Abusive credit commission clauses: Appeal allowed, decision quashed and case remanded for failure to apply binding legal interpretations

Şedinţa publică din data de 12 iunie 2025

Asupra cererii de recurs de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, secţia Civilă la 17 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa,:

- să constate nulitatea absolută a clauzelor abuzive stipulate în contractul de credit şi de garanţie nr. x din 11 martie 2008, care privesc dobânda variabilă (art. 4.1), comisionul de întocmire a dosarului de credit în cuantum de 100 RON, comisionul de acordare al creditului de 2%, în cuantum de 2.801,40 franci elveţieni, comision de administrare lunar de 0,15% plătibil începând cu a 13-a rată, comisionul de rambursare anticipată de 4% în primii 5 ani şi de 2% în intervalul 5-10 ani, dobânda penalizatoare în cuantum de 10% peste dobânda curentă, comisionul de asigurare (art. 4.3, art. 4.4, art. 4.5 şi art. V integral), precum şi a clauzelor de la art. VII, exceptând art. 6.3 şi art. 6.14 pct. 8.4, 8.5, 8.6, 8.12, 8.14, 8.15, dar şi a celor cuprinse în condiţiile generale de creditare din 11 martie 2008, conform modificărilor aduse în conformitate cu cele solicitate mai sus, şi, în plus, eliminarea pct. 4.11, art. 6.9 alin. final, art. 6.10, art. 7.1 lit. h), art. 7.5 lit. a) şi art. 8.3, precum şi a pct. III şi VI inserate în actul adiţional din 24 septembrie 2010; au mai solicitat obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumelor plătite în baza clauzelor declarate nule, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data reţinerii fiecărei sume până la data restituirii integrale a acestora, sume ce vor fi actualizate cu rata inflaţiei, constatarea nulităţii absolute a clauzei de risc valutar de la art. 6.1 din contract şi eliminarea ei, denominarea creditului şi convertirea acestuia din franci elveţieni în RON la cursul de schimb valutar franc elveţian-leu de la momentul acordării creditului, din 11 martie 2008, respectiv la valoarea de 2,3521 RON/1 franc elveţian, şi restituirea sumelor încasate în plus în baza acestei clauze, actualizate cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală calculată de la data reţinerii lor şi până la data restituirii integrale a acestora.

Prin sentinţa civilă nr. 6314/2016 din 29 iunie 2016, Judecătoria Cluj-Napoca, secţia Civilă şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Specializat Cluj care, la rândul său, prin sentinţa civilă nr. 750/2017 din 20 aprilie 2017, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 389/2017 din 20 septembrie 2017, Tribunalul Cluj, secţia Civilă şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 248/F/CC/2017 din 5 octombrie 2017, Curtea de Apel

Cluj, secţia I civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Ca urmare a cererii formulate de reclamanţi la 15 martie 2018, în cauză au fost cooptate în calitate de pârâte şi D. S.A. şi E. S.A.

Prin sentinţa civilă nr. 1608/2018 din 11 octombrie 2018, Tribunalul Specializat Cluj a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi ca inadmisibilă cererea de anulare a ofertei de creditare; a admis excepţia lipsei de interes a reclamanţilor cu privire la constarea caracterului abuziv al clauzei inserate în contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 11 martie 2008 la art. 5.1 lit. d) şi a) respins cererea privind constatarea caracterului abuziv şi nulitatea acestei clauze; a respins excepţia lipsei de interes a reclamanţilor cu privire la constarea caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 5.2 din contract; a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale de la art. 5.1 lit. b), referitoare la comisionul de acordare credit în cuantum de 2.801,40 franci elveţieni şi art. 5.1 lit. c), referitoare la comisionul de administrare lunar în cuantum de 0,15% plătibil începând cu scadenţa a 13-a, şi a obligat pârâta D.

S.A. să restituie reclamanţilor comisionul de acordare în cuantum de 2.801,40 franci elveţieni, echivalentul în RON la cursul de schimb B.N.R. din data plăţii, cu dobânda legală, calculată începând cu data achitării comisionului şi până la data restituirii debitului principal, ce va fi actualizat şi cu rata inflaţiei; a obligat pârâtele, în solidar, să achite reclamanţilor suma percepută cu titlu de comision de administrare lunar, în franci elveţieni sau echivalentul în RON la cursul de schimb B.N.R. din momentul restituirii sumei, la care se adaugă dobânda legală, calculată începând cu data achitării comisionului şi până la data restituirii, iar debitul va fi actualizat şi cu rata inflaţiei; de asemenea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor de la art. 5.2, care permite creditorului să revizuiască comisioanele în funcţie de politica sa de creditare, art. 6.2, referitoare la modificarea automată a valorii comisionului de administrare, art. 6.5, privind ordinea de prioritate în acoperirea datoriei şi de la art. 8.4, cunoscută sub denumirea de clauza cross default; a respins ca neîntemeiată în rest acţiunea şi a luat act de faptul că reclamanţii şi-au exprimat intenţia de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată; a obligat reclamanţii să-i achite pârâtei D.

S.A. suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta B. şi pârâtele D. S.A. şi E. S.A. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 236/2022 din 12 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă apelurile au fost respinse ca nefondate.

Împotriva acestei decizii, pârâtele D. S.A. şi E. S.A. au declarat recurs.

Prin decizia nr. 741 din 23 martie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat în parte hotărârea atacată, a trimis cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecarea apelului declarat de pârâtele D. S.A. şi E. S.A. împotriva sentinţei primei instanţe şi a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

În cel de-al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 231/2024 din 21 mai 2024, a respins apelul apelantelor-pârâte şi cererea acestora de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâtele D. S.A. şi E. S.A. au declarat recurs, solicitând casarea ei şi, după rejudecare, admiterea apelului promovat de acestea împotriva hotărârii primei instanţe, cu cheltuieli de judecată.

În susţinere, recurentele au invocat incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, au arătat că instanţa de apel a încălcat atât dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., cât şi autoritatea de lucru judecat a chestiunilor dezlegate de către instanţa de recurs.

Astfel, au afirmat că instanţa de apel, contrar indicaţiilor instanţei supreme, nu a verificat dacă reclamanţii s-au aflat într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional şi elementele specifice stabilirii caracterului clar şi inteligibil al clauzelor în discuţie.

Au mai arătat că, deşi prin hotărârea de casare s-a reţinut că, în conformitate cu hotărârea pronunţată în cauza C-621/17, cerinţa de transparenţă nu presupune ca banca sa detalieze natura tuturor serviciilor în contractul de credit, curtea de apel a stabilit că în contractul de credit cele două comisioane nu sunt definite.

De asemenea, au susţinut că instanţa de apel în mod greşit a apreciat că acest comision de administrare este o dobândă mascată, în măsura în care prin hotărârea de casare s-a reţinut că obligaţia de plată a comisionului este prevăzută distinct de plata dobânzii, în considerarea faptului că acesta nu este menit să asigure punerea la dispoziţie a sumei de bani către împrumutat, ci efectuarea acelor operaţiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată perioada de creditare.

Sub un alt aspect, recurentele au arătat că instanţa de prim control judiciar a încălcat dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi alin. (5) lit. c) din Legea nr. 193/2000, precum şi principiul interpretării sistematice a actului juridic, principiu reiterat şi de CJUE în cadrul considerentului nr. 52 din hotărârea pronunţată în cauza C-621/17.

În motivare, recurentele au expus argumentele invocate în recurs, în primul ciclu procesual, arătând, în esenţă, următoarele:

Comisionul de administrare a fost evidenţiat în contractul de credit, oferta şi graficul de rambursare, iar procentul de 0,15% se aplica la soldul facilităţilor de credit, astfel încât împrumutaţii au avut reprezentarea acestui cost anterior semnării contractului.

Clauza privind acest comision a fost redactată în mod clar, prin exprimarea unui procent matematic şi a bazei de calcul (la sold), valoarea lui putând fi calculată la momentul încheierii convenţiei, consumatorul fiind informat cu privire la consecinţele patrimoniale ale obligaţiilor asumate prin contract.

Potrivit principiului interpretării in ansamblu a contractului de credit, analiza contractului de credit trebuia efectuată în ansamblul său.

Comisioanele percepute nu reprezintă dobândă ascunsă, întrucât nu reprezintă echivalentul folosinţei sumei împrumutate, ci contravaloarea serviciilor pe care instituţia de credit trebuie să le presteze în legătură cu produsul de credit acordat.

Pentru comisionul de administrare serviciile implică monitorizarea executării obligaţiilor băncii conform clauzelor contractuale şi a normelor legale, asigurarea exercitării de către clienţi a drepturilor acestora, precum şi urmărirea recuperării creditelor.

Operaţiunea de acordare credite presupune organizarea, întreţinerea şi monitorizarea unui ansamblu de activităţi administrative menite a asigura în mod funcţional infrastructura necesară analizării, acordării, executării şi urmăririi recuperării împrumuturilor.

Stabilirea procentuală a comisionului de administrare era permisă la momentul încheierii contractului de credit, comisionul de administrare fiind perceput potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii contractului.

Dispoziţiile Directivei nr. 2008/48/CEE prevăd ele însele posibilitatea perceperii de comisioane prin integrarea acestora în definiţia costului total al creditului - art. 3 lit. g).

Comisionul de administrare nu este o dobândă mascată, întrucât majoritatea contractelor de credit (cele ce nu includ costurile de administrare în valoarea dobânzii) implică plata unui comision de administrare, astfel că la nivelul anului 2008 era previzibil ca un consumator să accepte faptul că obligaţia de plată a comisionului de administrare ii incumba prin semnarea unui contract de credit.

Clauza prin care a fost reglementată contractual obligaţia reclamanţilor de plată a comisionului de administrare nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Comisionul de administrare este aferent atât activităţilor de administrare a portofoliului performant, cât şi a portofoliului neperformant şi corespunde activităţilor circumscrise acestui serviciu, pe care le-a enumerat.

Prin hotărârea pronunţată în cauza C-621/17, CJUE a statuat în sensul că nu este necesar a fi detaliate toate serviciile furnizate în schimbul sumelor percepute cu titlu de comision de acordare şi administrare, pentru a se considera îndeplinită condiţia exprimării într-un limbaj clar şi inteligibil, precum şi faptul că neindicarea în contract a serviciilor prestate în schimbul perceperii comisionului de administrare nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor.

Comisionul de acordare, art. 5.1. lit. b) din Contract a fost prevăzut atât ca sumă fixă, cât şi ca fracţie matematică în cuprinsul ofertei de credit prezentate reclamanţilor anterior semnării convenţiei de credit.

Au considerat că instituţia de credit nu era obligată, din punct de vedere legal, să detalieze scopul perceperii anumitor costuri în legătură cu creditul acordat, de vreme ce acestea erau permise de legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului.

Din cuprinsul denumirii comisionului de acordare rezulta contraprestaţia băncii, iar activităţile aferente comisionului de acordare corespund celor pe care banca le-a întreprins în legătură cu implementarea în sistem şi punerea la dispoziţia clientului a sumelor acordate prin facilităţile de credit aprobate.

Şi clauza privind comisionul de acordare este exprimată în mod clar şi inteligibil, un consumator mediu avizat putând înţelege sensul acesteia.

Comisionul de acordare a fost prevăzut în contract atât în suma fixă -2.801,40 CHF-, cât şi ca fracţie matematică -2%.

Clauza de la art. 5.1 lit. b) din contract enunţa în mod clar consecinţele economice pe care le poate suferi consumatorul în situaţia în care se hotărăşte să încheie contractul de credit, respectiv faptul că prin semnarea contractului se obligă la plata sumei de 2.801,40 CHF scadentă la data încheierii convenţiei.

De asemenea, prin hotărârea pronunţată în cauza C-621/17, CJUE a stabilit faptul că nu este necesară menţionarea activităţilor prestate de către profesionist în schimbul perceperii comisioanelor.

Intimaţii nu au depus întâmpinare.

În acord cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., în cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care a fost comunicat părţilor.

La termenul din 20 martie 2025, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul şi a acordat termen în şedinţă publică pentru judecarea acestora, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Verificând decizia atacată, prin raportare la motivele de recurs invocate, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Analiza statuărilor instanţei supreme realizate prin decizia de casare în primul ciclu procesual, decizia nr. 741 din 23 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, relevă că cercetarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisioanele de procesare şi administrare a fost incompletă, în condiţiile în care nu s-a avut în vedere efectul obligatoriu al interpretării realizate de C.J.U.E. în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. F.. şi alţii), care a clarificat elementele concrete ce trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează. S-a mai reţinut că cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupunea ca banca să fie obligată să detalieze în contract natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează. Deopotrivă, s-a stabilit că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze în ce măsură a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor-consumatori, dacă aceştia s-au aflat într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unor astfel de comisioane sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit.

De altfel, s-a statuat că obligaţia de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de plata dobânzii, tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziţie a creditului şi folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operaţiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare.

Decizia de casare a intervenit în primul ciclu procesual al litigiului, sancţionând hotărârea primei instanţe de apel care, respingând apelul băncii pârâte împotriva sentinţei primei instanţe, a confirmat şi caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare şi de administrare.

În rejudecare, în al doilea ciclu procesual, instanţa de apel, respingând apelul intimatelor-pârâte, a menţinut soluţia primei instanţe de constatare a caracterului abuziv şi nul absolut al celor două clauze şi de repunere a părţilor în situaţia anterioară.

În recurs, pârâtele reproşează instanţei devolutive maniera de rejudecare a apelului lor sub aspectul modului de soluţionare a cererilor vizând caracterul abuziv al prevederilor contractuale referitoare la cele două comisioane.

Criticile pârâtelor se circumscriu nerespectării de către instanţa de apel, în rejudecare, a dezlegărilor obligatorii statuate de instanţa supremă cu ocazia casării, în primul ciclu procesual, referitoare la modul de soluţionare a cererilor vizând caracterul clar şi inteligibil al clauzelor referitoare la comisioanele de procesare, administrare, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, prin raportare la art. 501 C. proc. civ.,.

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", iar în conformitate cu prevederile art. 501 din acelaşi act normativ, dezlegarea dată de instanţa de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanţa de fond care rejudecă procesul şi presupune faptul că aceasta din urmă nu mai poate repune în discuţie respectivele chestiuni şi, cu atât mai puţin, nu le poate da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să încalce forţa obligatorie şi autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanţei de recurs.

Rejudecarea nu poate privi toate aspectele, ci trebuie să se desfăşoare în limitele casării, respectiv ale indicaţiilor date de instanţa de recurs în decizia de casare, astfel încât textul trebuie aplicat în sensul că, în limitele casării - totale sau parţiale -, reluând judecata de la actul de procedură anulat şi respectând dezlegarea deja dată în recurs unor probleme de drept, instanţa de trimitere va ţine seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea.

Potrivit îndrumărilor din decizia de casare, instanţa de apel, în condiţiile art. 501 C. proc. civ., era ţinută, în primul rând, să evalueze caracterul abuziv al clauzelor contestate prin raportare la elementele prevăzute în hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie în cauza C-621/17, respectiv să verifice dacă acestea relevau cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, şi în ce măsură consumatorii au avut posibilitatea să înţeleagă sau să deducă natura serviciilor furnizate efectiv şi să identifice o eventuală suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează. Aceasta, în măsura în s-a reţinut că cerinţa de transparenţă nu presupune ca banca să fie obligată să detalieze în contract natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale.

Contrar obligaţiilor ce îi reveneau, instanţa de apel s-a limitat la a enumera criteriile expuse în hotărârea din cauza C-621/17, fără a proceda la o judecată în concret a căii de atac şi a apărărilor pârâtelor prin raportare la aceste elemente, aşa cum s-a stabilit de către instanţa de recurs. Analiza instanţei de apel este una superficială, realizată cu ignorarea îndrumărilor date prin decizia de casare, raportarea instanţei de prim control judiciar la alte hotărâri pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nefiind de natură să schimbe sau să înlăture obligaţia instanţei de apel de rejudeca cauza în limitele trasate de instanţa de recurs prin decizia de trimitere.

Se impune reamintit că, prin hotărârea din cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a statuat că "articolul 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE (…) trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, (…), care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză", precum şi că "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală (…) referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă".

Deopotrivă, Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a neglijat să dea eficienţă dezlegării obligatorii din primul ciclu procesual a chestiunii privind stipularea separată a comisionului de administrare de obligaţia de plată a dobânzii, acesta asigurând costurile administrative legate de gestionarea creditului pe întreaga durată contractuală.

Mai mult, nu a constituit obiect de preocupare pentru instanţa de apel nici măsura în care reclamanţii situaţiei juridică a reclamanţilor a fost afectată, respectiv dacă s-au aflat într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, cu atât mai mult cu cât la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea comisioanelor în discuţie sau să pună în sarcina băncii toate costurile legate de acordarea unui credit.

În raport cu cele arătate anterior, reţinând că instanţa de apel a constatat caracterul abuziv al clauzei fără a avea în vedere îndrumările instanţei de casare, Înalta Curte constată că vătămarea produsă recurentei nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii. Pe cale de consecinţă, se reţine că analiza celorlalte motive de recurs nu se impun a mai fi examinate.

Se cuvine subliniat, în acest context, faptul că, în considerarea datei începerii procesului, 17 martie 2016, precum şi a dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., procesul de faţă este guvernat de C. proc. civ. în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018; ca atare, sunt incidente prevederile art. 497 din acelaşi, în forma în vigoare la data demarării judecăţii în faţa primei instanţe, dispoziţii ce reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, indicând că, în caz de casare, aceasta trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel ori primei instanţe, potrivit distincţiilor cuprinse în text, fără posibilitatea pentru aceasta de reţinere a cauzei spre rejudecare.

De aceea, pentru considerentele prezentate, în temeiul art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza instanţei de apel pentru o nouă judecată a apelului pârâtelor, în conformitate cu considerentele prezentei decizii şi cu respectarea art. 501 C. proc. civ., ţinând cont şi de indicaţiile instanţei supreme date în primul ciclu procesual prin decizia nr. 741 din 23 martie 2023, precum şi de susţinerile şi apărările formulate deopotrivă de ambele părţi litigante, inclusiv în recurs; vor fi avute în vedere şi cererile accesorii ale părţilor, de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentele-pârâte C. PRIN C. SUCURSALA BUCUREŞTI şi D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 231/2024 din 21 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi B. şi A..

Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 iunie 2025.