Supervisory board member liability for corporate damages and nullity of appellate appeal for lack of specific illegality grounds

Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2024

Asupra recursurilor de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 20.08.2019, reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale HIDROELECTRICA S.A. a chemat în judecată pârâta A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să dispună angajarea răspunderii pârâtei şi obligarea acesteia la repararea prejudiciului în valoare totală de 39.213.288,96 RON, cu cheltuieli de judecată.

La 10.10.2019, pârâta a formulat o cerere de chemare în garanţie a numiţilor B., C., D. şi E., solicitând instanţei, ca în măsura în care acţiunea va fi admisă, să dispună obligarea în solidar a chemaţilor în garanţie cu privire la plata sumei de 1.256,96 RON, reprezentând suma solicitată de reclamantă cu titlu de prejudiciu.

Prin sentinţa civilă nr. 2917/25.11.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată şi cererea de chemare în garanţie ca rămasă fără obiect; a obligat reclamanta să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în cuantum de 51.946,30 RON.

Împotriva acestei sentinţe civile, ambele părţi au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 623/12.04.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul pârâtei, a admis apelul reclamantei şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâta la plata sumelor de 1.256,96 RON, cu titlu de despăgubiri şi de 10.092,99 RON, reprezentând cheltuieli de judecată; a obligat reclamanta la plata sumei de 30.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei; a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de apel în sumă totală de 6.046,49 RON.

Împotriva acestei decizii civile, ambele părţi au declarat recurs.

Recurenta-reclamantă a susţinut, prin memoriul de recurs, că a invocat în faţa curţii de apel faptul că sentinţa pronunţată de tribunal a fost redactată, motivată şi comunicată cu încălcarea dispoziţiilor art. 426 alin. (1) teza I C. proc. civ. şi ale art. 218 din Legea nr. 303/2022. Astfel, a arătat că sentinţa a fost redactată la un interval de aproximativ doi ani de la data pronunţării, fiind imposibil ca redactarea să fi fost realizată de judecătorul care a şi soluţionat cauza, întrucât acesta se pensionase cu circa un an anterior.

Pornind de la aceste aspecte, recurenta-reclamantă a criticat modul în care instanţa de apel a analizat critica deoarece, în opinia sa, au fost ignorate consecinţele încălcării regulilor de procedură, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Potrivit recurentei-pârâte, semnarea hotărârii judecătoreşti de către preşedintele secţiei, la un an după pensionarea judecătorului care a soluţionat cauza, conturează o prezumţie rezonabilă că sentinţa nu a fost redactată de către doamna judecător F., ci de o altă persoană, cu încălcarea cerinţelor legale. În susţinerea celor afirmate, a invocat art. 426 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea se redactează de judecătorul care a soluţionat procesul, precum şi art. 218 din Legea nr. 303/2022, care impune judecătorului obligaţia să depună toate diligenţele în vederea finalizării lucrărilor în curs până la data eliberării din funcţie prin pensionare, precum şi obligaţia preşedintelui instanţei de a supraveghea îndeplinirea acestei obligaţii de diligenţă.

Conchizând, a arătat că, deşi a supus spre analiză respectarea dispoziţiilor art. 426 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel a soluţionat cauza exclusiv prin raportare la alin. (4) al aceluiaşi articol, referitor la semnarea hotărârii de către un alt judecător, astfel că decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii; în acest sens, a arătat că nu a criticat semnarea hotărârii de un alt judecător, ci însăşi redactarea acesteia de către preşedintele secţiei, contrar garanţiilor explicite ale procesului echitabil.

În continuare, recurenta-reclamantă a dezvoltat critici cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat prejudiciul reclamat ca urmare a nesemnării contractelor de vânzare a energiei electrice pe pieţele PCCB-LE şi PCCB-NC.

A arătat că, deşi instanţa de apel a reţinut fapta ilicită a pârâtei - respectiv absenţa nemotivată de la şedinţa Consiliului de Supraveghere din 23.06.2017 şi demisia nejustificată din 26.06.2017 -, a apreciat în mod nejustificat întinderea prejudiciului, restrângând-o la suma de 1.256,96 RON, corespunzătoare penalităţilor datorate pentru nerespectarea termenelor de plată faţă de Transelectrica S.A.

Astfel, potrivit recurentei-reclamante, instanţa de apel a înlăturat o componentă esenţială a prejudiciului, încălcând art. 1.531-1.532 C. civ., în condiţiile existenţei unui prejudiciu în cuantum de 39.200.000 RON, rezultat din nesemnarea contractelor de vânzare a energiei electrice, pe fondul lipsei unei conduceri executive în perioada aflată în discuţie, datorată pârâtei; în acest context, recurenta-reclamantă a prezentat pe larg aspecte referitoare la prejudiciul reclamat în faţa instanţelor de fond.

Totodată, contestând concluzia curţii de apel potrivit căreia în perioada 26.06.2017-05.07.2017 nu ar fi existat energie electrică produsă disponibilă pentru tranzacţionare pe pieţele centralizate OPCOM, recurenta-reclamantă a afirmat că acest aspect este irelevant în cauză; aceasta deoarece, în opinia sa, chiar dacă în iulie 2017 producţia a fost scăzută din cauza secetei, societatea s-a aflat într-o imposibilitate de plano de a încheia orice contract de vânzare a energie, din cauza lipsei organelor de conducere, ca urmare a acţiunilor intimatei. În plus, contractele de vânzare ar fi putut fi încheiate şi pentru livrarea ulterioară.

O ultimă chestiune pusă în discuţie se referă la dezlegarea dată de instanţa de apel în privinţa faptei ilicite constând în imixtiunea pârâtei în activitatea de conducere a societăţii realizată de directoratul revocat la 26.06.2017; în acest sens, recurenta-reclamantă a susţinut că a dovedit existenţa faptei ilicite şi a întinderii prejudiciului, însă instanţa de apel a înlăturat nejustificat argumentele sale, pronunţând o hotărâre nemotivată.

În acest sens, recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât hotărârea nu cuprinde un raţionament logico-juridic care să justifice concluzia că nu au fost probate elementele răspunderii civile: fapta ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate.

De asemenea, după expunerea argumentelor privind exercitarea de către pârâtă a unei imixtiunii nepermise în activitatea directoratului şi prejudiciul rezultat din această conduită, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a nesocotit prevederile legale din materia răspunderii civile contractuale, coroborate cu cele care instituie anumite obligaţii legale în sarcina membrilor Consiliului de Supraveghere.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, pârâta a susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a art. 1441 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 31/1990, rap. la art. 1537, 1538 şi art. 1539 din aceeaşi lege, art. 641 alin. (3) şi (5) din O.U.G. nr. 109/2011, art. 8.2, art. 20, art. 22 din contractul de mandat, rap. la art. 1.270 alin. (1) C. civ., precum şi a prevederilor actului constitutiv, rap. la art. 1.913 C. civ., fapt ce a condus la pronunţarea unei soluţii greşite.

Recurenta-pârâtă a afirmat că instanţa de apel a analizat cauza doar prin prisma dispoziţiilor comune aplicabile contractului de mandat, fără a avea în vedere că mandatul nu era unul civil, ci unul comercial guvernat de legislaţia în materia dreptului societar; în acest sens, a arătat că angajarea răspunderii este supusă unor criterii distincte de angajare a răspunderii faţă de cele prevăzute de C. civ.

În acest context, subliniază că faptele ilicite şi sancţionabile civilmente conform dreptului comun reţinute de instanţa de apel nu au acelaşi caracter atunci când sunt analizate prin raportare la dispoziţiile din Legea nr. 31/1990, în special art. 1441 alin. (1) şi (4).

În continuare, după prezentarea situaţiei de fapt care a generat litigiul, a arătat că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere temeiurile de drept din preambulul contractului de mandat, context în care, în raport cu prevederile O.U.G. nr. 109/2011, nu se poate reţine săvârşirea vreunei fapte ilicite din punct de vedere contractual. De altfel, apreciază că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1441 din Legea nr. 31/1990, astfel că pârâta avea obligaţia de a se opune oricărei tentative de nerespectare a legii, evidenţiind că a fost de bună-credinţă şi că a încercat să o determine pe reclamantă să respecte dispoziţiile legale ale O.U.G. nr. 109/2011.

Prin cea de-a doua critică, recurenta-pârâtă a invocat încălcarea exigenţei motivării hotărârii, cu referire la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 21 din Constituţie şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi art. 476 alin. (1) C. proc. civ., subliniind că hotărârea recurată nu cuprinde o motivare completă cu privire la toate aspectele.

Astfel, în ceea ce priveşte prejudiciul de 1.256,96 RON, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu a efectuat o analiză completă a condiţiilor răspunderii, cel puţin în ceea ce priveşte existenţa legăturii de cauzalitate.

În acest context, a evidenţiat lipsa motivării hotărârii sub două aspecte: primul se referă la lipsa oricărei explicaţii sau analize privind modul în care reclamanta a ajuns să nu aibă directorat începând cu 26.07.2017, precum şi cu privire la modul în care a evoluat componenţa Consiliului de Supraveghere, care a rămas fără cvorum în perioada 27.06.2017-02.07.2017.

Pornind de la aceste susţineri, recurenta-pârâtă a subliniat că a oferit explicaţii detaliate în întâmpinare privind această situaţie, însă instanţa de apel nu a făcut nicio referire la faptul că, încă din data de 26.05.2017, Consiliul de Supraveghere funcţiona cu un cvorum minim, şi nici la faptul că, încă din 14.06.2017, recurenta şi-a exprimat refuzul de a participa la şedinţele consiliului; de altfel, recurenta a arătat că, deşi penalităţile considerate prejudiciu au fost calculate pentru perioada 03.07.2017-07.07.2017, totuşi reclamanta a avut un nou Consiliu de Supraveghere începând cu data de 03.03.2017.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La 27.08.2024, recurenta-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamantei ca nefondat.

La 04.09.2024, recurenta-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, invocând excepţia nulităţii recursului pârâtei pentru lipsa motivelor de nelegalitate; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 30.09.2024, recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare.

Deliberând asupra excepţiei nulităţii recursului declarat de pârâtă, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 şi art. 482 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Articolul 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în ipotezele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, dezvoltarea motivelor trebuie să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat recursul pe ipotezele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Analiza memoriului de recurs conduce la concluzia că nu au fost formulate critici concrete de nelegalitate împotriva hotărârii atacate, care să poată fi circumscrise în ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, deşi recurenta-pârâtă a invocat motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care afirmă că hotărârea este nemotivată sau insuficient motivată, susţinerile acesteia reflectă, în esenţă, nemulţumirea faţă de modul în care instanţa de apel a evaluat situaţia de fapt şi probatoriul administrat, în contextul schimbării sentinţei apelate şi admiterea în parte a acţiunii.

Recurenta reproşează instanţei de apel lipsa unei analize complete a condiţiilor atragerii răspunderii, cu referire la cerinţa existenţei legăturii de cauzalitate între fapta imputată şi prejudiciul reţinut în sumă de 1.256,96 RON, raportat la aspectele învederate cu privire la modul în care reclamanta a ajuns să nu aibă directorat începând cu 27.06.2017, precum şi la evoluţia componenţei Consiliului de Supraveghere, care a rămas fără cvorum în perioada 27.06.2017-02.07.2017.

Or, aceste afirmaţii referitoare la lipsa unei analize a modului în care reclamanta a ajuns să nu aibă directorat începând cu 26.06.2017 ori a modului în care a evoluat componenţa Consiliului de Supraveghere nu se circumscriu şi nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de recurentă, aceea a unei motivări insuficiente de către instanţa de apel.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se observă că acesta a fost invocat în mod formal de recurenta-pârâtă, deoarece deşi face trimitere la mai multe norme de drept material pretins încălcate sau aplicate greşit - cum ar fi art. 1441 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 31/1990, rap. la art. 1537, 1538 şi art. 1539 din aceeaşi lege, art. 641 alin. (3) şi (5) din O.U.G. nr. 109/2011, art. 8.2, art. 20, art. 22 din contractul de mandat, rap. la art. 1.270 alin. (1) C. civ., precum şi prevederile actului constitutiv al societăţii, rap. la art. 1.913 C. civ. -, aceasta tinde la restabilirea situaţiei de fapt reţinute în cauză.

Înalta Curte notează că recurenta nu identifică greşita aplicare a normelor de drept material, ci îşi exprimă nemulţumirea faţă de modul în care instanţa de apel a interpretat şi valorificat probatoriul cauzei în stabilirea răspunderii sale; în acest context, recurenta-pârâtă încearcă să justifice conduita avută, invocând buna-credinţă în exercitarea mandatului şi susţinând că neprezentarea la şedinţa Consiliului de Supraveghere din 23.06.2017, urmată de renunţarea la mandat, nu ar constitui fapte ilicite din perspectiva normelor speciale pe care le consideră aplicabile în cauză, în detrimentul dispoziţiilor de drept comun.

Or, astfel de susţineri excedează limitelor impuse de motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de netemeinicie şi reevaluarea situaţiei de fapt, iar o astfel de modalitate de redactare a memoriului de recurs nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă, din moment ce, aşa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta-pârâtă nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, criticile, în ansamblul lor, nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate de reclamantă şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a încălcat normele procedurale referitoare la redactarea şi semnarea hotărârilor judecătoreşti deoarece instanţa de apel a fost învestită cu analiza respectării dispoziţiilor art. 426 alin. (1) C. proc. civ., însă aceasta a avut în vedere o altă ipoteză, cea de la alin. (4) al aceluiaşi articol.

Critica este nefondată.

Astfel, examinarea deciziei pronunţate de curtea de apel relevă că instanţa a analizat criticile reclamantei prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile situaţiei prezentate, iar împrejurarea că a făcut referire la art. 426 alin. (4) C. proc. civ. constituie o aplicare contextuală a întregii norme procedurale, în condiţiile în care chestiunea invocată privea, în esenţă, legalitatea finalizării hotărârii motivat de faptul că judecătorul care a soluţionat cauza ieşise din activitate; în acest cadru, analiza instanţei de apel nu s-a îndepărtat de la obiectul criticii formulate.

Prin urmare, susţinerea potrivit căreia instanţa de apel ar fi ignorat consecinţele încălcării art. 426 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi primită, câtă vreme analiza a vizat împrejurările relevante privind redactarea şi semnarea hotărârii, iar concluzia instanţei a fost aceea că nu au fost încălcate regulile de procedură de natură să atragă sancţiunea nulităţii.

În acest context, instanţa supremă notează că nu poate reţine nici încălcarea dispoziţiilor art. 218 din Legea nr. 303/2022, cum greşit afirmă recurenta, având în vedere că aceasta nu a oferit nicio probă din care să rezulte că hotărârea ar fi fost redactată de o altă persoană, ci doar a formulat presupuneri.

De altfel, Înalta Curte are în vedere şi faptul că, prin susţinerile orale formulate în şedinţa publică, recurenta-reclamantă a recunoscut că interesul său în a susţine acest motiv de recurs subzistă doar în ipoteza admiterii recursului părţii adverse, recurs care a fost anulat.

Succesiv, recurenta-reclamantă a dedus instanţei de control judiciar, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., o pretinsă motivare insuficientă a hotărârii, susţinând că din modul în care instanţa a soluţionat cauza nu se conturează motivele pentru care au fost înlăturate criticile din apel cu privire la nulitatea sentinţei tribunalului sub acest aspect al nerespectării cerinţelor de la art. 426 alin. (1) C. proc. civ.

Această critică se cuvine a fi înlăturată, Înalta Curte notând, cu prioritate, că motivarea hotărârii trebuie să permită identificarea raţionamentului care a condus la soluţia pronunţată, fără a fi necesară o analiză exhaustivă a fiecărui argument invocat de parte.

Astfel, examenul deciziei recurate nu confirmă incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel a oferit o motivare clară, logică şi suficientă pentru respingerea criticii vizând pretinsa nesocotire a dispoziţiilor art. 426 alin. (1) C. proc. civ. instanţa a analizat argumentele reclamantei şi a explicat raţionamentul juridic care a stat la baza respingerii respectivului motiv de apel, evidenţiind că eliberarea din funcţie prin pensionare a judecătorului care a soluţionat cauza nu constituie, prin ea însăşi, o împrejurare de natură a contura o prezumţie simplă în sensul că hotărârea ar fi fost redactată de o altă persoană.

Înalta Curte reaminteşte că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile.

De altfel, afirmaţia recurentei potrivit căreia instanţa s-ar fi raportat doar la art. 426 alin. (4) C. proc. civ., deşi susţinerile sale vizau alin. (1) al aceluiaşi articol, nu este de natură să atragă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nici din perspectiva reţinerii unor motive străine de natura pricinii.

Exigenţele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. impun ca, pentru a fi incident, motivele oferite de instanţa de apel să fie în totalitate străine de natura pricinii ori să fie contradictorii ori dezlegările succesiv stabilite prin acestea să fie, consecutiv, incompatibile.

Or, recurenta-reclamantă nu subliniază aceste vicii de nelegalitate, ci exprimă nemulţumirea faţă de modalitatea în care instanţa de apel şi-a structurat analiza, reproşându-i, în esenţă, că a acordat prevalenţă unui alt temei de drept; aceste aspecte, însă, nu se circumscriu motivului de recurs invocat, ci tind să repună în dezbatere critica adusă sentinţei tribunalului.

De asemenea, criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Autoarea recursului invocă încălcarea dispoziţiilor art. 1.531-1.532 C. civ., ca urmare a restrângerii nejustificate a întinderii prejudiciului la penalităţile datorate Transelectrica S.A.; în acest cadru, contestă modul în care instanţa de apel a analizat prejudiciul reclamat în sumă de 39.200.000 RON pentru imposibilitatea de a încheia contracte de vânzare a energiei electrice pe pieţele PCCB-LE şi PCCB-NC în perioada 26.06.2017-05.07.2017, când societatea era lipsită de organe de conducere executivă ca urmare a acţiunilor pârâtei.

Înalta Curte constată că instanţa de apel, pornind de la fapta ilicită imputată pârâtei, a făcut o analiză legală şi temeinică a condiţiilor privind atragerea răspunderii acesteia, iar în privinţa prejudiciului a reţinut în mod just că nu a fost dovedită o legătură de cauzalitate între faptele imputate pârâtei şi prejudiciul pretins suferit - de 39.200.000 RON.

Astfel, în analiza prejudiciului pretins - de 39.200.000 RON, curtea de apel a examinat împrejurările concrete ale cauzei, în raport cu expertiza contabilă şi hidroenergie efectuată în cauză, context în care a reţinut reclamanta invocă şi susţine un prejudiciu eventual, şi nu unul cert; în acest sens, a arătat că, pentru perioada de referinţă, 26.06.2017-05.07.2017, recurenta nu a dovedit existenţa unei cantităţi disponibile de energie electrică produsă în plus ce ar fi putut fi tranzacţionată pe piaţa OPCOM, producţia în luna iulie 2017 fiind insuficientă.

Totodată, Înalta Curte notează că în recurs, recurenta-reclamantă reiterează argumentele prezentate în faţa instanţelor devolutive cu privire la prejudiciul pretins în cuantum de 39.200.000 RON, arătând că în opinia sa acesta are un caracter cert, deoarece în cazul în care ar fi avut organe de conducere, societatea ar fi decis semnarea respectivelor contracte de tranzacţionare.

Or, aceste afirmaţii nu sunt de natură să reflecte nelegalitatea hotărârii recurate, ci reprezintă o critică faţă de modul în care instanţa de apel a valorificat probatoriul, care excedează limitele controlului judiciar de legalitate exercitat în recurs.

Următorul set de critici vizează dezlegarea dată de curtea de apel asupra faptei ilicite constând în imixtiunea pârâtei în activitatea de conducere a societăţii realizată de Directoratul revocat la data de 26.06.2017, prin care recurenta-reclamantă invocă incidenţa motivelor de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. aceasta susţine că a probat atât existenţa faptei ilicite, cât şi întinderea prejudiciului suferit în cuantum de 10.482 RON, iar instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile din materia răspunderii contractuale, coroborate cu cele care instituie anumite obligaţii legale în sarcina membrilor Consiliului de Supraveghere; totodată, recurenta susţine că hotărârea recurată este nemotivată, întrucât instanţa de apel a înlăturat nejustificat argumentele sale referitoare la modalitatea de săvârşire a faptei ilicite.

Aceste susţineri nu sunt apte să atragă incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, referitor la critica subsumată art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că analiza instanţei de apel asupra faptei ilicite imputate pârâtei a fost axată pe probatoriul administrat în cauză, în corelaţie cu cerinţele atragerii răspunderii civile, context în care instanţa a reţinut că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada unei imixtiuni a pârâtei în activitatea de conducere a societăţii, aptă să genereze un prejudiciu.

Aşadar, critica nu poate fi primită deoarece hotărârea recurată a fost dată cu respectarea exigenţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar simpla nemulţumire a recurentei faţă de modul în care instanţa a valorificat probatoriul nu poate fi echivalată cu o lipsă a motivării, în sensul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din perspectiva ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în concret acele norme legale pretins încălcate de curtea de apel, ci s-a limitat la o reluare a susţinerilor făcute în faţa instanţelor de fond, prin care tinde să demonstreze existenţa faptei ilicite a pârâtei cu scopul reevaluării situaţiei de fapt şi a probatoriului.

În considerarea celor ce preced, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată prin prisma criticilor formulate reclamantei şi că nu poate fi reţinută incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului pârâtei.

Anulează recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 623/12.04.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.P.E.E.H. HIDROELECTRICA S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2024.