Validity of voluntary marital property division: simulation, moral impossibility to execute secret deed, and procedural requirements for judicial decision signature

Şedinţa publică din data de 6 mai 2025

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 2 octombrie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanţei să constate caracterul simulat al actului public reprezentat de partajul voluntar încheiat între A. şi pârâta B. la data de 13.03.2014, autentificat de notar C. sub nr. 686 şi să se constate că actul secret a constat în voinţa reală a părţilor ca bunul să se reîntoarcă în patrimoniul comun în forma iniţială.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1979 din 11 decembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A..

A admis capătul de cerere privind constatarea caracterului simulat al Actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/13.03.2014 de notar public C. din cadrul S.N.P. "D.".

A constatat caracterul simulat al actului public "Act de partaj voluntar" autentificat sub nr. x/13.03.2014 de notar public C. din cadrul S.N.P. "D.".

A constatat că imobilul apartament nr. x, situat în Bucureşti, Bd. x, bl. 20 bis, identificat cu nr. cadastral x (număr vechi 2505/10), împreună cu cota parte de 3116/100000 (3,1116 %) din părţile şi dependinţele comune ale imobilului bloc care prin natura şi destinaţia lor sunt în folosinţa tuturor coproprietarilor, precum şi împreună cu dreptul de folosinţă pe toată durata existenţei construcţiei asupra terenului de 12,133 mp aferent apartamentului, reprezentând cota parte de 3116/100000 (3,1116 %) din suprafaţa totală a imobilului bloc, intabulat în CF x (nr. CF vechi x) a Bucureşti, imobil dobândit de părţi prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/06.07.2012 de notar public E., se află în proprietatea devălmaşă a părţilor, ca bun dobândit în timpul căsătoriei.

A admis în parte capătul de cerere prin are se solicită înscrierea în cartea funciară a imobilului a dreptului de proprietate al părţilor asupra imobilului, a dispus înscrierea în cartea funciară a imobilului, respectiv în CF x (nr. CF vechi x), Bucureşti, Sector 3 a dreptului de proprietate în devălmăşie al părţilor asupra imobilului.

A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere cererea de înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului în cote de 1/2 pentru fiecare parte.

A obligat pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 4.965 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia nr. 499 A din 31 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinţei civile nr. 1979 din 11 decembrie 2020 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că:

A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

A păstrat din sentinţa civilă apelată doar soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului în cote de 1/2 pentru fiecare parte.

A obligat pe intimatul-reclamant să achite apelantei-pârâte suma de 2982,50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru din faza procesuală a apelului.

A luat act că apelanta-pârâtă şi-a rezervat dreptul a solicita pe cale separată celelalte cheltuieli efectuate la prima instanţă şi în apel.

A respins, ca neîntemeiată, cererea intimatului-pârât având ca obiect cheltuieli de judecată de la prima instanţă şi din apel.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva încheierilor de şedinţă din 14 martie 2023 şi din 28 martie 2023 şi a deciziei nr. 499 A din 31 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamantul A. a declarat recurs.

Într-o primă critică, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2 şi pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că decizia recurată este nelegală prin prisma faptului că a fost redactată de o persoana care nu a făcut parte din completul de judecată, nu a fost semnată în condiţiile art. 426 alin. (4) C. proc. civ., iar minuta poartă o semnătură care este în mod vizibil diferită/falsă pentru preşedintele de complet şi, totodată, nu a fost redactată în termenul stabilit de lege, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 426 C. proc. civ. referitoare la redactarea şi semnarea hotărârii.

Cu privire la situaţia de fapt, recurentul-reclamant a arătat că la 16 aprilie 2024 i-a fost comunicată decizia recurată, prin poştă, cu menţiunea "conform cu originalul". Precizează că decizia nu poartă semnături olografe, fiind în imposibilitatea de a putea verifica respectarea prevederilor art. 426 C. proc. civ. şi că nicio prevedere legală nu statuează că hotărârile comunicate justitiabililor pot fi diferite faţă de exemplarul aflat la dosarul cauzei sau că nu trebuie să poarte semnăturile membrilor completului de judecată.

Apreciază că menţiunea "conform cu originalul" nu poate fi înţeleasă decât în sensul că exemplarul este identic sub toate aspectele cu cel existent la dosarul cauzei, cu atât mai mult cu cât pe hotărâre se menţionează că a fost redactată în 4 exemplare. Transmiterea unui exemplar diferit către recurent, exemplar din care lipsesc semnăturile, în condiţiile în care semnătura este o menţiune obligatorie, este o ingerinţă şi o limitare a dreptului la apărare al justiţiabilului, acestuia fiindu-i opozabil exemplarul comunicat, în raport de care formulează calea de atac, efectuând un control propriu al aparenţei de legalitate a hotărârii comunicate.

Raportat la situaţia de fapt şi având în vedere lipsa semnăturilor olografe, recurentul prezumă că hotărârea nu a fost redactată şi semnată de judecătorul redactor F. şi preşedinte de complet, desemnat ca judecător redactor conform art. 95 alin. (1) din Regulamentul instanţelor de judecată, judecător care, conform anexei 2 planşe foto de pe coperta dosarului din apel, a decedat înainte de redactarea deciziei recurate - la data de 29.03.2024, dată la care hotărârea nu era publicată (anexa 3 fotografie dosar electronic).

După ce face trimitere la dispoziţiile art. 128 alin. (4) din Regulamentul instanţelor, recurentul-reclamant arată că decizia recurată nu poartă menţiunile cu privire la iniţialele redactorului şi data redactării, iar tehnoredactorul poarta iniţialele G., iniţiale care nu corespund cu iniţiale niciunuia dintre membrii completului de judecată, dintre judecătorii sau grefierii secţiei, conform anexei. Prin urmare, în cauză, nu se identifică cine a făcut redactarea hotărârii, iar tehnoredactarea a fost făcută de o altă persoană neidentificabilă şi nu de grefierul de şedinţă care avea în sarcină atribuţia tehnoredactării, potrivit art. 50 alin. (1) lit. e) din Regulamentul instanţelor.

Precizează că la dosarul cauzei nu se află vreun alt înscris prin care preşedintele instanţei să fi stabilit ca unele dintre atribuţiile prevăzute la alin. (1) să fie exercitate de grefieri care nu participă la şedinţa de judecată, inclusiv tehnoredactarea sub îndrumarea membrilor de complet a proiectelor de hotărâri, pe baza modelului dat de aceştia sau vreo solicitare a membrilor completului de judecată pentru o astfel de delegare.

Dosarul a fost studiat în arhiva instanţei la data de 17.04.2024, după ce, la data de 15.04.2024, avocatului ales i s-a comunicat de către personalul din arhiva că după decesul preşedintelui de complet dosarul a fost distribuit spre redactare şi nu poate fi identificată persoana în acel moment.

Menţionează faptul că exemplarul instanţei diferă faţă de cel comunicat prin aplicarea de semnături olografe iar, pentru preşedintele de complet, pe exemplarul hotărârii aflat la dosar, este aplicată o stampilă şi o semnătură olografă indescifrabilă, fără indicarea numelui persoanei semnatare sau a secţiei.

Potrivit art. 426 alin. (4) C. proc. civ., "dacă vreunul dintre judecători este împiedicat să semneze hotărârea, ea va fi semnată în locul său de preşedintele completului, iar dacă şi acesta ori judecătorul unic se află într-o astfel de situaţie, hotărârea se va semna de către preşedintele instanţei."

Se constată că preşedintele instanţei nu a semnat decizia, motiv pentru care apreciază că sancţiunea care intervine este nulitatea hotărârii recurate. Legiuitorul nu a atribuit preşedintelui de secţie atribuţia semnării hotărârilor judecătoreşti în condiţiile art. 426 C. proc. civ., numele persoanei care semnează şi numele secţiei nu sunt precizate, nu exista niciun proces-verbal la dosar, prin urmare semnarea s-a făcut în mod nelegal, contrar prevederilor art. 426 alin. (4) C. proc. civ.

Şi în faza redactării hotărârii trebuie respectate normele referitoare la compunerea completului de judecată, pentru că motivele pentru care soluţia a fost dispusă existau la data pronunţării şi nu pot fi schimbate ulterior, cu ocazia redactării hotărârii, lucru care nu s-a întâmplat în cauză.

În procesul deliberativ, cel puţin la nivel teoretic membrii completului ar fi trebuit sa îşi expună motivele, anterior adoptării soluţiei. Ulterior pronunţării soluţiei, într-un interval de timp stabilit de legiuitor la maximum 30 de zile, unul dintre judecătorii care au făcut parte din complet redactează hotărârea, în cauza pendinte - preşedintele de complet (conform menţiunilor olografe de pe coperta dosarului), iar apoi ea este semnată şi de celălalt membru al completului, care îşi însuşeşte motivarea astfel redactată sau redactează opinia sa.

Făcând referire la prevederile art. 7 C. proc. civ., recurentul a arătat că raţiunea instituirii termenului prevăzut de art. 426 alin. (5) C. proc. civ. este atât aceea de a asigura respectarea dreptului la un proces echitabil într-un termen rezonabil, dar în egala măsură şi pentru a asigura previzibilitatea desfăşurării procesului, aspect de o importanta deosebită, iar aceasta nu doar din perspectiva garanţiei recunoscută prin art. 6 din Convenţie, ci, mai ales, din perspectivă practică.

Nerespectarea termenului reglementat de art. 426 alin. (5) C. proc. civ. aduce atingere dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României, relative la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil şi drepturilor garantate şi de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Predictibilitatea momentului comunicării hotărârii judecătoreşti sau, altfel spus, aşteptarea legitimă a momentului când se va face comunicarea efectivă a hotărârii, reprezintă o componentă importantă a dreptului la un proces echitabil. Instituirea unui termen în care o hotărâre judecătorească poate şi trebuie să fie motivată excede sferei intereselor părţilor, fiind o chestiune de interes general, respectiv desfăşurarea procesului civil, fapt ce aparţine "interesului public", sancţiunea fiind nulitatea absolută.

În cauza pendinte, având în vedere întârzierea cu un an a redactării şi comunicării hotărârii, lipsa menţiunilor obligatorii privind iniţialele redactorului şi data redactării din cuprinsul deciziei recurate şi, ca urmare a evenimentului nefericit al decesului preşedintelui de complet redactor, partea se află în imposibilitatea de a determina cine a fost redactorul hotărârii şi dacă a fost respectată compunerea instanţei până la momentul dezînvestirii instanţei, prin închiderea şi semnarea hotărârii.

Pentru redactarea hotărârii, legiuitorul naţional nu a prevăzut în cuprinsul art. 426 C. proc. civ. vreo excepţie de la regula potrivit căreia aceasta se realizează de judecătorul care a soluţionat procesul sau de unul dintre judecători în cazul completurilor colegiale. Prin urmare, hotărârea nu poate fi redactată decât de către unul dintre membrii completului de judecată care a pronunţat-o, situaţie premisă care în cauză nu există, conform menţiunilor de la dosarul cauzei.

Totodată semnarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă un act formal, ci presupune confirmarea motivelor pentru care a fost adoptată soluţia în cauză, iar redactarea unei hotărâri judecătoreşti este în strânsă legătură cu motivarea ei, constituind o obligaţie a judecătorului cauzei, care decurge din art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, din art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi din dispoziţiile de drept intern (art. 426 alin. (1) din C. proc. civ.).

Situaţia în care hotărârea judecătorească a fost semnată, redactată şi tehnoredactată de altă persoană, străină de completul de judecată, echivalează cu motivarea, respectiv confirmarea motivelor de către o persoană care nu a făcut parte din procesul decizional, fiind aptă să lipsească partea de garanţiile actului de justiţie.

Prin semnarea hotărârii de către preşedintele secţiei, situaţie în afara prevederilor legale statuate prin art. 426 C. proc. civ., nu se realizează, în fapt, nicio cenzură a considerentelor scrise, astfel încât, deşi pentru legala pronunţare a fost nevoie de un număr mai mare de judecători, ce au format un complet colegial, totuşi, cu ocazia motivării, numărul concret al judecătorilor care îşi însuşesc considerentele este mai mic decât cel cerut de lege şi nu există niciun indiciu că a fost vreunul dintre cei doi judecător care au pronunţat soluţia în data de 31.03.2023.

Chiar Curtea Constituţională a arătat, în cuprinsul Deciziei nr. 33 din 23 ianuarie 2018 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, la paragraful 177, că, în situaţia în care nu judecătorul care a participat la dezbateri şi la deliberări este acela care redactează/motivează hotărârea judecătorească, garanţiile pe care Constituţia şi legea le consacră pentru protejarea dreptului la un proces echitabil, pentru asigurarea unei justiţii imparţiale, înfăptuite în numele legii, rămân instrumente declarative, lipsite de efectivitate, inutile. Cu alte cuvinte, întreaga reglementare referitoare la independenţa justiţiei, la regulile de procedură penală sau civilă referitoare la soluţionarea cauzelor, la necesitatea săvârşirii unui act de justiţie motivat este lipsită de efecte juridice dacă hotărârea judecătorească prin care "se spune dreptul" este întocmită de o persoană care nu îndeplineşte calitatea de judecător al cauzei, deci care este străină procedurii jurisdicţionale, actului deliberativ care a condus la soluţia adoptată şi, implicit, actului de justiţie în sine.

Totodată, în paragraful 178 din decizia amintită, Curtea Constituţională a reţinut că: "Motivarea hotărârii judecătoreşti este un act inerent funcţiei judecătorului cauzei, constituie expresia independenţei sale şi nu poate fi transferată către o terţă persoană. Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înţelegeri a hotărârii, dar şi garanţia acceptării sale de către justiţiabil, care se va supune actului de justiţie având încrederea că nu este un act arbitrar. Ea reprezintă un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate, şi temeinicie. Or, în condiţiile în care hotărârea judecătorească ar fi redactată/motivată de o altă persoană decât judecătorul cauzei, justiţiabilul este lipsit tocmai de aceste garanţii."

În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a fost menţionată de instanţa de sesizare Hotărârea din 7 martie 2017 pronunţată în Cauza Cerovsek şi Bozicnik împotriva Sloveniei, definitivă la 7 iunie 2017, în care Curtea a fost chemată să determine dacă reclamanţii au avut parte de un proces echitabil, în pofida faptului că motivarea deciziei de condamnare pronunţate de instanţa naţională nu a fost dată de judecătorul care a pronunţat-o, ci de alţi judecători, care nu au participat la proces.

În cauza respectivă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că dreptul reclamanţilor la un proces echitabil a fost încălcat din cauza faptului că judecătorul care a condus procesul nu a prezentat motivarea scrisă a sentinţei de condamnare şi din cauza lipsei măsurilor adecvate care să compenseze această deficienţă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut ca fiind important faptul că judecătorii care au motivat hotărârea penală la aproximativ trei ani de la data la care aceasta fusese pronunţată nu au participat la proces în niciun fel şi au întocmit motivările exclusiv pe baza probelor deja existente din documentele scrise depuse la dosar. Cu toate acestea, Curtea a menţionat că verdictul judecătorului care a pronunţat hotărârea nu se baza doar pe documente, ci acesta a audiat reclamanţii în timpul procesului, a examinat o serie de martori şi şi-a format o opinie cu privire la credibilitatea lor. Astfel, judecătorul a făcut o apreciere a elementelor constitutive ale presupuselor infracţiuni, inclusiv a elementului subiectiv şi anume intenţia reclamanţilor de a le comite şi pentru care audierea directă a reclamanţilor, a fost deosebit de relevantă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai arătat că, în unele cazuri, ar putea exista factori, administrativi sau de procedură, care să facă imposibilă participarea unor judecători la proces (a se vedea hotărârile din cauzele Cutean împotriva României din 2 decembrie 2014, nr. 53.150/12 şi Mellors împotriva Regatului Unit din 30 ianuarie 2003, nr. 57.836/00). Cu toate acestea, Curtea a observat, în primul rând, că niciun astfel de factor nu a apărut în speţă, iar în al doilea rând, chiar dacă, aceste motive ar fi apărut, Curtea a apreciat că singura modalitate de a compensa, incapacitatea judecătorului de a prezenta motivele care să justifice condamnarea reclamanţilor ar fi fost aceea de a se dispune rejudecarea cauzei.

Este adevărat că hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului este pronunţată, în materie penală, iar nu în materie civilă, însă în art. 16 din C. proc. civ. se prevede expres nemijlocirea, ca principiu fundamental al procesului civil, a cărui încălcare s-a constatat prin hotărârea menţionată.

Conţinutul art. 426 alin. (1) din C. proc. civ., care, impune ca redactarea hotărârii să se realizeze de către judecătorul care a soluţionat procesul, care a luat parte la dezbateri şi la deliberare, iar nu de către cel care semnează pentru cel/cei împiedicat/împiedicaţi să semneze, în condiţiile art. 426 alin. (4) C. proc. civ.

În continuare, recurentul-reclamant arată că în cauza lipsesc menţiunile obligatorii potrivit Regulamentului instanţelor de judecată privind numele redactorului şi data redactării/tehnoredactării, astfel ca este lipsit de garanţiile legalităţii hotărârii motivate şi de posibilitatea identificării redactorului hotărârii.

Hotărârea nu este semnată în condiţiile prevăzute de art. 426 alin. (4) C. proc. civ. de preşedintele instanţei, iar cauza împiedicării nu este menţionată în hotărâre, astfel cum însăşi Înalta Curte a statuat prin considerentul 90 al Deciziei nr. 26 din 3 iunie 2019: "Pentru astfel de ipoteze, dispoziţiile art. 426. alin. (4)- din C. proc. civ. înlătură ipoteza unei neregularităţi derivate din nesemnarea hotărârii de către judecătorii aflaţi într-o asemenea imposibilitate, stabilind în sarcina preşedintelui completului sau, dacă şi acesta se află într-o situaţie similară, a preşedintelui instanţei obligaţia de a semna hotărârea; cauza care determină împiedicarea trebuie menţionată în hotărâre."

Minuta poartă o semnătură pe care o apreciază ca falsă şi care în mod vizibil este diferită de celelalte semnături olografe care cu certitudine aparţin preşedintelui de complet.

Prin cea de-a doua critică, recurentul-reclamant arată că în cauză este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., dat fiind că decizia recurată şi încheierile de amânare a pronunţării sunt lipsite de motivare.

În cauză, considerentele deciziei instanţei de apel nu cuprind analiza corespunzătoare a criticilor concrete formulate de apelantă cu privire la soluţia primei instanţe, instanţa de apel arătând doar, în termeni generali, că admite apelul formulat, astfel încât sunt încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care stabilesc obligaţia instanţei de a preciza motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Potrivit art. 478 C. proc. civ., în considerarea caracterului devolutiv al căii de atac, instanţa de apel trebuia să verifice, în limitele cererii, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către tribunal. În speţă, se poate lesne observa că instanţa de apel nu a reţinut şi nici nu a înlăturat susţinerile părţilor şi nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care 1-a adoptat prin raportare la hotărârea de fond, astfel că hotărârea pronunţată nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi care să permită realizarea controlului judiciar, impunându-se, în aceste condiţii, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel spre rejudecare.

Soluţia pronunţată de Tribunalul Bucureşti a fost fundamentată şi motivată prin raportare la probele administrate, cu un silogism logico-juridic minuţios prezentat şi a primit, în apel, o soluţie care nu analizează nici criticile formulate de apelantă, nici apărările formulate de reclamant, dar nici nu explică de ce au fost greşite considerentele reţinute de prima instanţă, fără niciun răspuns la vastul probatoriu administrat în dosar.

Hotărârea nu face niciun fel de analiză a criticilor formulate în apel şi a apărărilor formulate de reclamant şi nu arată, sub nicio formă, de ce raţionamentul expus de prima instanţă nu a fost unul corect şi unde a greşit prima instanţă, făcând trimitere la jurisprudenţa actuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la obligaţia de motivare şi calitatea acesteia.

Motivarea hotărârii judecătoreşti este cea care conduce în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv, însă în cauza pendinte nu se face o analiză a probatoriului administrat şi reţinut de instanţa de fond, fiind într-o cale de atac şi nu într-o judecată pe fond, nu se arată motivele pentru care numeroasele probe, indicate de reclamant şi reţinute de instanţa de fond ca temeinice pentru soluţia pronunţată în fond, nu au fost avute în vedere deloc de instanţă, deşi soluţia a fost schimbată în apel.

Totodată, instanţa de apel a reţinut greşit şi străin de cauza ca reclamantul a invocat o imposibilitate obiectivă, în condiţiile în care a invocat o imposibilitate morală.

Încheierile din 14.03.2023 şi 28.03.2023 nu sunt motivate după cum prevede expres art. 396 alin. (1) C. proc. civ., lipsind orice fel de motiv al amânării, prin urmare nefiind respectate prevederile legale privind necesitatea existenţei motivelor bine justificate.

Pentru toate aceste motive, apreciază că, prin lipsa oricărei analize raportat la ceea ce s-a criticat, la apărările invocate şi la considerentele reţinute de instanţa de fond, instanţa de apel a pronunţat o soluţie fundamentată pe un raţionament general, fără a face o veritabilă motivare a raţionamentului pentru care în calea de atac a apelului a schimbat diametral opus soluţia pronunţată de instanţa de fond.

Solicită să se aibă în vedere situaţia specială din cauză, în care judecătorul redactor a decedat înainte de motivarea hotărârii, dar şi faptul că hotărârea a fost redactată la peste un an de la data pronunţării, fiind evident că raţionamentul avut în vedere de judecătorul redactor nu este acelaşi cu cel al judecătorului care a pronunţat soluţia, sub acest aspect, fiindu-i vătămate drepturile procesuale.

O ultimă critică formulată de recurentul-reclamant face trimitere la încălcarea/greşita aplicare a normelor de drept material, apreciind ca fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apreciază că instanţa în mod greşit a făcut aplicarea normelor de drept material privind simulaţia, în condiţiile în care pentru situaţiile în care între părţi exista o imposibilitate morală de preconstituire a unui înscris, ele sunt ţinute a proba acordul simulatoriu şi nu actul secret în sine ca instrumentum. Potrivit raţionamentului instanţei de apel, în lipsa dovezii actului secret, niciun act de partaj între soţi nu ar putea fi anulat, decât pentru motivele de nulitate ale actului autentic prevăzut de art. 1289 C. civ.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că în cazul simulaţiei sub forma fictivităţii, doctrina a apreciat că nu există act secret şi act public, ci doar actul public şi acordul simulatoriu, care nu se confundă, însă, cu actul secret.

Acordul simulatoriu reprezintă acordul de voinţă şi nu două manifestări distincte, cum în mod eronat apreciază instanţa de apel în considerentele reţinute, pe care recurentul le-a redat.

Actul fictiv este specia de simulaţie absolută, prin care părţile urmăresc crearea unei iluzii juridice, o aparenţă căreia nu îi corespunde nimic în realitatea existentă între simulaţi - părţile nu încheie de jure niciun contract concret, ci ele vor doar să lase tuturor impresia falsă, cu un anumit scop (licit sau nu), nedeclarat. Ori, astfel după cum a arătat încă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, simulaţia în cauza a avut forma fictivitătii.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (2 octombrie 2019), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 6 mai 2025, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prima critică dezvoltată de recurentul-reclamant în cuprinsul cererii de recurs, ce face trimitere la presupuse nereguli procedurale legate de redactarea, semnarea şi comunicarea hotărârii recurate, este susceptibilă de examinare din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii"), partea arătând că decizia recurată este nelegală prin prisma faptului că a fost redactată de o persoană care nu a făcut parte din completul de judecată, nu a fost semnată în condiţiile art. 426 alin. (4) C. proc. civ., iar minuta poartă o semnătură care este în mod vizibil diferită/falsă pentru preşedintele de complet şi, totodată, nu a fost redactată în termenul stabilit de lege.

Deşi recurentul a indicat şi dispoziţiile pct. 2 al aceluiaşi articol, criticile formulate nu fac trimitere la nerespectarea principiului continuităţii dezbaterilor, în sensul că hotărârea ar fi fost pronunţată de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii. Niciuna dintre aceste ipoteze nu este reclamată în cauză, textul făcând, de altfel, referire la dezbaterea pe fond a procesului, astfel încât susţinerile recurentului nu pot fi circumscrise acestui motiv de nelegalitate.

Cu privire la prima neregularitate sesizată - faptul că hotărârea ar fi fost redactată de o persoană care nu a făcut parte din completul de judecată, se constată că acest aspect reprezintă o simplă supoziţie a recurentului, argumentată ulterior în cuprinsul cererii de recurs prin faptul că decizia recurată nu poartă menţiunile cu privire la iniţialele redactorului şi data redactării, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 128 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Înalta Curte reaminteşte faptul că, astfel cum se prevede chiar în cuprinsul art. 1, Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti stabileşte normele de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile legale, fiind, aşadar, norme de organizare judiciară, iar nu norme de procedură propriu-zisă. Drept urmare, nerespectarea acestor aspecte extrinseci nu este de natură a atrage nelegalitatea hotărârii, ci eventuale sancţiuni disciplinare.

Aceasta întrucât, atare menţiuni (denumite în limbaj colocvial "caseta hotărârii judecătoreşti") nu sunt prevăzute nici de art. 425 C. proc. civ. care reglementează conţinutul hotărârii judecătoreşti şi nici de art. 426 din acelaşi Cod, care poartă denumirea marginală "Redactarea şi semnarea hotărârii".

În cauză, deliberarea şi pronunţarea hotărârii s-au realizat, în condiţii de legalitate, de către completul de judecată în a cărui compunere au intrat cei doi judecători în faţa cărora au avut loc dezbaterile asupra fondului, după cum rezultă din minuta, din încheierile de amânare a pronunţării şi din partea introductivă a deciziei recurate, iar hotărârea este semnată pentru preşedintele completului de judecată (decedat ulterior pronunţării), de către preşedintele de secţie.

În privinţa criticii referitoare la faptul că hotărârea judecătorească a fost semnată şi redactată de un al judecător decât cel care a participat la dezbateri şi la pronunţarea soluţiei, Înalta Curte reţine că potrivit art. 426 alin. (4) C. proc. civ.:

"Dacă vreunul dintre judecători este împiedicat să semneze hotărârea, ea va fi semnată în locul său de preşedintele completului, iar dacă şi acesta ori judecătorul unic se află într-o astfel de situaţie, hotărârea se va semna de către preşedintele instanţei. Când împiedicarea priveşte pe grefier, hotărârea se va semna de grefierul-şef. În toate cazurile se face menţiune pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicarea."

Reglementând o situaţie de excepţie şi garantând respectarea unui principiu fundamental al procesului civil, respectiv continuitatea, art. 426 alin. (4) C. proc. civ. stabileşte că preşedintele completului este cel care poate semna hotărârea în locul judecătorului indisponibil şi numai în cazul în care acesta este, el însuşi, indisponibil (aspect care trebuie să rezulte din cuprinsul hotărârii) semnarea se realizează de către preşedintele instanţei. Această normă legală înlătură ipoteza unei neregularităţi derivate din nesemnarea hotărârii de către judecătorii aflaţi în imposibilitate de a semna.

Procedura reglementată de dispoziţia evocată se impune a fi respectată întocmai, importanţa sa fiind reliefată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale care, în cuprinsul deciziei nr. 48/2022 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 197 din 09.03.2023 a statuat că, "Din coroborarea textelor legale se desprinde concluzia că semnarea hotărârii nu are numai rolul de însuşire a acesteia, ci şi de garantare a autorităţii sale. Prin urmare, semnarea hotărârii în condiţiile art. 426 alin. (4) din C. proc. civ. - în ipoteza în care după pronunţare şi după semnarea minutei unul dintre judecători este în imposibilitatea de a semna - are rolul de a autentifica faptul că actul jurisdicţional este un act al puterii judecătoreşti, cu regimul juridic aferent".

Sancţiunea nulităţii este aplicabilă necondiţionat, atunci când hotărârea nu este semnată de judecătorul care a soluţionat procesul şi nici, în locul său, de preşedintele completului, respectiv al instanţei - când chiar preşedintele completului se află într-un caz de împiedicare. Altfel spus, nulitatea este incidentă dacă hotărârea are numărul legal de semnături, dar acestea nu aparţin judecătorilor care au pronunţat hotărârea şi nici judecătorului învestit cu această atribuţie să semneze în numele primilor, în temeiul art. 426 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte observă că decizia nr. 499 A din 31 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost semnată, în numele preşedintelui de complet, de către preşedintele secţiei, făcându-se menţiunea "PROCES VERBAL Pentru Judecător, aflat în imposibilitate de a semna, semnează Preşedintele secţiei".

Reiese, aşadar, că împrejurarea că hotărârea judecătorească a fost semnată de un alt magistrat decât cel care a participat la pronunţarea soluţiei este în perfect acord cu dispoziţiile legale anterior redate, fără a reliefa o situaţie care să atragă incidenţa vreunui motiv de casare.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, care evidenţiază o situaţie de neconcordanţă între faptul că hotărârea a fost semnată de către preşedintele de secţie, iar nu de către preşedintele instanţei, se impune a fi lămurit faptul că noţiunea de "instanţă" are diferite înţelesuri (de la instanţă de judecată ori grad de jurisdicţie, la secţie ori complet de judecată/judecător - sensul cel mai restrâns), textul anterior redat vizând, în fapt, sensul de instanţă - secţie - aspect ce reiese din cuprinsul dispoziţiilor art. 20 din Regulamentul de ordine interioară ce reglementează atribuţiile preşedintelui de secţie, unde se prevede că acesta îndrumă şi verifică activitatea administrativ-judiciară a personalului secţiei.

Cât timp o instanţă de judecată este organizată pe secţii, revine preşedintelui de secţie atribuţia de a semna hotărârile în locul judecătorilor aflaţi în imposibilitatea de a semna, aceasta fiind şi practica existentă la nivelul instanţelor judecătoreşti. Cum prin aplicarea ştampilei a fost menţionat faptul că semnătura aparţine preşedintelui de secţie, nu se mai impunea să fie specificat şi numele în clar, fiind lesne de identificat persoana acestuia.

Cauza împiedicării este menţionată în mod generic în hotărâre şi constă în imposibilitatea de a semna, nefiind necesară vreo altă explicaţie exhaustivă, legată de circumstanţele particulare ale motivului împiedicării, care în speţă au constat în decesul preşedintelui de complet înainte de semnarea şi comunicarea hotărârii.

De asemenea, faptul că hotărârea a fost tehnoredactată de o altă persoană (grefier dactilograf), iar nu de către grefierul de şedinţă care avea în sarcină atribuţia tehnoredactării potrivit art. 50 alin. (1) lit. e) din Regulamentul instanţelor, nu reflectă o situaţie de neconcordanţă, cât timp art. (2) al articolului indicat de recurent prevede că: "Preşedintele instanţei poate stabili ca unele dintre atribuţiile prevăzute la alin. (1) să fie exercitate de grefieri care nu participă la şedinţa de judecată, inclusiv tehnoredactarea, la solicitarea membrilor completului de judecată şi sub îndrumarea acestora, a proiectelor de hotărâri, pe baza modelului dat de aceştia."

Nu era necesar ca la dosarul cauzei să se afle vreun înscris prin care preşedintele de secţie sau preşedintele instanţei să fi stabilit ca unele dintre atribuţiile prevăzute la alin. (1) să fie exercitate de grefierii care nu participă la şedinţa de judecată, inclusiv tehnoredactarea sub îndrumarea membrilor de complet a proiectelor de hotărâri, astfel cum susţine recurentul. Modalitatea de stabilire şi de repartizare a atribuţiilor şi sarcinilor are legătură cu activitatea de organizare şi de funcţionare internă a instanţei, specifică fiecărei funcţii deţinute, responsabilităţile diverselor categorii de personal fiind detaliate în fişa postului. Acesta aspect nu ar avea de ce să se justifice printr-un act de natură procedurală care să se regăsească în dosarul cauzei.

În ceea ce priveşte faptul că minuta ar purta o semnătură care este diferită/falsă pentru preşedintele de complet, în lipsa unor argumente pertinente care ar putea crea o astfel de suspiciune, susţinerile recurentului apar ca simple afirmaţii, fără conotaţie juridică, ştiut fiind faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 270 alin. (1) C. proc. civ., înscrisul autentic face deplină dovadă, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, în condiţiile legii. Aşadar, prezumpţia de autenticitate a semnăturii judecătorului poate fi combătută numai prin procedura înscrierii în fals, procedură de care recurentul nu a uzitat.

Referitor la faptul că decizia recurată nu a fost redactată în termenul stabilit de lege, se reţine că această împrejurare nu este de natură să afecteze legalitatea hotărârii. Aceasta deoarece termenul de 30 de zile prevăzut de art. 426 alin. (5) C. proc. civ. pentru redactarea şi semnarea hotărârii este unul relativ, astfel încât nesocotirea lui nu atrage sancţiunea nulităţii hotărârii, partea interesată având posibilitatea legală de a formula o contestaţie pentru tergiversare.

Interesul redactării în termen a unei anumite hotărâri nu este unul general, astfel cum susţine recurentul, ci unul particular - al părţilor şi participanţilor implicaţi în acel proces, astfel încât sancţiunea nu este una absolută.

Drept urmare, critica nu întruneşte cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., neredactarea în termen nefiind aptă a atrage sancţiunea nulităţii hotărârii, ci eventuale sancţiuni disciplinare.

O altă critică formulată de recurentul-reclamant face referire la faptul că decizia ce i-a fost comunicată nu poartă semnături olografe, fiind în imposibilitatea de a putea verifica respectarea prevederilor art. 426 C. proc. civ. Apreciază că menţiunea "conform cu originalul" nu poate fi înţeleasă decât în sensul că exemplarul este identic sub toate aspectele cu cel existent la dosarul cauzei. Partea susţine, în continuare, că nicio prevedere legală nu statuează că hotărârile comunicate justiţiabililor pot fi diferite faţă de exemplarul aflat la dosarul cauzei sau că nu trebuie să poarte semnăturile membrilor completului de judecată.

Înalta Curte constată că decizia recurată respectă dispoziţiile legale procedurale prevăzute de art. 426 alin. (3), alin. (4) şi alin. (6) C. proc. civ., iar împrejurarea că exemplarul ce i-a fost comunicat reclamantului nu poartă semnăturile membrilor completului de judecată nu constituie un viciu procedural.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, există prevederi legale procedurale prin care se stipulează expres, atât modalitatea de întocmire a unei hotărâri - în acest sens fiind elocvente dispoziţiile art. 426 alin. (6) C. proc. civ., ce dispun că: "Hotărârea se va întocmi în două exemplare originale, dintre care unul se ataşează la dosarul cauzei, iar celălalt se va depune spre conservare la dosarul de hotărâri al instanţei", cât şi procedura de comunicare a hotărârii - dispoziţiile art. 427 alin. (1) din acelaşi act normativ stabilesc că "Hotărârea se va comunica din oficiu părţilor, în copie, chiar dacă este definitivă. Comunicarea se va face de îndată ce hotărârea a fost redactată şi semnată în condiţiile legii."

Aceste norme legale nu prevăd comunicarea unei fotocopii după hotărâre, ci a unei copii ce nu poartă semnătura judecătorilor, fiind doar certificate pentru conformitate cu originalul.

Menţiunea "conform cu originalul" îşi găseşte sensul tocmai în faptul că se certifică împrejurarea că exemplarul eliberat părţii este identic, sub aspectul conţinutului, cu cele două exemplare originale - unul existent la dosarul cauzei, iar un altul la mapa de hotărâri a instanţei.

Condiţia semnării hotărârilor judecătoreşti se limitează numai la originalul acestora, nu şi la exemplarele care se transmit părţilor în copie conformă. De altfel, în ipoteza propusă de recurent - aceea de a fi comunicate hotărâri care să poarte semnăturile olografe ale membrilor completului de judecată - ar fi greu de determinat care dintre exemplare aflate în circuit ar avea calitatea de variantă originală.

În continuare, recurentul-reclamant îşi exprimă nemulţumirea faţă de faptul că, având în vedere întârzierea redactării şi comunicării hotărârii, lipsa menţiunilor obligatorii privind iniţialele redactorului şi a datei redactării din cuprinsul deciziei recurate, ca urmare a evenimentului nefericit al decesului preşedintelui de complet redactor, se află în imposibilitatea de a determina cine a fost redactorul hotărârii şi dacă a fost respectată compunerea instanţei până la momentul dezînvestirii instanţei, prin închiderea şi semnarea hotărârii.

Cu privire la aceste susţineri, se impune a fi subliniat, pe lângă aspectele anterior evidenţiate, faptul că, în procesul civil, momentul dezînvestirii instanţei coincide cu pronunţarea hotărârii judecătoreşti. De la acel moment, completul de judecată nu mai poate reveni asupra hotărârii sale, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 429 C. proc. civ., minuta reprezentând actul procedural, semnat chiar în ziua pronunţării, în raport de care se verifică respectarea principiului dezînvestirii.

Conţinutul hotărârii este cel stabilit prin dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., iar printre enumerările cuprinse de textul legal nu se regăsesc şi cele apreciate de recurent ca fiind "obligatorii". Aceasta întrucât, lipsa din finalul hotărârii a menţiunilor referitoare la numele redactorului şi data redactării, nu produce părţii nicio vătămare şi nu o lipseşte de garanţiile legalităţii hotărârii, astfel cum susţine recurentul. Atât identificarea redactorului, cât şi consemnarea datei redactării pot avea relevanţă, spre exemplu, în plan disciplinar ori pentru evidenţierea practicii de casare (la instanţa de recurs sunt menţionaţi şi judecătorii fondului), însă nu sunt de natură a afecta legalitatea actului jurisdicţional.

Se reţine, totodată, faptul că semnarea hotărârii de către preşedintele secţiei, în locul preşedintelui de complet aflat în imposibilitate obiectivă de a semna, este legal reglementată prin dispoziţii art. 426 C. proc. civ. şi nu are caracter formal, astfel cum încearcă să sugereze recurentul, numărul concret al judecătorilor care îşi însuşesc şi confirmă considerentele fiind acelaşi.

Un alt motiv de nelegalitate invocat este cel prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant apreciind că decizia recurată şi încheierile de amânare a pronunţării sunt lipsite de motivare. În susţinerea acestei critici, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel nu a reţinut şi nici nu a înlăturat susţinerile părţilor şi nu a explicat, de o manieră convingătoare, raţionamentul juridic pe care 1-a adoptat prin raportare la hotărârea de fond, astfel că hotărârea pronunţată nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar.

Recurentul a mai arătat şi că hotărârea nu face niciun fel de analiză a criticilor, a apărărilor formulate în apel şi a probatoriului administrat şi reţinut de instanţa de fond şi nu se arată motivele pentru care numeroasele probe, indicate de reclamant şi reţinute de instanţa de fond ca temeinice pentru soluţia pronunţată în fond, nu au fost avute în vedere deloc de instanţă, deşi în apel soluţia a fost schimbată.

Se observă că, deşi a invocat faptul că decizia atacată ar fi afectată de viciul unei nemotivări corespunzătoare, arătând că hotărârea nu face niciun fel de analiză a criticilor, a apărărilor formulate în apel şi a probatoriului administrat, recurentul a omis să indice, în concret, ce argumente juridice legate de obiectul cauzei şi expuse prin cererea de apel au fost ignorate de către instanţa de apel şi care au fost criticile şi apărările nesupuse analizei sau care au fost probele nevalorificate de instanţă.

Or, pentru a se reţine incidenţa acestui motiv de casare, era necesar să se arate, într-o manieră efectivă, lipsa motivării în legătură cu critici punctuale, deduse judecăţii, simplele susţineri generice, în sensul că "hotărârea nu face niciun fel de analiză a criticilor", nefiind apte a declanşa verificarea jurisdicţională specifică prezentei căi extraordinare de atac. Recurentul nu arată, în mod efectiv, care dintre susţinerile sale sau dispoziţiile legale incidente nu au fost analizate de către instanţa de apel sau nu au primit o motivare corespunzătoare sau sunt neclare, situaţie care să fi condus, astfel, la pronunţarea unei soluţii insuficient motivate.

În realitate, recurentul nu procedează la o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ci îşi exprimă dezacordul în raport cu soluţia pronunţată, reproşând, totodată, maniera în care au fost reţinute unele aspecte ce ţin de fondul litigiului (faptul că instanţa de apel a reţinut greşit că reclamantul a invocat o imposibilitate obiectivă, în condiţiile în care a invocat o imposibilitate morală), precum şi maniera în care au fost interpretate şi valorificate probele în cauză.

Asemenea consideraţii nu reflectă o situaţie dintre cele reglementate de motivul de casare referitor la nemotivare, ci relevă, de fapt, o solicitare de reanalizare a fondului cauzei şi a mijloacelor de probă administrate, ceea ce excedează verificărilor instanţei de recurs.

Aprecierea recurentului, în sensul că raţionamentul avut în vedere de judecătorul redactor, nu este acelaşi cu cel al judecătorului care a pronunţat soluţia, este o simplă supoziţie a părţii, în cauză nefiind dovedită o atare situaţie.

În egală măsură, nu se poate valida nici critica referitoare la pretinsa nemotivare a încheierilor de şedinţă prin care s-a dispus amânarea pronunţării, motivul amânării fiind consemnat, cu claritate, atât în cuprinsul primei încheieri de amânare a pronunţării (din 28 februarie 2023) - "având nevoie de timp pentru a delibera" şi, ulterior, fiind doar menţionat temeiul de drept (încheierile din 14 martie şi 28 martie 2023), cât şi în partea introductivă a hotărârii, întocmită în conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. - "Dezbaterile asupra fondului cauzei şi susţinerile părţilor au fost consemnate în încheierea de şedinţă din data de 28.02.2023, când, Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., a amânat pronunţarea succesiv la data de 14.03.2023, 28.03.2023 şi 31.03.2023 (...)".

Or, printre "cazurile justificate" de amânare a pronunţării, la care se referă art. 396 C. proc. civ., se încadrează şi situaţia în care instanţa are nevoie de timp pentru a delibera, pentru a analiza probele şi criticile părţilor, aceasta fiind scurta "motivare" în cazul oricărei încheieri de amânare a pronunţării.

O ultimă critică, subsumabilă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., face trimitere la încălcarea sau greşita aplicare a normelor de drept material, recurentul-reclamant apreciind că instanţa de apel, în mod greşit, a făcut aplicarea acestor normelor privind simulaţia, în condiţiile în care, pentru situaţiile în care între părţi exista o imposibilitate morală de preconstituire a unui înscris, ele sunt ţinute a proba acordul simulatoriu şi nu actul secret în sine ca instrumentum.

Contrar celor susţinute de recurent, din reglementarea oferită de art. 1289- art. 1294 din C. civ., reiese că simulaţia reprezintă acea operaţiune juridică prin care părţile disimulează voinţa reală, prin încheierea simultană a două acorduri, dintre care unul public (prin care părţile creează o aparenţă, o situaţie juridică necorespunzătoare adevărului), iar celălalt acord este secret (şi constituie adevărata înţelegere a părţilor, voinţa reală a acestora).

Aşadar, pentru a exista, simulaţia se impune a fi îndeplinite, în mod cumulativ, trei condiţii: să existe două acte juridice - dintre care unul public şi unul secret, (să existe intenţia părţilor de a simula (acordul simulatoriu) şi actul secret să fie anterior sau concomitent cu actul public.

Acţiunea în declararea simulaţiei este o acţiune personală, în constatare, prin care se asigură înlăturarea elementelor simulate (nereale) din contractul public al părţilor, în scopul aplicării singurului contract care corespunde voinţei lor reale, şi anume, cel secret.

Astfel cum în mod legal a reţinut instanţa de apel, potrivit art. 1289 C. civ., în materia actelor simulate, între părţi produce efecte numai actul secret, în măsura în care acesta este valid sub aspectul condiţiilor de fond şi de formă.

Pretinzând o greşită statuare a instanţei în ceea ce priveşte imposibilitatea de preconstituire a unui înscris (în sensul că, imposibilitatea invocată ar fi fost una morală, iar nu obiectivă), se constată că ceea ce critică în fapt recurentul-reclamant, nu este greşita aplicare a normelor de drept material vizând simulaţia (pe care nici nu le nominalizează), ci modalitatea de interpretare a probatoriului şi circumstanţele factuale reţinute de către instanţa de apel, care a arătat că "nu poate fi primită susţinerea intimatului-reclamant referitoare la imposibilitatea obiectivă de a preconstitui un înscris care să cuprindă conţinutul actului secret de vreme ce părţile au procedat la încetarea căsătoriei prin divorţ, cu acordul părţilor, divorţ care a fost urmat de ieşirea din comunitatea legală prin încheierea actului de partaj voluntar, astfel că este dificil a se reţine că ceea ce l-a împiedicat să încheie şi un instrumentum cu privire la un act secret este faptul că între aceştia existau relaţii de familie.

Din materialul probatoriu administrat în cauză nu rezultă însă că voinţa reală a părţilor a fost să nu încheie actul de partaj voluntar, respectiv faptul că aceştia au urmărit încheierea acestui act doar pentru a eluda dispoziţii legale ce reglementează executarea silită."

Indiferent în ce fel de relaţii rezidă izvorul imposibilităţii morale, invocate de recurent, esenţială este constatarea existenţei în realitate a unei atare imposibilităţi, care trebuie să fie apreciată, de la caz la caz, în raport de calitatea persoanelor şi circumstanţelor de fapt, temeinic verificate şi validate de instanţă, partea interesată fiind obligată să dovedească, prin orice mijloace de probă, împrejurările de fapt din care a rezultat pretinsa imposibilitate morală.

Făcând o legală aplicare a normelor de drept material, instanţa a reţinut că pentru existenţa simulaţiei, ca operaţiune juridică, sunt necesare atât intenţia comună de a simula, cât şi acordul simulator, însă în cauză nu s-a făcut dovada că pârâta a cunoscut şi a acceptat încheierea partajului voluntar care să disimuleze de fapt partajarea imobilului ce a făcut obiectul convenţiei de partaj, acesta fiind, în esenţă, considerentul pentru care a fost respinsă pe fond cererea de chemare în judecată.

Cum în cuprinsul hotărârii recurate nu se identifică vicii de nelegalitate privind greşita aplicare a normelor de drept material privind simulaţia, criticile recurentului-reclamant vizând acest aspect urmează a fi respinse, ca nefondate.

Pentru toate considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de fundament, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierilor de şedinţă din 14 martie 2023 şi din 28 martie 2023 şi a deciziei nr. 499 A din 31 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 mai 2025.