Scope of lessee’s direct action against supplier under financial leasing regulations: exclusion of dissolution rights and untimely amendment of pleadings

Şedinţa publică din data de 4 februarie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I din C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea introductivă înregistrată pe rolul Judecătoriei Săveni la data de 03.01.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtele B. S.R.L. şi BNP C. S.A., solicitând să se dispună rezoluţiunea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.03.2016, încheiat între reclamantă şi cele două pârâte, precum şi a contractului de leasing financiar nr. LF287 încheiat între reclamantă şi pârâta BNP C. S.A., ca urmare a vânzării bunului cu vicii ascunse, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 7.1 lit. d) din contract, art. 1707 din C. civ.

Pârâta BNP C. S.A. a formulat cerere de chemare în garanţie a pârâtei B. S.R.L., solicitând ca în eventualitatea admiterii cererii de chemare în judecată, să se dispună obligarea chematei în garanţie să restituie suma de 145.200 EUR cu TVA inclus, reprezentând contravaloare preţ.

Prin cererea conexă înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la data de 18.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând să se dispună rezoluţiunea pentru vicii ascunse a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.03.2016, încheiat între pârâta B. S.R.L. şi BNP C. S.A. având ca obiect autopropulsata de erbicidat; obligarea pârâtei B. S.R.L. la restituirea prestaţiilor, respectiv a preţului de 650.496 RON, achitat de reclamantă; obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata de despăgubiri în cuantum total de 34.463,54 RON, reprezentând diferenţa între costurile leasingului financiar achitate de reclamanta, în cuantum total de 684.959,54 şi preţul achitat pârâtei conform contractului de vânzare x/16.03.2016, în cuantum de 650.496 RON.

II. Hotărârile pronunţate în cauză:

Prin sentinţa civilă nr. 100 din 07 februarie 2020, Judecătoria Săveni a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia a I-a civilă sub nr. x/2020, care, prin sentinţa civilă nr. 778 din 08 iulie 2020, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, fiind declinată competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 11.08.2020 sub nr. x/2020.

În cadrul acestui dosar, în şedinţa publică din 05 noiembrie 2020, reclamanta a depus o precizare a cererii de chemare în judecată, solicitând respingerea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi pasive; rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.03.2016, în temeiul garanţiei vânzătorului pentru viciile bunului; obligarea pârâtei B. S.R.L. la restituirea prestaţiilor, respectiv la plata preţului de 121.000 euro plus TVA; obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata de despăgubiri egale cu costurile leasingului financiar achitat de reclamantă pârâtei BNP C. S.A conform contractului de leasing financiar nr. x/16.03.2016.

Prin încheierea din data de 23.09.2021, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a dispus conexarea dosarului nr. x/2021 la dosarul nr. x/2020 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti.

Prin încheierea din data de 28.01.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2020 a fost admisă excepţia de netimbrare în privinţa capătului de cerere dedus judecăţii prin cererea introductivă, având ca obiect rezoluţiunea contractului de leasing financiar, respectiv obligarea pârâtei la plata de despăgubiri egale cu costurile leasingului financiar, petit formulat prin cererea adiţională depusă la dosarul cauzei la 5 noiembrie 2020; a fost admisă excepţia tardivităţii în privinţa petitelor introduse prin cererea adiţională menţionată, pentru care nu a operat admiterea excepţiei netimbrării; a fost admisă în principiu cererea de chemare în garanţie.

Prin sentinţa civilă nr. 877 din 21 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în privinţa capătului de cerere având ca obiect rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare şi a capătului de cerere privind restituirea prestaţiilor (formulat prin cererea conexată prezentei cauze); a anulat ca netimbrat capătul de cerere având ca obiect rezoluţiunea contractului de leasing financiar nr. LF - 287/16.03.2016; a anulat ca netimbrat capătul de cerere formulat prin cererea adiţională din data de 05 noiembrie 2020, având ca obiect obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata de despăgubiri egale cu costurile leasingului financiar achitat de către reclamanta pârâtei BNP C. S.A. De asemenea, a respins ca tardive celelalte capete de cerere formulate prin cererea adiţională din 05 noiembrie 2020; a respins capetele de cerere având ca obiect rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare şi obligarea pârâtei B. S.R.L. la restituirea prestaţiilor, ca fiind formulate de o persoană lipsită de calitate procesuală activă; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect plata diferenţei dintre costurile leasingului financiar şi preţul achitat conform contractului de vânzare-cumpărare şi a respins cererea de chemare în garanţie ca rămasă fără obiect.

Împotriva încheierii din 28.01.2021 şi a sentinţei civile nr. 877/21.04.2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2020, a declarat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând:

- în ceea ce priveşte încheierea de şedinţă din data de 28.01.2021, prin care s-a admis excepţia tardivităţii în privinţa petitelor introduse prin cererea adiţională, pentru care nu a operat admiterea excepţiei netimbrării, respingerea excepţiei tardivităţii, anularea sentinţei apelate şi evocarea fondului;

- în ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 877 din 21 aprilie 2022, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, anularea sentinţei apelate, evocarea fondului şi admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul: constatării rezoluţiunii pentru vicii ascunse a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.03.2016, a obligării pârâtei B. S.R.L. la restituirea prestaţiilor, respectiv a preţului de 650.496 RON, precum şi la plata de despăgubiri în cuantum total de 34.463,54 RON, reprezentând diferenţa între costurile leasingului financiar şi preţul achitat pârâtei conform contractului de vânzare nr. x/16.03.2016.

Prin decizia nr. 201 din 8 februarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Bucureşti a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes în formularea apelului declarat împotriva încheierii din data de 28.01.2021; a respins apelul formulat, ca nefondat şi a obligat apelanta la plata către intimata BNP C. S.A. a sumei de 5.950 RON cheltuieli de judecată.

III. Recursul declarat:

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel şi obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, după prezentarea parcursului litigios, recurenta-reclamantă a susţinut că decizia de apel se impune a fi casată pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., autoarea prezentului demers judiciar a arătat că soluţia de respingere a apelului formulat împotriva încheierii din 28 ianuarie 2021 a fost dată cu încălcarea art. 204 alin. (1) din C. proc. civ.

În observarea distincţiei dintre "citarea părţilor" şi "legala citare", recurenta-reclamantă evocă dispoziţiile art. 130 şi art. 153 din C. proc. civ. şi consideră că singura interpretare posibilă a prevederilor art. 204 alin. (1) din C. proc. civ. are ca premisă legala citare a reclamantei în faţa instanţei competente, nu şi în faţa unei instanţei necompetente.

Potrivit recurentei-reclamante, de vreme ce instanţa necompetentă, în temeiul art. 132 alin. (3) din C. proc. civ., admiţând excepţia necompetenţei, trimite dosarul instanţei competente, nu se poate realiza scopul art. 204 alin. (1) din C. proc. civ. prin decăderea reclamantului din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată.

Făcând trimitere şi la dispoziţiile art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., autoarea demersului judiciar consideră că sancţiunea decăderii poate fi dispusă doar cu stricta interpretare a textului legal, în sensul că citarea reclamantului trebuie să fie legală, respectiv în faţa instanţei competente.

Printr-o altă critică, subsumată tot motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă consideră că decizia instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 124 din C. proc. civ.

Raportându-se, pe de o parte, la doctrină şi, pe de altă parte, la definiţia acţiunii oblice astfel cum a fost reţinută de Curtea Constituţională prin decizia nr. 1022/2010, recurenta-reclamantă susţine că modificarea cauzei presupune schimbarea faptelor sau schimbarea normelor de drept substanţial, acestea fiind singurele care au aptitudinea de a fi aplicabile unei situaţii de fapt. Or, ca urmare a faptului că acţiunea oblică este definită ca reprezentând un mijloc procedural, rezultă că aceasta face parte din categoria instituţiilor de drept procesual civil, fiind reglementată de norme de drept procesual.

În opina sa, precizarea că un demers introductiv de instanţă este o acţiune oblică reprezintă o lămurire a normelor procedurale aplicabile unui proces civil, considerând că acest act de procedură excedează sferei modificării cauzei cererii de chemare în judecată care vizează fie faptele deduse judecăţii, fie normele de drept substanţial.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1268 din C. civ., apreciind că susţinerile acestei instanţei în sensul că nu ar fi fost cesionat dreptul la rezoluţiune pentru vicii ascunse este nelegală, de vreme ce art. 11 din contractul de vânzare nu conţine clauze îndoielnice sau susceptibile de mai multe înţelesuri.

Detaliind, arată că art. 11 din Contractul de vânzare - intitulat "Cesiune" cuprinde mai multe reguli convenite de părţi, iar art. 11.1 din Contract interzice cesiunea drepturilor sau obligaţiilor părţilor, cu excepţia celor prevăzute de art. 11.2 din Contract.

Art. 11.2 din Contract prevede cesiunea tuturor drepturilor, condiţiilor şi garanţiilor Cumpărătorului BNP C. către utilizator, cu excepţia celor prevăzute de art. 11.3 din Contract, iar art. 11.3 din Contract prevede că cesiunea nu include: dreptul BNP C. "de a rezoluţiona contractul în confor­mitate cu termenii acestuia".

Art. 10 din Contract, intitulat "rezoluţiunea", prevede termenii rezoluţiunii contractului, care se referă la: a) predarea bunului, b) lipsa calităţilor convenite, c) vicii aparente.

Faţă de aceste prevederi contractuale, recurenta-reclamantă susţine că art. 11 prevede regula interzicerii cesionării drepturilor sau obligaţiilor "asumate prin sau care rezultă din prezentul contract" cu excepţia drepturilor BNP C. care rezultă din prezentul contract şi din garanţiile convenţionale, condiţiile şi garanţiile puse la dispoziţia BNP C. de către Furnizor şi/sau Producătorul bunului. De la această excepţie, există excepţia dreptului BNP C. de a rezoluţiona contractul "în conformitate cu termenii acestuia".

Potrivit recurentei-reclamante, întrucât părţile au stabilit, prin contract, care sunt cazurile în care intervine rezoluţiunea convenţională, drept ce nu fost cesionat, nu se poate susţine că excepţia ar fi aplicabilă şi dreptului la rezoluţiunea judiciară, care nu este în conformitate cu termenii contractului, ci în aplicarea dispoziţiilor legale.

Totodată, recurenta-reclamantă susţine că raţiunea pentru care părţile au prevăzut dreptul BNP C. la rezoluţiunea unilaterală dacă bunul "nu corespunde specificaţiilor tehnice" şi "are defecte vizibile" este că aceste vicii pot fi identificate la momentul predării bunului, spre deosebire de viciile ascunse, care apar în perioada de garanţie, iar bunul se află exclusiv în posesia utilizato­rului, fiind evident că nu există raţiunea pentru care BNP C. să aibă dreptul la rezoluţiune pentru vicii ascunse, neputând constata existenţa acestora.

Consideră recurenta-reclamantă că dreptul la rezoluţiunea judiciară pentru vicii ascunse este cesionat conform regulii de la art. 11.2 din Contract, întrucât excepţia prevăzută la art. 11.3 din Contract se referă punctual la cazurile de rezoluţiune unilaterală, interpretare confirmată şi de prevederile art. 18.1 din Contractul de leasing.

De asemenea, învederează recurenta-reclamantă, contrar susţinerilor instanţei de apel, că rezoluţiunea contractului de vânzare nu atrage rezoluţiunea contractului de leasing, ce are ca obiect doar finanţarea, cu atât mai mult cu cât intimata BNP C. a încasat toate sumele de bani la care era îndreptăţită conform contractului de leasing.

S-a mai susţinut de către recurenta-reclamantă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997, apreciind că acţiunea directă poate fi formulată de utilizator în legătură cu calitatea bunului.

În opinia sa, dispoziţiile art. 1710 din C. civ. prevăd inclusiv dreptul la reducerea corespunzătoare a preţului sau rezoluţiunea vânzării, măsura trebuind apreciată de instanţă prin raportare la chestiuni de fond (gravitatea viciilor şi scopul pentru care a fost încheiat contractul), nu privind calitatea procesuală activă.

În consecinţă, consideră că interpretarea instanţei de apel în sensul că dreptul la acţiunea directă, prevăzut de art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997, în legătură cu calitatea bunului ar privi doar dreptul de a solicita înlăturarea viciilor sau înlocuirea bunului este contrară textului legal, care nu face asemenea distincţie.

Printr-o ultimă critică, recurenta-reclamantă susţine că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1357 din C. civ.

Contrar instanţei de apel, arată că prin acţiunea ce format obiectul dosarului nr. x/2021, a solicitat în temeiul art. 1357 şi următoarele din C. civ., obligarea pârâtei B. S.R.L. la restituirea prestaţiilor şi la plata de despăgubiri.

Potrivit recurentei-reclamante, contractul de vânzare încheiat între B. S.R.L. şi C., reprezintă pentru recurentă un fapt juridic. Consideră că fapta pârâtei B. S.R.L. de a furniza un bun cu vicii ascunse, cu încălcarea obligaţiilor asumate prin acest contract, prin care i-a fost cauzat un prejudiciu, este o faptă ilicită ce atrage răspunderea civilă delictuală.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 11 aprilie 2024, iar prin rezoluţia din 5 iunie 2024 a fost stabilit termen de judecată la data de 15 octombrie 2024.

La termenul de judecată din 15 octombrie 2024, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului invocată de către intimata-pârâtă B. S.R.L. prin întâmpinare.

IV. Soluţia instanţei de recurs:

Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că aceasta este legală, iar recursul este nefondat.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., s-a susţinut că prin hotărârea atacată au fost încălcate prevederile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., întrucât a fost respins motivul de apel referitor la încheierea din 28 noiembrie 2018, prin care a fost admisă excepţia tardivităţii capetelor de cerere având ca obiect rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.03.2016, în temeiul garanţiei vânzătorului pentru viciile bunului, formulată pe calea acţiunii oblice şi obligarea pârâtei la restituirea prestaţiilor.

Recurenta-reclamantă critică modalitatea de aplicare a art. 204 alin. (1) teza I din C. proc. civ., menţinută prin hotărârea instanţei de apel, susţinând că primul termen la instanţa competentă a fost cel din 5 noiembrie 2020, când a depus cererea adiţională, iar cererea modificatoare poate fi depusă la primul termen de judecată în faţa instanţei competente.

Potrivit art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., reclamantul poate să-şi modifice cererea, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi text legal, modificarea cererii peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părţilor.

Aşadar, în accepţiunea normei de procedură evocate, rezultă că modificarea cererii de chemare în judecată poate avea loc până la primul termen la care reclamantul este legal citat, în speţă cel din 23 octombrie 2019.

Înalta Curte găseşte nefondate susţinerile recurentei-reclamante referitoare la interpretarea dată noţiunii de legală citare, în sensul că modificarea acţiunii poate avea loc până la primul termen de judecată în faţa instanţei competente, întrucât această precizare nu este făcută de legiuitor, iar recurenta tinde să completeze norma legală. Raţiunea modificării cererii până la primul termen de judecată, indiferent de competenţa instanţei, rezidă inclusiv în necesitatea cunoaşterii tuturor elementelor cererii de chemare în judecată, tocmai pentru verificarea competenţei instanţei, conform art. 131-132 C. proc. civ.

Singura condiţie cerută de lege este aceea ca reclamanta să fi fost legal citată pentru termenul de judecată până la care ar avea dreptul să-şi modifice pretenţiile iniţiale, fiind fără relevanţă juridică ipoteza în care pricina nu ar fi în stare de judecată la primul termen. Cu alte cuvinte, obligaţia reclamantei, legal citată, de a formula cererea modificatoare până la acest termen subzistă indiferent de motivul de amânare al judecăţii cauzei.

Ca atare, în mod corect, a reţinut instanţa de apel că pentru legala modificare a cererii de chemare în judecată se impunea respectarea termenului de judecată la care reclamanta a fost legal citată, în speţă cel din 23 octombrie 2019, de la Judecătoria Săveni, sau obţinerea acordului pârâtului, niciuna dintre cele două condiţii alternative nefiind îndeplinită în speţă.

Admiterea unei teze contrarii ar fi contrare dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din C. proc. civ. care instituie obligaţia părţilor de a îndeplini actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege, precum şi celor ale art. 12 alin. (1) din acelaşi act normativ, potrivit cărora drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi. Totodată, ar fi încălcat şi dreptul la apărare al părţii adverse, care s-ar afla în imposibilitate de a formula apărări pe alte aspecte decât cele care figurează în petitul cererii de chemare în judecată.

De asemenea, instanţa supremă constată, contrar susţinerilor recurentei-reclamante prin care critică considerentele instanţei de apel referitoare la analiza prevederilor art. 130 alin. (2), art. 123 alin. (3) şi art. 153 din C. proc. civ., că în mod judicios instanţa de prim control judiciar a evidenţiat voinţa legiuitorului de a permite modificarea acţiunii în condiţiile art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., neprezentând relevanţă prevederile indicate de recurenta-reclamantă.

Aşadar, în mod corect a reţinut curtea de apel că din examinarea comparativă a dispoziţiilor analizate rezultă faptul că au fost instituite reguli diferite privind, pe de o parte, termenul în care se poate modifica acţiunea introductivă şi, pe de altă parte, termenul în care poate fi invocată necompetenţa instanţei.

A mai susţinut recurenta-reclamanta că soluţia de respingere a apelului formulat împotriva încheierii din data de 28 ianuarie 2021 a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 124 din C. proc. civ., critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În esenţă, a susţinut recurenta-reclamantă că modificarea cauzei presupune schimbarea faptelor sau schimbarea regulilor de drept aplicabile faptelor, or, precizarea că un demers introductiv de instanţă este o acţiune oblică se constituie într-o lămurire a normelor procedurale aplicabile unui proces civil. În opinia sa, precizările privind mijlocul procedural, invocate ca apărare faţă de excepţia lipsei calităţii procesuale active, nu reprezintă o modificare a cererii de chemare în judecată sub aspectul cauzei.

Înalta Curte nu va primi această critică, apreciind corectă concluzia instanţei de apel cu privire la conţinutul cererii depuse de reclamantă la termenul de judecată din 5 noiembrie 2020 la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în sensul că aceasta reprezintă o modificare a cererii introductive.

În concret, prin cererea formulată la 5 noiembrie 2020, reclamanta a solicitat rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.03.2016 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară pe calea acţiunii oblice, respectiv în exercitarea drepturilor cumpărătorului-finanţator BNP C. S.A., deşi prin cererea introductivă a solicitat rezoluţiunea contractului în calitate de utilizator al bunului.

În acest context, notează instanţa supremă că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante în sensul că nu a avut loc o modificare a cauzei, ci doar au fost lămurite normele procedurale aplicabile unui proces civil. Instanţa de apel a observat în mod corect că a fost adăugat un temei juridic suplimentar, care nu fusese invocat prin cererea introductivă. În egală măsură, din modalitatea în care a fost formulată cererea adiţională, rezultă că nu au fost formulate simple apărări în combaterea excepţiei calităţii procesuale active invocate prin întâmpinare, ci s-a urmărit adăugarea unui temei juridic subsidiar cererii iniţiale.

În aceste coordonate, instanţa de apel, confirmând soluţia primei instanţe, a reţinut în mod corect că erau incidente dispoziţiile art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., pentru ipoteza modificării cauzei cererii, situaţie în care cererea adiţională putea fi formulată până la primul termen de judecată la care reclamanta era legal citată, excepţia tardivităţii fiind în mod corect admisă.

Prin intermediul unui alt motiv de casare, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1268 din C. civ.

Criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate vizează, în esenţă, modul în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat clauzele contractului care i-a fost supus spre analiză.

Astfel, recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanţa de prim control nu a dat clauzelor prevăzute de art. 10 şi art. 11 din contract efectele pe care părţile le-au urmărit, interpretându-le contrar manifestării lor de voinţă, deşi clauzele erau clar redactate; de asemenea, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a conferit în mod greşit efecte depline clauzei prevăzute de art. 11.3 din contract (care se referă punctual la cazurile de rezoluţiune unilaterală), fără a observa faptul că dreptul la rezoluţiune judiciară pentru vicii ascunse este cesionat conform regulii de art. 11.2 şi că doar dreptul de a invoca rezoluţiunea unilaterală a rămas în patrimoniul BNP C..

Înalta Curte nu va primi această critică, întrucât concluzia instanţei de apel cu privire la conţinutul acordului de voinţă al părţilor materializat în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/16.03.2016, raportat la situaţia de fapt reţinută în cauză, nu se referă la legalitatea hotărârii atacate.

Invocarea art. 1268 alin. (5) din C. civ. s-a făcut în mod formal, nemulţumirile recurentei-reclamante nevizând propriu-zis modul în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat aceste dispoziţii legale la situaţia de fapt pe care a reţinut-o, ci însăşi elementele de fapt stabilite de instanţă, respectiv interpretarea şi înţelesul clauzelor contractuale.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte subliniază că, ţinând seama de prevederile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, aceste critici ale recurentei-reclamante care privesc starea de fapt, respectiv prevederile contractuale nu vor fi avute în vedere, în considerarea specificului acestei căi extraordinare de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate.

Printr-o altă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997.

Recurenta-reclamantă, în calitate de utilizator, s-a prevalat de dispoziţiile art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997, conform cărora, "în temeiul contractului de leasing, utilizatorul are dreptul de a formula acţiune directă asupra furnizorului, în cazul reclamaţiilor privind livrarea, calitatea, asistenţa tehnică, service-ul necesar în perioada de garanţie şi postgaranţie, finanţatorul fiind exonerat de orice răspundere".

Faţă de aceste susţineri, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 9 lit. c) şi art. 12 din O.G. nr. 51/1997, reţinând că utilizatorul nu poate solicita rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât nu este parte în acest contract.

În motivarea memoriului de recurs, recurenta-reclamantă critică aceste considerente, susţinând că dispoziţia art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997 reprezintă o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului prevăzut de art. 1280 din C. civ., iar dispoziţiile art. 1710 din C. civ. prevăd inclusiv dreptul la reducerea corespunzătoare a preţului sau rezoluţiunea vânzării.

Înalta Curte reţine că o atare critică este nefondată, întrucât acţiunile directe preluate de utilizator de la finanţator sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 12 din O.G. nr. 51/1997. Astfel, prin acest text legal au fost consacrate: dreptul utilizatorului de a solicita obligarea vânzătorului la îndeplinirea obligaţiei de livrare a bunului, în ipoteza în care o atare obligaţie nu este îndeplinită faţă de finanţator, de a formula acţiune în dezdăunare pentru nerespectarea calităţii în exercitarea aceloraşi obligaţii de livrare şi calea acţiunii în obligarea vânzătorului la asigurarea asistenţei tehnice şi la repararea bunului în perioada de garanţie şi postgaranţie.

Totodată, potrivit art. 9 lit. c) din O.G. nr. 51/1997, finanţatorul se obligă să transmită utilizatorului, în temeiul contractului de leasing, drepturile ce derivă din contract, cu excepţia dreptului de dispoziţie. Din interpretarea acestui text legal, rezultă că operează o scindare a atributelor dreptului de proprietate, posesia şi folosinţa fiind transmise către utilizator, iar dispoziţia rămânând în patrimoniul finanţatorului.

Prin urmare, drepturile transmise de finanţator utilizatorului în baza contractului de leasing exclud posibilitatea promovării unei acţiuni în justiţie de către utilizator pentru rezilierea contractului de vânzare-cumpărare, un astfel de demers judiciar înscriindu-se în prerogativa de dispoziţie ce aparţine finanţatorului în calitate de proprietar.

Ca atare, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a identificat în mod corect drepturile ce revin utilizatorului, prin raportare la conţinutul acordului de voinţă al părţilor şi în concordanţă cu dispoziţiile art. 1710 din C. civ., respectiv dreptul utilizatorului de a formula acţiune directă împotriva furnizorului pentru calitatea bunului.

În concluzie, contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reţine că decizia atacată este legală, instanţa de apel aplicând în mod legal prevederile legale invocate în cuprinsul acestui motiv de recurs.

Nici critica întemeiată pe greşita aplicare a normelor prevăzute de art. 1357 din C. civ. referitoare la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale nu va fi reţinută de instanţa supremă. Recurenta a considerat că fapta pârâtei de a furniza un bun cu vicii ascunse, cu încălcarea obligaţiilor asumate prin contractul încheiat cu BNP C., reprezintă, faţă de terţi, o faptă ilicită delictuală (extracontractuală).

Observă Înalta Curte că, prin cererea introductivă, recurenta-reclamantă a solicitat să se dispună rezoluţiunea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.03.2016, încheiat între reclamantă şi cele două pârâte, precum şi a contractului de leasing financiar nr. LF287 încheiat între reclamantă şi pârâta BNP C. S.A., ca urmare a vânzării bunului cu vicii ascunse. Astfel, reclamanta a invocat, ca fundament juridic al pretenţiilor sale, răspunderea civilă contractuală, respectiv repararea prejudiciului, ca urmare a activării garanţiei pentru vicii, aspect necontestat de pârâte. Astfel, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 1357 din C. civ., care reglementează condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, ce reprezintă o formă de răspundere delictuală.

Deşi în contractul de vânzare încheiat între finanţator şi furnizor, utilizatorul nu este parte, chiar şi în ipoteza în care acest contract prevede expres că scopul încheierii sale este oferirea ulterioară către utilizator a bunului ce formează obiectul vânzării printr-un contract de leasing, cu toate acestea, potrivit art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997, utilizatorul are un drept la acţiunea directă asupra furnizorului, în cazul reclamaţiilor privind livrarea, calitatea, asistenţa tehnică, service-ul necesar în perioada de garanţie şi postgaranţie. Astfel, legiuitorul reglementează posibilitatea utilizatorului de a-l chema în judecată pe furnizor, deşi între cele două părţi nu există legături contractuale directe. De asemenea, potrivit art. 9 lit. a) din O.G. nr. 51/1997, este recunoscut dreptul locatarului/utilizatorului de a alege furnizorul de bunuri, potrivit intereselor sale.

Acest mod de reglementare a leasingului demonstrează natura contractuală, iar nu delictuală a raporturilor juridice tripartite (utilizator - finanţator - furnizor), întrucât drepturile şi obligaţiile părţilor au ca izvor încheierea de către părţi a unor convenţii.

Instanţa de apel a analizat în mod legal relaţiile dintre părţi în temeiul singurei forme de răspundere aplicabile, respectiv răspunderea civilă contractuală.

Concluzionând, faţă de toate cele mai sus analizate, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Referitor la cererea intimatei-pârâte BNP C. S.A. de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Văzând aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că intimata-pârâtă nu a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată, sens în care va respinge, ca nefondată, cererea formulată de intimata-pârâtă privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 201/2024 din 8 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge, ca nefondată, cererea formulată de intimata-pârâtă BNP C. S.A. de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 februarie 2025.