Nullity of sale of liquidation assets without public auction despite purchaser's loss of liquidator status

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I Civilă la data de 29.06.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C. S.R.L., prin lichidator C.I.I. D., C.I.I. D. şi CONSILIUL DE INSOLVENŢĂ I.P.U.R.L., să se constate nulitatea absolută şi nulitatea relativă a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.06.2019 la S.N.P. E., precum şi a actelor subsecvente, contract încheiat între C. S.R.L., prin lichidator C.I.I. D., în calitate de vânzătoare şi CONSILIUL DE INSOLVENŢĂ I.P.U.R.L., în calitate de cumpărător.

Prin cererea litispendentă înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal la data de 21.10.2022, sub nr. x/2022/a1, reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâţii C. S.R.L. prin lichidator C.I.I. D., C.I.I. D. şi CONSILIUL DE INSOLVENŢĂ I.P.U.R.L. a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută şi nulitatea relativă a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.06.2019 la S.N.P. E., precum şi a actelor subsecvente.

Prin încheierea din 14 septembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal a admis excepţia litispendenţei şi a dispus reunirea cauzei care formează obiectul dosarului nr. x/2022 la cea care formează obiectul dosarului nr. x/2022 aflat pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 1972 din 20 octombrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Iaşi, secţia I Civilă a admis în parte acţiunea principală şi litispendentă, formulată de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâţii C. S.R.L., prin lichidator C.I.I. D., C.I.I. D. şi CONSILIUL DE INSOLVENŢĂ I.P.U.R.L., în sensul că a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.06.2019 de notar public F. din cadrul S.N.P. E..

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul CONSILIUL DE INSOLVENŢĂ I.P.U.R.L. a declarat apel, prin care a susţinut că hotărârea apelată este nelegală deoarece cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin decizia civilă nr. 139/2024 din 9 aprilie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul CONSILIUL DE INSOLVENŢĂ I.P.U.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1972 din 20 octombrie 2023 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I Civilă, hotărâre pe care a păstrat-o.

Împotriva acestei decizii, pârâtul CONSILIUL DE INSOLVENŢĂ I.P.U.R.L. a declarat recurs, prin care a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală deoarece cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, sens în care a invocat incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Detaliind motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că, în mod corect şi legal, la pagina 24 alin. (2) de la pct. II din considerente, instanţa de apel a apreciat că dispoziţiile imperative şi restrictive ale art. 1654 alin. (1) lit. c) C. civ. se referă numai la practicienii în insolvenţă aflaţi în funcţie.

Totodată, a mai arătat că, la pagina 24 teza a II-a din alin. (5) de la pct. II din considerente, instanţa de apel a constatat din nou faptul că recurentul a fost înlocuit din funcţia de lichidator cu mai bine de 6 luni înainte de încheierea contractului, iar la pagina 24 teza I a alin. (3) de la pct. II din considerente, instanţa de apel a constatat că situaţia de fapt din speţa de faţă este diferită de cea vizată expres de norma legală menţionată anterior şi în continuare, a confirmat faptul indubitabil că recurentul, în calitate de cumpărător, nu mai avea calitatea de lichidator al debitoarei la data încheierii contractului.

În pofida acestor constatări clare ale instanţei de apel, recurentul arată că, la pagina 24 teza a II-a din acelaşi alin. (3) de la pct. II din considerente, instanţa de apel a apreciat în mod contradictoriu şi nelegal că prevederile art. 1654 alin. (1) lit. c) din C. civ. se aplică şi în prezenta cauză, ceea ce, în opinia recurentului, înseamnă că, pe lângă o motivare contradictorie, instanţa de apel a făcut şi aplicarea greşită a acestei norme de drept material.

În consecinţă, pentru vânzarea/darea în plată a imobilelor din averea/patrimoniul debitorului aflat în lichidare conform Legii nr. 31/1990 republicată şi care fac obiectul contractului supus anulării, recurentul apreciază că: a) la data încheierii contractului supus anulării, recurentul, prin practicianul în insolventă G., nu mai avea calitatea de lichidator în funcţie şi deci nu mai putea administra ori supraveghea bunurile din averea/patrimoniul debitorului aflat în lichidare conform Legii nr. 31/1990 republicată; b) debitorul aflat în lichidare nu a efectuat vânzarea/darea în plată a imobilelor care fac obiectul contractului supus anulării prin intermediul recurentului reprezentat prin practicianul în insolvenţă G.; c) recurentul, prin practicianul în insolvenţă G., a acţionat legal în calitate de creditor chiar dacă are o formă de organizare şi de exercitare a profesiei de practician în insolvenţă potrivit O.U.G. nr. 86/2006; d) vânzarea şi darea în plată sunt instituţii diferite prevăzute de C. civ., având temeiuri legale diferite.

Prin urmare, consideră că, din interpretarea contradictorie dată dispoziţiilor art. 1654 alin. (1) lit. c) din C. civ., referitor la incapacitatea de a cumpăra a practicienilor în insolvenţă, atât de prima instanţă, cât şi de instanţa de apel, această chestiune de drept necesită o dezlegare prealabilă legală care să fie obligatorie atât în prezenta cauză, cât şi în toată practica judiciară incidentă.

În continuare, analizând considerentele instanţei de apel referitoare la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 260 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 republicată privind activitatea şi termenul de lichidare, precum şi durata mandatului de lichidator al recurentului - pagina 24 alin. (4) şi pagina 25 alin. (1)-(4) de la pct. II din considerente, recurentul a susţinut că motivarea contradictorie a instanţei de apel, respectiv faptul că dispoziţiile art. 1654 alin. (1) lit. c) din C. civ. se aplică şi în prezenta cauză, se raportează la alte motive care sunt străine de natura cauzei.

În concret, a arătat că, la pagina 24 alin. (4) de la pct. II din considerente, instanţa de apel şi-a motivat soluţia pe aspecte care se referă la activitatea recurentului în calitate de fost lichidator, precum şi la perioada prelungită de lichidare, aspecte în privinţa cărora recurentul a susţinut că nu fac obiectul prezentei cauze şi pentru care nu a formulat apărări şi nici nu a depus probe în apărarea sa, cu excepţia celor două acte depuse ca anexe la cererea de apel, respectiv Lista de inventariere din 01.04.2013 şi Bilanţul de deschidere a lichidării din 02.04.2013.

În acest context, recurentul a subliniat că, în perioada cât a deţinut calitatea de lichidator al debitorului C. S.R.L., nu au fost înregistrate nici la Oficiul Registrului Comerţului şi nici pe rolul instanţelor de judecată acţiuni/obiecţiuni/contestaţii având ca obiect: durata prelungită a procedurii de lichidare şi, implicit, a mandatului său de lichidator (07.03.2013 - 15.11.2018), utilizată ca motivare în considerentele instanţei de apel; activitatea şi/sau actele pe care le-a efectuat, în calitate de lichidator; sancţionarea sa pentru nerespectarea prevederilor legale privind termenul de lichidare; orice alte aspecte de nelegalitate din procedura de lichidare desfăşurată potrivit Legii nr. 31/1990 republicată.

Totodată, recurentul consideră că nu este temeinică aprecierea instanţei de apel de la pagina 25 alin. (1)-(4) din considerente, deoarece pentru o societate dizolvată şi aflată în procedura de lichidare conform Legii nr. 31/1990 republicată, lichidatorul aflat în funcţie este obligat de dispoziţiile art. 260 alin. (4) din aceeaşi lege ca, în maxim 60 de zile de la numire, să întocmească un raport privind situaţia economică a societăţii în care este obligatoriu să analizeze şi să concluzioneze dacă debitorul îndeplineşte condiţiile pentru deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă.

A mai arătat că analizarea şi concluzionarea îndeplinirii condiţiilor pentru deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă de lichidatorul în funcţie se face numai în conformitate cu dispoziţiile din Legea nr. 85/2014 la care se raportează starea de insolvenţă şi, prin urmare, creanţa fiscală care nu este certă în sensul dispoziţiilor legale nu face excepţie de la prevederile Legii nr. 85/2014 cu privire la condiţiile în care judecătorul sindic poate deschide procedura simplificată de insolvenţă.

Din altă perspectivă, recurentul consideră că nu este temeinică aprecierea instanţei de apel de la pagina 25 alin. (4) din considerente, deoarece Curtea de Apel Iaşi sugerează în finalul acestui alineat că vânzarea la licitaţie a imobilelor ar fi fost o condiţie obligatorie şi prioritară raportată la darea în plată în contul onorariului din voinţa recurentului în calitate de creditor cu cauze de preferinţă asupra acelor bunuri imobile. Însă, chiar şi în condiţiile în care bunurile imobile s-ar fi valorificat pe calea licitaţiei publice, preţul obţinut s-ar fi distribuit tot către recurent.

În continuare, recurentul a subliniat faptul că vânzarea la licitaţie a imobilelor este una din puterile lichidatorilor, prevăzută la art. 255 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990 republicată, iar prin inserarea sintagmei "lichidatorii vor putea" legiuitorul a reglementat doar posibilitatea aplicării acestor puteri, nu şi obligativitatea ori cumulul lor.

Spre exemplificare şi pentru comparaţie, recurentul a indicat dispoziţiile art. 252 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 republicată, unde legiuitorul a prevăzut că "Pentru lichidarea şi repartizarea patrimoniului social...sunt obligatorii următoarele reguli".

Aşadar, referitor la aplicarea obligatorie şi prioritară a unor norme legale, recurentul consideră că formulările "vor putea" şi "sunt obligatorii" din cele două dispoziţii legale mai sus arătate conduc la o aplicabilitate total diferită.

În continuare, analizând considerentele instanţei de apel referitoare la condiţiile vânzării şi încheierea contractului de vânzare/dare în plată - pagina 24 alin. (5)-(6) şi pagina 25 alin. (5) de la pct. II din considerente, recurentul a susţinut că, în ceea ce priveşte motivarea contradictorie de la pagina 24 alin. (5)-(6) şi de la pagina 25 alin. (5) de la pct. II din considerente cu referire la determinarea anticipată a condiţiilor vânzării şi a încheierii contractului de către recurent, faptele cronologice contrazic considerentele reţinute de Curtea de Apel Iaşi.

În acest sens, a arătat că hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu este întemeiată pe nicio probă indicată expres din care să rezulte că, în timpul mandatului, recurentul a efectuat acte care să fi determinat condiţiile ulterioare ale vânzării către sine ori care să fi fost utilizate pentru încheierea contractului supus anulării; dimpotrivă, cele 2 facturi emise pentru onorariul pe care l-a pretins, în sumă de 4.500 RON/lună, respectiv în sumă totală de 312.600 RON, sunt emise succesiv la data de 29.12.2018 şi la data de 03.01.2019, adică după înlocuirea sa din funcţia de lichidator din 15.11.2018, dar înainte de evaluarea bunurilor imobile din 28.02.2019 care au făcut obiectul contractului supus anulării.

Totodată, a mai arătat că, printr-o motivare contradictorie, instanţa de apel a reţinut în mod corect că atât declaraţia de creanţă, cât şi cererea de plată urgentă ale recurentului sunt formulate la data de 11.01.2019, fiind înregistrate la noul lichidator la data de 15.01.2019.

De asemenea, a mai arătat că, ulterior, la data de 28.02.2019, a fost făcută şi evaluarea bunurilor imobile, adică în timpul mandatului noului lichidator H.. care a urmat în funcţie după înlocuirea recurentului; valoarea de piaţă evaluată a fost de 53.000 euro, rezultând o valoare totală de piaţă rotunjită în plus de 251.305 RON; înainte de încheierea contractului recurentul a achitat în contul preţului şi suma de 47.400 RON reprezentând diferenţa pentru sechestrul fiscal local şi cheltuielile procedurale, conform condiţiilor impuse de lichidatorul aflat în funcţie la acea dată C.I.I. D., devenit ulterior C.I.I. D.; suma de 47.400 RON achitată de recurent în contul preţului pentru cheltuielile procedurale şi pentru creanţa fiscală locală cu sechestru asigurător avea rang de preferinţă peste cel al creanţelor deţinute de alţi creditori.

Prin urmare, recurentul arată că, din cronologia faptelor se poate observa că, în perioada 29.12.2018-15.01.2019, când au fost emise şi apoi înregistrate cele două facturi, declaraţia de creanţă şi cererea de plată urgentă la noul lichidator H.., nu putea cunoaşte ce valoare ar fi putut avea bunurile imobile pentru care a fost efectuată evaluarea la data de 28.02.2019, adică după 44 de zile calendaristice calculate de la data de 15.01.2019.

Totodată, a mai arătat că atât existenţa acestor fapte clare, cât şi ordinea cronologică a desfăşurării lor contrazic total reţinerile contradictorii şi eronate ale instanţei de apel cum că recurentul ar fi determinat condiţiile vânzării şi încheierea contractului chiar din timpul mandatului său.

Mai mult, chiar declaraţia de creanţă şi cererea de plată arată foarte clar calitatea sa de creditor, având o creanţă cu cauze de preferinţă asupra averii debitorului.

Aşadar, recurentul arată că şi-a asumat calitatea de creditor privilegiat abia după înlocuirea cu noul lichidator, fapt care corespunde realităţii şi confirmărilor instanţei de apel cu privire la încetarea calităţii de lichidator prin înlocuirea sa, dar care intră în contradicţie cu concluziile aceleiaşi instanţe de apel de la pagina 24 alin. (6) de la pct. II din considerente privind aplicabilitatea în prezenta cauză a dispoziţiilor art. 1654 alin. (1) lit. c) din C. civ.

A mai arătat că, în calitate de creditor privilegiat, avea dreptul legal de cunoaşte orice informaţii privind averea debitorului şi astfel a putut acţiona cum a considerat de cuviinţă, în limitele legii, pentru apărarea intereselor sale, astfel încât tocmai această calitate i-a permis să acţioneze în această manieră şi să solicite plata urgentă a creanţei sale prin darea în plată.

Astfel, în opinia sa, urgenţa încheierii contractului a fost justificată de principiul celerităţii, de faptul că avea o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, urmărind şi evitarea unor eventuale conflicte şi acţiuni exercitate de alte părţi interesate, potrivit art. 259 din Legea nr. 31/1990 republicată, asupra acestor bunuri existente în patrimoniul societăţii, pentru care recurentul deja deţinea creanţe cu cauze de preferinţă.

Totodată, a făcut observaţia că valoarea de piaţă a bunurilor imobile, evaluată la 53.000 euro, a fost mult mai mică decât valoarea onorariului pe care l-a pretins, în sumă de 312.600 RON şi, implicit, şi decât preţul pentru dare în plată de 360.000 RON care a inclus onorariul pretins, creanţa fiscală locală cu sechestru asigurător şi cheltuielile procedurale pe care le-a achitat în perioada cât avea calitatea de creditor privilegiat.

În aceste condiţii, recurentul susţine că, deşi avea posibilitatea de a lua bunurile în plată la valoarea lor conform evaluării, a acceptat condiţiile lichidatorului în funcţie şi a luat bunurile în plată la valoarea întregii creanţe, fapt care a condus la o valorificare a bunurilor cu mult peste preţul de evaluare a acestora.

În continuare, dezvoltând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la aplicabilitatea art. 237 alin. (6) din Legea nr. 31/1990 republicată, privind cuantumul fix al remuneraţiei lichidatorului - pagina 24 alin. (4) şi pagina 25 alin. (6)-(7) de la pct. II din considerente, recurentul consideră că nu este legală aprecierea instanţei de apel referitoare la cuantumul onorariului pe care l-a pretins pentru perioada mandatului de lichidator.

În concret, apreciază că, la pagina 25 alin. (7) de la pct. II din considerente, instanţa de apel a aplicat greşit norma de drept material prevăzută de art. 237 alin. (6) din Legea nr. 31/1990 republicată, prin interpretarea faptului că onorariul fix de 1.000 RON stabilit de O.R.N.C. prin rezoluţia de numire nu este condiţionat de inexistenţa bunurilor în patrimoniul debitoarei, deoarece nu este impus de lege doar în această situaţie, acest onorariu fix stabilit de legiuitor cuprinzând tot ansamblul de operaţiuni care se efectuează în procedura de lichidare.

În opinia recurentului, acest cuantum fix al onorariului stabilit de O.R.N.C. prin rezoluţia de numire este prevăzut de lege numai pentru situaţia cumulativă în care nu există bunuri/active în patrimoniul/averea societăţii dizolvate, plata onorariului fix şi a cheltuielilor de lichidare urmând a se face de U.N.P.I.R. din fondul de lichidare.

Per a contrario, recurentul arată că dacă nu ar fi aşa şi dacă onorariul fix stabilit de O.R.N.C. prin rezoluţia de numire s-ar aplica şi în situaţia când există bunuri/active în patrimoniul/averea societăţii dizolvate, atunci această dispoziţie a legii, precum şi rezoluţiile date de O.N.R.C ar fi caduce, fiind lipsite de eficacitate, deoarece U.N.P.I.R. nu are competenţa de a aproba deconturi cu onorarii şi cheltuieli procedurale pe seama averii unui debitor, fie că este în lichidare sau că este în insolvenţă. În acest sens, a arătat că, potrivit O.U.G. nr. 86/2006 şi Statutului privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă, U.N.P.I.R. are competenţă doar pentru verificarea şi aprobarea deconturilor cu onorariile şi cheltuielile de procedură numai pentru situaţia în care nu există bunuri/active în patrimoniul/averea debitoarei lichidate.

Totodată, susţine că, aşa cum se poate observa, în timpul mandatului de lichidator, nu a avut pretenţii suplimentare de la debitorul în lichidare C. S.R.L.

De asemenea, recurentul a mai arătat că, prin înlocuirea şi încetarea mandatului de lichidator, nu mai era legat de valoarea onorariului fix de 1.000 RON stabilit prin Rezoluţie de către O.N.R.C. la numirea în funcţie de lichidator, astfel încât însăşi înlocuirea din funcţia de lichidator a anulat onorariul fix de 1.000 RON stabilit de O.N.R.C. prin Rezoluţia de numire, având, astfel, posibilitatea de a solicita direct de la debitoare, prin facturare, o altă valoare, mai mare, a onorariului pentru perioada mandatului de lichidator.

Totodată, admiţând că instanţele din prezenta cauză nu au fost învestite cu cercetarea modului abuziv de înlocuire a sa din calitatea de lichidator, recurentul a considerat că în mod corect a stabilit un onorariu de 4.500 RON/lună, cu titlu de despăgubire pentru înlocuirea nelegală din funcţia de lichidator, întrucât profesia de practician în insolvenţă este o profesie independentă, care are dreptul la o remuneraţie corespunzătoare şi care se exercită cu bună-credinţă în condiţiile legii, ale Statutului privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă şi ale Codului de etică profesională şi disciplină al U.N.P.I.R.

Aşadar, apreciind că şi-a exercitat cu bună-credinţă drepturile şi având în vedere dispoziţiile legale incidente referitoare la stabilirea unei remuneraţii, chiar şi reparatorii, pentru mandatul de lichidator, recurentul a arătat că pretenţiile solicitate ca urmare a înlocuirii sale nelegale au avut la bază obligaţia mandantului la repararea prejudiciului, prevăzută de art. 2026 C. civ., sens în care a procedat la constituirea şi facturarea acestor pretenţii majorate cu titlu de onorariu după data încetării mandatului de lichidator, potrivit art. 72, art. 252 alin. (4), art. 253 alin. (2) şi art. 291 din Legea nr. 31/1990 republicată, precum şi art. 1942, art. 2026, art. 2027, art. 2029 şi art. 2495-2499 C. civ. privind remuneraţia şi dreptul de retenţie al mandatarului, urmată de declararea acestor pretenţii la masa credală, sub forma unei creanţe cu cauze de preferinţă, şi în temeiul art. 259 din Legea nr. 31/1990 republicată.

A mai subliniat că, aşa cum se poate observa, a pretins onorariul majorat, cu titlu de despăgubire, atât după data înlocuirii sale din calitatea de lichidator, cât şi după data preluării funcţiei de către noul lichidator şi, întrucât existau bunuri în averea debitorului C. S.R.L., a pretins un onorariu fix reparator de 4.500 RON/lună, respectiv 150 RON/zi, conform art. 38 alin. (1)-(3) din O.U.G. nr. 86/2006 republicată, începând cu data de 05.03.2013 şi până la data preluării funcţiei de noul lichidator.

Aşadar, pentru aceste motive, dar şi din raţiuni fiscale privind regimul special de scutire pentru T.V.A., a emis două facturi însumând 312.600 RON cu scadenţa la 10 ianuarie 2019.

A mai arătat că facturile emise, precum şi cuantumul onorariului convenţional fix de 4.500 RON/lunar, respectiv suma totală de 312.600 RON facturată de către debitoarea C. S.R.L. nu au fost contestate de către lichidatorul în funcţie, ca reprezentat legal al debitoarei, ceea ce îi conferă drepturile legale aferente acestei sume convenţionale.

De asemenea, a mai arătat că preţul total pentru darea în plată este real şi rezonabil în condiţiile profesiei de practician în insolvenţă, partea din preţ reprezentând cheltuielile de procedură şi obligaţiile neplătite ale debitorului C. S.R.L. garantate prin sechestru asigurător fiind achitate de recurent direct creditorilor, iar partea din preţ cu titlu de onorariu a fost stinsă direct prin darea în plată.

În încheiere, recurentul apreciază că, faţă de interpretarea contradictorie dată dispoziţiilor art. 237 alin. (6) din Legea nr. 31/1990 republicată, referitor la cuantumul fix al remuneraţiei lichidatorului, atât de Tribunalul Iaşi, ca primă instanţă, cât şi de Curtea de Apel Iaşi, ca instanţă de apel, această chestiune de drept necesită o dezlegare prealabilă care să fie obligatorie atât în prezenta cauză, cât şi în toată practica judiciară incidentă.

În acest sens, la 14 octombrie 2024, recurentul a formulat o cerere pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la interpretarea şi aplicarea: art. 237 alin. (6) tezele a II-a şi a III-a din Legea nr. 31/1990 privind stabilirea şi plata cuantumului fix al remuneraţiei lichidatorului, respectiv, dacă se aplică doar în ipoteza în care nu există active patrimoniale în averea societăţii dizolvate aflate în lichidare cu lichidator numit sau dacă se aplică pentru orice ipoteză, indiferent dacă există sau nu active în averea respectivei societăţi; precum şi a art. 1654 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din C. civ. privind incapacitatea de a cumpăra şi sancţiunea nulităţii absolute, respectiv, dacă se aplică pentru ipoteza exercitării funcţiei, atunci când persoana în cauză stabileşte în mod efectiv, unilateral, direct şi cumulativ, toate elementele prevăzute de lege pentru validarea vânzării şi efectuează, prin intermediul său, darea în plată către sine sau către forma de organizare şi exercitare a profesiei sale pentru acoperirea costurilor procedurale sau dacă respectivele dispoziţii legale se aplică pentru orice ipoteză, indiferent dacă persoana în cauză este sau nu în exercitarea funcţiei ori dacă deţine şi exercită şi alte calităţi prevăzute de lege, cum ar fi cea de creditor.

Înalta Curte a respins cererea recurentei privind sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reţinând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 519 C. proc. civ.:

- în privinţa primei întrebări, întrucât de lămurirea acesteia nu depinde soluţionarea pe fond a cauzei, după cum se va arăta în continuare (legalitatea stabilirii creanţei constând în remuneraţia fostului lichidator neavând relevanţă sub aspectul cauzei de nulitate aplicabile contractului de vânzare-cumpărare);

- în privinţa celei de-a doua întrebări, prevederile art. 1654 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din C. civ. sunt clare şi nu presupun nicio dificultate de interpretare, nefiind susceptibile să creeze divergenţe de jurisprudenţă, incidenţa acestei norme de drept material putând fi analizată în prezentul recurs.

Verificând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Printr-o primă critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut atât caracterul contradictoriu al considerentelor prin care instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1654 alin. (1) lit. c) din C. civ., cât şi aplicarea greşită a acestei norme de drept material.

Procedând la analiza criticii formulate, Înalta Curte reţine că, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., caracterul contradictoriu al hotărârii recurate trebuie înţeles ca o contradicţie a raţionamentului judiciar, care presupune fie o contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie, însă în dispozitiv instanţa a pronunţat o soluţie contrară, fie o contradicţie între considerentele aceleiaşi hotărâri.

Pornind de la aceste consideraţii de ordin teoretic, Înalta Curte observă că, deşi instanţa de apel a reţinut că incapacitatea de a cumpăra prevăzută de dispoziţiile art. 1654 alin. (1) lit. c) din C. civ. se aplică practicianului în insolvenţă în funcţie, aceasta a expus argumentele pentru care a apreciat că dispoziţia legală anterior citată este aplicabilă şi în cauză, cu toate că situaţia de fapt din speţă este diferită de cea vizată expres de norma legală menţionată, cumpărătorul Consiliul de Insolvenţă IPURL nemaiavând calitate de lichidator al debitoarei la data încheierii contractului.

În acest sens, instanţa a avut în vedere scopul pentru care a fost edictată norma citată, maniera în care s-a realizat vânzarea, precum şi condiţiile care au determinat-o pentru ca, în cele din urmă, să concluzioneze în sensul că, raportat la condiţiile în care s-a ajuns la încheierea contractului, dispoziţiile art. 1654 alin. (1) lit. c) C. civ. devin aplicabile în speţa de faţă, fiind de natură să atragă sancţiunea nulităţii actului încheiat cu încălcarea interdicţiei legale.

Având în vedere că analiza deciziei recurate nu relevă niciun caracter contradictoriu al considerentelor indicate care au stat la baza pronunţării deciziei recurate, Înalta Curte urmează a respinge critica privind caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei instanţei de apel din perspectiva aplicabilităţii art. 1654 alin. (1) lit. c) din C. civ.

Totodată, având în vedere că recurentul a susţinut că instanţa de apel a făcut şi aplicarea greşită a acestei norme de drept material, Înalta Curte constată că argumentele instanţei de apel în susţinerea incidenţei prevederilor art. 1654 alin. (1) lit. c) din C. civ. nu pot fi reţinute, urmând a fi înlăturate.

Astfel, plecând de la premisa că incapacităţile de a cumpăra reglementate de art. 1654 C. civ. sunt de strictă interpretare, întrucât reprezintă excepţii de la principiul capacităţii prevăzut de art. 1652 C. civ. şi constituie o limitare a libertăţii de a contracta, trebuie observat că este incapabil de a cumpăra practicianul în insolvenţă: (i) care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul lui sau (ii) care administrează bunurile/supraveghează administrarea bunurilor ce fac obiectul vânzării.

În speţă, nu este îndeplinită niciuna dintre aceste două ipoteze. Vânzarea a cărei anulare se cere nu a fost realizată prin intermediul recurentului cumpărător, întrucât acesta nu mai îndeplinea funcţia de lichidator judiciar al debitoarei C. S.R.L. la data de 28 iunie 2019, ci prin intermediul C.I.I. D..

Considerentele instanţei de apel privind împrejurările de fapt în care a fost încheiat contractul de vânzare nu sunt de natură să atragă sancţiunea nulităţii pentru încălcarea incapacităţii de a cumpăra a practicianului în insolvenţă recurent, întrucât această interdicţie se aplică doar practicianului în insolvenţă în funcţie, aşa cum a reţinut chiar instanţa de apel.

În situaţia în care lichidatorul judiciar în funcţie, prin intermediul căruia s-a realizat vânzarea, ar fi fost de conivenţă cu fostul practician în insolvenţă cumpărător şi ar fi conlucrat pentru prejudicierea debitorului aflat în lichidare, devenea incident cazul de nulitate prevăzut de art. 1237 C. civ., respectiv cauza ilicită pentru frauda la lege, însă acest motiv de nulitate absolută nu a fost invocat de reclamant.

Cu toate acestea, soluţia instanţei de apel este corectă, întrucât este incident celălalt motiv de nulitate absolută invocat de reclamant şi reţinut de instanţele de fond - vânzarea fără licitaţie publică în condiţiile art. 255 din Legea nr. 31/1990.

Astfel, având în vedere că, în susţinerea nulităţii absolute a contractului de vânzare, reclamanta a invocat şi nerespectarea dispoziţiilor art. 255 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990, prin aceea că legiuitorul a înţeles să confere lichidatorului posibilitatea de a vinde bunurile societăţii aflate în lichidare exclusiv prin licitaţie publică, iar prin apelul formulat, titularul prezentei căi de atac a criticat soluţia primei instanţe şi din perspectiva acestor dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că sancţiunea nulităţii actului contestat este incidentă, din perspectiva dispoziţiilor art. 255 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990 raportat la art. 1250 şi art. 1253 din C. civ. (2009).

Având în vedere că legiuitorul a instituit posibilitatea vânzării bunurilor societăţii aflate în lichidare, prin licitaţie publică, ca modalitate de natură a obţine cel mai bun preţ, Înalta Curte reţine că suntem în prezenţa unei nulităţi absolute virtuale, întrucât interesul ocrotit prin norma juridică încălcată este unul general, iar prin eludarea modalităţii de vânzare prevăzute de lege, scopul dispoziţiei legale nu a fost atins.

Prin urmare, având în vedere că vânzarea bunurilor prin licitaţie publică asigură o mai bună valorificare a bunurilor societăţii aflate în lichidare, scopul urmărit fiind maximizarea gradului de recuperare al creanţelor, nerespectarea modalităţii prevăzute de lege atrage nevalabilitatea contractului încheiat, în considerarea interesului (general) ocrotit prin norma juridică încălcată.

Reţinând, aşadar, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.06.2019, din perspectiva interesului (general) ocrotit prin norma juridică încălcată constând în eludarea modalităţii de valorificare a bunurilor societăţii aflate în lichidare, prevăzută de dispoziţiile art. 255 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990 raportat la art. 1250 şi art. 1253 din C. civ. (2009), Înalta Curte va înlătura considerentele greşite ale instanţei de apel sub aspectul aplicabilităţii dispoziţiilor art. 1654 alin. (1) lit. c) din C. civ.

Reţinând, aşadar, incidenţa acestui caz de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.06.2019 pentru motivele mai sus arătate, Înalta Curte constată caracterul supraabundent al celorlalte considerente din decizia recurată prin care instanţa de apel a analizat şi alte argumente/apărări care vizează aspecte premergătoare încheierii contractului şi care ţin în esenţă de conduita lichidatorului (recurentul din prezentul litigiu) de la acea vreme, de cuantumul onorariului solicitat şi care s-a dorit a fi recuperat în această manieră, aceste considerente fiind inutile în economia speţei astfel soluţionată.

Având în vedere că restul criticilor recurentului vizează considerentele înlăturate/supraabundente, Înalta Curte reţine că această constatare face de prisos cercetarea următoarelor critici dezvoltate de recurent, motiv pentru care nu le va mai reţine în analiză.

În concluzie, constatând că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât CONSILIUL DE INSOLVENŢĂ I.P.U.R.L. împotriva deciziei civile nr. 139/2024 din 9 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât CONSILIUL DE INSOLVENŢĂ I.P.U.R.L. împotriva deciziei civile nr. 139/2024 din 9 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2024.