Pasture concession termination upheld: compensation affirmed for certain losses, speculative claims rejected

Şedinţa publică din data de 09 aprilie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Bârlad, la 18 noiembrie 2016, sub nr. x/2016 şi, ulterior, pe rolul Tribunalului Vaslui, secţia civilă la 13 iunie 2017, sub nr. x/2017, urmare a declinării competenţei de soluţionare a cauzei prin sentinţa civilă nr. 695 din 25 aprilie 2017 a Judecătoriei Bârlad, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pochidia, obligarea acesteia la plata sumei de 237.896,10 RON pentru repararea prejudiciului produs prin rezilierea abuzivă a contractului de concesiune nr. x din 27 aprilie 2012.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Bârlad; excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la obligarea sa la plata sumei de 15.208 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea subvenţiei încasate de reclamantă pentru suprafaţa de păşune în anul 2013, concesionată prin contractul de concesiune nr. x din 27 aprilie 2012, în temeiul răspunderii civile delictuale, în raport de sentinţa civilă nr. 708/CA din 30 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Vaslui în dosarul nr. x/2013; excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire capătul de cerere privind obligarea sa la plata sumei de 16.003 RON, reprezentând daune materiale pentru contravaloarea subvenţiei pe care reclamanta ar fi încasat-o pentru suprafaţa de păşune pe anul 2013, concesionată în baza aceluiaşi contract de concesiune.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin încheierea din 26 septembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Vaslui, secţia civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Prin sentinţa nr. 412 din 9 mai 2017, Tribunalul Vaslui, secţia civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru capătul de cerere privind prejudiciul solicitat de reclamantă, constând în subvenţia APIA pentru anul 2013; a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a Comunei Pochidia, obligând-o pe aceasta la plata către reclamantă a sumei de 145.350,35 RON, cu titlu de despăgubiri materiale; a obligat pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat; a luat act de declaraţia reclamantei cu privire la solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 705 din 2 decembrie 2019, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins, ca inadmisibil, apelul incident formulat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pochidia, prin Primar, împotriva încheierii din 26 septembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Vaslui, secţia civilă; a admis apelul formulat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pochidia, prin primar, împotriva sentinţei nr. 412 din 9 mai 2019, pronunţate de Tribunalul Vaslui, secţia civilă, pe care a schimbat-o în parte; a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pochidia, prin primar; a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 8.583 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate la fond; a respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 412 din 9 mai 2019, pronunţate de Tribunalul Vaslui, secţia civilă; a respins cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în apel.

4. Hotărârea pronunţată în recurs

Prin decizia nr. 907/2022 din 20 aprilie 2022, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială - Comuna Pochidia, a casat, în parte, decizia nr. 705 din 2 decembrie 2019 a Curţii de Apel Iaşi şi a trimis cauza spre rejudecare.

Al doilea ciclu procesual

5. Hotărârea pronunţată în apel - rejudecare

Prin decizia nr. 494 din 31 octombrie 2022, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a admis apelurile formulate de reclamanta A. şi pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pochidia, prin primar, împotriva sentinţei civile nr. 412/2019 din 09 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia civilă, hotărâre pe care a anulat-o în parte, reţinând cauza, pentru rejudecarea acţiunii formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pochidia, prin primar.

Prin decizia nr. 572/2022 din 19 decembrie 2022, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a comunei Pochidia; a obligat pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a comunei Pochidia la plata către reclamanta A. a sumei de 45.439,71 RON, cu titlu de despăgubiri materiale; a obligat reclamanta A. la plata către pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a comunei Pochidia a sumei de 1.000 RON, cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat şi a luat act de declaraţia reclamantei cu privire la solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 572/2022 din 19 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, au declarat recurs reclamanta A. şi pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a comunei Pochidia, căi de atac cu a căror soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea parţială a deciziei recurate şi rejudecarea pe fond a cererii, cu consecinţa admiterii acţiunii reclamantei, aşa cum a fost formulată, în sensul obligării pârâtei şi la plata diferenţei de 187.386,75 RON cu titlu de despăgubiri materiale şi respingerea cererii incidentale formulate de pârâtă privind cheltuielile de judecată.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că soluţia de respingere a pretenţiei vizând contravaloarea producţiei de miei şi brânză pierdute în anii 2015 şi 2016 prin raportare la 151 de ori din rasa Ţigae (137.800,35 RON) este nelegală pentru nemotivare/motivare necorespunzătoare.

Instanţa de apel a reţinut că acest prejudiciu are caracter ilicit (rezultat din lipsa certificatului de producător), cuantum incert (fiind calculat fără a lua în seamă costurile de exploatare care ar fi suportate de reclamantă pentru a obţine pretinsa producţie) şi că nu există legătura de cauzalitate impusă de C. civ. (împrejurarea că reclamanta a fost lipsită de dreptul de a exploata păşunea concesionată nu poate conduce la obligarea pârâtei la a suporta această pretinsă pierdere a reclamantei).

Decizia este nemotivată, nerespectându-se standardele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa motivului nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din cod.

În speţă, lipseşte cu desăvârşire orice motivare în drept, acea obligatorie argumentare juridică, indicarea normelor de drept material şi/sau procesual incidente şi explicitarea modului concret în care, pe baza acestora, s-a ajuns la pretinsele concluzii ale instanţei de apel.

De asemenea, decizia recurată nu face niciun fel de referire cu privire la extinsele apărări/susţineri/argumente pe care reclamanta le-a prezentat cu privire la aspectele în discuţie pe această chestiune a pierderii producţiei de miei şi brânză pe anii 2015 şi 2016, deşi instanţa de apel era obligată să le abordeze şi să prezinte corespunzător motivele pentru care au fost înlăturate aceste apărări/susţineri/argumente ale reclamantei.

Instanţa de apel a susţinut că acest prejudiciu invocat de reclamantă are caracter ilicit rezultat din lipsa certificatului de producător, fără a face referire la actul normativ care ar impune în speţă un astfel de certificat de producător, dar şi fără a răspunde la referirile reclamantei pe această temă legate de abrogarea la data de 31.10.2014 (prin art. 19 lit. a) din Legea nr. 145/2014) a H.G. nr. 661/2001 care prevedea un astfel de certificat pentru o perioadă anterioară anilor 2015-2016 (vizaţi de pretenţia reclamantei).

Totodată, instanţa de apel nu a oferit argumente concrete în fapt şi în drept pentru a susţine că nu există legătura de cauzalitate între fapta ilicită contractuală a pârâtei şi acest prejudiciu invocat de reclamantă, pentru care nu a luat în considerare susţinerile reclamantei privind cuantificarea prejudiciului aşa cum reieşea pe baza paginii a 12-a a suplimentului la raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert B. ("137.800,35 RON ca diferenţă dintre suma de 138.580,35 RON -valoarea producţiei de miei şi brânză pe care cele 151 de oi din rasa Tigaie ar fi realizat-o în anii 2015 şi 2016 şi suma de 780 RON, singura cheltuială care ar fi trebuit realizată cu tratamentul de deparazitări a oilor "), după cum atestă şi concluziile orale ale avocatului ales al reclamantei de la termenul de judecată din 05.12.2022 şi concluziile scrise trimise prin e-mail la data de 11.12.2022, instanţa refuzând o judecată efectivă a cuantumului acestui pretins prejudiciu conform suplimentului la raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert B., expediind nelegal chestiunea prin formularea " cuantumul său este incert".

În consecinţă, recurenta-reclamantă a susţinut că se impune casarea deciziei recurate pe această soluţie din cauza unei motivări necorespunzătoare care echivalează cu nemotivarea.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că soluţia de respingere a pretenţiilor reclamantei în cuantum de 137.800,35 RON, vizând contravaloarea producţiei de miei şi brânză pierdute în anii 2015 şi 2016 prin raportare la 151 de oi din rasa Ţigae, încalcă dispoziţiile art. 5 alin. (1), art. 7, art. 22 alin. (1) şi art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta a susţinut că, prin invocarea certificatului de producător în speţă, instanţa de apel nu a efectuat o aplicare a normelor de drept incidente, ci a preluat falsul argument al pârâtei privind certificatul de producător întemeiat pe dispoziţiile H.G. nr. 661/2001 care a fost în vigoare până la 31.10.2014 când a fost abrogată expres prin art. 19 lit. a) din Legea nr. 145/2014.

Or, instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe dispoziţiile unui act normativ abrogat la 31.10.2014 care nu poate fi incident ulterior abrogării sale, pentru anii 2015 şi 2016.

Aşa cum reiese şi concluziile orale ale avocatului ales al reclamantei de la termenul de judecată din 05.12.2022, şi concluziile scrise depuse la dosarul cauzei prin e-mail la data de 11.12.2022, reclamanta a susţinut, pe baza suplimentului la raportul de expertiză tehnică judiciară, că valoarea acestui prejudiciu este de 137.800,35 RON, ca diferenţă dintre suma de 138.580,35 RON, valoarea producţiei de miei şi brânză pe care cele 151 oi din rasa Ţigae ar fi realizat-o în anii 2015 şi 2016, şi suma de 780 RON, singura cheltuială care ar fi trebuit realizată cu tratamentul deparazitării oilor.

Aşadar, reclamanta nu a făcut calculul cuantumului acestui prejudiciu fără luarea în calcul a unor costuri, ci a indicat, pe baza expertizei tehnice judiciare, că acest cuantum cert rezultă din scăderea cheltuielii atestate de expertul tehnic judiciar din veniturile pierdute constând în valoarea potenţialei/probabilei producţii de miei şi brânză.

Instanţa de apel nu putea respinge pretenţia pe motiv că s-ar fi propus un cuantum incert din cauza neinvocării de către reclamantă şi a "pasivului" cu cheltuielile, ci ar fi trebuit să treacă temeinic la soluţionarea pretenţiei, la analiza probatoriului administrat şi, finalmente, dacă erau întrunite celelalte condiţii legale, să pronunţe o soluţie de admitere în parte a pretenţiei pentru o valoare diminuată cu valoarea acestor costuri de exploatare avute în vedere de instanţa de apel şi nicidecum să respingă de plano pretenţia.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de ort 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a învederat că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1530, art. 1531 şi art. 1532 C. civ., cu privire la ambele soluţii de respingere a pretenţiilor reclamantei vizând atât contravaloarea subvenţiei agricole pentru păşune pierdute/neîncasate de la APIA pentru anul 2015 (24.231,25 RON) şi anul 2016 (25.355.15 RON), cât şi contravaloarea producţiei de miei şi brânză pierdute în anii 2015 şi 2016 prin raportare la 151 de oi din rasa Tigaie (137.800,35 RON).

Prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut îndeplinirea condiţiilor faptei ilicite contractuale şi a vinovăţiei pârâtei, invocând pentru respingerea ambelor pretenţii ale reclamantei (contravaloarea subvenţiei pentru anii 2015 şi 2016 şi contravalorea producţiei de miei şi brânză pierdute în anii 2015 şi 2016) doar aspecte legate de condiţiile prejudiciului şi raportului de cauzalitate, încălcând principiul reparării integrale a prejudiciului.

Or, fapta ilicită contractuală a pârâtei (neexecutarea de către pârâtă a obligaţiei din Contractul de concesiune nr. x/27.04.2012 de nepunere la dispoziţia reclamantei a terenului păşune concesionat şi lipsirea reclamantei de terenul concesionat) a fost de natură să afecteze două activităţi agricole distincte, dar interdependente, ale reclamantei, respectiv creşterea animalelor, pe de o parte, şi păşunatul, pe de altă parte, această distincţie între activităţile agricole de creştere a animalelor şi, respectiv de păşunat, regăsindu-se în dispoziţiile art. 2 alin. (2) lit. a) şi d) din O.U.G. nr. 3/2015.

Faţă de costurile ridicate ale creşterii animalelor şi ale întreţinerii pajiştilor care să asigure hrana animalelor şi prin raportare la veniturile nete pe care crescătorii de animale le-ar putea obţine direct (fără subvenţii) din valorificarea activităţii de creştere de animale şi de păşunat, este evident faptul că reclamanta nu ar fi concesionat pajiştea şi nu ar fi făcut cheltuieli pentru dobândirea şi menţinerea efectivului de oi pentru asigurarea încărcăturii minime de 0,3 UVM pentru fiecare dintre hectarele de pajişte concesionate, dacă nu ar fi beneficiat de avantajele materiale/economice (producţia de miei, de lapte, de brânză etc.) din activitatea de creştere a animalelor şi de subvenţiile agricole pentru activitatea de păşunat, aspect pe care pârâta le cunoştea.

Or, în momentul în care, prin fapta sa ilicită contractuală, a lipsit pe reclamantă de păşunea concesionată, pârâta a prejudiciat-o în ambele activităţi agricole, lipsind-o de şansa de a încasa subvenţiile (schemele de plăţi directe) de la APIA pentru activitatea de păşunat şi afectându-i, în mod decisiv, şi activitatea de creştere a animalelor (constrângând-o pe reclamantă la vânzarea/lichidarea intempestivă a efectivului de oi şi, astfel, lipsind-o de producţiile viitoare certe de miei şi brânză), atâta timp cât nu le mai putea asigura în mod corespunzător hrana prin activitatea de păşunat pe care nu a mai putut-o exercita din cauza pârâtei.

Cu privire la nelegalitatea soluţiei de respingere a pretenţiei reclamantei vizând contravaloarea subvenţiei agricole pentru păşune pierdute/neîncasate de la APIA pentru anul 2015 (24.231,25 RON) şi anul 2016 (25.355,15 RON), recurenta a susţinut că instanţa de apel a statuat greşit că nu ar exista raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită contractuală a pârâtei de nepunere la dispoziţie a păşunii concesionate şi prejudiciul constând în pierderea subvenţiei pentru păşune pentru anii 2015 şi 2016.

Prejudiciul reclamantei este contravaloarea subvenţiei APIA pentru activitatea agricolă de păşunat, care este în legătură directă cu suprafaţa de păşune pe care să se realizeze această activitate agricolă a păşunatului, distinctă de cealaltă activitate agricolă a creşterii de animale.

Pierderea de către reclamantă a posibilităţii efective de a încasa subvenţiile APIA pentru anii 2015 şi 2016 este consecinţa directă şi necesară a pierderii dreptului de utilizare a păşunii concesionate din cauza faptei ilicite contractuale a pârâtei rezultată din rezilierea unilaterală abuzivă a contractului de concesiune asupra păşunii.

Vânzarea/lichidarea efectivului de oi a fost una intempestivă, forţată tocmai de rezilierea unilaterală abuzivă a contractului de concesiune de pârâtă care a dus la pierderea dreptului de utilizare de către reclamantă a păşunii concesionate. Dacă nu ar fi fost fapta ilicită contractuală a pârâtei, reclamanta ar fi avut posibilitatea de obţinere a subvenţiilor pentru păşune şi nu ar fi vândut efectivul de oi.

Reclamanta a fost în imposibilitatea obiectivă de a face dovada utilizării legale a păşunii (mai ales, că adeverinţa privind această dovadă era eliberată de autorităţile publice locale de la nivelul UAT pârâte, concedenta păşunii) şi, prin urmare, a fost forţată, prin faptul că pârâta nu i-a pus la dispoziţie păşunea conform contractului reziliat abuziv şi prin scoaterea sa de pe păşune cu concursul organelor de poliţie, să lichideze efectivul de oi cu care sa asigure şi activitatea agricolă specifică reprezentată de păşunat pentru care ar fi încasat subvenţia agricolă.

În urma hotărârii judecătoreşti definitive privind nulitatea declaraţiei unilaterale de reziliere abuzivă, reclamanta a revenit pe păşune doar în a doua parte a anului 2016, pierzând, astfel pentru anul 2016, şansa de a realiza păşunatul şi de a depune în termenul legal (15 mai) cererea pentru subvenţia agricolă.

După repunerea de către pârâtă a păşunii concesionate la dispoziţia reclamantei a avut posibilitatea reală de a depune cererile de plată pentru subvenţiile agricole şi a şi încasat subvenţiile de la APIA pentru anii 2017 şi 2018. Deciziile de plată emise de APIA pentru anii 2012, 2017 şi 2018 sunt acte administrative care beneficiază de prezumţia de legalitate şi veridicitate şi fac dovada îndeplinirii, sub toate aspectele, a condiţiilor legale pentru încasarea subvenţiilor.

Astfel, reclamanta ar fi putut încasa subvenţia agricolă pentru păşune şi în perioada 2013-2016 dacă nu ar fi intervenit rezilierea unilaterală abuzivă a contractului de concesiune provocată de către pârâtă, atâta timp cât impedimentul determinant pentru reclamantă la încasarea subvenţiei agricole a fost "neexecutarea obligaţiei pârâtei de a pune la dispoziţia reclamantei terenul în suprafaţă de 28,86 ha teren păşune" (în exprimarea considerentelor decizorii ale deciziei de casare parţială nr. 907/20.04.2022 a Înaltei Curţi de Casaşie şi Justiţie).

Aşadar, prejudiciul suferit de reclamantă şi pe care pârâta trebuie să-1 repare constă în sumele de bani pe care reclamanta nu le-a încasat de la APIA (pentru suprafaţa de teren păşune calculate la valorile pe hectar ale plăţilor efectiv realizate de către APIA) inclusiv pentru anii 2015 şi 2016.

Cu privire la nelegalitatea soluţiei de respingere a pretenţiei reclamantei vizând contravaloarea producţiei de miei şi brânză pierdute în anii 2015 şi 2016 prin raportare la 151 de oi din rasa Tigaie (137.800,35 RON), recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a respins această pretenţie, ca neîntemeiată, reţinând doar că acest prejudiciu are caracter ilicit (rezultat din lipsa certificatului de producător), cuantum incert (fiind calculat fără a lua în seamă costurile de exploatare care ar fi trebuit suportate de reclamantă pentru a obţine pretinsa producţie) şi că nu există legătura de cauzalitate impusă de C. civ. (împrejurarea că reclamanta a fost lipsită de dreptul de a exploata păşunea concesionată nu poate conduce la obligarea pârâtei la a suporta această pretinsă pierdere a reclamantei).

Astfel, decizia recurată încalcă dispoziţiile C. civ. privind prejudiciul şi raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu din răspunderea civilă contractuală. Certificatul de producător a fost reglementat până la data de 31.10.2014 prin H.G. nr. 661/2001, care a fost abrogată expres prin art. 19 lit. a) din Legea nr. 145/2014.

Aşadar, pentru anii 2015 şi 2016, nu poate fi vorba despre un certificat de producător prevăzut de actul normativ anterior ca o condiţie doar pentru activitatea de comercializare a animalelor.

De altfel, faptul că reclamanta nu ar fi deţinut anterior certificat de producător nu poate naşte în niciun fel prezumţia că aceasta nu ar fi putut obţine atestatul de producător în condiţiile Legii nr. 145/2014 pentru anii 2015 şi 2016.

Prejudiciul solicitat de reclamantă este pierderea efectivă a producţiei de miei şi brânză, pe care reclamanta le-ar fi dobândit dacă nu intervenea rezilierea abuzivă a contractului de concesiune care a forţat reclamanta la lichidarea efectivului de oi (sursa primară probabilă a mieilor şi a brânzei).

Deci, repararea prejudiciului presupune echivalentul bănesc al acestor animale şi produse pe care reclamanta le-ar fi dobândit efectiv/fizic în patrimoniul său, iar faptul că evaluarea prejudiciului se face pe baza criteriului preţului de vânzare pe piaţa liberă nu înseamnă că reclamanta ar fi fost obligată la vânzarea acestora.

Nu trebuie confundat prejudiciul cu criteriul de evaluare a acestuia care nu poate influenţa preexistenta prejudiciului, preţul de vânzare pe piaţa liberă fiind doar un criteriu de evaluare a prejudiciului, dar, în niciun fel, vânzarea mieilor şi a brânzei (cu cerinţele legale aferente) nu este o condiţie pentru existenţa prejudiciului.

A mai arătat recurenta că este cert cuantumul acestui prejudiciu, valoarea de 137.800,35 RON fiind stabilită pe baza suplimentului la raportul de expertiză tehnică judiciară, ca diferenţă între suma de 138.580,35 RON, valoarea producţiei de miei şi brânză pe care cele 151 de oi din rasa Tigaie ar fi realizat-o în anii 2015 şi 2016, şi suma de 780 RON, singura cheltuială care ar fi trebuit realizată cu tratamentul de deparazitare a oilor.

Această probă esenţială a expertizei tehnice judiciare confirmă probabilitatea foarte ridicată de obţinere în anii 2015 şi 2016 a unei producţii de miei şi brânză într-un astfel de cuantum cert de 137.800,35 RON.

În concluzie, decizia recurată este nelegală pentru partea în care a respins pretenţiile reclamantei, în condiţiile în care există prejudiciile invocate de către reclamantă, dar şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită contractuală şi prejudiciile invocate de reclamantă care sunt consecinţa directă şi necesară a neexecutării contractului de concesiune de către pârâtă.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea parţială a deciziei recurate cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că prin obligarea sa la plata subvenţiilor APIA pentru anii 2015-2016, instanţa de apel s-a substituit unui organ adminsitrativ, fiind încălcate normele de ordine publică privind competenţa generală a instanţelor de judecată a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 129 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ.

Atât timp cât dreptul de a beneficia de subvenţia APIA nu a fost stabilit printr-o decizie APIA, nu se poate susţine existenţa unui prejudiciu cert, lichid şi exigibil, soluţia instanţei de apel fiind pronunţată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 1532 alin. (1) C. civ.

Reclamanta ar fi trebuit să dovedească faptul că îndeplinea toate celelalte condiţii de eligibilitate şi ecocondiţionalitate, prevăzute de art. 6 din O.U.G. nr. 125/2006, pentru a i se recunoaşte dreptul de a beneficia de subvenţiile APIA solicitate, în lipsa dovedirii îndeplinirii tuturor acestor condiţii prejudiciul fiind unul incert, pur ipotetic.

Recunoscându-i acest drept, în condiţiile în care reclamanta nu a dovedit îndeplinirea tuturor condiţiilor de eligibilitate cerute de lege pentru a putea beneficia de schemele de ajutor, instanţa a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 1234 C. civ. raportat la art. 1325 din cod.

Mai mult, cu ocazia controlului efectuat de către către Garda Naţională de Mediu la data de 09.01.2014 la locaţia "C." (tarlaua x, parcela x - obiectul contractului de concesiune nr. x/27.04.2012), prin nota de constatare s-a făcut referire la o serie de nereguli cu privire la modul de respectare al normelor de ecocondiţionalitate referitoare la domeniul mediului, sănătatea animalelor şi a plantelor.

Date fiind toate aceste nereguli prezentate cu consecinţe directe asupra eligibilităţii plăţii şi care sunt săvârşite chiar de către reclamantă, recurenta-pârâtă a opinat că reclamanta nu a dovedit existenţa unui raport de cauzalitate dintre presupusa faptă ilicită şi prejudiciul invocat. Mai mult, în contextul neregulilor constatate de către inspectorii Gărzii de Mediu, prejudiciul solicitat are un caracter ilicit, soluţia instanţei fiind pronunţată cu încălcarea normelor de drept material privind condiţia ca prejudiciul să aibă un caracter licit.

Aşadar, subvenţia acordată de către APIA reprezintă o facilitate care este acordată doar în situaţia îndeplinirii tuturor condiţiilor de eligibilitate redate anterior şi nu reprezintă un drept câştigat, deţinerea adeverinţei privind dovedirea dreptului de utilizare a terenului nu presupune automat şi câştigarea subvenţiei.

Recurenta-pârâtă a susţinut că prejudiciul solicitat nu întruneşte, în mod cumulativ, condiţiile cerute pentru a fi reparabil, şi anume să fie cert, direct, personal şi să rezulte din încălcarea unui drept sau interes legitim, aşadar să aibă caracter licit.

Sub aspectul caracterului cert, a arătat că prejudiciul solicitat reprezentând contravaloarea subvenţiei agricole care nu a putut fi încasată de la APIA pentru campaniile 2013-2014 reprezintă prejudicii eventuale în raport de data săvârşirii presupusei fapte ilicite, data rezilierii unilaterale prin adresa nr. x/15.04.2013.

Aceste prejudicii reclamate au un caracter pur ipotetic în contextul în care reclamanta nici măcar nu s-a adresat autorităţii responsabile pentru implementarea schemelor de plăţi directe pentru agricultură.

Astfel de prejudicii ar fi devenit certe cel mult în contextul în care reclamanta s-ar fi adresat cu o cerere de acordare a facilităţilor, iar autoritatea responsabilă APIA ar fi respins această solicitare motivat exclusiv de nedovedirea utilizării efective a păşunii concesionate ca urmare a refuzului din partea pârâtei de eliberare a adeverinţei care face această dovada, aşa cum indică reclamanta.

Or, în contextul în care reclamanta nu s-a adresat pârâtei pentru eliberarea adeverinţei privind dovada utilizării efective a terenului şi nici autorităţii responsabile pentru implementarea schemelor de plăţi, prejudiciul constând în contravaloarea subvenţiilor ce ar fi putut fi acordate dacă reclamanta s-ar fi adresat autorităţii APIA cu o solicitare de plată, există doar la nivel teoretic.

În atare condiţii, pierderea posibilităţii de a obţine subvenţia pentru păşunea concesionată este determinată prin fapta proprie a reclamantei ca urmare a nedepunerii dosarului privind acordarea plăţilor în cadrul schemelor de sprijin pe suprafaţă şi nicidecum de faptul neeliberării vreunei adeverinţe privind dovada utilizării efective a terenului de către Comuna Pochidia câtă vreme reclamanta nici nu a solicitat pârâtei eliberarea unei astfel de adeverinţe pentru campania din 2014.

Mai mult, pentru a putea beneficia un mod efectiv de subvenţii APIA, reclamanta trebuie să dovedească folosirea subvenţiilor conform scopului pentru care au fost acordate pentru că sumele astfel acordate cu acest titlu să nu fie supuse restituirii, instanţa de apel pronunţând o soluţie cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de dispoziţiile art. 1674 şi art. 1270 alin. (1) C. civ., precum şi de cele ale art. 1345 C. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Câtă vreme reclamanta a înţeles să procedeze la înstrăinarea ovinelor în primăvara anului 2014, de la acest moment aceasta nici nu ar mai fi putut să dovedească utilizarea terenului pentru păşunat astfel încât acordarea unor prejudicii reprezentând subvenţii echivalează cu o îmbogăţire tară justă cauză pentru reclamantă.

Subvenţia reprezintă o facilitate acordată pentru cheltuieli avansate în mod efectiv de către beneficiarul subvenţiei în scopul valorificării păşunii concesionate. Or, dacă reclamanta nu a avansat nicio cheltuială cu privire la păşune şi în consecinţă nu a valorificat păşunea în niciun fel, acordarea facilităţii nici nu s-ar justifica, fapt ce ar determina o îmbogăţire fără justă cauză pentru reclamanta-intimată cu încălcarea dispoziţiilor de drept material prevăzute de art. 1345 C. civ.

Acordând contravaloarea subvenţiei APIA şi pentru campania din anul 2014, instanţa de apel a pronunţat o soluţie cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de dispoziţiile art. 1674 şi art. 1270 alin. (1) C. civ., la nivelul anului 2014 transferul dreptului de proprietare asupra turmei de oi operând în primăvara anului 2014, şi nu la sfârşitul anului pentru a putea justifica dreptul asupra subvenţiei pe tot anul calendaristic.

În consecinţă, raportat la art. 1674 C. civ., art. 1270 alin. (1) C. civ. şi art. 10 din O.U.G. nr. 34/2013, reclamanta nu mai era proprietarul ovinelor pentru a putea justifica solicitarea de acordare a unor subvenţii pentru păşune aferent campaniei din 2014.

În mod greşit, instanţa de apel a acordat cu titlul de despăgubire contravaloarea subvenţiei APIA, soluţia fiind pronunţată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de dispoziţiile art. 1531 alin. (1) şi art. 1533 C. civ., prejudiciul acordat neîndeplinind condiţia de a fi un prejudiciu direct.

Aşa cum a arătat şi reclamanta prin cererea de chemare în judecată, aceasta s-a adresat Comunei Pochidia cu adresa nr. x/09.04.2013 prin care a solicitat eliberarea "documentelor ce sunt necesare la întocmirea dosarului pentru încasarea subvenţiei aferente anului 2013", iar, ca răspuns, prin adresa nr. x/15.04.2013, pârâta a indicat reclamantei încălcarea obligaţiilor contractuale inserate la art. 8 din contractul de concesiune nr. x/27.04.2012, precum şi încetarea contractului de drept, începând cu data de 01.03.2012.

În acest sens, reclamanta s-a adresat instanţei de contencios administrativ, fiind format dosarul nr. x/2013, solicitând instanţei să constate nelegalitatea adresei nr. x/15.04.2013 şi să procedeze la anularea adresei contestate cu consecinţa obligării pârâtei la plata sumei de 15.208 RON cu titlu de daune materiale reprezentând subvenţia APIA aferentă campaniei din 2013.

Prin sentinţa civilă nr. 708/CA/30.06.2013 pronunţată de Tribunalul Vaslui în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin respingerea recursului de către Curtea de Apel Iaşi prin decizia nr. 115/15.12.2014, instanţa a constatat că "pârâta în mod justificat nu a eliberat adeverinţa la data de 15.04.2015, în cauză nefiind îndeplinită condiţia ca reclamanta să utilizeze păşunea în temeiul unui contract de concesiune la acea dată" constatând totodată că "în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile reţinerii refuzului nejustificat potrivit art. 2 lit. i) din Legea 554/2004", aşadar nu suntem în prezenţa unui refuz nejustificat în înţelesul contenciosului administrativ.

Faţă de aceste considerente, aceeaşi instanţă de contencios administrativ, cu privire la capătul de cerere privind obligarea la plata daunelor materiale a stabilit că va fi respins pentru că nu există condiţia premisă a unui refuz nejustificat prevăzută de art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Raportat la art. 1533 şi art. 1531 alin. (1) din C. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că prejudiciul nu poate fi acordat pentru pagube care nu sunt cauzate în mod direct prin faptul neexecutării obligaţiei asumate prin contract, prejudiciul invocat putând fi cauzat cel mult prin refuzul autorităţii administraţiei publice locale de a elibera adeverinţa care să facă dovada dreptului de utilizare a terenului necesar a fi depusă la dosarul APIA.

Imposibilitatea obţinerii subvenţiei nu poate fi rezultatul săvârşirii concomitente a unor fapte distincte: refuzul eliberării adeverinţei APIA, respectiv faptul rezilierii contractului de concesiune păşune.

În contextul în care reclamanta a rămas în posesia păşunii până la momentul vânzării turmei de oi în primăvara anului 2014, este evident că acest prejudiciu invocat nu putea fi cauzat din faptul încălcării obligaţiei de asigura folosinţa bunului concesionat, ci urmare a refuzului de eliberare a adeverinţei care atestă dreptul de utilizare necesară la dosarul APIA în vederea obţinerii subvenţiei pentru schema unică de plată. Folosinţa păşunii în continuare până în primăvara anului 2014 este dovedită prin nota de constatare întocmită de către reprezentanţii Gărzii de mediu la data de 9.01.2014.

În mod greşit, instanţa de apel a acordat cu titlul de despăgubire contravaloarea subvenţiei APIA pentru toată suprafaţa de 28,88 ha, soluţia fiind pronunţată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2013 (accesarea fondurilor europene putându-se realiza cu condiţia ca păşunea să nu fi făcut parte din sistemul de rotaţie a culturilor din exploataţie timp de cel puţin cinci ani) şi ale art. 6 alin. (2) din Regulamentul nr. 73/2009 care impun obligaţia deţinătorului de păşune de a folosi terenul în acelaşi scop.

Reclamanta nu putea solicita subvenţie pentru o suprafaţă ce depăşeşte 25,59 ha, menţinerea terenurilor destinate pajiştilor permanente constituind un element de ecocondiţionalitate conform art. 6 alin. (2) din Regulamentul nr. 73/2009.

În mod greşit instanţa de apel, în rejudecare, a admis cererea reclamantei de obligarea a pârâtei la plata sumei de 7.550 RON reprezentând contravaloarea diferenţei de preţ rezultată din lichidarea forţată a unui număr de 151 de ovine, motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Caracterul contradictoriu rezultă din faptul că, pe de o parte, instanţa a reţinut că acest prejudiciu rezultă din "lichidarea forţată a turmei", noţiune care presupune în mod logic o urgenţă, o presiune, un imperativ supus unui termen scurt, iar pe de altă parte, instanţa a făcut precizarea că "vânzarea nu s-a făcut dintr-o dată, ci pe parcursul unui an".

Astfel, cele două noţiuni "lichidarea forţată" şi "vânzarea s-a făcut pe parcursul unui an" reprezintă situaţii şi noţiuni care se exclud reciproc. Reclamanta şi-a argumentat necesitatea lichidării forţate şi a acceptării unui preţ sub valoarea de circulaţie motivat tocmai de imperativul urgenţei în realizarea tranzacţiei, or vânzarea pe parcursul unui an întreg exclude tocmai acest imperativ al urgenţei.

În mod greşit, instanţa admis cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata contravalorii prejudiciului reprezentând diferenţa de preţ pe care aceasta ar fi obţinut-o din vânzarea oilor dacă ar fi vândut în condiţii normale, fără a fi constrânsă de rezilierea contractului de concesiune nr. x/27.04.2012, hotărârea instanţei fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1534 C. civ.

Reclamanta cu rea-credinţă a susţinut că ar fi fost forţată să îşi lichideze efectivul de animale rezultând cât se poate de clar din chiar registrul exploataţiei deţinute de aceasta, din formularele de mişcare, că înstrăinarea oilor s-a realizat treptat.

Instanţa a ignorat cu desăvârşire probatoriul administrat în faţa primei instanţe din care rezultă cu evidenţă reaua-credinţă şi mai ales neconcordanţele evidente între susţinerile reclamantei şi ceea ce a rezultat din probatoriu.

A mai susţinut recurenta-pârâtă că şi în ipoteza în care reclamanta nu ar mai fi putut folosi păşunea, vânzarea oilor nu reprezenta calea de urmat, ci închirierea unui alt teren pe care să îşi continue activitatea în condiţiile art. 1836 lit. b) C. civ.

Astfel, este inechitabil, în raport cu art. 1534 C. civ., ca un creditor să poată obţine reparaţia integrală a unui prejudiciu la producerea căruia a contribuit prin fapta sau omisiunea sa.

Faţă de numărul impresionant de contracte de arendă depuse la dosar de reclamantă, rezultă că aceasta avea resursele necesare pentru a lua toate măsurile în vederea diminuării prejudiciului şi păstrării turmei de oi.

În mod greşit, instanţa a admis cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata contravalorii prejudiciului reprezentând diferenţa de preţ pe care aceasta ar fi obţinut-o din vânzarea oilor dacă ar fi vândut în condiţii normale, prin raportare la valoarea de piaţă a unui animal cu o valoare medie, oile vândute având o valoare inferioară aşa cum rezultă din declaraţia martorului cumpărător D., fapt de natură a determina o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei, hotărârea instanţei fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1531 alin. (2) teza I şi art. 1345 C. civ.

Pretinsa vânzare a oilor deţinute sub preţul pieţei nu poate fi imputată pârâtei câtă vreme aceasta a avut la dispoziţie un an de zile de la momentul rezilierii pentru a vinde în condiţii echitabile de preţ dacă rezilierea ar fi fost motivul real al vânzării oilor deţinute în exploataţie.

Acordând despăgubiri pentru un număr de 151 de ovine în condiţiile în care un număr de 36 de ovine au fost declarate furate, respectiv prin raportare la contravaloarea unui animal tranzacţionat pe piaţa liberă crescut în condiţii optime şi bine întreţinut, este de natură a determina o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1345 C. civ., respectiv prejudiciul acordat nu reprezintă un prejudiciu efectiv, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1531 alin. (2) teza I C. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Cererile de recurs au fost comunicate în data de 17 mai 2024 .

7 . Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în data de 13 iunie 2024, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamantă, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 5000 RON .

În data de 18 iunie 2024, recurenta-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de pârâtă, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

Întâmpinările au fost comunicate în 18 şi 20 iunie 2024 .

8. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 05 februarie 2025, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pochidia prin Primar împotriva deciziei nr. 572/2022 din 19 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

A stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la 09 aprilie 2025 ora 900, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Dat fiind faptul că recursul declarat de către recurenta pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pochidia vizează soluţia de admitere parţială a pretenţiilor, criticile aduse deciziei recurate fiind îndreptate asupra modalităţii în care instanţa de apel a înţeles să aplice dispoziţiile legale la situaţia de fapt rezultată în urma administrării materialului probator, urmează a fi analizat în principal, urmând ca pe cale subsecventă să fie analizat şi recursul recurentei reclamante.

Într-un prim aspect de critică, recurenta pârâtă a invocat încălcarea art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 129 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., afirmând că instanţa de apel s-a substituit unui organ administrativ, în speţă Agenţia pentru Plăţi şi Intervenţii în Agricultură, apreciind nelegal asupra dreptului reclamantei de a beneficia de subvenţiile acordate pentru schemele de ajutor.

Afirmând o atare critică, recurenta ignora dezlegările obligatorii trasate prin decizia de casare şi analiza pe care instanţa de apel era ţinută să o efectueze în rejudecare, în conformitate cu art. 501 din C. proc. civ.

Astfel, instanţa de recurs a reţinut că "rezilierea unilaterală, chiar cu caracter abuziv, aşa cum s-a constatat în mod definitiv prin decizia civilă nr. 613/A/04.05.2016, a contractului de concesiune nr. x/27.04.2012 de către Comuna Pochidia a condus la neexecutarea obligaţiei pârâtei de a pune la dispoziţia reclamantei terenul în suprafaţă de 28,86 ha teren păşune, ceea ce a determinat prejudiciul reclamat prin prezenta acţiune.

Deşi se pretinde că exercitarea dreptului de reziliere nu era prevăzută în contract, ci derivă din lege, respectiv din dispoziţiile art. 1552 şi art. 1549 C. civ. şi din obligaţia generală de prudenţă şi diligentă de a nu prejudicia pe nimeni conform art. 1349 alin. (1) C. civ., se poate observa că prejudiciul pretins nu reprezintă eventuale daune generate strict de faptul exercitării operaţiunii de reziliere unilaterală (cu titlu de exemplu, daunele morale cauzate de emoţia aflării acestui fapt), ci sunt consecinţa nepunerii la dispoziţie a terenului concesionat, ceea ce a generat lipsirea de subvenţia APIA pentru anii 2013 - 2016, ce s-ar fi acordat în vederea exploatării terenului şi producţia de miei şi brânză de la ovinele pe care reclamanta a trebuit să le vândă la un preţ inferior pieţei, deoarece nu mai avea posibilitatea să le asigure hrana, ce urma a fi recoltată de pe terenul păşune retras de la concesiune.

Ca atare, prejudiciul solicitat derivă din încălcarea obligaţiei pârâtei de a pune la dispoziţia reclamantei terenul păşune concesionat, ca urmare a unei rezilieri unilaterale abuzive, obligaţie ce era înscrisă în contractul de concesiune nr. x/27.04.2012".

Reţinându-se că prezenta acţiune reprezintă o tipologie de răspundere civilă contractuală, în care se reclamă ca faptă ilicită, rezilierea unilaterală a contractului de concesiune nr. x/27.04.2012, reclamanta fiind în acest fel lipsită de subvenţia APIA pentru anii 2013-2014, parte componentă a prejudiciului suferit, este evident că nu se poate reţine o imixtiune a instanţei de judecată în atribuţiile unui organ administrativ, aşa cum eronat se afirmă.

Instanţa de apel a dat prevalenţă dispoziţiilor art. 1531 alin. (1) din C. civ., prin care "creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării". Astfel, la stabilirea întinderii daunelor-interese solicitate, a respectat principiul reparării integrale a prejudiciului, şi anume despăgubirile pe care debitorul va fi obligat să le plătească creditorului trebuie să corespundă întinderii prejudiciului cauzat. O parte componentă a acestui prejudiciu a fost reprezentată de subvenţiile APIA pe care le-ar fi încasat reclamanta, dacă recurenta pârâtă nu proceda la rezilierea unilaterală a contractului de concesiune asupra terenului în suprafaţă de 28,86 ha păşune.

În atare situaţie nu se poate afirma o imixtiune a instanţei de judecată în activitatea unui organ administrativ, cauza fiind soluţionată în acord cu principiile şi regulile răspunderii civile contractuale, astfel cum au fost stabilite prin decizia de îndrumare.

Într-un aspect secund de critică, recurenta pârâtă a afirmat că în absenţa unei decizii APIA nu se poate reţine existenţa unui prejudiciu cert, lichid şi exigibil, soluţia fiind pronunţată cu încălcarea art. 1532 alin. (1) C. civ.. Se mai susţine că reclamanta ar fi trebuit să dovedească că îndeplinea restul condiţiilor de eligibilitate şi ecocondiţionalitate pentru a i se recunoaşte acest drept.

Pe lângă criteriile legale pe care le apreciază ca nefiind îndeplinite, recurenta pârâtă invocă aspecte factuale legate de modalitatea de exploatare a terenului şi neregulile constatate de Garda Naţională de Mediu la locaţia "C.".

Înalta Curte ţine să precizeze că un atribut important al recursului care interesează din perspectiva prezentei cauze este acela de a constitui o cale de atac nedevolutivă. Dacă specific etapei apelului este devoluţiunea care, în limitele fixate de apelant prin motivele de apel, înseamnă o analiză a sentinţei atât sub aspectul nelegalităţii, cât şi al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de prima instanţă, şi la care să se aplice dispoziţiile legale incidente, în recurs se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi şi fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.

Având în vedere aceste elemente caracteristice ale căii de atac în discuţie, instanţa învestită cu soluţionarea recursului nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 C. proc. civ., fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.

Ca atare, controlul judiciar în recurs se poate exercita doar asupra problemelor de drept discutate în speţă, consecinţa fiind aceea că, instanţa de recurs, nu poate proceda la o reexaminare a situaţiei de fapt şi la rediscutarea probatoriului administrat în faza procesuală anterioară, deoarece nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.

Răspunzând criticilor de nelegalitate formulate, în sensul că reclamanta nu a dovedit îndeplinirea tuturor criteriilor reglementate de O.U.G. nr. 125/2006, inclusiv emiterea deciziei APIA pentru obţinerea prejudiciului constând în subvenţii aferente anilor 2013-2014, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, după analiza prevederilor legale invocate a constatat, pentru anii 2013 şi 2014, că reclamanta a fost pusă în imposibilitatea de a realiza demersurile în vederea obţinerii subvenţiei, urmare a rezilierii unilaterale nelegale a contractului de concesiune. În mod evident, imposibilitatea prezentării documentelor care dovedeau dreptul de folosinţă al terenului a fost consecinţa faptei ilicite a pârâtei, aceasta fiind ţinută a suporta pierderea subvenţiei.

La această situaţie de fapt, pe deplin stabilită şi necriticată, recurenta pârâtă este obligată la plata daunelor-interese, cu respectarea principiului reparării prejudiciului cert (art. 1532 C. civ.). Nu s-a contestat faptul că reclamanta nu depusese dosarul la autoritatea competentă pentru obţinerea drepturilor reglementate de O.U.G. nr. 125/2006, pentru anii 2013- 2014, astfel că o obţinere prealabilă a deciziei APIA, care să confirme şi îndeplinirea criteriilor de eligibilitate nici nu ar fi fost posibilă.

Recurenta pârâtă face confuzie între dreptul ca atare, pentru care reclamanta era obligată să parcurgă paşii legali prevăzuţi de art. 6 din actul normativ, raporturile juridice urmând să se nască direct cu Agenţia pentru Plăţi şi Intervenţii în Agricultură şi prejudiciul, cauzat prin rezilierea unilaterală nelegală a contractului de concesiune, cuantificat la nivelul subvenţiilor aferente anilor 2013, 2014.

În atare ipoteză, caracterul cert al prejudiciului nu se verifică prin depunerea prealabilă a dosarului şi obţinerea deciziei APIA (în acest caz reprezentând dreptul ca atare şi nu un prejudiciu), ci prin şansa reală şi serioasă pe care reclamanta o avea la dispoziţie de a obţine subvenţia, şansă pierdută prin atitudinea culpabilă a pârâtei. O atare evaluare factuală, condiţionată, cu precădere, de exploatarea unui teren agricol şi deţinerea unui număr de animale, a fost efectuată de către instanţa de apel, concluzionându-se, în mod legal, asupra acestui existenţei acestui prejudiciu.

Criticile recurentei pârâte privind repararea prejudiciului, reprezentând contravaloare subvenţie aferentă anului 2014, întrucât reclamanta nu mai era proprietara ovinelor, precum şi prin raportare la o suprafaţă de 28,88 ha, în cauză operând o schimbare a categoriei de folosinţă pentru 6,71 ha nu vor fi analizate, fiind aspecte de netemeinicie, prin raportare la situaţia de fapt, apreciată a fi stabilită eronat. Or, aşa cum s-a menţionat anterior, recursul nu poate privi decât legalitatea hotărârii atacate prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Recurenta pârâtă a criticat şi obligarea sa la plata prejudiciului, în condiţiile în care prin hotărârea judecătorească pronunţată în dosarul nr. x/2013 s-a constatat că demersul judiciar de eliberare adeverinţă formulat de reclamantă este nefondat, nefiind îndeplinită condiţia utilizării terenului în temeiul unui contract de concesiune. În acest context a fost respinsă şi cererea de obligare a sa la plata daunelor materiale, constatând că nu există refuz nejustificat impus de art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la acest aspect, se constată că la momentul la care a fost finalizat dosarul nr. x/2013, contractul de concesiune nr. x/27.04.2012 era încă reziliat unilateral, astfel că hotărârea judecătorească invocată de parte îşi pierde relevanţa juridică, determinat de decizia civilă nr. 613/A/04.05.2016, prin care Tribunalul Vaslui a admis apelul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 2878 din 18.11.2015 pronunţată de Judecătoria Bârlad, pe care a schimbat-o în tot, admiţând cererea formulată de reclamanta în contradictoriu cu comuna Pochidia, prin Primar, şi constatând nulitatea declaraţiei de reziliere a contractul de concesiune menţionat anterior.

Răspunderea civilă contractuală solicitată în prezenta cauză a fost fundamentată pe această hotărâre judecătorească, tocmai în considerarea caracterului ilicit al comportamentului recurentei pârâte, care a împiedicat exploatarea terenului conform scopului pentru care fusese încheiat contractul de concesiune. Împrejurarea că reclamanta a mai beneficiat de posesia terenului şi ulterior intervenirii rezilierii contravine celor argumentate anterior de partea recurentă, care pretindea îndeplinirea condiţiilor legale pentru obţinerea subvenţiei. Or, exercitarea ilegitimă a posesiei nu era un element care să permită reclamantei depunerea dosarului la autoritatea competentă în vederea stabilirii dreptului la subvenţie.

Într-un ultim motiv de critică, recurenta pârâtă a invocat existenţa unor motive contradictorii în privinţa lichidării efectivului de ovine, dar şi reaua-credinţă a reclamantei, care avea resursele necesare pentru a diminua prejudiciul şi a păstra animalele.

Deşi se reclamă un viciu de formă al hotărârii judecătoreşti, care ar afecta calitatea acesteia, Înalta Curte constată că nu se verifică o asemenea critică. Este evident că nemulţumirea recurentei pârâte nu decurge din maniera în care a fost redactată decizia recurată, ci din raţionamentul judiciar, expus într-o manieră clară, logică, omogenă, cu prezentarea, în detaliu a situaţiei de fapt, rezultată din probele administrate, şi modul în care s-au constatat a fi îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile contractuale şi repararea parţială a prejudiciului

Ceea ce critică recurenta pârâtă nu priveşte ipoteza unor considerente care se exclud reciproc, chestiune ce se reflectă în dispozitiv, ci maniera în care instanţa de apel a înţeles să soluţioneze cauza dedusă judecăţii, să stabilească, pe baza probelor administrate, circumstanţele factuale ale speţei şi în ce măsură poate fi admisă acţiunea formulată, prin raportare la cererile şi apărările formulate.

O atare modalitate de lucru transpusă în cadrul deciziei recurate nu afectează calitatea acesteia, nemulţumirea reclamantei referitoare la lichidarea forţată şi nu benevolă a efectivului de ovine, aşa cum înţelege partea să o prezinte din aprecierea probelor administrate, nefiind încadrabilă în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Fiind tot o parte componentă a prejudiciului, derivat din rezilierea ilegală a contractului de concesiune, nu se poate reproşa reclamantei că avea posibilitatea şi resursele necesare pentru a păstra efectivul ovinelor. Noţiunea de lichidare "forţată" nu presupune o urgenţă, aşa cum afirma eronat recurenta pârâtă, ci o acţiune la care partea este obligată, prin constrângere şi nu în mod benevol. Este evident că o astfel de sintagmă nu intră în contradicţie cu înstrăinarea graduală a ovinelor, operaţiune pentru care partea reclamantă a optat, ţinând cont şi de respectarea propriilor interese.

În acest context, instanţa de apel a procedat, în mod corect, la determinarea prejudiciului şi prin includerea diferenţei de preţ rezultată din lichidarea efectivului de ovine. Deşi recurenta solicită să fie reevaluată şi maniera în care reclamanta a procedat la vânzarea animalelor, invocând reaua-credinţă dar şi îmbogăţirea fără justă cauză, Înalta Curte aminteşte că aspectele de netemeinicie privitoare la modul de stabilire a situaţiei de fapt, conform probelor administrate, vor fi lăsate neanalizate, nefiind încadrabile în prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Concluzionând, în raport de considerentele expuse anterior, ţinând cont de prevederile art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pochidia, prin primar va fi respins ca nefondat.

Recursul formulat de recurenta reclamantă a fost structurat pe aspecte procedurale, respectiv viciul calitativ al deciziei recurate, ce nu cuprinde considerente referitoare la componenta prejudiciului constând în contravaloare producţie miei şi brânză, dar şi aspecte de ordin substanţial referitoare la modul de aplicare a dispoziţiilor legale, la o situaţie de fapt pe deplin stabilită.

Relativ la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta reclamantă afirmă că raţionamentul juridic al instanţei de apel nu conţine motivele pentru care s-au respins pretenţiile referitoare la contravaloarea producţiei de miei şi brânză aferente anilor 2015-2016.

Înalta Curte reţine că existenţa unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ., care dispune că hotărârea judecătorească pronunţată trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

De asemenea, trebuie avut în vedere şi faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, relevantă fiind consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate şi nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecinţă, calitatea unei motivări şi implicit respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 425 din C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei.

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice la speţa de faţă, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel respectă aceste cerinţe procedurale, în condiţiile în care analiza îndeplinirii condiţiilor privitoare la existenţa prejudiciului a fost realizată în cadrul unui raţionament clar şi logic, chiar dacă nu amplu detaliat. Nemulţumirea părţii se concretizează nu atât într-o chestiune formală, cât mai ales în modalitatea de apreciere a instanţei de apel asupra caracterului cert, actual şi previzibil al prejudiciului.

În privinţa acestui aspect, Înalta Curte mai reţine că recurenta reclamantă a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv instanţa de apel nu a ţinut cont de normele legale incidente cauzei, când a apreciat că nu s-a făcut dovada certificatului de producător şi nu a analizat probatoriul administrat, inclusiv suplimentul la raportul de expertiză şi solicitarea părţii cu ocazia concluziilor orale, pentru a aprecia asupra temeiniciei pretenţiei.

Nemulţumirea părţii recurente cu privire la modul de soluţionare a cererii, din perspectiva reţinerii caracterului parţial netemeinic al pretenţiilor, nu se traduce într-o încălcare procedurală de natură a atrage sancţiunea nulităţii, astfel cum e reglementată de art. 174 din C. proc. civ.. O atare măsură, cu caracter sancţionator pentru instanţa de fond, este operabilă doar în situaţiile în care se constată încălcări ale principiilor procesului civil, ale drepturilor procesuale ale părţilor de natură a atrage o vătămare ce nu poate fi acoperită decât într-o atare manieră, respectiv de reluare a judecăţii. Situaţie ce nu se regăseşte în prezenta cauză, chiar dacă partea a înţeles să invoce anumite principii fundamentale, însă fără ca circumstanţele invocate să fie încadrabile din perspectiva textelor legale invocate.

Cât priveşte incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă a criticat modul de aplicare al prevederilor art. 1530, art. 1531 şi art. 1532 din C. civ., relativ la prejudiciul reprezentând contravaloare subvenţii APIA şi producţie miei şi brânză aferente anilor 2015-2016.

Recurenta reclamantă afirmă că era îndreptăţită la recuperarea acestui prejudiciu, în condiţiile în care pierderea posibilităţii efective de a încasa subvenţiile pentru anii 2015-2016 este consecinţa directă şi necesară a pierderii dreptului de a utiliza terenul păşune concesionat. În absenţa faptei ilicite contractuale, reclamanta nu ar fi vândut efectivul de ovine şi ar fi avut posibilitatea obţinerii dreptului.

Înalta Curte reţine că un argument decizoriu în respingerea acestei pretenţii l-a reprezentat împrejurarea că nu era îndeplinită condiţia esenţială a "deţinerii efectivelor de animale", acestea fiind înstrăinate. Aşa cum s-a detaliat şi cu ocazia analizării criticilor formulate de pârâtă, instanţa de judecată este obligată la respectarea principiului reparării prejudiciului cert. Împrejurarea că, în absenţa faptei ilicite, reclamanta nu ar fi procedat la înstrăinarea efectivului de ovine, reprezintă un element probabil (aşa cum afirma chiar ea), cu un grad ridicat de incertitudine, care în lipsa unor elemente prezumtive solide, nu ar putea conduce la o altă soluţie. Încasarea subvenţiei începând cu anul 2017, pe lângă faptul că s-a produs la o perioadă de timp considerabilă, nu poate fi interpretată în favoarea reclamantei, fiind un aspect singular, ce nu poate fi coroborat cu alte probe.

Într-un ultim aspect de critică substanţială, recurenta reclamantă a invocat caracterul licit şi cert al prejudiciului reprezentând contravaloare producţie miei şi brânză pentru anii 2015-2016, apreciind că instanţa de fond a făcut aplicarea unor dispoziţii legale abrogate, iar pe de altă parte nu a ţinut cont de suplimentul la raportul de expertiză întocmit în cauză.

Într-adevăr reţinerea unei condiţii, fără ca aceasta să aibă corespondent legal nu conferă valoare considerentelor exprimate, situaţie regăsită în privinţa pretinsului caracter ilicit al prejudiciului, determinat de absenţa certificatului de producător.

Însă, lipsa caracterului cert al prejudiciului se confirmă, astfel că soluţia instanţei de apel este legală şi urmează a fi menţinută. Conform art. 1532 din C. civ. actual, "la stabilirea daunelor-interese se ţine seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe" (alin. (1) şi că "prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei şanse de a obţine un avantaj poate fi reparat proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a creditorului" (alin. (2).

Prin urmare, caracterul cert al prejudiciului presupune ca acesta este sigur, atât în privinţa existenţei, cât şi cu privire la posibilităţile de evaluare, inclusiv în situaţia în care se invocă un prejudiciu viitor - un prejudiciu care se repară, de asemenea, integral dacă există siguranţa producerii sale şi sunt elemente îndestulătoare pentru a-i determina întinderea.

În ceea ce priveşte pierderea posibilităţii unei persoane de a realiza un câştig patrimonial, trebuie demonstrat că prejudiciul nu este ipotetic (un prejudiciu eventual, deci, ireparabil). Astfel, pentru a putea obţine reparaţii, partea interesată trebuie să probeze că a pierdut o şansă reală şi serioasă. Este necesar ca partea, la momentul săvârşirii faptei ilicite, să fi început să-şi fructifice şansa ori să fi fost chiar în cursul fructificării şansei, şansa nefiind, în concepţia legiuitorului, doar o simplă dorinţă a acesteia.

Caracterul serios al şansei se apreciază întotdeauna prin raportare la probabilitatea obţinerii avantajului. Trebuie, aşadar, dovedit care ar fi fost valoarea economică certă ce ar fi constitui avantajul irosit din cauza pierderii şansei.

În cauza dedusă judecăţii, prejudiciul concretizat în pierderea producţiei de miei şi brânză nu este cert, întrucât nu se poate vorbi nici de certitudinea existenţei acestuia şi nici chiar de probabilitatea obţinerii avantajului, câtă vreme există mulţi factori exteriori, subiectivi şi obiectivi, independenţi de voinţa părţii, ex: factori climatici, stare medicală etc.

Împrejurarea că expertul a calculat valoarea profitului pretins nerealizat pe care reclamanta l-ar fi obţinut din exploatarea efectivului de ovine nu conferă un caracter cert prejudiciului invocat, iar aprecierile expertului (ce trebuie privite prin prisma specializării sale) asupra fezabilităţii producţiei nu pot determina instanţa să analizeze o atare valoare altfel decât într-un cadru specific oricărei activităţi economice ce prezintă întotdeauna un risc, obţinerea profitului stabilindu-se cu exactitate numai după finalizarea şi valorificarea producţiei.

Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate.

Determinat de soluţia pronunţată, precum şi de faptul că onorariul avocaţial solicitat de către recurenta pârâtă nu cuprinde, defalcat, prestaţia pentru susţinerea poziţiei de recurent distinctă de cea de intimat, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., va fi respinsă solicitarea acesteia având ca obiect plata cheltuielilor de judecată de către partea adversă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pochidia prin Primar împotriva deciziei civile nr. 572 din 19 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de recurenta-pârâta Unitatea Administrativ teritorială Comuna Pochidia prin primar.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 09 aprilie 2025.