cât şi sub aspect material, hotărârea fiind dată cu încălcarea art. 480 C. proc. civ. şi art. 1349 C. civ., întrucât pentru unii din participanţi la săvârşirea faptei, respectiv pentru B., hotărârea din primul ciclu procesual este definitivă şi acesta este obligat la acoperirea întregului prejudiciu, în timp ce pentru ceilalţi participanţi, C. şi G., se va cerceta răspunderea lor în al doilea ciclu procesual.

Susţine recurenta că judecata pe fond, ce presupune stabilirea răspunderii delictuale solidare, nu se poate analiza decât odată pentru toţi participanţii, deoarece raportul juridic este numai unul, ce impune o singură hotărâre, pentru a nu se ajunge la hotărâri contradictorii.

De asemenea, tot pentru că există un singur raport juridic şi răspunderea solidară, nu se poate aprecia că pentru unii pârâţi s-a făcut judecata pe fond şi pentru alţii nu s-a făcut. Procedând în acest mod se încalcă atât temeiul de drept material, art. 1349 C. civ. şi urm., art. 480 C. proc. civ., cât şi principiul aflării adevărului şi al legalităţii.

Cu referire la incidenţa motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a mai susţinut recurenta că soluţia a fost dată cu încălcarea art. 480 şi 476 C. proc. civ., fiind, totodată, şi contradictorie, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că sunt întemeiate susţinerile apelanţilor - pârâţi C., E. şi D. referitoare la greşita respingere de către prima instanţă a probelor pe care le-au solicitat, fiind încălcate dreptul la apărare şi principiile contradictorialităţii şi rolului activ al judecătorului, în aflarea adevărului prevăzute de dispoziţiile art. 13 -14, art. 20 şi 22 C. proc. civ.

Or, în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 480 C. proc. civ., deoarece instanţa de fond a cercetat fondul în raport probele încuviinţate şi administrate, iar în ceea ce priveşte raportul juridic unic al răspunderii delictuale solidare, ce a fost cercetat de instanţa de fond, nu se poate reţine ca pentru unii a intrat în cercetarea fondului şi pentru alţii nu a intrat în cercetarea fondului, astfel că hotărârea are o motivare contradictorie.

În măsura în care instanţa de apel ar fi considerat că nu au fost administrate toate probele necesare, aceasta trebuia să administreze aceste probe şi să facă cercetare judecătorească, în conformitate cu art. 476 C. proc. civ.. În plus, toate probele cerute de C. şi G. şi reţinute de instanţa de apel ca fiind utile şi necesare de administrat, nu pot combate rechizitoriul şi hotărârile penale.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a apreciat că soluţia a fost dată cu încălcarea încheierii definitive de suspendare a judecăţii din 18.09.2018, faţă de faptul că, după soluţionarea dosarului penal şi suspendarea circa 4 ani a procesului, instanţa de apel arată că dosarul penal nu ar avea nicio influenţa şi dispune reluarea judecăţii cu administrarea de probatorii, ignorând total cercetarea penală şi hotărârile judecătoreşti.

A apreciat recurenta ca fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8, 5 şi 6 C. proc. civ. şi din perspectiva faptului că soluţia a fost dată cu aplicarea greşită a art. 431 C. proc. civ. şi cu neaplicarea/încălcarea art. 28 C. proc. pen. şi a art. 264 C. proc. civ.

Menţiunea instanţei de apel, în sensul că nu ar exista autoritate de lucru judecat a hotărârii penale în faţa instanţei civile, nu este motivată în nici un fel, deşi rechizitoriul şi hotărâre penală, ca înscris autentic, dovedesc intenţia directă, răspunderea putând fi angajată chiar şi la culpa cea mai mică de neglijenţă/imprudenţă.

Totodată, recurenta a invocat faptul că soluţia a fost dată cu încălcarea art. 434 şi 264 C. proc. civ., precizând că rechizitoriul şi cele două hotărâri penale au valoare de înscris autentic, conform art. 434 C. proc. civ., făcând dovadă până la proba contrară. Chiar dacă pârâţii C. şi G. nu au fost cercetaţi în dosarul penal, rechizitoriul şi actele efectuate conţin menţiuni privind sustragerea şi vânzarea către a aparatelor de aer condiţionat, la jumătate de preţ, în valoare totală de 744.024 RON, fiind dovedite elementele constitutive ale răspunderii.

O altă critică vizează încălcarea de către instanţa de apel a art. 208 C. proc. civ., având în vedere că în mod corect instanţa de fond a reţinut că această expertiză nu a fost cerută prin întâmpinare şi au trecut 7 termene de la depunerea întâmpinării, astfel că a operat decăderea, conform art. 208 C. proc. civ.. Instanţa de apel inversează condiţiile legale, întrucât cerere formulată în cadrul procesului trebuie să îndeplinească toate condiţiile pentru a fi admisă, inclusiv formularea sa în termen şi nu trebuie invocată excepţia decăderii pentru se respinge. Sancţiunea decăderii operează de drept, în temeiul art. 208 C. proc. civ., iar hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea acestui text legal.

În ceea ce priveşte încălcarea art. 254 C. proc. civ., recurenta a susţinut ca fiind greşită aprecierea instanţei de apel, în sensul că erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. pentru administrarea probei cu expertiza contabilă, întrucât apelanţii - pârâţi E. şi D. au cerut încuviinţarea acestei probe la termenul din data de 16.01.2018, iar până când prima instanţă s-a pronunţat asupra acestei probe au trecut patru ani de zile. Sub acest aspect, recurenta a arătat că pârâţii nu au formulat o cerere în sensul aplicării art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. şi că în cei patru ani, la care face referire instanţa de apel, procesul a fost suspendat.

Cu referire la prescripţia dreptului material la acţiune, recurenta a susţinut încălcarea art. 2528 şi a art. 1394 C. civ., arătând că nu este necesară administrarea de probe sub acest aspect, în condiţiile în care termenul de prescripţie de 3 ani nu este depăşit, fapta a fost săvârşită în formă continuată, fiind cunoscută la 17.03.2014, prin nota informativă redactată de B., şi există un termen special de prescripţie de 5 ani, conform art. 1394 C. civ. şi art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen.

De asemenea, recurenta a invocat schimbarea cadrului procesual, întrucât, prin aprecierea că trebuie dovedit prejudiciul produs de fiecare din cei trei pârâţi, are loc o schimbare a răspunderii civile delictuale solidare într-o răspundere individuală, se schimbă obiectul acţiunii (din suma cerută prin obligarea solidară a pârâţilor, într-o parte a acestei sume de la fiecare dintre pârâţi), se inversează sarcina probei, deşi gradul de participare a fiecărui făptuitor la săvârşirea faptei nu trebuie dovedit de creditor, ci numai intre debitori.

În fine, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a făcut referire la regimul răspunderii civile delictuale, arătând că răspunderea este atrasă ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite (art. 1349 C. civ.), că răspunderea este solidară între făptuitori (art. 1382 C. civ.) şi că sarcina reparaţiei prejudiciului între debitori se împarte proporţional, dacă nu este posibilă stabilirea participaţiei (art. 1383 C. civ.).Creditorul nu este ţinut, potrivit legii, să facă dovada gradului de participaţie al făptuitorilor la producerea prejudiciului, fiind suficientă dovedirea participaţiei acestora.

Intimaţii-pârâţi D. şi E. au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în esenţă, respingerea recursului declarat de reclamantă, arătând că este nefondată critica privind încălcarea caracterului unitar al judecăţii sub aspect material şi procesual, încălcarea art. 1394 C. civ. şi art. 480 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a constatat că în ceea ce-i priveşte nu a existat o judecată asupra fondului, întrucât au fost respinse toate probele solicitate de aceşti pârâţi, iar soluţia a fost pronunţată exclusiv în raport de hotărârea penală definitivă pronunţată în dosarul nr. x/2018, în care nu au avut calitatea de părţi.

Pe cale de consecinţă, reţinând şi faptul că s-a solicitat prin cererea de apel trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., sens în care a anulat hotărârea apelată şi a dispus trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe în vederea rejudecării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi a cererii formulată în contradictoriu cu pârâţii D. şi E. şi C..

Situaţia intimaţilor-pârâţi nu este aceeaşi cu cea a intimatului - pârât B., astfel cum fără temei susţine recurenta, întrucât în privinţa intimatului pârât B. există o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, pronunţată într-un dosar penal, în care aceştia nu au fost părţi, ceea ce face să nu li se poată antrena răspunderea civilă în baza hotărârii pronunţate în cauza respectivă.

Au mai arătat intimaţii-pârâţi D. şi E. că încheierea de suspendare nu beneficiază de autoritate de lucru judecat, întrucât nu întruneşte condiţiile impuse de art. 430 C. proc. civ.. Prin hotărârea respectivă nu s-a soluţionat, în tot sau în parte, fondul procesului, nu s-a statuat asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident, prin urmare nu s-a tranşat nicio chestiune litigioasă.

Hotărârea pronunţată în cauza penală nu a fost ignorată de instanţa civilă, ci instanţa de apel, întocmai ca şi instanţa de fond, a constatat incidenţa art. 28 alin. (1) C. proc. pen., a reţinut autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, respectiv fapta pârâtului B. constând în sustragerea din gestiunea reclamantei a unor echipamente de climatizare, precum şi împrejurarea că aceeaşi faptă a fost invocată şi în cauza de faţă ca temei al răspunderii civile.

În ceea ce priveşte încălcarea art. 208 şi art. 254 C. proc. civ., intimaţii-pârâţi au invocat faptul că proba cu expertiza contabilă nu a fost solicitată de aceştia prin întâmpinare, însă a fost solicitată prin cererea depusă la primul termen de judecată în faţa instanţei competente, în temeiul dispoziţiilor art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ.. Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut greşita soluţionare a cererii de administrare a probei cu expertiza contabilă şi din perspectiva omisiunii primei instanţe de a pune în dezbaterea contradictorie a părţilor excepţia tardivităţii cererii, în condiţiile în care niciuna dintre părţi nu a invocat această excepţie, nici instanţa din oficiu. Faptul că decăderea din dreptul de a mai propune probe operează de drept nu exclude obligaţia punerii în discuţie a acestei sancţiuni, pentru a da posibilitatea pârâţilor de a expune un punct de vedere şi a se apăra.

Referitor la încălcarea art. 1394 şi art. 2528 C. civ., intimaţii-pârâţi au arătat că instanţa de fond a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune fără a administra proba cu înscrisuri solicitată de aceştia, pe care a respins-o ca nefiind utilă cauzei. Prin urmare, prima instanţă a primit ca atare susţinerile reclamantei referitoare la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, fără a analiza de nicio manieră apărările pârâţilor, împrejurare faţă de care, în mod corect, instanţa de apel a constatat că soluţionarea excepţiei prescripţiei s-a realizat cu încălcarea dreptului la apărare şi a principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului prevăzute de art. 13, art. 20 şi art. 22 Cod procedură. Dispoziţiile art. 1394 C. civ. nu pot fi incidente decât în ce priveşte pe pârâtul B., singurul cercetat penal şi condamnat pentru infracţiunea de delapidare în dosarul penal nr. x/2018

Totodată, critica privind schimbarea cadrului procesual este nefondată, considerentul instanţei de apel referitor la obligaţia reclamantei de a dovedi participarea efectivă a intimaţilor la săvârşirea faptei ilicite nefiind nici de natură a modifica cadrul procesual, nici nu inversează sarcina probei.

Instanţa de apel nu a statuat asupra fondului cauzei, respectiv asupra existenţei sau inexistenţei răspunderii solidare în speţă, ci doar a arătat limitele şi condiţiile în care aceasta operează şi pe care instanţa de fond nu le-a analizat.

De asemenea, instanţa de apel nu a reţinut în sarcina reclamantei obligaţia de a dovedi gradul de participare al pârâţilor la săvârşirea faptelor, ci a constatat că nu au fost administrate niciun fel de probe din care să rezulte participarea efectivă a acestora din urmă la săvârşirea faptei ilicite, data şi împrejurările în care au achiziţionat echipamente de la pârâtul B., numărul echipamentelor achiziţionate, preţul la care le-au achiziţionat, elemente esenţiale în stabilirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

În fine, s-a arătat că nu poate fi primită nici critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 1383 C. civ.

Sub un prim aspect, instanţa de apel nu a făcut o judecată asupra fondului, statuând în fapt şi în drept, ci a dispus anularea hotărârii apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Sub un al doilea aspect, dispoziţiile art. 1383 C. civ. reglementează raporturile între debitorii care răspund solidar, instituind criteriile funcţie de care se împarte între debitori sarcina reparaţiei prejudiciului. Or, maniera în care se împarte între debitorii solidari sarcina reparaţiei reprezintă o chestiune care interesează exclusiv debitorii, nu şi creditorul, întrucât faţă de acesta debitorii răspund solidar.

La 1l octombrie 2023, intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare şi recurs incident, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei la instanţa de fond în vederea rejudecării

În motivarea recursului incident, recurentul-pârât B. a susţinut, în esenţă, că este necesar ca atât instanţa fondului cât şi cea de apel să reevalueze probatoriul din prezenta cauză, dar şi solicitarea intimatului pentru a fi reexaminată situaţia sub aspectul celor reţinute în expertiză dispusă în cauza penală, atât timp cât aceasta nu a fost consfinţită printr-o hotărâre judecătorească, deoarece intimata A. S.R.L. nu s-a constituit parte civilă.

În acest sens, a arătat, raportat la art. 28 alin. (1) C. proc. pen., ca fiind evident că prin decizia penală nu s-a stabilit prejudiciul şi nici nu a căpătat autoritate de lucru judecat existenţa prejudiciului, ci numai existenţa vinovăţiei şi existenţei faptei.

Este evident că faţă de ceilalţi intimaţi nu este stabilit prejudiciul invocat de intimata A. S.R.L., atâta timp cât hotărârea penală nu cuprinde în considerente sau dispozitiv, deoarece nu este stabilită vinovăţia şi nici fapta ilicită pentru a avea o autoritate de lucru judecat faţă de aceştia (art. 430-431 C. proc. civ.).

În ceea ce priveşte fondul cauzei, a învederat că unele avize sunt nefacturate şi nu puteau fi folosite în acest dosar, dar pe care pârâtul nu le-a putut însuşi, deoarece nu au fost întocmite de acesta, ci doar s-a încercat prin hotărârea penală să se acopere lipsurile pe care însăşi conducerea societăţii reclamante le-a făcut cu privire la patrimoniul societăţii. Aceste aspecte sunt de natură a genera administrarea de probe în vederea elucidării situaţiei de natură pecuniară.

De altfel, unele avize, astfel cum recurentul a susţinut şi pe fondul cauzei, au fost întocmite de numitul H. în dosarul penal nr. x/2018, care a avut doar calitatea de martor.

Apreciază ca fiind evident că nu putea să existe o sustragere de bunuri în perioada 2012- martie 2014 a unor astfel de produse, care nu sunt de mici dimensiuni de o singura persoană, iar conducerea recurentei să nu cunoască acest fapt, deşi instanţa de apel nu a dorit să probeze şi nici să admită o astfel de situaţie de fapt.

Deşi instanţa de apel neagă acest lucru, unele echipamente, care apar în avize au fost închiriate către terţe persoane fizice sau juridice, iar apoi s-au întors în depozit, aspecte care trebuiau cercetate şi elucidate printr-un probatoriu necesar a fi administrat în faţa instanţei de apel.

Aceste echipamente au fost închiriate şi nu înstrăinate, aspect ce a dus la concluzia eronată a instanţei de fond că au fost sustrase din gestiunea societăţii, deşi acestea s-au întors în gestiune, fără a mai fi scăzute, iar ulterior trecute ca fiind sustrase.

Recurentul a învederat faptul că nu a fost de faţă la momentul când s-a efectuat expertiza din dosarul penal şi nici nu a fost convocat în acest sens, motiv pentru care consideră că aceasta nu poate fi avută în vedere în prezenta cauză, fiind doar o simpla probă, mai exact o prezumţie în condiţiile art. 327 şi urm. C. proc. civ.

Astfel cum a arătat şi în fata instanţei de apel, unele produse din avize, care au fost expediate către diferiţi clienţi în regim de închiriere, nu corespund sau le-a expirat termenul de valabilitate pentru care fuseseră închiriate, s-au întors în gestiune, fără a fi scăzute, motiv pentru care trebuia sa apară pe plusuri la inventar, inventar care nu s-a făcut, şi prin urmare s-a considerat prejudiciu pus în sarcina recurentului, dar de fapt acest prejudiciu nu a existat.

A solicitat recurentul-pârât a se avea în vedere că instanţa de fond şi instanţa de apel nu au procedat în niciun fel la scăderea cantităţilor de produse care au fost închiriate şi care au intrat în gestiune, precum şi a celor care erau trecute în gestiune şi se foloseau ca piese de schimb fără a fi scăzute, iar când ajungeau la beneficiar erau cu totul alte produse.

În altă ordine de idei, s-a arătat că din materialul probator, dar şi din fişa postului, rezultă fără putinţă de tăgadă că recurentul-pârât nu a avut gestiunea produselor, ci doar era un simplu angajat care răspundea de service-ul unor produse, pe care le repara şi înlocuia piese de schimb la aparatele defecte, însă, cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut că era vorba de o gestiune.

Recurentul-pârât solicită instanţei de recurs să reconsidere expertiza contabilă depusă de A. S.R.L. în prezenta cauză, deoarece nu corespunde realităţii.

Recurenta-reclamanta A. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinările formulate de intimatul-pârât B. şi de intimaţii-pârâţi D. $i E..

De asemenea, recurenta-reclamantă A. S.R.L a formulat întâmpinare prin care a invocat inadmisibilitatea recursului incident, tardivitatea recursului incident şi excepţia nulităţii acestuia, în conformitate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 24 septembrie 2024 a fost admisă excepţia nulităţii recursului incident declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 1028/2023 din 22 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pentru considerentele reţinute în cuprinsul acesteia, şi a fost admis în principiu recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii, stabilindu-se termen pentru soluţionarea recursurilor în şedinţă publică.

Înalta Curte, analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele:

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., aşa cum a fost precizată, are ca obiect solicitarea privind obligarea în solidar a pârâţilor B., C., D. şi E. la plata sumei de 686218 RON reprezentând prejudiciu produs în perioada 2012 - martie 2014, în temeiul răspunderii civile delictuale.

În baza autorităţii de lucru judecat a sentinţei penale nr. 758/23.12.2019 pronunţate de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă, instanţa de apel a constatat că în mod corect prima instanţă a admis cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul B. şi l-a obligat pe acesta să plătească intimatei - reclamante A. S.R.L. suma de 686218 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat în intervalul 2012 - martie 2014, motiv pentru care a respins apelul pârâtului B. şi a menţinut dispoziţia sentinţei apelate în ceea ce-l priveşte.

Referitor la ceilalţi trei pârâţi, respectiv C., D. şi E., instanţa de apel a reţinut ca fiind încălcate dreptul la apărare şi principiile contradictorialităţii şi rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, prevăzute de dispoziţiile art. 13-14, art. 20 şi art. 22 C. proc. civ., prin modalitatea greşită de soluţionare de către prima instanţă a cererii de probe formulate de aceşti pârâţi, apreciind că, dacă s-a reţinut că pârâţii C. şi E. au încercat să minimizeze prejudiciul pe care l-au creat prin indicarea unui număr mai mic de echipamente achiziţionate de la intimatul-pârât B., prima instanţă ar fi trebuit să procedeze la luarea unor interogatorii celor doi apelanţi-pârâţi pentru a afla care a fost participarea acestora la săvârşirea faptelor ilicite. Aceeaşi necesitate a administrării probei cu interogatoriul a fost reţinută în ceea ce o priveşte pe apelanta-pârâtă D., prima instanţă considerând că este dovedită culpa acesteia prin declaraţiile date în procesul penal de intimatul-pârât B. şi de martorii I. şi J., fără însă a proceda la luarea unui interogatoriu pârâtei. De asemenea, s-a apreciat greşită respingerea unor probe solicitate de pârâţi (proba cu expertiză contabilă, înscrisuri şi proba testimonială).

În consecinţă, instanţa de apel a dispus anularea în parte a încheierii de şedinţă din 18 ianuarie 2022, înlăturând din această hotărâre măsurile de respingere a probei testimoniale şi a probei cu înscrisuri deţinute de reclamantă, probe solicitate de pârâţii E. şi D., a probei cu expertiză contabilă solicitată de pârâţii E. şi D., a probei testimoniale solicitată de pârâtul C., a anulat în parte sentinţa civilă nr. 138 din 2 februarie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe în vederea rejudecării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâţii E. şi D. şi a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii E., D. şi C..

Instanţa de apel a apreciat că, în analiza îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, instanţa trebuia să stabilească în concret numărul de echipamente achiziţionat de apelanţii - pârâţi C., E. şi D. şi preţul achitat, întrucât fiecare dintre aceşti apelanţi-pârâţi răspunde solidar cu intimatul-pârât B. doar pentru fapta prejudiciabilă la a cărei săvârşire a participat.

Plecând de la aceste considerente ale deciziei instanţei de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată parte dintre criticile invocate de recurenta- reclamantă A. S.R.L., care se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 (când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii) şi pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), sunt fondate, aşa cum se va arăta în continuare.

Astfel, activitatea ilicită, producătoare a prejudiciului în cuantum de 686218 RON pentru care s-a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale solidare a pârâţilor, constă în sustragerea de către pârâtul B., în perioada 2012- martie 2014, a 667 echipamente de climatizare K. din gestiunea societăţii reclamante şi valorificarea ulterioară a acestora cu ajutorul pârâţilor C., D. şi E., care le cumpărau la preţuri mult mai mici (aproximativ jumătate din valoarea lor comercială), fără factură şi documente, cunoscând provenienţa acestora.

Aşadar, reclamanta a invocat existenţa unui mecanism ilicit de sustragere şi de valorificare a echipamentelor, pe care prima instanţă l-a analizat pe fond, după respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâţii D. şi E., reţinând pentru admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, ca norme legale incidente raportului juridic deduse judecăţii, atât dispoziţiile art. 1369 alin. (1) C. civ., conform cărora "cel care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu, l-a ajutat în orice fel să îl pricinuiască sau, cu bună ştiinţă, a tras foloase din prejudicierea altuia, răspunde solidar cu autorul faptei", cât şi pe cele ale art. 1370 C. civ., care prevăd că dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia din ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar faţă de victimă, deoarece, în conformitate cu art. 1382 C. civ., în materie delictuală "cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat".

În raport cu acest cadru procesual stabilit de reclamanta A. S.R.L., care conturează o participare comună a celor patru pârâţi la activitatea ilicită şi urmăreşte obligarea acestora, în solidar, la suportarea prejudiciului, Înalta Curte apreciază că soluţionarea cauzei în mod unitar, prin determinarea existenţei/inexistenţei unei răspunderi solidare a pârâţilor, se impunea cu necesitate, fiind cerută nu doar de raţiuni de eficienţă procesuală ori de coerenţă a hotărârilor, pentru a preveni deciziile contradictorii, ci chiar de imperativul respectării principiului disponibilităţii în ansamblul componentelor sale, toate aspectele răspunderii solidare urmând a fi analizate în cadrul procesual trasat de reclamantă.

Or, dispoziţia instanţei de apel privind anularea în parte a sentinţei civile nr. 138 din 2 februarie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 şi trimiterea cauzei la prima instanţă în vederea rejudecării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâţii E. şi D. şi a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii E., D. şi C., în acelaşi timp cu menţinerea soluţiei de admitere a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta împotriva pârâtului B. şi de obligare a acestui pârât la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 686218 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat reclamantei în intervalul 2012 - martie 2014, este în contradicţie cu cele mai sus arătate.

Trebuie subliniat faptul că reţinerea acestui motiv de recurs, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., poate avea semnificaţia unei înrăutăţiri a situaţiei recurentei-reclamante A. S.R.L. în propria cale de atac, însă sunt incidente prevederile art. 481 teza finală C. proc. civ., care o permit atunci când există consimţământul expres al recurentei, având în vedere că prin recurs se tinde la o rejudecare unitară a apelului, inclusiv în ceea ce-l priveşte pe pârâtul B., Înalta Curte având în vedere sub acest aspect şi precizările orale făcute de parte la termenul la care au avut loc dezbaterile. Dispoziţiile art. 481 C. proc. civ. sunt aplicabile corespunzător atât la judecarea recursului, precum şi la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanţa de recurs, potrivit art. 502 C. proc. civ.

De asemenea, împrejurarea că în ceea ce-l priveşte pe pârâtul B. operează autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 758/23.12.2019, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti în dosarul nr. x/2018, prin care s-a dispus condamnarea acestuia la pedeapsa închisorii de 2 ani şi 6 luni pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, precum şi faptul că în acel dosar nu a fost analizată implicarea intimaţilor - pârâţi C., E. şi D. în infracţiunea de delapidare săvârşită de intimatul-pârât B., nu pot fi primite ca impedimente în analiza existenţei unei răspunderi civile solidare a celor patru pârâţi pentru prejudiciul produs în patrimoniul recurentei-reclamante, aşa cum s-au apărat intimaţii-pârâţi prin întâmpinarea la recurs.

Faptul că în sarcina pârâţilor C., E. şi D. nu s-a stabilit o răspundere penală nu se opune posibilităţii angajării răspunderii civile delictuale solidare a acestora, alături de autorul faptei de delapidare, pentru prejudiciul produs în patrimoniul reclamantei, în cazul în care se dovedeşte că l-au ajutat în orice fel să îl pricinuiască sau, cu bună ştiinţă, au tras foloase din prejudicierea altuia, aşa cum art. 1369 alin. (1) C. civ. prevede, acestea din urmă fiind aspecte pe care creditorul trebuie să le probeze.

Hotărârea recurată este nelegală şi din perspectiva greşitei aplicări a prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a dispus anularea în parte a sentinţei civile nr. 138 din 2 februarie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe în vederea rejudecării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâţii E. şi D. şi a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii E., D. şi C., deşi nu era îndeplinită condiţia prevăzută de acest text legal, ca prima instanţă instanţa să fi "soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului".

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că solicitarea apelanţilor-pârâţi E. şi D. de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanţe nu era suficientă pentru a determina această soluţie, întrucât prima instanţă a statuat în mod neechivoc asupra fondului pricinii, admiţând acţiunea aşa cum a fost formulată şi obligându-i în solidar pe pârâţi la repararea prejudiciului produs în patrimoniul societăţii reclamante, pe baza probelor încuviinţate şi administrate.

Trebuie arătat că art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ. se referă la "judecata" fondului, iar nu la "cercetarea" fondului, ceea ce este de natură să impună o interpretare restrictivă a sintagmei în discuţie, în sensul că are în vedere numai situaţiile în care instanţa a soluţionat greşit procesul în temeiul unei excepţii procesuale, s-a pronunţat asupra a cu totul altceva decât s-a cerut (extra petita), ori dacă motivarea soluţiei pronunţate lipseşte cu desăvârşire, astfel încât lipseşte practic judecata, niciuna dintre aceste situaţii nefiind incidentă în cauză.

Aprecierile instanţei de apel, în sensul că nu s-au administrat toate probele necesare (interogatoriile pârâţilor E., D. şi C.), ori cele vizând greşita respingere a unor cereri de probe formulate de pârâţi nu pot fi asimilate soluţionării procesului fără a intra în judecata fondului, având în vedere că apelul are un efect devolutiv, instanţa de apel fiind ţinută să judece fondul cauzei, cu respectarea limitelor devoluţiunii, administrând probele pe care le considera necesare (pentru soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune sau a fondului cauzei).

Aşadar, şi sub acest aspect este incident motivul de nelegalitate prescris de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ceea ce este de natură să atragă casarea hotărârii.

Trecând la examinarea criticilor prin care, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. S.R.L. contestă considerentele instanţei de apel privind necesitatea stabilirii în concret a numărului de echipamente achiziţionat de fiecare dintre pârâţii C., E. şi D., respectiv a prejudiciul a produs prin fapta ilicită a fiecăruia dintre apelanţii - pârâţi, Înalta Curte apreciază că prin considerentele criticate instanţa de apel nu a dat eficienţă reglementării specifice solidarităţii pasive legale, deşi au fost menţionate în mod corect dispoziţiile esenţiale: art. 1357 alin. (2), art. 1369, art. 1382, art. 1383 şi art. 1385 C. civ.).

Prin art. 1357 C. civ., coroborat cu art. 1349 alin. (1) şi (2) din C. civ., se consacră regula de principiu potrivit căruia obligaţia de a repara un prejudiciu cauzat altuia printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, se naşte direct şi nemijlocit în sarcina autorului acelei fapte, întrucât fiecare răspunde de faptele sale proprii.

Există însă şi situaţia legală în care avem pluralitate de persoane răspunzătoare pentru acelaşi prejudiciu, în condiţiile art. 1382 C. civ., în conformitate cu care "Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi în solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat." Aceasta reprezintă în esenţă solidaritatea pasivă legală, o veritabilă garanţie pentru realizarea creanţei, instituind obligaţia pentru fiecare debitor solidar de a repara întreg prejudiciu.

Fără îndoială că prejudiciul pe care trebuie să îl repare autorul faptei ilicite se află în raport de cauză-efect cu fapta ilicită, după cum rezultă din art. 1357 C. civ., iar odată stabilită cauzalitatea este determinată şi răspunderea.

Însă o cauză produce efecte în anumite condiţii, care se pot referi, potrivit art. 1369 alin. (1) C. civ., la simplul îndemn pentru săvârşirea faptei ilicite şi păgubitoare sau chiar la determinarea pentru săvârşirea faptei, la ajutorul în orice mod acordat autorului pentru a săvârşi fapta, iar aceste condiţiile nu se opresc aici, ci pot continua după săvârşirea faptei, sub forma tăinuirii bunurilor obţinute prin fapta ilicită sau în tragerea de foloase din prejudicierea altei persoane de către autorul faptei.

Aşadar, chiar dacă în cazul unor participanţi culpa se poate plasa în faza ulterioară consumării faptei ilicite, nefiind necesar ca acţiunile ilicite ale acestora să aibă caracter simultan sau acelaşi conţinut, ei sunt răspunzători solidar cu autorul faptei pentru repararea întregului prejudiciului, în contextul în care această participare şi celelalte condiţii prescrise de lege pentru angajarea răspunderii sunt dovedite.

Celelalte motive de recurs invocate de către recurenta-reclamantă nu vor fi primite.

Astfel, în ceea ce priveşte motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 7 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că încheierea de suspendare la care recurenta face referire nu beneficiază de autoritate de lucru judecat, întrucât nu întruneşte condiţiile impuse de art. 430 C. proc. civ.. Prin hotărârea respectivă nu s-a soluţionat, în tot sau în parte, fondul procesului, nu s-a statuat asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident, prin urmare nu s-a tranşat nicio chestiune litigioasă.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentei, hotărârea pronunţată în cauza penală nu a fost ignorată de instanţa civilă, ci dimpotrivă, în mod concordant, ambele instanţe de fond au reţinut, în baza art. 28 alin. (1) C. pen., autoritatea de lucru judecat, în ceea ce priveşte săvârşirea faptei şi persoana făptuitorului, a sentinţei penale nr. 758/23.12.2019, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 486A/06.04.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală în dosarul nr. x/2018, prin care s-a dispus condamnarea pârâtului B. la pedeapsa închisorii de 2 ani şi 6 luni pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare în formă continuată prevăzută de art. 308 C. pen. raportat la art. 295 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., faţă de faptul că, în perioada 2012 - martie 2014, în mod repetat şi în baza aceleaşi rezoluţii infracţionale, în calitate de asistent comercial cu atribuţii de gestiune şi gestionar în fapt al A. S.R.L., a sustras, însuşindu-şi, 718 echipamente în valoare totală de 744024,97 RON, pe care le-a comercializat în interes personal.

Cât priveşte legalitatea respingerii unor probe de către prima instanţă, chiar dacă corespund realităţii susţinerile recurentei-reclamante în sensul că proba cu expertiza contabilă nu a fost solicitată prin întâmpinare de pârâţii E. ŞI D., se reţine că sancţiunea decăderii din dreptul de a propune probe poate fi atenuată de judecător prin aplicarea art. 254 alin. (2) şi alin. (5) teza finală C. proc. civ., judecătorul putând dispune administrarea unei probe după expirarea termenului legal de propunere a acestora,

Aprecierea necesităţii administrării unor alte probe, pentru soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune sau a fondului cauzei, va fi făcută de instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, la rejudecarea apelurilor declarate de pârâţii C., D. ŞI E., împotriva încheierii de şedinţă din 18 ianuarie 2022 şi a sentinţei civile nr. 138 din 2 februarie 2022, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, urmând a fi analizate, în măsura în care se va impune, şi apărările recurentei-reclamante privind incidenţa unui termen special de prescripţie de 5 ani, conform art. 1394 C. civ. şi art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen.

Pentru considerentele mai sus expuse, reţinând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ. şi în temeiul art. 496 şi 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi va casa în parte decizia civilă nr. 1028/2023 din 22 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, urmând a trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel, în vederea soluţionării apelurilor declarate de pârâţii C., D. ŞI E., împotriva încheierii de şedinţă din 18 ianuarie 2022 şi a sentinţei civile nr. 138 din 2 februarie 2022, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă. Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

În ceea ce priveşte recursul incident declarat de recurentul-pârât B. împotriva aceleiaşi decizii, având în vedere că prin încheierea din 24 septembrie 2024 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis excepţia nulităţii acestei căi de atac, pentru motivele arătate în conţinutul încheierii menţionate, soluţia ce se impune este aceea de anulare a recursului incident.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1028/2023 din 22 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă. Casează, în parte, decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel în vederea soluţionării apelurilor declarate de pârâţii C., D. şi E., împotriva încheierii de şedinţă din 18 ianuarie 2022 şi a sentinţei civile nr. 138 din 2 februarie 2022, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă. Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Anulează recursul incident declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 1028/2023 din 22 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2024.