Reclamation of nationalized property: conflict between common law title and special restitution law regarding the definition of "possession" under Protocol 1 of the ECHR

Şedinţa publică din data de 6 mai 2025

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 4 decembrie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2008, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor B., C. şi D. să îi lase reclamantului şi celorlalţi comoştenitori ai defunctei E. în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. x situat în Bucureşti.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 112 şi următoarele C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 943 din 24 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, a fost respinsă, ca inadmisibilă, acţiunea şi cererile de intervenţie principale.

A fost respinsă cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia civilă nr. 68 A din 27 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 943 din 24 iunie 2009 a Tribunalului Bucureşti.

A fost desfiinţată sentinţa şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

4. Hotărârea pronunţată de instanţa de recurs:

Prin decizia civilă nr. 5691 din 5 decembrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins recursul declarat împotriva deciziei nr. 68 A din 27 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Al doilea ciclu procesual:

5. Rejudecare fond:

Prin sentinţa civilă nr. 1736 din 4 noiembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale active.

A respins, ca neîntemeiată, acţiunea şi a respins cererile de intervenţie în interes propriu.

6. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 183A din 13 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. şi de apelantul intervenient F. împotriva sentinţei civile nr. 1736 din 4 noiembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi D. şi C. şi intimaţii intervenienţi G., H., I., J. şi K..

A obligat pe apelanţi la plata către intimaţi a sumei de 3000 RON, cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

7. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 183A din 13 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamantul A. a declarat recurs.

Într-o primă critică, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, recurentul-reclamant a arătat că motivarea instanţei de apel este contradictorie şi cuprinde motive străine.

În susţinerea acestei critici, recurentul a arătat că, examinând hotărârea de primă instanţă din perspectiva criticilor formulate prin primul motiv din cererea de apel (ce a vizat greşita interpretare şi aplicare a noţiunii de "bun", respectiv "speranţă legitimă" care intră sub protecţia art. 1 din primul Protocol Adiţional CEDO), instanţa de apel a atribuit primei instanţe statuări şi dezlegări care, în realitate, nu îşi găsesc corespondent în sentinţa tribunalului, pe care această instanţă nu le-a exprimat în sensul reţinut de curtea de apel, redând în acest sens pasaje din cuprinsul hotărârilor pronunţate de instanţele de fond.

Astfel recurentul a evidenţiat că instanţa de apel a reţinut că: "Ceea ce a reţinut prima instanţă [...] nu este aceea că apelanţii/reclamanţii nu ar avea un bun supus protecţiei art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO".

"[...], analizând cele reţinute de prima instanţă [...], Curtea constată că prima instanţa nu a negat protecţia oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, ci a circumstanţiat noţiunea de bun particularităţilor cauzei care se întemeiază pe revendicarea imobilului de la un alt particular (iar nu pe solicitarea de restituire/despăgubire împotriva statului)".

"Este corectă afirmaţia apelanţilor referitoare la faptul că atât anterior, cât şi ulterior Hotărârii-pilot în cauza Maria Atanasiu, noţiunea de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 cuprindea şi situaţia unei simple constatări a caracterului ilegal al naţionalizării, inclusiv în situaţia respingerii acţiunii în revendicare. Cu toate acestea această afirmaţie nu contrazice raţionamentul primei instanţe, care a reţinut că reclamanţii beneficiază de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în privinţa dreptului la despăgubire, iar nu şi în privinţa unui drept la restituire a imobilului şi, mai mult, nu în privinţa unui drept la restituire exercitat în raport cu pârâţii persoane fizice".

"Prin urmare, este nefondată prima critică formulată de apelanţi, deoarece instanţa nu a apreciat că reclamanţii nu au un bun de care sa nu se poată prevala în condiţiile art. 1 din Protocolul nr. 1, ci a refuzat sa acorde această protecţie în raport cu pârâţii [...]".

Recurentul a precizat apoi că, în realitate, prima instanţă a reţinut că "în materia acţiunii în revendicare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că o persoană are în patrimoniul sau un bun actual dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului (Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României)" şi că "Tribunalul constată însă că reclamantului şi intervenienţilor nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu de către instanţele judecătoreşti, sau de către autorităţile administrative, motiv pentru care aceştia nu se pot prevala de existenţa unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic".

Prima instanţă nu a apreciat în sensul că reclamanţii beneficiază de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 în privinţa unui drept la despăgubire, ci a reţinut (la pagina 15, antepenultimul paragraf) că "urmare a nedepunerii notificării în baza Legii nr. 10/2001, prin care să se solicite de către reclamant şi intervenienţi restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului, [...] aceştia nu mai sunt îndreptăţiţi să obţină despăgubiri pentru bunul în litigiu nici potrivit procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 165/2013" şi că "reclamantului şi intervenienţilor nu le pot fi acordate măsuri reparatorii prin echivalent, întrucât aceştia nu au uzat de procedura reglementată de legea specială care instituie în sarcina persoanelor îndreptăţite obligaţia (şi nu numai dreptul) de a formula notificare, inclusiv în situaţia în care cererea depusă în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost soluţionată".

Recurentul-reclamant apreciază că, întrucât în verificarea judiciară din cadrul efectului devolutiv al judecăţii în apel instanţa de apel "validează" statuări/dezlegări care nu se regăsesc în raţionamentul expus de hotărârea de primă instanţă, considerentele curţii de apel au un caracter străin de ceea ce a făcut obiectul verificării judiciare.

Motivarea are şi un caracter contradictoriu - deşi, pe de o parte, instanţa a reţinut ca fiind corecte susţinerile formulate de apelanţi în cadrul primului motiv de apel (în sensul că atât anterior, cât şi ulterior Hotărârii-pilot în cauza Maria Atanasiu, noţiunea de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 cuprinde şi situaţia unei simple constatări a caracterului ilegal al naţionalizării, inclusiv în situaţia respingerii acţiunii în revendicare), pe de altă parte, a apreciat ca nefondată prima critică formulată de apelanţi.

A doua critică formulată de recurentul-reclamant este subsumată motivului de nelegalitate prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865.

Sub un prim aspect, recurentul a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit noţiunea de "bun" care intră sub protecţia art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie şi a interpretat şi aplicat greşit art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie precum şi dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008 privind examinarea recursului în interesul legii.

Astfel, instanţa de apel reţine că, în raport de sentinţa civilă nr. 6296/2002 pronunţată de Judecătoria Sectorul 2 Bucureşti în dosarul nr. x/1998, reclamantul şi intervenienţii au un bun supus protecţiei art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Cu toate acestea instanţa de apel apreciază că:

- "noţiunea de "bun" trebuie circumstanţiată "particularităţilor cauzei care se întemeiază pe revendicarea imobilului, de la un alt particular (iar nu pe solicitarea de restituire/despăgubire împotriva statului)";

- reclamanţii ar beneficia de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 "numai în privinţa dreptului la despăgubire, iar nu şi în privinţa unui drept la restituire a imobilului, şi mai mult, nu în privinţa unui drept la restituire exercitat în raport cu pârâţii persoane fizice";

- această concluzie "este o interpretare corespunzătoare atât jurisprudenţei CEDO cât şi celor statuate prin Decizia nr. 33/2008 a Î.C.C.J. întrucât atunci când se discută nu numai protecţia unor bunuri în sensul CEDO, ci şi concursul de bunuri astfel protejate, nu trebuie neglijat faptul că reclamanţii opun protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 unor persoane fizice, iar nu statului, respectiv autorului preluării ilegale".

În realitate, noţiunea de "bun" care intră sub protecţia art. 1 din Primul Protocol la Convenţie nu cunoaşte, din punct de vedere al eficienţei protecţiei conferite, o nuanţare în raport de ipoteza în care se opune statului/autorităţilor sau, respectiv, unui particular. Altfel spus, nu există posibilitatea ca o persoană, în acelaşi timp, să deţină un "bun" în înţelesul Convenţiei faţă de autorităţi, şi în acelaşi timp, să se aprecieze că nu deţine un "bun" faţă de particulari.

Dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol la Convenţie nu introduc, din perspectiva protecţiei conferite noţiunii de "bun", nicio circumstanţiere de natura celei reţinute de instanţa de apel, instanţa de apel realizând deci o greşită interpretare şi aplicare a noţiunii de "bun" în sensul Convenţiei, precum şi a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.

Nici dezlegările cu efect obligatoriu date de Înalta Curte prin Decizia nr. 33/2008 nu cuprind vreo circumstanţiere a noţiunii de "bun" în înţelesul Convenţiei sau o limitare a protecţiei conferite de art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, în sensul reţinut de instanţa de apel.

În realitate, aceste dezlegări au ca ipoteză situaţia acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, în care atât reclamantul, cât şi pârâtul dobânditor al imobilului se pot prevala de existenţa unui "bun" în sensul Convenţiei.

Într-o astfel de situaţie, părţile beneficiază în mod egal de protecţia conferită de art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, iar conflictul judiciar dintre titluri se soluţionează nu pe excluderea protecţiei conferite de art. 1 din Primul Protocol, ci pe baza altor criterii legale.

Această concluzie în sensul că deţinerea unui "bun" în înţelesul Convenţiei conferă titularului său o protecţie egală faţă de toţi ceilalţi subiecţi fie ei autorităţi, sau particulari, şi că această protecţie nu este exclusă sau negată reclamantului în acţiunea în revendicare formulată împotriva terţului (particular) dobânditor, rezultă cu evidenţă din următoarele dezlegări cuprinse în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

"[...] nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie", că "[...] trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei [...]" şi că "[...] nu este exclus ca într-o astfel de acţiune în revendicare ambele părţi să se poată prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, instanţele fiind puse în situaţia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt [...]".

Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi şi din perspectiva criteriilor şi principiilor de soluţionare a acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun şi a interpretat şi aplicat greşit şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în cadrul soluţionării motivului prevăzut la pct. 2 din cererea de apel, critici pe care recurentul le redă, apreciind că din considerentele citate rezultă cu claritate că instanţa de apel a reţinut că singurele drepturi de care poate beneficia cumpărătorul evins, al cărui contract a fost desfiinţat ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare formulate de proprietarul deposedat de stat, sunt cele prevăzute la art. 20 alin. (21), alin. (22), alin. (23) din Legea nr. 10/2001.

Limitând sfera drepturilor de care beneficiază cumpărătorul evins, instanţa a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, întrucât a ignorat cu desăvârşire dispoziţiile art. 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care: "Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru".

Dispoziţiile art. 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001 reprezintă cadrul legislativ intern prin care, asigurându-se pârâţilor o cale efectivă de a fi despăgubiţi cu valoarea de piaţă a imobilului, se exclude riscul ca aceştia să suporte responsabilitatea statului şi se realizează un just echilibru între imperativul protejării dreptului de proprietate al proprietarului şi protecţia conferită terţului dobânditor. Aceste exigenţe stabilite în jurisprudenţa dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea Convenţiei reprezintă un criteriu, stabilit şi prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi, de soluţionare a acţiunilor în revendicare.

Or, ignorarea dispoziţiilor legale menţionate, reflectă nu doar o greşită interpretare şi aplicare a legii, dar, în acelaşi timp, demonstrează că instanţa de apel nu a analizat cauza din perspectiva acestor dispoziţii legale, deci nu a dezlegat în mod real cauza sub aspectul verificării cerinţei relative la asigurarea justului echilibru şi la inexistenţa riscului de suportare a responsabilităţii statului.

În concluzie, instanţa de apel a soluţionat cauza aplicând în mod greşit dezlegările Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi din perspectiva principiilor/criteriilor amintite.

În continuare, recurentul-reclamant a arătat că, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a reţinut că "nici nu exista o obligaţie de suspendare a procedurii de vânzare în situaţia existenţei unor cereri de restituire", considerent care relevă o greşită interpretare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 41 alin. (6) şi alin. (10) din Norma metodologică privind aplicarea Legii nr. 112/1995 şi ale art. 14 şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, din care rezultă ca cererile de restituire formulate în baza Legii nr. 112/1995 se înregistrau şi trebuiau să primească o soluţionare, indiferent de situaţia titularului acestora.

În mod logic, încheierea contractului de vânzare-cumpărare a unui apartament nu se putea realiza decât după soluţionarea definitivă a eventualelor cereri de restituire formulate cu privire la apartamentul respectiv. Acest aspect rezultă neîndoielnic din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 14 din lege ("Persoanele îndreptăţite la restituirea în natură a apartamentelor sau, după caz, la acordarea de despăgubiri vor depune cereri în acest sens, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii") şi art. 9 alin. (1) din lege ("Chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14. pentru cumpărarea acestor apartamente [...]").

Or, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către autorii intimaţilor-pârâţi, cererile de restituire (nr. 11563/26.06.1996 înregistrată la Primăria Sectorului 2 Bucureşti şi nr. 11215/02.09.1996 înregistrată la L.) nu fuseseră soluţionate (în acest sens fiind adresa nr. x/20.05.1997 a Primăriei Sector 2 - Comisia Locală pentru aplicarea Legii n.r. 112/1995).

Printr-o altă critică, recurentul a arătat că hotărârea este nelegală şi în raport de împrejurarea că instanţa de apel a soluţionat acţiunea în revendicare şi concursul dintre titlurile părţilor pe baza unui criteriu neprevăzut de lege, şi anume durata folosinţei exercitate de pârâţi asupra bunului.

Astfel, instanţa a apreciat că evingerea intimaţilor în prezenta cauză ar însemna ca aceştia să îşi piardă locuinţa actuală, pe care o folosesc deja de o perioadă îndelungată de timp şi că "ab iniţio, o asemenea stare de lucruri contravine principiului securităţii circuitului civil".

Din perspectiva soluţionării unei acţiuni în revendicare, durata folosinţei unui bun nu constituie prin ea însăşi un criteriu pentru respingerea acţiunii.

Totodată, analizarea principiului securităţii circuitului civil exclusiv pe baza duratei folosinţei exercitate de pârâţi, contravine şi dezlegărilor statuate prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.

Un ultim motiv de recurs formulat de recurentul-reclamant face trimitere la faptul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, precum şi pe cele ale art. 1899 alin. (2) şi art. 1202 alin. (2) C. civ. de la 1864.

În cadrul motivelor de apel, apelanţii au arătat că prin Decizia nr. 33/2008 a Î.C.C.J s-a statuat că "instanţa europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă" şi că, deci, principiul ocrotirii subdobânditorului este condiţionat de buna-credinţă a acestuia.

Instanţa de apel a reţinut că "o contestaţie sub acest aspect (n.n. al bunei-credinţe) nu mai poate fi primită la acest moment întrucât apelanţii aveau la dispoziţie pentru contestarea contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, un termen de un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cf. art. 45 alin. (5)".

Recurentul precizează că, ceea ce se critică în cadrul prezentului motiv, nu este aprecierea instanţei de apel referitoare la buna-credinţă a pârâţilor (o astfel de critică nefiind compatibilă cu natura recursului), ci faptul că instanţa a reţinut că, prin neexercitarea acţiunii în anulare prevăzută de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, buna-credinţă a pârâţilor nu ar mai putea fi pusă în discuţie, instanţa atribuind (fără temei legal) acestei prezumţii un regim de prezumţie legală absolută.

În realitate, dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 se interpretează în sensul că prin neexercitarea, în termenul stabilit de lege, a acţiunii în nulitatea actelor juridice de înstrăinare, nu mai poate fi pusă în discuţie valabilitatea titlului, a actului juridic de înstrăinare, indiferent de cauza de nulitate.

Consolidarea titlului ca efect al neexercitării acţiunii în nulitate prevăzute de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, stabileşte premisele unui conflict între titluri în cadrul acţiunii în revendicare, dar nu echivalează cu transformarea prezumţiei de bună-credinţă într-o prezumţie legală absolută, aşa cum nelegal a considerat instanţa de apel.

Ca atare, câtă vreme principiul ocrotirii subdobânditorului vizează, aşa cum rezultă din Decizia nr. 33/2008 a Înalta Curte, subdobânditorul de bună-credinţă, rezultă că această condiţie se impunea a fi verificată de instanţa de apel din perspectiva naturii sale juridice de prezumţie relativă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin elementele cererii introductive, a supus judecăţii instanţelor de fond acţiunea în revendicare formulată de reclamantul A., întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., având drept scop restituirea în natură a apartamentului nr. x situat în Bucureşti str. x parter, proprietatea autoarei reclamantului, imobil ce a fost preluat abuziv de stat prin Decretul nr. 92/1950 şi vândut, în baza Legii nr. 112/1995, de către Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată de S.C. L. S.A., prin contractul de vânzare-cumpărare x/05.12.1996, soţilor B. şi Maria (ai cărei moştenitori sunt pârâţii din cauză).

Examinând criteriile de preferabilitate instituite prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001 şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prima instanţă (din cel de-al doilea ciclu procesual) a procedat la compararea titlurilor părţilor şi a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantului, reţinând, în esenţă, faptul că reclamantului şi intervenienţilor nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu de către instanţele judecătoreşti sau de către autorităţile administrative, motiv pentru care aceştia nu se pot prevala de existenţa unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic.

A reţinut, de asemenea, că reclamantului şi intervenienţilor nu le pot fi acordate măsuri reparatorii prin echivalent întrucât nu au uzat de procedura reglementată de legea specială şi, drept urmare, prin nedepunerea notificării în baza Legii nr. 10/2001 prin care să solicite restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului, în raport de prevederile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, aceştia nu mai sunt îndreptăţiţi să obţină despăgubiri pentru bunul în litigiu potrivit procedurii speciale.

Pe de altă parte, valabilitatea titlului pârâţilor D. şi C. a fost consolidată prin expirarea termenului de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiunea în declararea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorii acestora în baza Legii nr. 112/1995, motiv pentru care tribunalul a apreciat că aceştia se pot prevala de un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere siguranţa raporturilor juridice, existenţa în patrimoniul pârâţilor a unui bun actual şi ţinând cont de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 165/2013, care nu mai acordă posibilitatea restituirii în natură a imobilului în litigiu înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, tribunalul a respins acţiunea în revendicare, soluţie validată de curtea de apel prin respingerea apelului declarat de reclamantul A. şi de intervenientul F. împotriva sentinţei de primă instanţă.

Prin cererea de recurs, într-o primă critică, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, recurentul-reclamant a arătat că motivarea deciziei recurate este contradictorie şi cuprinde motive străine, întrucât instanţa de apel a atribuit primei instanţe statuări şi dezlegări care, în realitate, nu îşi găsesc corespondent în sentinţa tribunalului.

În susţinerea criticii, recurentul a redat pasaje din cuprinsul ambelor hotărâri, arătând că instanţa de apel a reţinut că: "instanţa (prima instanţă) nu a apreciat că reclamanţii nu au un bun de care sa nu se poată prevala în condiţiile art. 1 din Protocolul nr. 1, ci a refuzat sa acorde această protecţie în raport cu pârâţii", în timp ce prima instanţă a arătat că: "reclamantului şi intervenienţilor nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu de către instanţele judecătoreşti, sau de către autorităţile administrative, motiv pentru care aceştia nu se pot prevala de existenţa unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic."

A apreciat recurentul că, în verificarea judiciară din cadrul efectului devolutiv al judecăţii în apel, curtea de apel a validat dezlegări care nu se regăsesc în raţionamentul expus de hotărârea de primă instanţă, astfel încât considerentele hotărârii recurate au un caracter străin de ceea ce a făcut obiectul verificării judiciare.

Critica este nefondată.

Înalta Curte subliniază că, în accepţiunea art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., considerentele contradictorii sunt cele din perspectiva cărora nu se poate stabili care sunt argumentele care au fundamentat soluţia instanţei, determinând astfel imposibilitatea exercitării controlului de legalitate.

Aspectele redate de recurent nu evidenţiază nicio contradicţie în motivarea hotărârii recurate, susceptibilă de a fi examinată din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, curtea de apel nu a validat dezlegări care nu se regăsesc în raţionamentul expus de hotărârea de primă instanţă, ci, răspunzând criticii din apel vizând faptul că, în considerarea statuărilor sentinţei 6296/2002, prima instanţă ar fi trebuit să reţină existenţa în patrimoniul reclamantului şi al intervenienţilor a unui bun în înţelesul Convenţiei, a reformulat practic acelaşi aspect reţinut şi de tribunal, arătând că: "prima instanţă nu a făcut referire la obiectul material al cauzei anterioare (respectiv nu a reţinut că s-ar fi stabilit preluarea fără titlu doar în privinţa apartamentului 8, iar nu a întregului imobil), ci a circumstanţiat noţiunea de bun contextului dreptului dedus judecăţii în prezenta cauză (care nu tinde la valorificarea dreptului de creanţă împotriva statului, autorul preluării, ci urmăreşte redobândirea dreptului de proprietate de la o altă persoană decât statul)."

Citând trunchiat raţionamentul construit de prima instanţă, recurentul extrage argumente în susţinerea contradictorialităţii hotărârii din apel, omiţând faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 C. proc. civ., "apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept."

Apelul este o cale de atac devolutivă ce asigură dublul grad de jurisdicţie, în cadrul căreia probele noi sunt admisibile, putând fi readuse în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în primă instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.

Instanţa de apel este abilitată a verifica, atât legalitatea sentinţei (în ce măsură prima instanţă a aplicat şi a interpretat corect norma de drept material), cât şi temeinicia acesteia (dacă situaţia de fapt stabilită prin hotărâre corespunde probelor administrate).

Aşadar, faţă de cele anterior menţionate, faptul că instanţa de apel a statuat în sensul evidenţiat de recurent, nu relevă vreun aspect de nelegalitate a hotărârii recurate.

De asemenea, nu se evidenţiază vreun caracter contradictoriu al motivării prin faptul că, deşi a apreciat ca nefondată critica, totuşi instanţa a reţinut ca fiind corecte susţinerile formulate de apelanţi în cadrul primului motiv de apel, în sensul că atât anterior, cât şi ulterior Hotărârii-pilot în cauza Maria Atanasiu, noţiunea de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 cuprinde şi situaţia unei simple constatări a caracterului ilegal al naţionalizării.

Acest aspect urmează a primi o dezvoltare în analiza celei de-a doua critici formulate recurentul-reclamant, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865, critică în cuprinsul căreia recurentul a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit noţiunea de "bun" care intră sub protecţia art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie şi a aplicat eronat art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, precum şi dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008 privind examinarea recursului în interesul legii.

Prin situaţia sa juridică, imobilul revendicat intră în câmpul de aplicare al Legii nr. 10/2001 (act normativ cu caracter special, aplicabil regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989) şi aceasta independent de voinţa sau de alegerea manifestată de reclamant în cuprinsul acţiunii, dat fiind că părţile nu au un drept de opţiune în privinţa regimului juridic aplicabil, sub aspectul dreptului material, bunurilor în general ori unui anume bun vizat prin acţiunea acestora.

În cauză, se constată că, promovând cererea de chemare în judecată având ca obiect revendicarea imobilului în litigiu în temeiului dreptului comun (art. 480 C. civ.), reclamantul şi intervenienţii urmăresc, în fapt, doar o parte din finalitatea proprie procedurii prealabile, obligatorii, instituite de legea specială - Legea nr. 10/2001, anume, restituirea în natură a imobilului.

Reclamantul nu a solicitat valorificarea dreptului de creanţă împotriva autorului preluării, respectiv a Statului (finalitatea secundară prevăzută de legea specială - aceea a reparării prejudiciului prin echivalent), ci, prin promovarea acţiunii, a urmărit redobândirea dreptului de proprietate de la o altă persoană decât Statul.

Cum, pentru aceeaşi finalitate, există şi normele dreptului comun, pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea, şi actul normativ special - Legea nr. 10/2001, opţiunea sa este exclusă pe temeiul priorităţii legii speciale, dată fiind voinţa juridică a reclamantului şi situaţia particulară a speţei - imobilul în litigiu a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 în anul 1996, aşadar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât acesta nu se mai afla în deţinerea unităţilor prevăzute de art. 21 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Însă, având în vedere că dezlegarea raportului dintre normele dreptului comun şi legea specială, în cauză, a avut loc după pronunţarea Deciziei în recurs în interesul legii nr. 33/2008, cele statuate prin această decizie sunt incidente în speţă, astfel cum, legal, a stabilit instanţa de apel.

Legea nr. 10/2001, ca lege specială în materia restituirii imobilelor preluate de stat în perioada 23 august 1945 - 22 decembrie 1989, oferă dreptul de acces la instanţă, dând posibilitatea părţii să formuleze contestaţie împotriva deciziei sau dispoziţiei motivate, emise în soluţionarea notificării, în faţa unei instanţe independente şi imparţiale.

Drept urmare, mecanismul Legii nr. 10/2001, în ipoteza declanşării procedurii administrative, prin formularea unei notificări, în condiţiile legii, este unul funcţional, constituind pentru reclamant o cale efectivă pentru realizarea pretenţiilor sale, statuările din urmă fiind făcute de Curtea Europeană de Justiţie şi în hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu, Solon şi Poenaru împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Of. Nr. 778 din 22 noiembrie 2010, condamnările repetate ale României, decurgând din nefuncţionarea Fondului Proprietatea, reglementat prin Titlul VII din Legea 247/2005, intrând în domeniul de aplicare al unei proceduri ulterioare şi distincte de cea a soluţionării notificărilor.

Or, aşa cum au arătat şi instanţele de fond, nimic nu se opunea ca reclamantul şi intervenienţii să obţină măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu (ceea ce includea şi restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condiţiile în care aceasta era posibilă), dacă formulau notificare în termenul legal, prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată, fiind în măsură să dovedească, în procedura administrativă sau judiciară, după caz, atât dreptul de proprietate, cât şi calitatea lor de moştenitori legali ai proprietarei deposedate de stat.

Astfel cum în mod legal a reţinut instanţa de apel, nu se impunea verificarea de către primă instanţă a eficacităţii procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru obţinerea de către reclamant şi intervenienţi a bunului în materialitatea sa, fiind suficient ca acest mecanism să asigure repararea prin despăgubiri, iar nu în mod exclusiv în natură.

Contrar celor susţinute de recurent, prin respingerea acţiunii în revendicare de drept comun, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, norma convenţională garantând protecţia unui bun actual, aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime, cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (cauzele Constandache, Lungoci şi Poenaru contra României).

Tot astfel, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, simpla recunoaştere a nevalabilităţii titlului statului nu poate constitui baza deţinerii de către acesta a unui bun actual, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene. Aceasta întrucât, prin hotărârea pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a dat o nouă interpretare acestei noţiuni, reţinându-se, în par. 143 şi 144, că:

"(…) nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru, în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala."

Astfel, dacă în jurisprudenţa anterioară a Curţii Europene, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta un bun (cauza Străin; Porţeanu; Andreescu Murăreţ şi alţii împotriva României), în cauza Atanasiu, s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunţat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.

În consecinţă, în lumina jurisprudenţei actuale a Curţii Europene, constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligaţie de restituire a acestuia, nu poate să îi confere reclamantului un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană.

Pe de altă parte, speranţa de a se recunoaşte un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi, de asemenea, considerată un bun, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceasta reprezintă o creanţă condiţională, care se stinge prin faptul nerealizării condiţiei, (astfel cum reiese, de exemplu, din cauza Ţeţu împotriva României, hotărârea din 7 februarie 2008, par. 43).

Art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu impune statelor contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenţiei, însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecký împotriva Slovaciei, par. 35; cauza Atanasiu împotriva României, par. 135, 136).

Or, cerinţa minimală, astfel cum instanţa de apel, în mod legal, era ca reclamantul să îşi fi conformat propria conduită prevederilor legii şi să fi formulat notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în caz contrar dispoziţiile art. 22 alin. (5) din acest act normativ referitoare la decăderea sa din dreptul de a mai putea solicita, în justiţie, măsuri reparatorii (indiferent de natura lor) - sancţiune de drept material, sunt pe deplin operante, din propria culpă.

Astfel, nu se poate susţine, în mod valid, că decăderea din termenul de formulare a notificării deturnează conţinutul legilor speciale de reparaţie, câtă vreme instituirea unor proceduri administrative prealabile şi a unor termene de decădere reprezintă limitări legale şi proporţionale ale dreptului de acces la instanţă, în ipoteza în care reclamantul nu invocă motive obiective care l-ar fi împiedicat să urmeze procedura administrativă, instituită, în mod obligatoriu, de o lege specială, speculând doar asupra rezultatelor, pretins nefavorabile, ale acestei proceduri.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel nu a circumstanţiat noţiunea de "bun" care intră sub protecţia art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, din punct de vedere al eficienţei protecţiei conferite, în raport de ipoteza în care se opune statului/autorităţilor, respectiv, unui particular, ci a arătat că "în mod corect, prima instanţă a apreciat că cele reţinute prin sentinţa 6296/2002 în privinţa preluării fără titlu a imobilului nu atrag automat un drept la restituirea în natură a bunului din mâinile oricui s-ar afla, ci ar fi putut conferi dreptul la despăgubire, în condiţiile formulării notificării potrivit Legii nr. 10/2001 (...)", context în care a concluzionat că "reclamanţii beneficiază de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în privinţa dreptului la despăgubire, iar nu şi în privinţa unui drept la restituire a imobilului şi, mai mult, nu în privinţa unui drept la restituire exercitat în raport cu pârâţii persoane fizice".

Recurentul nu reuşeşte să convingă care ar fi aspectul de nelegalitate care decurge din reţinerile instanţei, contextual redate, statuări care nu a avut deloc în vedere interpretarea dată de recurent - în sensul că nu există posibilitatea ca o persoană, în acelaşi timp, să deţină un "bun" în înţelesul Convenţiei faţă de autorităţi, şi în acelaşi timp, să se aprecieze că nu deţine un "bun" faţă de particulari.

Reţinerea instanţei a vizat strict dreptul la restituirea în natură - imobilul din cauză nu mai putea face obiectul unei restituiri în natură în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, întrucât nu se mai afla la data intrării în vigoare a legii în posesia unei "unităţi deţinătoare". Prin promovarea acţiunii în revendicare având ca obiect restituirea în natură a imobilului, reclamantul opune protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 unor persoane fizice, iar nu statului, respectiv autorului preluării ilegale, aspect legal reţinut de curtea de apel.

O altă critică dezvoltată de recurentul-reclamant face referire la faptul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi şi din perspectiva criteriilor şi principiilor de soluţionare a acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun.

Întrucât, reclamantul a pretins examinarea pe fond a acţiunii în revendicare, instanţele de fond au avut a verifica concursul dintre legea de drept comun şi legea specială (Legea nr. 10/2001) şi au constatat, în mod corect, că acesta a fost deja dezlegat prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În cauză instanţa de apel a interpretat în mod corect dispoziţiile legale incidente şi anume art. 480 C. civ., şi urmare a comparării titlurilor de proprietate prezentate de părţi, a acordat prioritate titlului pârâţilor asupra imobilului, în raport cu titlul reclamantului, faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, dar şi de practica CEDO.

Potrivit Deciziei nr. 33/2008 pronunţată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la acţiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant.

Instanţa supremă a mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Decizia pronunţată de instanţa supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează şi situaţia acţiunilor în revendicare prin comparare de titluri, în raporturile juridice create între foştii proprietari şi foştii chiriaşi, cumpărători ai imobilelor deţinute în baza unui contract de închiriere.

Astfel, Înalta Curte a reţinut că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenţie sau de principiul securităţii raporturilor juridice.

Prin decizia amintită, instanţa supremă a arătat că, în cadrul unei acţiuni în revendicare, este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securităţii raporturilor juridice.

În ceea ce priveşte noţiunea de "bun", Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa CEDO, "bunul actual" presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea CEDO din 30 iunie 2005).

În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea CEDO din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002).

Însă, jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil, astfel cum anterior s-a arătat.

Faţă de aceste considerente, se constată că reclamantul nu deţine un drept la restituirea în natură a imobilelor în litigiu, astfel cum acesta pretinde pe calea acţiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare, în măsura în care ar fi uzat de procedura specială prevăzută de acest act normativ.

De precizat, că, până în luna octombrie 2010, data pronunţării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantei din cauza respectivă, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienţa mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului "Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către pârâţi, în condiţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.

Însă, astfel cum s-a evidenţiat, urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamantul uza de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiţie, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 din CEDO.

Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu.

Stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente, (paragraf 232) echivalează, în acelaşi timp, cu validarea masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.

Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Referitor la preferabilitatea titlului pârâţilor persoane fizice, se constată că, într-adevăr, aceştia justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractelor încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri şi drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ şi din jurisprudenţa Curţii Europene.

Printr-o altă critică, recurentul a arătat că hotărârea este nelegală şi în raport de împrejurarea că instanţa de apel a soluţionat acţiunea în revendicare şi concursul dintre titlurile părţilor pe baza unui criteriu neprevăzut de lege, şi anume durata folosinţei exercitate de pârâţi asupra bunului. Or, din perspectiva soluţionării unei acţiuni în revendicare, durata folosinţei unui bun nu constituie prin ea însăşi un criteriu pentru respingerea acţiunii.

Critica recurentului, din nou, nu ţine cont de contextul analizei instanţei de apel, care evaluând aspectele speţei referitoare la principiului securităţii circuitului civil, a reţinut că "evingerea intimaţilor în prezenta cauză ar însemna ca aceştia să îşi piardă locuinţa actuală şi pe care o folosesc deja de o perioadă îndelungată de timp (iniţial, în calitate de chiriaşi şi, ulterior, timp de cca. 17 ani, ca proprietari)."

Durata folosinţei bunului nu a constituit, prin ea însăşi, un criteriu decizoriu pentru respingerea acţiunii, astfel cum susţine recurentul.

De asemenea, faptul că instanţa a reţinut că, prin neexercitarea acţiunii în anulare prevăzută de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, buna-credinţă a pârâţilor nu ar mai putea fi pusă în discuţie, nu înseamnă că atribuit acestei prezumţii un regim de prezumţie legală absolută, astfel cum susţine recurentul.

Criticile referitoare la buna-credinţa a pârâţilor chiriaşi cumpărători ar fi putut fi discutate în cadrul unei acţiuni în nulitatea înstrăinării, acţiune pe care reclamantul şi intervenienţii nu au înţeles să o promoveze, astfel încât, în atare împrejurări, condiţiile de valabilitate ale înstrăinării, inclusiv reprezentarea pe care au avut-o chiriaşii cumpărători cu privire la legalitatea contractului, nu se mai impun fi discutate în prezentul litigiu, care nu are în vedere situaţia prezentată de recurent în finalul cererii de recurs - aceea a subdobânditorului.

Având în vedere considerentele expuse, prin raportare la criticile dezvoltate prin cererea de recurs, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

În aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligat recurentul-reclamant A. la plata sumei de 10.000 RON către intimaţii-pârâţi D. şi C., cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocaţial, redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., apreciind că suma acordată cu acest titlu este una rezonabilă în raport cu complexitatea cauzei în această etapă procesuală şi cu activitatea prestată de apărător.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 183A din 13 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 10.000 RON către intimaţii-pârâţi D. şi C., cu titlu de cheltuieli de judecată reduse.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 mai 2025.