CASSO insurance recovery: active procedural standing of lessee under stipulation for another and cession of claim via leasing agreements

Şedinţa publică din data de 4 februarie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I din C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Satu Mare la 25 septembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi cu intervenienta C. S.A., obligarea pârâtei la plata următoarelor sume:

- suma de 37.552,98 RON, cu titlu de debit principal reprezentând despăgubiri civile pentru autovehiculul AUTOTRACTOR, în temeiul poliţei CASCO seria x nr. x, rezervându-şi dreptul de a preciza această sumă în raport de expertiza tehnică judiciară ce se va efectua în cauză;

- suma de 69.721,89 RON, cu titlu de debit principal reprezentând despăgubiri civile pentru semiremorca, în temeiul poliţei CASCO seria x nr. x, rezervându-şi dreptul de a preciza această sumă în raport de expertiza tehnică judiciară ce se va efectua în cauză;

- suma de 2.512 euro sau echivalentul în RON la data efectuării plăţii, cu titlu de debit principal reprezentând contravaloare transport semiremorcă x de la locul producerii evenimentului asigurat Pamplona-Spania în Satu Mare-România;

- suma de 10.216,56 euro sau echivalentul în RON la data efectuării plăţii, cu titlu de debit principal reprezentând contravaloare rate leasing pentru AUTOTRACTOR, conform facturilor fiscale - notificări de plată nr. x şi suma de 2.581,16 euro sau echivalentul în RON la data efectuării plăţii/lună cu titlu de debit principal reprezentând contravaloare rate leasing pentru semiremorca, conform facturilor fiscale - notificări de plată nr. x;

- suma de 964 euro sau echivalentul în RON la data efectuării plăţii, cu titlu de debit principal reprezentând contravaloarea primelor de asigurare, pentru AUTOTRACTOR, conform decont;

- suma de 208 euro sau echivalentul în RON la data efectuării plăţii, cu titlu de debit principal reprezentând contravaloarea primelor de asigurare, semiremorca, conform decont;

- la plata unei despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de folosinţă a ansamblului de vehicule x, pe o perioadă de 4 luni începând cu data de 23.09.2016, reclamanta estimând această despăgubire la valoarea de 3.982 euro sau echivalentul în RON la data efectuării plăţii, urmând să precizeze cuantumul acestei despăgubiri în raport de expertiza tehnică judiciară ce se va efectua în cauză;

- la plata de daune-interese reprezentând dobânzi legale calculate asupra sumelor pretinse cu titlu de despăgubiri (debit principal), începând cu data avizării daunei şi până în ziua plăţii efective;

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1270, art. 1530, art. 2199 şi următoarele, art. 2214 şi următoarele din C. civ., art. 194 şi art. 453 din C. proc. civ., Legea asigurărilor, O.G. nr. 13/2011, cu modificările şi completările ulterioare.

II. Hotărârile pronunţate în cauză:

Prin sentinţa civilă nr. 151/2019 din 21 ianuarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Satu Mare a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Satu-Mare.

Urmare a declinării competenţei de soluţionare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare la 01.02.2019, sub acelaşi număr de dosar.

Prin încheierea din 23 septembrie 2019, Tribunalul Satu Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâta.

Prin sentinţa civilă nr. 105/2020 din 9 noiembrie 2020, Tribunalul Satu Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată, a obligat pârâta la plata sumei de 107.274,87 RON cu titlu de despăgubiri şi a respins celelalte pretenţii ca neîntemeiate. Totodată, a obligat pârâta la plata sumei de 3.250,49 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâta B. S.A., solicitând instanţei, în principal, schimbarea în tot a soluţiei cuprinse în încheierea din data de 23 septembrie 2019, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi respingerea acţiunii ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

În subsidiar, a solicitat schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 105 din 09 noiembrie 2020 şi respingerea, în tot, ca nefondată, a acţiunii introductive, iar, în al doilea subsidiar, a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate şi admiterea în parte a petitelor 1 şi 2 din acţiunea introductivă, precum şi obligarea intimatei-reclamante la cheltuieli de judecată.

Împotriva aceleiaşi sentinţe, reclamanta A. S.R.L. a formulat apel incident, solicitând modificarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii în totalitate a acţiunii, cu obligarea apelantei-pârâte la plata tuturor cheltuielilor de judecată în fond şi apel.

Prin decizia civilă nr. 186/LP/2021-R din 10 iunie 2021, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul incident declarat de apelanta-reclamantă şi a admis apelul principal declarat de apelanta-reclamantă, a schimbat în totalitate încheierea de şedinţă din 23 septembrie 2019 şi sentinţa nr. 105/LP din 9 noiembrie 2020, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. S.R.L., invocată de pârâta şi, în consecinţă, a respins acţiunea, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă. Totodată, a obligat reclamanta la plata sumei de 7575,25 RON cheltuieli de judecată în fond şi apel în favoarea pârâtei.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 610 din 15 martie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., a casat decizia nr. 186/LP/2021 - R din 10 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă şi a trimis cauza, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Oradea la data de 28.09.2023, sub numărul x/2018*.

La termenul de judecată acordat în cauză, respectiv 2 noiembrie 2023, conform încheierii de şedinţă de la acea dată, reprezentantul apelantei-pârâte a menţionat că susţine în parte apelul principal, în sensul că nu mai susţine motivul principal din memoriul de apel privind excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimatei reclamante, raportat la soluţia pronunţată de instanţa supremă şi considerentele acestei decizii.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 336/2023-A din 9 noiembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul principal declarat de apelanta-pârâtă împotriva încheierii de şedinţă din 23 septembrie 2019 şi a sentinţei nr. 105/LP din 9 noiembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Satu Mare. Totodată, a admis apelul incident declarat de apelanta-reclamantă, a schimbat în parte sentinţa apelantă, în sensul că a obligat apelanta-pârâtă la plata în favoarea apelantei-reclamante şi a sumei de 2.512 euro în echivalent RON la data plăţii efective, reprezentând contravaloarea transportului semiremorcii cu nr. de înmatriculare x.

De asemenea, a obligat apelanta-pârâtă la plata în favoarea apelantei-reclamante a dobânzii legale aferente pretenţiilor admise în primă instanţă şi în apel, începând cu data de 04.10.2016 şi până la data plăţii integrale a debitului principal. Nu în ultimul rând, a obligat apelanta-pârâtă la plata în favoarea apelantei-reclamante a sumei de 1.619 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

III. Recursul declarat:

Împotriva acestei din urmă decizii, a declarat recurs pârâta B. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea apelului şi respingerea, ca nefondată, a cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea memoriului de recurs, autoarea recursului, după o scurtă prezentare a parcursului procesual, a susţinut incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu referire la dispoziţiile art. 1270 din C. civ. privind forţa obligatorie a contractelor şi art. 1284-1288 din C. civ. privind stipulaţia pentru altul.

Detaliind, recurenta-pârâtă a arătat că, în primul ciclu procesual, instanţa supremă, având de analizat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, a interpretat clauzele contractuale care precizau în mod explicit şi neechivoc că drepturile la despăgubire decurgând din cele două poliţe se cesionează către intervenienta C. S.A. ca fiind o stipulaţie pentru altul care permite atât stipulantului, cât şi beneficiarului să ceară obligarea promitentului la îndeplinirea obligaţiei sale, însă, păstrând efectul translativ al dreptului promis din patrimoniul stipulantului în patrimoniul beneficiarului conform art. 1284 din C. civ., obligaţia promitentului se execută numai faţă de beneficiar.

În accepţiunea recurentei-pârâte, opinia instanţei supreme reţinută în decizia de casare este aceea că, deşi stipulantul se bucură în continuare, chiar şi după producerea efectului naşterii dreptului de despăgubire în patrimoniul beneficiarului, de posibilitatea legală de a-l obliga pe promitent la executarea obligaţiei, această posibilitate nu poate fi valorificată în folosul său propriu, ci doar în cel al beneficiarului, care este titularul dreptului la despăgubire în temeiul contractului de asigurare.

A învederat recurenta-pârâtă că, prin decizia de casare, instanţa de recurs a clarificat această chestiune, arătând în deplin acord cu dispoziţiile legale cuprinse atât în art. 1284 şi următoarele din C. civ. privind stipulaţia pentru altul, cât şi în art. 1566 şi următoarele din C. civ. privind cesiunea de creanţă, că dreptul subiectiv corelativ obligaţiei promitentului asigurător aparţine exclusiv beneficiarului care, în speţa de faţă, este intervenienta C. S.A.

În concret, ceea ce poate să ceară stipulantul A. S.R.L. este executarea obligaţiei promitentei B. S.A. faţă de beneficiarul C. S.A., şi nicidecum faţă de reclamanta însăşi, aspect tranşat de instanţa de recurs prin considerentele deciziei de casare. Constatându-se o insuficientă cercetare a cauzei sub aspectul existenţei sau inexistenţei în concret a dreptului la despăgubire al reclamantei, instanţa de recurs a dispus ca instanţa de apel să examineze apărările formulate şi mijloace de probă invocate atât de intimata-reclamantă, cât şi de intimata-intervenientă de care aceste părţi s-au folosit pentru a face dovada existenţei dreptului pretins de reclamantă.

A mai susţinut recurenta-pârâtă că, în faţa instanţei de apel, a dovedit că inexistenţa în patrimoniul reclamantei a dreptului pretins nu poate fi înlăturată nici prin argumentele invocate de aceasta şi nici prin argumentele aduse de intervenientă, sens în care a reprodus argumentele arătate prin concluziile scrise depuse în faţa instanţei de apel, în rejudecare.

În opinia sa, deşi instanţa supremă a reţinut prin decizia nr. 610 din 15 martie 2023 că intimata-reclamantă, în calitatea sa de stipulant, are calitate procesuală activă pentru a chema în judecată asigurătorul-promitent pentru executarea obligaţiei sale contractuale, această aptitudine se limitează la un anumit obiect bine definit al cererii, anume acela de a obliga pârâta la plata despăgubirii către beneficiarul C. S.A., deoarece dreptul la despăgubire dedus judecăţii s-a născut exclusiv în patrimoniul acestuia, iar nu în patrimoniul reclamantei.

A mai subliniat autoarea prezentului demers judiciar că nicio împrejurare dintre cele invocate pe parcursul judecăţii, respectiv plata creditului, acordul beneficiarului, dreptul de proprietate asupra bunurilor asigurate, nu poate înfrânge forţa obligatorie a contractului consfinţită prin dispoziţiile art. 1270 din C. civ. şi aplicaţiile sale particulare în materia asigurărilor facultative, cuprinse în dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 136/1995, în vigoare la data încheierii celor două poliţe, şi art. 2208 alin. (1) teza I din C. civ.

Prin urmare, în accepţiunea sa, nu îi este opozabilă nicio împrejurare exterioară contractului şi nicio înţelegere străină de acesta realizată între intimata-reclamantă şi intervenientă, contractul tripartit neputând fi modificat în niciun fel prin înţelegeri bilaterale şi niciuna dintre părţi nu poate impune alteia obligaţii care nu au fost asumate prin contract.

În continuare, recurenta-pârâtă a prezentat soluţiile de care ar fi putut uza intimatele în situaţia în care ar fi dorit să prevadă cazurile în care dreptul la despăgubire să revină asiguratului stipulant, iar nu beneficiarului.

În conjunctura actuală, însă, în care intimata-intervenientă a indus-o în eroare pe intimata-reclamantă, recurenta-pârâtă arată că aceasta din urmă avea la dispoziţie fie o acţiune directă împotriva asigurătorului prin care să ceară obligarea pârâtei (recurente) la plata despăgubirii în favoarea intervenientei, fie o acţiune în obligaţia de a face îndreptată împotriva intervenientei, prin care să o oblige la deschiderea dosarului de daună.

În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că, în speţă, nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 1286 din C. civ. privind acceptarea stipulaţiei, sens în care a susţinut că intimata-intervenientă a acceptat în mod expres stipulaţia, iar contractul nu a suferit modificări ulterioare, astfel încât unicul titular al dreptului la despăgubire este intervenienta, iar acţiunea în pretenţii formulată de asiguratul-stipulant în nume propriu apare ca fiind nefondată, întrucât dreptul pretins nu există în patrimoniul reclamantei.

În opinia sa, instanţa de apel a înlăturat în mod nelegal aceste argumente, reţinând, prin considerente contrare dispoziţiilor legale, că reclamanta este titulara dreptului la despăgubire.

Detaliind, recurenta-pârâtă a arătat că, în opinia instanţei de apel, împrejurarea că asigurătorul nu a opus reclamantei lipsa dreptului la despăgubire în faza soluţionării administrative a dosarului de daună ar constitui o recunoaştere a dreptului pretins.

În accepţiunea recurentei-pârâte, o astfel de afirmaţie nu are niciun temei legal, întrucât omisiunea de a invoca lipsa dreptului ar putea să atragă cel mult o sancţiune pentru eventuale pagube care ar putea fi dovedite ca fiind produse din această cauză şi nicidecum schimbarea calităţilor conferite de lege. În plus, susţine că în timpul procedurii administrative, a avut tot timpul reprezentarea faptului că reclamanta a acţionat ca un mandatar al titularului dreptului la despăgubire, iar cât timp dispoziţiile procedurale permit invocarea excepţiei absolute în orice fază a pricinii, nicio instanţă de judecată nu poate să interpreteze în mod contrar atribuirea de efecte similare cu cele ale decăderii unei simple omisiuni din procedura administrativă.

În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că se susţine complet contrar realităţii faptul că prin acordul dat ca întreaga despăgubire să fie plătită direct unităţii reparatoare, respectiv prin adresele din datele de 21 septembrie şi 20 octombrie 2017, i-ar fi recunoscut reclamantei dreptul la acţiune.

În acest sens, menţionează că cele două adrese nu provin de la B., ci de la intervenienta şi ele nu dovedesc altceva decât faptul că intervenienta înţelegea la momentul respectiv că are drept de dispoziţie asupra despăgubirii şi că reclamanta A. poate acţiona cel mult ca un mandatar al său faţă de asigurător.

În continuare, recurenta-pârâtă a criticat efectul acordat de instanţa de apel adreselor emise de intervenientă, arătând că înscrisurile nu îndeplinesc condiţiile cesiunii de creanţă şi nici că ar fi apte să producă vreun efect sau să nască vreo obligaţie de plată în sarcina pârâtei.

De asemenea, mai arată că instanţa de apel face trimitere la prevederile celor două contracte de credit încheiate între reclamantă şi intervenientă, din al căror cuprins reiese faptul că părţile au agreat ca toate despăgubirile să fie încasate de creditor, respectiv de intervenientă, iar acele sume care excedează valorii obligaţiilor debitoarei A. S.R.L. către creditor să fie restituite.

Astfel, în accepţiunea recurentei-pârâte, este evident că cele două părţi ale contractelor de credit au convenit ca numai creditorul să fie titularul dreptului la despăgubire, desocotirea cu privire la despăgubirile ce excedează soldului exigibil al creditului urmând a se face exclusiv între cele două părţi.

Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel a invocat împrejurări care se opun în mod evident soluţiei, motivarea fiind afectată de viciul contradictorialităţii.

În continuare, referindu-se la ultimul argument adus de instanţă în sprijinul soluţiei, constând în "inexistenţa unei clauze de interdicţie a transmiterii dreptului la despăgubire", recurenta-pârâtă a susţinut că dacă cele două părţi ar fi dorit să transmită dreptul la despăgubire de la intervenientă la reclamantă, acestea ar fi putut să facă în mod liber şi legal acest lucru, tocmai în temeiul inexistenţei unei clauze de interdicţie, întrucât nimic nu se opunea adiţionării contractelor de asigurare cu o clauză în care să se prevadă fie că reclamanta devine titular al dreptului la despăgubire în integralitatea sa, fie că dreptul de despăgubire aparţine intervenientei numai în limita soldului creditului pe care 1-a acordat reclamantei, pentru rest aceasta păstrând dreptul la despăgubire.

În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 1270, art. 1284-1288 C. civ., art. 483 şi următoarele, art. 453 C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 8 ianuarie 2024.

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 28 mai 2024, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Intimata-reclamantă a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 15 octombrie 2024, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă şi a acordat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

IV. Soluţia instanţei de recurs:

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., îl va respinge pentru următoarele considerente:

Deşi, în mod formal, recurenta-pârâtă a invocat doar motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., din examinarea memoriului de recurs rezultă că recurenta-pârâtă a înţeles să formuleze critici ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum s-a reţinut şi în cuprinsul raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ce vizează situaţia când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, recurenta-pârâtă a invocat nerespectarea de către instanţa de apel a dezlegărilor obligatorii date de către instanţa de recurs în primul ciclu procesual. În concret, susţine recurenta-pârâtă că prin decizia de casare, instanţa supremă a clarificat, în mod definitiv şi în acord cu dispoziţiile art. 1284 şi art. 1566 din C. civ., că dreptul subiectiv corelativ obligaţiei promitentului asigurător aparţine exclusiv beneficiarului, care, în prezenta speţă, este intervenienta C. S.A.

Critica este nefondată.

Conform art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul.

Verificând respectarea acestor dispoziţii, Înalta Curte constată că instanţa de casare a stabilit că instanţa de apel nu a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale active în raport de argumentele reclamantei, astfel cum rezultă acestea din modul de redactare a cererii de chemare în judecată, de probele depuse la dosarul cauzei în dovedirea acestora şi nici nu a avut în vedere poziţia procesuală a intervenientei.

Din decizia de casare nr. 610 din 15 martie 2023, rezultă, fără echivoc, că instanţa de recurs nu a dezlegat chestiunea litigioasă de fond, respectiv dacă reclamanta este îndreptăţită la plata indemnizaţiei de asigurare şi a cererilor accesorii, ci a constatat că instanţa de apel nu a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale active în raport de argumentele şi probele propuse şi nici nu a avut în vedere poziţia procesuală a intervenientei.

Prin urmare, în rejudecarea apelului, instanţa a procedat la analizarea întregului context factual, a argumentelor expuse de părţi şi a probatoriului solicitat.

Astfel, a reţinut, prin raportare la adresele din datele de 21 septembrie şi 20 octombrie 2017 emise de intimata-intervenientă, că aceasta, şi nu apelanta-pârâtă cum s-a indicat în memoriul de recurs, a recunoscut dreptul de acţiune directă a reclamantei împotriva asiguratorului, încă din faza iniţială a demersurilor efectuate în vederea acoperirii daunelor pretinse, fiind de acord ca întreaga despăgubire să fie achitată direct unităţii reparatoare.

Instanţa de apel a interpretat această manifestare de voinţă ca fiind o cesiune a dreptului de încasare a despăgubirii în favoarea reclamantei şi a conchis că poziţia exprimată de intervenientă este o transpunere a prevederilor art. 8.6 din condiţiile generale ale celor două contracte de credit.

Totodată, instanţa de apel a avut în vedere scopul urmărit la momentul încheierii celor două contracte de asigurare, respectiv ca eventualele despăgubiri să fie folosite de către finanţator în vederea acoperirii ratelor scadente, precum şi împrejurarea că reclamantă a achitat în întregime ratele de credit.

Reţinând inexistenţa unei clauze de interdicţie a transmiterii dreptului la despăgubire, a concluzionat că reclamanta este îndreptăţită să solicite plata acesteia, fără ca prin aceasta să aibă loc o modificare a clauzelor contractuale.

Se constată, astfel, că instanţa de apel a făcut o analiză amănunţită şi corectă a tuturor aspectelor cauzei în raport de situaţia de fapt şi de drept a litigiului, cu respectarea, totodată, a prevederilor art. 501 din C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că instanţa de rejudecare a apelului a respectat dezlegările obligatorii ale instanţei de casare, nefiind astfel încălcate dispoziţiile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ.

În continuare, examinând decizia atacată şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea deciziei instanţei de apel nici în considerarea acestui motiv de casare.

În susţinere, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a invocat în motivarea hotărârii sale împrejurări care se opun soluţiei, motivarea fiind afectată de viciul contradictorialităţii. În concret, susţine că instanţa de apel, analizând cele două contracte de leasing încheiate între reclamantă şi intervenientă, a reţinut că părţile au convenit ca numai creditorul să fie titularul dreptului la despăgubire, desocotirea cu privire la despăgubirile ce excedează soldului exigibil al creditului urmând a se face exclusiv între cele două părţi, considerente care se opun soluţiei pronunţate.

Critica este nefondată, raţionamentul instanţei de apel având la bază analiza complexă a raporturilor juridice dintre părţi.

Astfel, instanţa de apel a analizat efectele contractului de asigurare încheiat între reclamanta şi pârâtă, iar pe de altă parte, a avut în vedere scopul acestui contract din perspectiva contractelor de leasing încheiate între reclamantă şi intervenientă, fiind efectuată delimitarea şi interpretarea corectă a obligaţiilor asumate de părţi prin cele două contracte.

Analiza obligaţiilor a căror îndeplinire au generat încheierea contractelor de asigurare, contracte subsidiare raportului juridic principal existent între reclamantă şi intervenientă, prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei, este esenţială pentru stabilirea efectelor contractelor de asigurare, sub aspectul beneficiarului plăţii indemnizaţiei de asigurare.

Din această perspectivă, hotărârea recurată este corect argumentată în fapt şi în drept, neexistând nicio contradicţie în motivarea soluţiei, dezlegarea dată de instanţa de apel problemei de drept deduse judecăţii, fiind pe deplin şi coerent susţinută de considerente ce nu se contrazic şi care conduc la soluţia din dispozitiv.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1270 din C. civ. privitoare la forţa obligatorie a contractului, precum şi dispoziţiile art. 1284-1288 din C. civ. referitoare la stipulaţia pentru altul.

În argumentare, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că a dovedit în faţa instanţei de apel inexistenţa în patrimoniul reclamantei a dreptului pretins, aspect care nu poate fi înlăturat nici prin argumentele invocate de reclamantă în susţinerea tezei că ar fi titular al dreptului de despăgubire decurgând din contractele de asigurare Casco seria x nr. x şi seria x nr. x şi nici prin argumentele aduse de intervenientă în susţinerea poziţiei procesuale a intimatei-reclamante, sens în care a reluat argumentele susţinute prin concluziile scrise depuse în faţa instanţei de apel, în rejudecare. Mai susţine recurenta-pârâtă că nicio împrejurare din cele invocate pe parcursul judecăţii, respectiv plata creditului, acordul beneficiarului, dreptul de proprietate asupra bunurilor asigurate nu poate înfrânge forţa obligatorie a contractului şi aplicaţiile sale particulare în materia asigurărilor facultative, cuprinse în dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 136/1995 şi art. 2208 alin. (1) teza I din C. civ.

Cu titlu prealabil, se impune observaţia că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară nedevolutivă ce are ca obiect decizia prin care s-a soluţionat calea de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond şi este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel enumerate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.. Această cerinţă impune cenzurarea argumentelor propuse de recurenta-pârâtă, în sensul limitării analizei la cele care ar fi de natură a genera un control de legalitate şi înlăturării celor care privesc aspecte de netemeinicie.

Înalta Curte constată faptul că încă din faţa primei instanţe pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi şi-a circumscris criticile acesteia, critici pe care le-a reluat şi în faţa instanţei de apel şi cărora li s-a răspuns în detaliu prin decizia recurată. Or, stabilirea situaţiei de fapt, interpretarea clauzelor contractuale pentru stabilirea voinţei reale a părţilor şi aplicarea acestor clauze reprezintă atributul instanţelor de fond.

În plus, constată instanţa supremă că invocarea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 36/1995 şi a dispoziţiilor art. 2208 alin. (1) din C. civ. s-a făcut în mod formal de către recurenta-pârâtă, care nu a înţeles să formuleze critici concrete privind modalitatea în care instanţa de apel a aplicat greşit sau nu a aplicat vreunul din aceste texte normativ.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a mai arătat că instanţa de apel a înlăturat în mod nelegal argumentele pârâtei din perspectiva neincidenţei art. 1286 din C. civ.. În concret, precizează că intervenienta a acceptat stipulaţia, astfel încât, în condiţiile în care contractul nu a fost modificat, dreptul pretins nu există în patrimoniul reclamantei, ci al intervenientei.

Instanţa supremă reţine că, în stabilirea beneficiarului plăţii indemnizaţiei de asigurare, instanţa de apel a reţinut aplicabilitatea prevederilor din condiţiile generale ale celor două contracte de leasing, raportat la scopul poliţelor de asigurare, ţinând cont de toate împrejurările concrete ale cauzei.

Astfel, în mod corect a stabilit instanţa de apel că în temeiul prevederilor art. 8.6 din condiţiile generale ale celor două contracte de leasing, a avut loc o cesiune de creanţă între părţi, fără ca prin aceasta să aibă loc o modificare a clauzelor contractuale.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa supremă reţine că scopul încheierii poliţei de asigurare tip Casco pentru autovehicule, în circumstanţele concrete astfel cum au fost stabilite de instanţele devolutive, este acela de acoperire a riscurilor aferente pe durata de valabilitate a contractelor de leasing încheiate cu intervenienta, în condiţiile în care reclamanta nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile principale asumate prin contractul de leasing, iar nu cea de dublă rambursare a creditului băncii creditoare.

În raport cu aceste considerente, se reţine faptul că instanţa de apel a avut în vedere obligaţiile asumate de părţi, potrivit art. 1270 din C. civ., obligaţii care nu contravin prevederilor art. 1284-1288 privind stipulaţia pentru altul.

De asemenea, mai susţine recurenta-pârâtă că instanţa de apel a interpretat în mod greşit atât adresele din datele de 21 septembrie şi 20 octombrie 2017 emise de intervenientă ca fiind cesiuni de creanţă, apte să nască în sarcina pârâtei obligaţii de plată, cât şi prevederile contractelor de leasing încheiate între reclamantă şi intervenientă, concluzionând în mod eronat că inexistenţa unei clauze de interdicţie a cesionării dreptului la despăgubire dobândeşte valenţele unei presupuse transmisiuni a dreptului la despăgubire.

Înalta Curte constată că aceste aspecte privesc temeinicia, iar nu legalitatea deciziei instanţei de apel şi nu se circumscriu căii extraordinare de atac a recursului.

Recurenta-pârâtă a procedat, în cuprinsul cererii de recurs, la o analiză a unora dintre probele administrate în cauză, arătându-şi nemulţumirea faţă de modul în care instanţa de apel a coroborat probele şi a stabilit situaţia de fapt.

Însă, nemulţumirea recurentei-pârâte cu privire la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţă a susţinerilor formulate de către parte nu conturează o încălcare a dispoziţiilor art. 1270 şi art. 1286 din C. civ.

În realitate, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Cu alte cuvinte, faptul că soluţia criticată nu coincide cu modul în care recurenta-pârâtă şi-a structurat apărarea principală, încercând, practic, în recurs să repună în discuţie chestiunile de fapt tranşate de instanţa de apel, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate, nefiind dovedit faptul că instanţa de apel ar fi soluţionat pricina în contextul încălcării vreunei prevederi legale sau al greşitei aplicări a acesteia.

Faţă de toate cele mai sus analizate, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., constatând că nu se impune reformarea deciziei recurate, va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 336/2023-A din 9 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 336/2023-A din 9 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 februarie 2025.